Universitatea Titu Maiorescu

Facultatea de Informatică

Prof. univ. dr. Creţu Emil

Complemente de fizică
și materiale utilizate în
sistemele IT

Curs pentru învăţământul la distanţă

2016/2017
 CAPITOLUL 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1 Mărimi fizice. Unităţi de măsură. Dimensiuni

Pentru a măsura o mărime trebuie să stabilim de câte ori se cuprinde

ea în o altă mărime de aceeaşi natură, bine definită şi aleasă prin convenţie
drept unitate. Orice măsurare fizică este întotdeauna un proces de interacţiune
între obiectul măsurat şi dispozitivul de măsură, proces ce modifică şi starea
obiectului măsurat.
Efectuarea unei operaţii de măsurare a oricărei mărimi fizice M
implică stabilirea unei unităţi de măsură corespunzătoare. Subliniem că
alegerea unităţii de măsură nu rezultă din nici o lege a fizicii, ci este
determinată de factori ca: cerinţele impuse de practică, reproductibi-litate,
consens general etc. Orice mărime fizică M trebuie exprimată prin
produsul dintre valoarea numerică {-M} şi unitatea de măsură  M 

M ={M }  M  (1.1)

Deoarece, pentru o mărime fizică M se pot utiliza mai multe unităţi de

măsură, se obţine:
M={M1,}  M1,  ={M2}  M2  =... (1.2)
de unde:
{M1}/{M2}=  M1  /  M2  (1.3)

Adică, raportul valorilor numerice ale unei mărimi fizice este egal cu
inversul raportului unităţilor de măsură.
Exprimarea mărimilor fizice sub forma unui produs de forma (1.1),
conduce la o deosebire dintre formulele fizice şi cele matematice. De
exemplu, dacă avem un pătrat cu latura X, atunci din punctul de vedere al
matematicii, aria pătratului este A = X2, iar din punctul de vedere al fizicii,
trebuie să scriem:
{ A1} A1   { X 2 } X 2 
sau (1.4)
X  2
2
{ A}  { X }  K{ X 2 }.
 A

2
 Aşadar, în formulele fizice poate apărea un coeficient parazit K,
exprimat prin raportul unităţilor de măsură. Aceasta a condus la necesitatea
practică de elaborare a unui sistem de unităţi coerent, astfel încât în
formulele fizice coeficientul parazit să fie K = 1.
În sistemul coerent de unităţi de măsura, Sistemul Internaţional (SI),
se disting trei clase de mărimi fizice şi unităţi de măsură corespunzătoare:
1. Mărimi fizice şi unităţi de măsură fundamentalei
2. Mărimi fizice şi unităţi de măsură suplimentare
3. Mărimi fizice şi unităţi de măsură derivate.

Tabelul 1.1 Mărimi fizice şi unităţi de măsură fundamentale

Mărimea fizică Simbolul Unitatea de măsură Simbolul

mărimii unităţii de
fizice măsură

1 Lungimea L metrul M
2 Timpul T secunda S
3 Masa M kilogram Kg
4 Temperatura Θ grad Kelvin K
5 termodinamică curentului I
Intensitatea Amper A
6 Cantitatea
electric de substanţă Ν mol Mol
7 Intensitatea luminoasă I candela Cd

Tabelul 1.2. Mărimi fizice şi unităţi de măsură suplimentare

Mărimea fizică Simbolul Unitatea de Simbolul

mărimii măsură unităţii de
fizice măsură
1 Unghiul plan α radian Rad
2 Unghiul solid Ω steradian Sr

Coerenţa sistemului internaţional constă în faptul că unităţile de

măsură pentru mărimile fizice derivate se exprimă numai şi numai sub
forma unor combinaţii ale unităţilor de măsură fundamentale sau
suplimentare. Ilustrăm această afirmaţie prin câteva exemple - viteza liniară
 v  =m/s, acceleraţia  a  =m/s2, viteza unghiulară  ω  = rad/s şi
acceleraţia unghiulară  ε  = rad/s2.
În afară de valoarea numerică {M}, respectiv unitatea de măsură
 M  , orice mărime fizică se caracterizează şi prin dimensiunea [M], care

3
reprezintă un monom algebric de puteri - pozitive, negative, întregi sau
fracţionare-ale simbolurilor mărimilor fizice fundamentale sau suplimentare:

[M ]  L T  M   ... (1.5)

Dimensiunea [M] are un rol fundamental în verificarea corectitudinii

formulelor fizice. În Sistemul Internaţional (SI), unitatea de măsură pentru
forţă este Newtonul:

F  kg  m  s 2  N (1.6)

Dacă unităţile de măsură pentru masă, lungime şi timp se exprimă in

sistemul de unităţi GCS (centimetru, gram, secundă), avem:

F  g  cm  s 2  dyn, N  105 dyn (1.7)

1.2 Definiţiile unităţilor de măsură în sistemul internaţional

Unităţile de măsură pentru mărimile fizice fundamentale şi

suplimentare pot fi stabilite în două moduri diferite:
a) Pe baza unor considerente de ordin practic, se fixează unităţi de
măsură arbitrare prin elaborarea de etaloane corespunzătoare.
b) Se alege ca unitate de măsură valoarea unei mărimi fizice
existente în natură. De exemplu, se poate stabili ca unitate de lungime
distanţa dintre atomii vecini ai unui cristal, ca unitate de masă cea a
atomilor de hidrogen etc. Avantajul unor astfel de unităţi naturale constă în
reproductibilitatea lor.
La începutul elaborării unităţilor de măsură s-a mers pe prima
variantă, dar pe măsura dezvoltării fizicii atomice şi nucleare au fost
stabilite unităţi de măsură naturale pentru mărimile fizice.
În continuare sunt redate definiţiile actuale pentru unităţile de măsură
ale mărimilor fizice fundamentale şi suplimentare:
1. Unitatea de lungime (metrul). Metrul este lungimea egală cu
1.650.763,73 lungimi de undă în vid a radiaţiei care corespunde tranziţiei
între nivelele de energie 2pl{) şi 5d5 ale atomului de kripton 86 (36 86 Kr).
2. Unitatea de timp (secunda). Secunda este durata a
9.192.631.770 perioade ale radiaţiei care corespunde tranziţiei între
cele două nivele hiperfine de energie ale stării fundamentale a atomului
de cesiu 133 ( 36 Cs).

4
 3. Unitatea de masă (kilogramul). Prototipul internaţional al
kilogramului rămâne cel confecţionat cu prilejul primei conferinţe generale
de măsuri şi greutăţi, din anul 1889. Acest prototip internaţional din
platină iradiată se păstrează la Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi
în condiţiile stabilite în anul 1889.
4. Unitatea de intensitate a curentului electric (amperul). Amperul
este intensitatea unui curent electric continuu care, menţinut în două
conductoare paralele rectilinii cu lungime infinită şi cu secţiunea circulară
neglijabilă, aşezate în vid la o distanţă de 1 m unul de altul, produce între
aceste conductoare o forţă egală cu 2-10" N, pe o lungime de 1 m.
5. Unitatea de temperatură termodinamică (gradul Kelvin). Gradul
Kelvin, ca unitate de temperatură termodinamică, este fracţiunea
1/273,16 din temperatura termodinamică a punctului triplu al apei.
6. Unitatea cantităţii de substanţă (molul). Această unitate de
măsură fundamentală a fost adoptată la A 14-a Conferinţă Internaţională
de Măsuri şi Greutăţi din anul 1971. Prin rezoluţia 3 a acestei conferinţe se
specifică:
• Molul este cantitatea de substanţă a unui sistem care conţine atâtea
entităţi elementare, câţi atomi există în 0,012 kilograme de carbon 12 (' 6 C).
Masa de 0,012 kg de carbon 12 conţine un număr de atomi egal cu numărul
lui Avogadro (N = 6,022-IO 23 mol"1 ).
• De câte ori se utilizează molul, entităţile elementare trebuie specificate,
ele putând fi atomi, molecule, ioni. alte particule sau grupuri de particule.
7. Unitatea de intensitate luminoasă (candela). Candela este
intensitatea luminoasă, în direcţia normalei, a unei suprafeţe cu aria
1/600.000 metri pătraţi a unui corp negru la temperatura de solidificare a
platinei şi presiunea de 101325 Newton pe metru pătrat.
Subliniem că unităţile de măsură pentru mărimile fizice
fundamentale, precum şi numărul acestor mărimi, nu se consideră stabilite
definitiv prin definiţiile enunţate mai sus. Unităţile de măsură suplimentare
se definesc în felul următor:
1. Unitatea de unghi plan (radianul). Radianul este unghiul plan
cuprins între două raze care delimitează pe circumferinţa unui cerc un arc
de lungime egală cu cea a razei (fig. 1.1). Unghiul de un radian este egal cu
I8O/71 grade sexagesimale, adică 1 rad = 57°17'45".
2. Unitatea de unghi solid (steradianul). Steradianul este unghiul
solid care, având vârful în centrul unei sfere, delimitează pe suprafaţa
acestei sfere o arie egală cu aria unui pătrat de latură egală cu raza sferei.

5
 Figura 1.1 – Unghiul solid

Dacă din centrul unei sfere de rază r se trasează o suprafaţă conică

(fig.1.1), atunci această suprafaţă intersectează o parte din sferă, aria acestei
părţi fiind proporţională cu valoarea unghiului solid AQ. Astfel:

   / r 2 (1.8)

Este evident că acest raport nu depinde de raza sferei. Unghiul solid

total sub care se vede suprafaţa sferică, din centrul sferei, este:

4 r 2
  4 sr (1.9)
r2

Atât radianul, cât şi steradianul sunt unităţi de măsură adimensionale.

1.3 Alte unităţi de măsură. Ordine de mărime

S-a constatat necesitatea utilizării unor unităţi de măsură care,

deşi nu fac parte din SI, joacă un rol important şi sunt larg
răspândite. Unele dintre aceste unităţi de măsură sunt indicate în
tabelul 1.3.
Se recomandă ca astfel de unităţi de măsură, tolerate de
sistemul internaţional să fie folosite cât mai rar posibil.
Sunt admise şi unele unităţi de măsură a căror folosire este utilă
în diferite domenii de activitate ca, de exemplu:
• Electron-volt (eV). Un electron-volt este energia cinetică
câştigată de un electron care traversează - în vid - o diferenţă de
potenţial de un volt: 1 eV≈1,60219*10-19 J.

6
• Unitatea atomică de masă (u.a.m.). Unitatea atomică de masă este
fracţiunea 1/12 din masa unui atom al izotopului carbon 12 ( 6 C): 1 u=
1,66057*10-27 kg.

Tabelul 1.3. Unele unităţi de măsură folosite împreună cu unităţile SI

Denumire Simbol Valoarea în SI

a
An a la = 3,16-107 s
Zi d 1 d = 24 h = 1440 min = 86400 s
Oră h 1 h = 60 min = 3600 s
Minut min 1 min = 60 s
Grad o 1° = TI/180 rad
Minut 1' =(1/60)° = (n/10800) rad
Secundă " 1" = (1/60)' = (TI/648000) rad
Litru 1 1 l=l-dm3 =10"3 m'3
Tonă t 1 t= 103 kg

În fizica atomică şi nucleară, lungimile se exprimă în unităţi ca

Angstrom (A) şi Fermi (f): 1 A = 10"l() m; 1 f = 10"i5 m.
Unităţile de măsură pentru lungimi, utilizate în mod obişnuit în
astronomie, sunt:
• unitatea astronomică (UA) - egală cu distanţa medie dintre Soare şi
Pământ: 1UA= 1,495980-10" m;
• anul lumină (al), egal cu distanţa pe care o parcurge lumina în vid, în
decursul unui an: 1 al = 9,4605-l015 m;
• unitatea de măsură denumită parsec (PS) sau secundă paralaxică este
distanţa de la care raza orbitei de revoluţie a Pământului în jurul
Soarelui apare sub unghiul de paralaxă egal cu o secundă (1"): 1 ps =
206264,8 UA = 3,26169 al = 3,0875-IO16 m.
Multiplele date experimentale au scos în evidenţă faptul că
dimensiunile, duratele şi masele pentru sistemele existente în natură au
valori cuprinse în game extrem de largi.

7
 1.4. Erori de măsurare

Valorile mărimilor fizice se obţin în diverse procese de măsurare.

Datele experimentale arată că nu este posibilă efectuarea unei măsurări
absolut exacte. Nu ne vom ocupa de erorile experimentale sistematice,
datorate unor etalonări greşite ale aparatelor de măsură sau utilizarea unor
metode de măsurare inadecvate, ci numai de erorile întâmplătoare.Erorile
întâmplătoare ale măsurărilor individuale sunt inevitabile, dar prin
combinarea mai multor măsurări erorile întâmplătoare pot fi substanţial
reduse. Orice măsurare este afectată de eroarea absolută:

x  xm  xr (1.10)
şi de eroarea relativă:
 x  x / xr (1.11)

unde x m este valoarrea măsurată, iar x r este valoarea reală a mărimii fizice
X.
Dacă se efectuează un număr n de măsurări directe şi succesive
asupra mărimii fizice X, cu mijloace şi metode de măsurare adecvate, se
obţin valorile individuale:
x1 , x2 ....., xi ,...., xn (1.12)

Fiecare valoare individuală este afectată de valoarea absolută:

xi  xi  xr (1.13)

şi de eroarea relativă:

 xi  xi / xr (1.14)

Erorile întâmplătoare influenţează rezultatele măsurărilor succesive

în ambele sensuri, ceea ce conduce la faptul că valorile individuale x i vor fi
când mai mici, când mai mari decât valoarea reală x r. Subliniem că
obţinerea rezultatelor individuale puţin diferite unele de altele sau a unor
rezultate care coincid între ele este o consecinţă logică a condiţiilor de
măsurare. Dacă prin repetarea măsurărilor se obţin riguros aceleaşi valori
individuale, înseamnă că metoda de măsurare utilizată nu este suficient de
sensibilă.

8
 Tabelul 1.4. Rezultatele experimentale obţinute de către Michelson

Viteza luminii c, Numărul de Viteza luminii c, Numărul de apariţii

(km/s) apariţii (km/s) ni
299 050 1n, 299 750 25
299 550 2 299 800 20
299 600 8 299 850 7
299 650 14 299 900 1
299 700 22

De exemplu, în tabelul 1.4 se indică rezultatele celor 100 de

măsurări succesive ale vitezei luminii în vid, obţinute de către Michelson
în anul 1879.
Scopul efectuării oricărei măsurări constă în stabilirea valorii reale
x r . Se arată că valoarea reală x r poate fi estimată prin valoarea medie a
setului de măsurări (1.12)

1 n 1
x 
n i 1
xi   ni xi
n i 1
n
i 1
i n (1.15)

Se constată distribuţia setului de măsurări (1.10) în jurul valorii

medii x , iar abaterea standard sau dispersia rezultatelor experimentale
individuale este dată de mărimea:

1
1 n
 2
  
1

    xi 2  2 xi x  x 2   x 2  x 2 2

 n i 1 

1 1
x2   xi   ni xi
2 2
(1.16)
n i 1 n i 1

Valorile individuale ale unui set de n măsurări, dacă n este

suficient de mare, se distribuie după densitatea de repartiţie Gauss sau
densitatea repartiţiei normale:

 x  x 2
f x  
1 2 2
e (1.17)
 2

9
 Produsul reprezintă probabilitatea ca în urma efectuării unei
măsurări să se obţină o valoare cuprinsă între x şi x + dx . Se verifică
simplu egalitatea:


 f ( x)dx  1 (1.18)

Această egalitate indică faptul că obţinerea unui rezultat oarecare

este o certitudine, adică are loc cu probabilitatea P = 1.
Densitatea de repartiţie Gauss se reprezintă grafic ca în figura 1.2,
fiind cunoscută sub denumirea de clopotul lui Gauss şi având valoarea
maximă în punctul x = x . Mărimea indică probabilitatea ca în urma
efectuării unei măsurări să se obţină o valoare cuprinsă între x - Δx şi x+
Δx. Această probabilitate se mai numeşte şi nivelul statistic de confidenţă
pentru intervalul de încredere Δx şi depinde numai de raportul Δx/σ.
x  x
P f ( x)dx (1.19)
x  x

Tabelul 1.5. Dependenţa probabilităţii P de raportul Δx /σ

Δx /σ 0,676 1,000 1,960 2,000 2.581 3,000

P 0,500 0,683 0,950 0..954 0,990 0,997

Figura 1.2 - Densitatea de repartiţie Gauss (clopotul lui Gauss)

10
 Rezultă că din setul de măsurări un procent de 68,3% sunt
cuprinse între x - σ şi x + σ. Dacă, de exemplu, dorim să avem un nivel
statistic de confidenţă P = 0,95, este necesar să luăm Ax > 1,96a. Metodele
experimentale actuale permit efectuarea unor măsurări afectate de erori
absolute şi relative practic neglijabile. De exemplu, valoarea vitezei luminii
în vid este c = (299794245,6 ± 1,1) m/s, ceea ce indică o eroare relativă
δc~3-10- 9 . Utilizarea ceasurilor atomice cu Cs-133 permite măsurarea
intervalelor temporale cu o eroare relativă δt <104 , adică cu o eroare de ± 1
s în decursul a 3-106 a. în cadrul sistemului solar, distanţele se măsoară - în
parte - cu ajutorul radarului cu laseri, înzestrate cu ceasuri atomice. Cu
aceste mijloace de măsurare s-a stabilit distanţa medie Pământ - Lună
(384420 km) cu o eroare absolută Δd = 15 cm, adică cu o eroare relativă δd
< 4-1010 .

1.5 Sisteme de coordonate

Corpul material este un sistem complex. De aceea se studiază mai

înâti mişcarea unui corp ale carui dimensiuni şi rotaţii proprii sunt
neglijabile, acesta fiind denumit punct material. Dat fiiind că în cinematica
masa nu reprezintă interes, punctul material devine un mobil respectiv un
punct care se mişcă. Un punct material poate fi o moleculă, o piatră, un
electron, samd.
Traiectoria este reprezentată de linia sau curba descrisă de un mobil
în timpul mişcării sale, respectiv este locul geometric al punctelor prin care
trece mobilul. Traiectoria poate fi rectiline sau curbilinie.
Pentru indicarea univocă a poziţiei unui punct material P, se fixează
un sistem de coordonate format din trei axe perpendiculare între ele, sau
sistemul de coordonate cartezian (figura 1.3). În raport cu un asemenea
sistem de coordonate, poziţia punctului material P poate fi dată prin cele trei
coordonate ale sale x, y, z, sau prin indicarea vectorului de poziţie r, denumit
şi rază vectoare.

r = OP = xex + yey + zez = |r| er = rer (1.20)

Unde ex sunt vectorii unitate ai celor trei axe de coordonate, cu

modulele I e v l, I ev I, I e. I, iar e,. este vectorul unitate care indică direcţia
OP.

11
 Figura 1.3 - Sistemul de coordonate cartezian

Direcţia OP mai poate fi indicată de unghiurile a, P şi y pe care această

direcţie le face cu axele Ox, Oy şi Oz :

x y z
cos   , cos   , cos  
r r r (1.21)

,unde modulul razei vectoare r este:

r  r   2  z 2  x2  y2  z 2 (1.22)

Cosinuşii directori trebuie să satisfacă condiţia (1.23):

x2  y2  z2
cos 2   cos 2   cos 2   1 (1.23)
z2
Rezultă că numai două dintre cele trei unghiuri sunt independente.
Pentru stabilirea univocă a poziţiei punctului material P sunt necesare două
unghiuri şi distanţa OP = r. Direcţia OP mai poate fi indicată de
unghiurile a, P şi y pe care această direcţie le face cu axele Ox, Oy şi
Oz.Poziţia punctului material P poate fi stabilită şi cu ajutorul unui alt
sistem de coordonate, ca de exemplu, sistemul de coordonate sferice
(figura 1.4).

12
 Figura 1.4 - Sistemul de coordonate sferice
Cunoaşterea coordonatelor r, θ si φ permite calculul coordonatelor
x, y, z:
x  r sin  cos    cos 
y  r sin  sin    sin 
(1.24)
z  r cos 

Rezultă mai departe

z y
r 2  x 2  y 2  z 2 ; cos   ; tg 
r r
Este important de reţinut că poziţia univocă a punctului material în
spaţiu este dată fie de un ansamblu de valori (x, y, z), fie de raza vectoare r.
Aceasta este o consecinţă a faptului că spaţiul în care se desfăşoară
evenimentele fizice este tridimensional. Se mai spune că un punct material în
spaţiu este caracterizat de trei grade de libertate.

1.6 Definirea mărimilor cinetice fundamentale

Pentru a compara mișcările între ele trebuie să comparăm deplasările

mobilelor efectuate în același interval de timp, respectiv în unitatea de timp-

13
secundă. Viteza medie se defineşte prin raportul dintre vectorul deplasării şi
intervalul de timp corespunzător (1.25):

dv vt   vt 0 
Vm   (1.25)
dt t  t0

modulul vitezei medii este:

r
m  vm  (1.26)
t

,iar unitatea de masură este  v  m s .Viteza medie coincide cu viteza

constantă a unui mobil fictiv care ar parcurge uniform aceeasi deplasare dr
in acelasi interval de timp dt.
Viteza instantanee este limita din viteza medie când intervalul de
timp Δt tinde spre zero:

r dr
v  lim  r (1.27)
t 0 t dt

,unde
dr  r este derivata de ordinul întâi a funcţiei r  r (t ) în raport cu
dt
timpul, rezultă că viteza instantanee v este întotdeauna tangentă la
traiectorie în punctul corespunzător poziţiei punctului material la momentul
respectiv şi indreptată în sensul mişcării. Putem scrie:
d r dx dy
v  e x  e y  vx e x  v y e y (1.28)
dt dt dt

s-a considerat ca vectori unitate ex si ey nu işi schimbă directiile. Modulul

vitezei instantanee este:

v2  v  v  (vx e x  v y e y )  (vx e x  v y e y )  vx2  v y2 (1.29)

v  vx2  v y2 (1.30)

Putem scrie vectorul viteză şi sub forma:

14
 r  t  e r  t   r  t0  e x  t0  r  t0  t  e r  t0  t   r  t0  e x t0 
v  lim  lim
t t0 t  t0 t 0 t  t0

(1.31)

 dr 
r t 0  t   r t 0     t (1.32)
 dt  t

 de 
er  t0  t   er  t0    r  t (1.33)
 dt t0

de unde rezultă mai departe:

 dr   de 
v  t0     er  t0   r  t0   r  (1.34)
 dt t0  dt t0

dar t este ales arbitrar, deci

dr  t  de  t 
v t   er  t   r  t  r (1.35)
dt dt
Vectorii er (t ) si der (t  t ) sunt perpendiculari între ei. Se ştie:

e t   e t   e t   1
2
(1.36)

de  t 
2e  t  0 (1.37)
dt

Rezultă mai departe că produsul scalar dintre un vector unitate şi

derivata acestuia în raport cu timpul este egal cu zero, ceea ce reprezintă o
dovadă a faptului că vectorii respectivi sunt orientaţi pe direcţii
perpendiculare între ele.
Acceleraţia medie
Vectorul viteză se schimbă în timpul mişcării atât ca modul (în
funcţie de rapiditatea deplasării) cât şi ca traiectorie (dacă traiectoria este
curbilinie).
În intervalul de timp Δt= t - t0, variaţia Δv a vitezei este:

v  v  v0  v  t   v t0  (1.38)

15
 Aceeaşi variaţie a vectorului viteză se poate produce într-un timp
mai lung sau mai scurt. De aceea acceleraţia medie în cazul mişcării
rectilinii se defineşte ca fiind raportul dintre variaţia vectorului viteză şi
intervalul de timp corespunzător, ea putând fi pozitivă sau negativă, luând
semnul variaţiei vitezei:

d v v  t   v  t0 
am   (1.39)
dt t  t0

Acceleraţia instantanee este limita din acceleraţia medie când

intervalul de timp Δt= t- t0 tinde spre zero, rezultă:

v dv d  dr  d r
2
a  lim      r (1.40)
t 0 t dt dt  dt  d t
2

Acceleraţia instantanee este derivata de ordinul întâi a funcţiei

v  v (t ) respectiv derivata de ordinul al doilea a funcţiei r  r (t ) în raport
cu timpul. Se mai poate scrie:

dv dvx dv y
a  ex  ey  ax ex  a y ey (1.41)
dt dt dt

2
a  a 2  ax2  a y2 (1.42)

a  ax2  a y2 (1.43)

d 2 r d 2x d2y
a  ex  e y  ax e x  a y e y (1.44)
dt 2 dt 2 dt 2

dvx d 2 x
ax   2 (1.45)
dt dt

dv y d2y
ay   (1.46)
dt dt

,unitatea de măsură pentru vectorul unitate este m/s2. Mai departe ţinând
seama de ev   putem scrie:

16
 dv  t  dv  t  d (t )
a(t )    (t )  v(t ) (1.47)
dt dt dt

,adică acceleraţia punctului material, la un moment t, este datorată atât

variaţiei modulului vitezei cât şi variaţiei direcţiei vitezei v.

1.7 Mişcarea rectilinie uniform normală

Dacă viteza pe o traiectorie variază în cantităţi egale, în timpuri

egale mişcarea se numeste uniform variată pe traiectorie. Deplasarea
mobilului în miscarea rectilinie reprezintă variaţia coordonatei sale.
Dacă punctul material se deplasează în lungul axei Ox cu o
acceleraţie constantă, rezultă:

dv d  dx  dx 2
a    (1.48)
dt dt  dt  dt 2
dx
dv  adt , v  a  dt  at  c1 , v  dx  vdt  x  v  dt sau
dt
dx  atdt  c1dt
t2
x  a  tdt  c1  dt  a
 c1t  c2 (1.49)
2
Dacă la momentul iniţial t=t0=0 atunci punctul material are viteza v0
şi se afla la punctul de coordinate x0:
v0  v  t  0   c2
x0  x  t  0   c2
Astfel obtinem legea vitezei si legea spatiului pentru miscarea rectilinei
uniform variata:

at 2 at 2 v  vo
v  v0  at; x  x0  v0  t   ; s  x  x0  vot  ; a ,
2 2 t
(1.50)

Obţinem:
v  v0 v  v0 v 2  v02
s t  vmt ; t  ; s
2 a ca

17
Ecuaţia lui Galilei v  v02  2as (1.51)

1.8 Mişcarea corpului rigid

1. Mişcarea de translaţie: acel tip de mişcare a corpului rigid în care o

dreaptă legată de corp rămâne tot timpul paralelă cu poziţia ei iniţială (poate
fi descrisă ca mişcare o dependentă de timp a razei vectoare R(t) şi poziţia ei
iniţială pentru r punct al corpului )
2. Mişcarea de rotaţie în jurul unei axe fixe: mişcare în toate punctele
corpului se deplasează pe cercuri cu centrele pe dreapta numită axă de
rotatie.

vi    ri (1.52)

vi  ri sin 0  i , unde i - distanţa la axa de rotaţie

ai    ri      ri   ait  ain (1.53)
ait  i ain   2  i

3. Mişcarea plană: tipul de deplasare a corpului rigid în care toate punctele

acestuia se află într-un moment în plane paralele

Vi  vo  vi  v0  (  ri ) (1.54)
vai  v0   rai   0
v0    rai

1.9 Mişcarea absolută, relativă şi de transport

În capitolele precedente s-a arătat că vitezele şi acceleraţile unui

punct material depind de sistemul de referinţă în raport cu care se studiază
mişcarea considerată, adică sunt relative. Mişcarea punctului material faţă
de un sistem de referinţă K considerat în repaus se numeşte mişcare
absolută. Mişcarea punctului material în raport cu un sistem de referinţă K ‟,

18
care se deplasează faţă de sistemul de referinţă K se numeşte mişcare
relativă, iar deplasarea sistemului de referinta K ‟ faţă de K se numeşte
mişcare de transport.

r  r0  r , (1.55)

  
dr  dr0  dr , (1.56)

 ,
dr d r 0 d r
  (1.57)
dt dt dt

,
v  v0  v , deci viteza absolută v este suma vectorială dintre viteza de
transport v0 şi viteza relativă v‟.

dv dv0 dv'
a    a0  a ' (1.58)
dt dt dt

r  r '  x'ex'  y 'ey'  z 'ez' (1.59)

dr de ' dey ' de ' dx ' dy ' dz '
v  x' x  y'  z ' z  ex '  ey '  ez '
dt dt dt dt dt dt dt
(1.60)

dx' dy ' dz ' dr '

v ,  e x'  ey '  ez '  (1.61)
dt dt dt dt

'
dex ' dey ' ' dez
'
de x d ' '
v v x '
y ''
z    ex    ex
dt dt dt dt dt
(1.62)
'
dey '
   ey
dt
'
d ez '
   ez
dt
     
' '
v  v '  x'   e '  y '   e y'  z '   e z'  v    r (1.63)

' ' d 2r
v  v0  v    r  a  (1.64)
dt 2
19
Tinând cont de faptul că:

d 2 x' 2 '
' d y
2 '
' d z
a '  ex '  e y  ez
(1.65)
dt 2 dt 2 dt 2

Atunci:

  ' dx ' ' d z 

  
' 2 '
' ' dy
a  a  2   e x
  ey  ez       ex' x'  e y' y'  ez ' z' 
2 
  dt dt dt 
'
 
 a  2v  r   (1.66)

Dacă sistemul de referinţă K‟ efectuează şi o mişcare de translaţie în

raport cu K, putem scrie că:

 
a  a0  a '  2   v '      r '  (1.67)

Acceleraţia de transport este suma vectorială dintre acceleraţia a 0,

datorită mişcării de translaţie, şi acceleraţia centripetă   (  r ') datorită
mişcării de rotaţie:

atr  a0      r '   a 0 acp (1.68)

Mărimea
ac  2   v '  Acceleraţie Coriolis (1.69)

v  v '   r '  v ' vtr (1.70)

Acceleraţia punctului material în raport cu un observator aflat în

repaus este dată de suma vectorială dintre acceleraţia centripetă şi
acceleraţia Coriolis.

a  acp2  ac2    r ' 

2
 4v'2 (1.71)

20
 1.10Dinamica punctului material şi a corpului rigid

Mecanica clasică se bazează pe principiile enunţate de Isaac Newton

(1642-1727) în celebra sa lucrare ”Philosophie naturalis principia
mathematica”, publicată în anul 1686. Forţa nu este un obiect concret, este
mai mult o idee ce se reduce la diverse tipuri de mişcări. Exista forţe care
acţionează tot timpul asupra noastră.
Experimentele au dus la următoarele concluzii :
1) Corpul sub acţiunea altui corp îşi modifică viteza adică primeste
acceleraţie.
2) Un corp aflat sub acţiunea altor corpuri, se deformează – îşi modifică
forma şi dimensiunile.
Fizicianul Robert Hooke a stabilit că alungirea absolută  l a unei bare
elastice este proporţională cu forţa F, cu lungimea l a barei neterminate şi
invers proportionala cu secţiunea transversală S, depinzând de modulul de
elasticitate (modulul lui Young) al materialului din care este confecţionat.

Fl
l   (1.72)
SE
În bară apar forţe elastice a căror rezultantă este egală în modul şi de
sens contrar forţei exterioare F.

SE
Fl   l  kc l (1.73)
l

SE
kc   constanta de elasticitate (1.74)
l

 l
   alungirea relativă (1.75)
E l

F
  efortul unitar, punctual unitar (1.76)
S

21
 1.11Principiile mecanicii (dinamicii newtoniene)

Principiul întâi al mecanicii:

Poziţia de stare, cât timp nu se acţionează asupra corpului cu o forţă
externă, nu se modifică. Un corp îşi păstrează starea de repaus sau de
mişcare rectilinie uniformă atâta timp cât asupra lui nu se acţioneaza cu
o forţă externă care să îi modifice această stare.
Principiul al doilea al mecanicii - Principiul fundamental al dinamicii:
Derivata impulsului p = mv al unui punct material în raport cu timpul,
reprezintă rezultanta F a forţelor care acţionează asupra punctului
material ca urmare a interacţiunilor cu alte corpuri. Forţa este direct
proporţională cu produsul dintre masa şi acceleraţia corpului.
Newton a definit masa unui corp ca fiind măsura cantitații de materie
conținute în corp.
Pentru a demonstra acest principiu derivăm impulsul în raport cu timpul:

dp d
  mv   F (1.77)
dt dt

d dv d 2r
m  ct   mv   m  m 2  ma  F (1.78)
dt dt dt
sau pe componente:

d 2x
m  Fx
dt 2
d2y d 2 x dvx Fx
m 2  Fy  
dt dt 2 dt m
d 2z
m 2  Fz
dt
Fx F
vx 
m  dt  x t  c1
m
(1.79)

Fx Fx t 2
d x  vx dt  x   vdt   tdt  c1  dt   c1t  c2 (1.80)
n m 2

Fy Fy t 2
vy  t  c3  y   c3t  c4 (1.81)
m m 2

22
 Fz F t2
vz  t  c5  z  z  c5t  c6 (1.82)
m m 2

x  xt , c1 , c2  r  t , c1 , c2 , c3 , c4 , c5 , c6 
y  y t , c3 , c4  t  timpul (1.83)
z  z t , c5 , c6 

c1  c6  constanta de integrare

dp  Fdt (1.84)

dpx  Fx dt
dp y  FY dt
dp  FZ dt
t

F X dt  px t   px t0  (1.85)

t0

aria suprafetei masurate este egala cu variatia componentei impulsului pe

axa O x ,Δt= t- t0
Principiul al treilea - se referă la faptul că pentru orice acţiune există o
reacţiune egală şi de sens contrar. Dacă un corp acţionează asupra altui corp
cu o forţă (notată F12 ) atunci cel de al doilea va acţiona asupra primului cu
forţă F21   F12

1.12Lucru mecanic. Energia. Puterea

În activitatea sa fizică omul intrebuintează fie propria sa forţă

musculara, fie aceea a animalelor de muncă sau chiar a maşinilor, în scopul
de a pune în mişcare o unealtă, un vehicul prin învingerea unei alte forţe
care se opune mişcării sau inerţiei.
În toate procesele în care se transmite mişcarea de la un corp la altul,
rolul esenţial îl joacă o mărime fizică numită Lucru Mecanic. Măsura
lucrului mecanic este legată de forţa şi de deplasarea punctului de aplicaţie
al forţei.

23
 O forţă efectuează lucru mecanic când aceasta acţionând asupra unui
corp îşi deplasează punctul de aplicaţie pe o anumită distanţă. Un corp ale
cărui deplasări în spaţiu sunt limitate se numeşte corp supus la legături
(tramvai). Un corp ce nu este legat de alte corpuri şi care se poate deplasa în
orice direcţie din spaţiu se numeşte corp liber (balon).
Lucrul mecanic al unei forţe constante al cărui punct de aplicaţie se
deplasează pe distanţa d, în direcţia şi în sensul forţei este egal cu produsul
dintre mărimea forţei şi deplasare.

L=F*d (1.86)

Forţa care produce mişcarea se numeşte forţă motoare, iar forţa ca se

opune mişcarii se numeste forţă rezistentă. Un joule este lucrul mecanic
efectuat de o forţă de 1 newton, al cărui punct de aplicaţie se deplasează cu
1 metru pe suportul forţei și în sensul ei.
Lucrul mecanic elementar efectuat de forţa F pentru deplasarea unui
punct material pe o traiectorie C se defineşte prin produsul scalar :

dL Fdr  Fvdt

r2 t2
dr d 2r (1.87)
L1 2   Fdr   F
r1 t1
dt
dt  F  m 2
dt

dr d 2 r dr  mv 2 
dL  F dt  m 2 dt  mvdv ; d    dEc
dt dt dt  2 

t2
 mv 2  mv22 mv12
L12  d    Ec2  Ec1  Ec (1.88)
t1 
2  2 2

Lucrul mecanic efectuat de rezultanta forţelor reprezintă variaţia

energiei cinetice a punctului material (teorema variaţiei energiei cinetice).
Energia cinetică este energia pe care o au corpurile aflate în mişcare şi este
egală cu semiprodusul dintre masa şi pătratul vitezei corpului.
Energia potenţială este aceea formă de energie caracteristică unui
corp aflat în repaus. De asemenea este energia ce se înmagazinează la
ridicarea unei greutăţi, acţionarea unui resort, întinderea unui elastic.
Deasemenea energia poate fi înmagazinată atunci când urci, fiind vorba de
energie potențială, ce se poate transforma în energie cinetică în momentul
coborârii.
Forța elastică este direct proporțională cu alungirea absolută:

24
 Fx  kc x  (1.89)

x – alungirea absolută
r2
kc x12 kc x22
L12  kc  xdx  
r1
2 2
Forţa gravitaţională este definită ca fiind:

m1m2
F  r (1.90)
r2

m1m2
F   (1.91)
r2

 
dL  Fdr  2
rd r  dr (1.92)
r r2

d  m1m2 (1.93)

dr  
r2

L1t    2
  (1.94)
r1
r r1 r2

Forţa de greutate omogenă:

G  mg  mgc z (1.95)

dL= Gdr=-mgd z (1.96)

z2

L12  mg  dz  mg  z1  z2  (1.97)

z1

Lucrul mecanic nu depinde de forţa drumului între poziţiile L1 2 .

Forţa de frecare : Ff  N , unde   coeficient de frecare . N este rezultanta
forţelor de apasare pe direcţia perpendiculară la suprafaţa de contact.
Forţa conservatoare - este forţa pentru care lucrul mecanic efectuat
este independent de forma drumului între poziţia iniţială 1 şi poziţia finală 2.
Forţa non conservatoare (disipativă) – forţa pentru care lucrul
mecanic efectuat depinde nu numai de capetele ci şi de forma drumului.

25
 C   Fd r  0 (1.98)


, independentă de forma drumului şi lucrului mecanic efectuat de forţele

conservatoare conduce la concluzia că circulaţia acestor forţe pe un drum
închis, de orice formă este egală cu zero

L   Fd r  2rg  0 (1.99)


Produsul scalar Fdr = diferentiata totală exactă a unor funcţii scalare:

 
F  E p     
r x2  y 2  z 2
(1.100)
  
 2 xe  2 yey  2 xez   r
 
32 x 3
2 x2  y 2  z 2 r r2

Rezultă mai departe:

dL  dEc  dE p ; d  Ec  E p   dE  0; E  Ec  E p  ct (1.101)

mv12 ke x12 mv22 ke x22 mv 2 ke r 2

      ct
2 2 2 2 2 2
 ptr. punctul material sub acțiunea forței elastice
mv12  mv22  mv 2 
      ct
2 r1 2 r2 2 r
dL dr
P F  F v
dt dt

Mărimi fizice importante în dinamica punctului material

1. Momentul cinetic:

 
L  rx p  m r x v (1.102)

2. Momentul forţei:

26
 dl dr dp
 pr  rF M (1.103)
dt dt dt

Dacă F = 0 sau dacă punctul material se află sub acţiunea unor forţe centrale
M = 0:

dl
 0 , l = ct (1.104)
dt

Conservarea momentului cinetic implică păstrarea planului de

mişcare.

1.13 Legile ciocnirii

Pornim de la un sistem ce cuprinde ecuația de conservare a

impulsului şi ecuaţia de conservare a energiei cinetice.

m1v1  m2v2  m1v1'  m2v2'

m1v12 m2v22 m1v12' m1v22'
   Q (1.105)
2 2 2 2

Q – indică o pierdere a energiei cinetice iniţiale care urmare a transformării

acesteia în căldura sau în alte forme de energie
Pentru Q = 0 => ciocnire perfect elastică
Q  0 => ciocnire inelastică
Ciocnirea inelastică (plastică) reprezintă ciocnirea a două corpuri,
care în urma ciocnirii se deformează. Iniţial corpurile au fiecare viteze
proprii, iar în urma ciocnirii ele vor pleca impreună cu aceeaşi viteză.
Ciocnirea plastică are loc cu degajare de caldură.
Demonstraţia porneşte tot de la legile de conservare a impulsului şi a
energiei cinetice:

m1v1  m2v2  m1  m2 v (1.106)

m!v12 m2v22 m1  m2 v 2

  Q (1.107)
2 2 2

27
 m1v1  m2v2
v (1.108)
m1  m2

2
Q
m1m2
v1  v2 2  mr vr (1.109)
2m1  m2  2

Ciocnirea elastică Q=0. Ciocnirea elastică reprezintă ciocnirea a

două corpuri, fără degajare de căldură. Spre deosebire de ciocnirea plastică
în care corpurile se unesc în urma ciocnirii, în cazul ciocnirii elastice,
corpurile vor pleca mai departe cu viteze diferite, pe traiectorii diferite.
Dacă avem 2 mingi care se ciocnesc, în urma ciocnirii, ele îşi
transferă energia cinetică. Demonstraţia ca şi în cazul ciocnirii plastice
pleacă tot de la ecuaţiile de conservare a impulsului, respectiv a energiei
cinetice:

m1v1  m2 v2  m1v1,  m2v , 2

m1v 21 m2v2 2 m1v1,2 m2v ,2 2
  
2 2 2 2
m1  v1  v1   m2  v2  v 2 
, ,
(1.110)
m1  v12  v,21   m2  v2 2  v,2 2 
v1  v1,  v2  v, 2 ; v , 2  v1,  v1  v2    v2  v1 

v '1 
 m1  m2  v1  m2v2
m1  m2

v, 2 
 m2  m1  v2  2m1v1 (1.111)
m1  m2
m1  m2  m; v1,  v2 ; v2  v1

Probleme

Problemă rezolvată
Două camioane pleacă în acelaşi moment din Bucureşti din dreptul bornei
kilometrice zero, pe şoseaua Bucureşti Craiova. Unul are viteza v1=60km/h
şi celalalt are v2=25km/h. Să se determine: a) dupa cât timp punctul în care

28
se află borna kilometrică 66 se gaseşte la mijlocul distanţei dintre cele 2
camioane? b) care este borna kilometrică prin faţa căreia al doilea camion
trece la o oră după primul.

Rezolvare:
a) Dacă se notează cu x distanţa autocamioanelor faţă de borna
kilometrică 66, atunci:
v1t  66  x, v2t  66  x
si de aici :
132
t  2h24 min .
v1  v2
b) S  v1t '  v2 (t ' 1). Re zulta S  150 km

Probleme propuse

1. Din Giurgiu pleacă la ora 8 un avion. La ora 8, două minute şi 8 secunde

pleacă din Bucureşti spre Giurgiu un alt avion cu viteza v2= 360km/h. Se
întalnesc la distanţa d=23km de Bucureşti. Ştiind că distanţa in linie dreaptă,
este D=69km, calculaţi viteza primului avion şi ora de întalnire a celor 2
avioane.
2. Două automobile pleacă simultan din oraşele A şi B mergând unul spre
celălalt. Automobilele se întâlnesc dupa o oră şi fară a se opri îşi continuă
drumul fiecare cu viteza anterioară. Primul automobil ajunge în oraşul B cu
27 de minute mai târziu decât ajunge al-II-lea în A. Ce viteze au avut cele
doua automobile dacă distanţa A-B este de 90 Km.
3. Ecuaţia unei mişcări este de forma S=a+bt+ct2+dt3 ce reprezintă a,b,c,d?
4. Un mobil de masa m=132g cade liber pe o distanţă h=100m. Dupa ce a
străbătut acel spaţiu I se aplică o forţă F=0.5N, în sens invers greutăţii P a
corpului. Calculaţi viteza pe care o are mobilul în momentul aplicării forţei
F, viteza pe care o va avea după t=5s de la aplicarea acestei forţe şi valoarea
pe care ar trebui să o aibă forţa F pentru ca după t=5s de acţiune mobilul să
fie oprit.
5. O rachetă care la momentul t are masa m(t) şi viteza v(t), se deplasează
sub acţiunea unei forţe F. Viteza relativă a gazelor de eşapament faţă de
rachetă este vrel . Scrieţi ecuaţia de mişcare a rachetei.b) Considerând că la
momentul iniţial t=0 viteza rachetei este zero şi masa sa este m0 stabiliţi
legatura dintre masă şi viteza în cazul în care forţa rezultantă ce acţionează
asupra rachetei este nulă.

29
6. Un corp punctiform de masă m intră într-un fluid cu o viteza iniţială.
Considerând că forţa de rezistenţă ce se opune mişcării este de forma F r=-
kmv, k este o constantă, să se determine a) Dependenţa de timp a vitezei
corpului b) Viteza de variaţie a energiei corpului in timp.

30
 CAPITOLUL 2. TERMODINAMICĂ

2.1 Postulatele termodinamicii

Primul postulat: Un sistem termodinamic izolat ajunge întotdeauna, dupa

un interval de timp oarecare, într-o stare de echilibru termodinamic, din care
nu poate ieşi niciodată de la sine. De aici rezulta: procesele termodinamice
se desfasoară întotdeauna de la stări de neechilibru spre stări de echilibru
termodinamic.
Postulatul al doilea: Două sisteme termodinamice A şi B care pot schimba
caldură între ele se află în contact termic. Dacă 2 sisteme sunt aduse în
contact termic şi nu schimbă caldură între ele, se spune că ele sunt în stare
de echilibru termic. Echilibrul termic este tranzitiv.
Scări de temperatură
Considerăm că starea termodinamică a substanţei este complet
determinată de un parametru extern x, un parametru intern y şi temperatura
empirică Θ.

   X , Y  (2.1)

   X  (2.2)

Termometrul = sistem standard

  a  bX
 X  2 X 2 (2.3)
a 1 1
X 2  X1

2  1
b (2.4)
X 2  X1

1 X 2  2 X1 2  1
  X (2.5)
X 2  X1 X 2  X1

1. Scara Celsius - p0  1atm ,   00 C

2. Scara Fahrehheit - 1  320 F , 2  2120 F
3. Scara Reaumar - 1  0 0 R , 2  800 R
31
Punctul triplu al apei - T0 273,16 K
Măsurarea temperaturii se bazează pe proprietăţile reproductibile ale
sistemelor termodinamice:
 dilatarea termică a corpurilor solide, lichide, gazoase;
 dependenţa de temperatură a tensiunii electrice de contact dintre doi
conductori (termocuple);
 dependenţa de temperatură a rezistenţei electrice pentru conductori şi
semiconductori;
 emisia luminii de către corpurile solide la temperaturi înalte
(pirometre).

Ecuaţiile termice de stare: produsul dintre presiune şi volum variază

direct proporţional cu temperatura.

 RT  N AkT N
PV   RT  p    kT  nkT
v v V
P  nKT (2.6)

f  p, V , T   0
(2.7)
V  V  p, T 

 V   p   V 
      0
 p T  T V  T  P
 V   V 
daca V=Ct  dv    dp    dT (2.8)
  p T  T p

 p   p   V   p   V 
     T   p        (2.9)
 T V  V  T  V T  T  P

 p   V   T 
       1 (2.10)
 T T  T  P  p V

 V 
1
Coeficientul de dilatare termică:     (2.11)
 T  P
Vo
1  p 
Coeficientul termic al presiunii :     (2.12)
po  T V

32
 1  V 
Coeficientul de compresie izotermă :      (2.13)
Vo  T T

  p0 (2.14)

1 1
     0, 00366 K 1 (2.15)
T0 273,16

2.2 Legile gazelor

Legea Boyle-Mariotte (transformare izotermă)

T  ct , m  ct (2.16)

Presiunea unui gaz aflat la temperatură constantă variază invers

proporţional cu volumul gazului

pV = ct (2.17)

Legea Gay-Lussac (transformare izobară)

p = ct, m = ct (2.18)

Volumul unui gaz aflat la presiune constantă variază direct

proporţional cu temperatura

V
 ct (2.19)
T

V  Vo
 t V  V0 1   t  (2.20)
V0

Legea lui Charles (transformare izocoră)

V= ct, m = ct (2.21)

33
 p  p0
 t  p  p0 1  t  (2.22)
p0

Presiunea unui gaz ideal menţinut la volum constant variază liniar cu

temperatura
p p0 p
p  p0T    ct (2.23)
T T0 T

2.3 Principiul întâi al termodinamicii

Pentru sisteme inchise: U  U 2  U1  Q  L (2.24)

U  U 2  U1 variatia energiei interne a sistemului în proces L1-2

Q – Căldura primită Q  0
Căldura cedată Q  0
L – lucru mecanic - efectuat de sistem L  0
- efectuat asupra sistemului L  0
U  U 2  U1  Q  L  Q  L   (2.25)

T - energia de transport primită sau cedată prin schimbul de particule cu

mediul înconjurator.

U  Q  L  T (2.26)

Lucrul mecanic efectuat pentru polarizarea unităţii de volum a unui

dielectric omogen este :
 Lp  Ed P E = intensitatea câmpului electric
P = vectorul polarizării

 
P  P E , T  D   0 E   0  0  1    e T   0 E
(2.27)
 e T    0 T   1

Dacă procesele termodinamice sunt ciclice:

dU  0 Q  L  0  L  Q (2.28)

34
 Este imposibil de realizat o maşină termică care ar putea să efectueze
lucru mecanic, într-un proces ciclic, fară să primească caldură din exterior
(perpetuum mobile de speţa I ):

pdv  0 şi  dU  0 (2.29)

Energia internă caracterizează rezerva de energie a unui sistem

termodinamic care poate fi cedată sub forma de caldură prin efectuarea de
lucru mecanic.

2.4 Capacităţile calorice ale sistemelor termodinamice simple

Capacitatea calorică este căldura necesară ridicării temperaturii unui

sistem termodinamic cu un grad.

Q
C (2.30)
dT
C SI =J\K
În procesele adiabatice, capacitatea calorică este c = 0, deoarece Q =
0, iar pentru procesele izoterme dT = 0, C = 0.
Căldura specifică masică:

C Q
c  (2.31)
m mdT
C   J
KgK

Căldura specifică molară:

C Q
C   (2.32)
v  dT

35
 Q  dU   L  dU  pdV
U  U T , V 
 U   U   U   U  
dU    dV    dT si  Q    dT     p  dV
 V T  T V  T V  T T 

deci rezulă mai departe

 Q  U   U   dV
C       p (2.33)
dT  T V  T T  dT

Energia internă este suma dintre energia cinetică a moleculelor în

raport cu sistemul de referinţă al centrului de masă şi energia potenţială de
intracţiune.

U  N   E pi
1 N
mk v,2 x (2.34)
 
N

k 1 2

Fiecărui grad de libertate al unei molecule îi corespunde energia

Kt
cinetică medie egală cu
2

i i i i
  kT ; U  N kT  E pi   N P kT  E pi   RT  E pi
2 2 2 2
i  V 
U   RT ; C p  Cv  p    R (2.35)
2  T  P

Procese termodinamice politrope:

 U  C p  CV C p  CV dV
  P ; C  CV  ;
 T V  V   V  dT
   
 T  P  T  P
(2.36)
C  CV V
dT  P  0
CV  C  V 
 
 T  P

36
 Procesele politropei sunt transformările termodinamice în care
capacitatea calorică ramane constantă C = ct.
Integrarea politropei se face în felul urmator:
1
dT   pdV  Vdp 
R
 V     RT   R
     
 T  P T  P  P P
1 C  C pdV
 pdV  Vdp   P v 0
R CV  C  R
CP  C
pdV  Vdp  0
CV  C
C C
Considerăm: P  n  ct ;
CV  C
dV dp
n-indicele politropei; npdV  Vdp  0 n  0
V p
n ln V  ln p  ct  ln  pV n   ct
pV  ct; TV n1  ct; p1 T n  ct (2.37)

Generalizăm
1. Procesele pentru care C = C P si n = 0 – procese izobare.
2. Procesele pentru care C = CV si n =   - procese izocore.

3. În transformările izoterme C =  , n =1. Sistemele termodinamice pentru
care capacitățile calorice  C   se numesc termostate.
4. În transformările adiabatice capacitatea calorică C=0 şi
CP i  2 
n  
CV C
 - indicele adiabatei
  1  in orice punct din planul (V,P) adiabata este mai inclinată decât
izoterma.

37
 2.5 Lucrul mecanic efectuat de gazul ideal în transformările
politropei

Dacă volumul gazului ideal variază de la V1laV2 , lucrul mecanic

efectuat de gazul ideal va fi:
dV p1V1   V1  
V2 v2 n 1

L1 2   pdV  p V  n  1    
n

n  1   V2  
1 1
V
V1 v1  
 n 1
  n 1

p1V1   p2  n   RT1   p2  n   RT1   V1  
n 1

1    1    1     (2.38)
n  1   p1   n  1   p1   n  1   V2  
     
 RT1  T2   R 1
L1 2  1    T1  T2    p1V1  p2V2 
n  1  T1  n  1 n 1

Obţinem expresiile pentru lucrul mecanic pentru toate procesele

termodinamice cvasistatice şi reversibile.
1. Transformari izobare:

p2  p1 , n  0; L12  P1 V2  V1    R T2  T1  (2.39)

2. Transformarile izoterme n = 1

1   V1  
n 1
V V V p
lim 1       ln 1  ln 2 ; L12   RT ln 2   RT ln 1 (2.40)
n 1 n  1
  V2   V2 V1 V1 p2

3. Transformările izocore:

n =   , L1 2  0 (2.41)

4. Transformările adiabatice: n = 
R Cp
L12  T2  T1  ; Cp  Cv   R ;  (2.42)
 1 Cv
R 
şi Cv  ; C p   Cv   R 
 1  1

38
 R
L12  T  T   Cv T1  T2   U1  U 2
 1 1 2 (2.43)
L12  U

Lucru mecanic este efectuat când energia termică a gazului ideal

scade. Căldura primită sau cedată de gazele ideale în procesele politrope
Cv, Cp - călduri specifice molare
R
Q1 2  U 2  U1  L12   Cv T1  T2   T2  T1 
n 1
  C p  Cv  n 
Q1 2   cv T2  T1   T2  T1    Cv T2  T1  (2.44)
n 1 n 1
Q1 2   Cn T2  T1  
n 
 Cn  Cv  Căldura specifică molară în proces politropic
n 1

Dacă procesul este izobar n = 0 

R
cn   cv  c p  Qp   c p T2  T1   T  T  (2.45)
1 2 1
Dacă transformarea este izocoră n  

cn  cv  Qv   cv T2  T1   U 2  U1  U
(2.46)

Pentru tranformări izoterme n=1, Cn  Ct  

V2
QT  LT   RT ln (2.47)
V1

Pentru Cn   ,Cn  0  1  n   gazul care se destinde în astfel de

transformări efectuează un lucru mecanic mai mare decât căldura furnizată
gazului.

2.6 Principiul al doilea al termodinamicii

Dacă este satisfacută relaţia U1  U 2  Q1  Q2 (conservarea

energiei), înseamnă că există posibilitatea trecerii de la un corp cu
temperatura mai mică la un corp cu temperatura mai mare.
39
Într-un proces 1-2, corpul primeşte caldura Q1 2 efectuează lucrul mecanic
L1 2
Q1  U 2  U1  L1 2 (2.48)

Pentru procesul 2-1

 Q1  U1  U 2  L12  Q1  Q2  L12  L21  L (2.49)

L Q1  Q2
Randamentul:    (2.50)
Q1 Q1

Nu este posibilă realizarea unei maşini termice care să efectueze un

Q
lucru mecanic fară sursă rece de caldură : Q2  0    1  1 (practic nu
Q1
se poate realiza acest lucru )
Lucru mecanic poate fi integral transformat în caldură, iar caldura nu
poate fi niciodată transformată integral în lucru mecanic
Q  L; L  Q
(2.51)
L  Q ;Q  L
Principiul – enunt: este imposibil de realizat o transformare al cărui
unic rezultat final să fie transformarea în lucru mecanic a căldurii primite de
la o sursă de temperatură uniformă.
Într-o destindere izotermă a gazului ideal, lucru mecanic efectuat
este egal cu căldura primită.
În apropierea oricărei stări termice de echilibru a unui sistem
termodinamic omogen, există alta stare, care se deosebeşte puţin de prima şi
care nu poate fi atinsă niciodată, plecând din prima stare într-un proces
cvasistatic, reversibil şi adiabatic. Orice sistem aflat în echilibru
termodinamic este caracterizat de o nouă functie de stare   entropie
empirică, care nu variază în timpul proceselor cvasistatice şi adiabatice (
analogie cu Q – temperatura empirică, care nu variază în procesele
cvasistatice şi izoterme).

2.7 Entropia absolută a gazului ideal

Există o funcţie de stare, ce rămâne constantă pentru orice proces

termodinamic care are loc într-un termostat denumită temperatură empirică:

40
     p,V  (2.52)

Dacă un proces cvasistatic are loc fără schimb de caldură, există o mărime
de stare – entropia empirică  - care rămâne constantă

    p,V  (2.53)

Într-un astfel de sistem termodinamic :

 Izotermele nu se interesectează
 Diabatele nu se intersectează
 O adiabata şi o izotermă corespunzătoare se intersectează
numai într-un singur punct în planul determinat de (p,V).
Între  , si p,V există o legatură univocă, adică unei perechi de valori
p1 ,v1  îi corespunde o singură pereche de valori  1 ,1
p  p  ,   V  V  ,   (2.54)
, exprimăm legătura dintre aria elementară dpdv în functie de aria
elementară d d
dpdv = Jd d , unde
p p
  p, V   
J  (2.55)
  ,   V V
 
1
J=Jacobianul transformărilor de variabile;condiţii J  0 ,  0
J
Se pot alege scările parametrilor Q şi  , astfel încât jacobianul J să
fie egal cu 1. Notăm Q  T si   S unde T – temperatura absolută şi S –
entropia absolută.
T S
 T , S  p p T S T S
J    (2.56)
  p,V  T S P V V P
V V
pentru gazul ideal avem pV  x si pV   y (2.57)

T  T x , S  S  y 
T T dx dT T dT
  V p (2.58)
p x dp dx V dx

41
 S dS
  pV  1 (2.59)
V y

S dS
V (2.60)
p dy

2.8 Legatura între căldura elementară şi variaţia entropiei

Între căldura elementară şi variaţia entropiei există o legatură.

Q  dS
Q (2.61)
dS 


Q  marimea elementara
  factor int egrant
dS  diferentiala totala exacta a entropiei

Proces izobar:

dT
 QP   cP dT dS p   cP (2.62)
T

Proces izocor:

dT
 QV   cv dT dSV   cv (2.63)
T

Proces izoterm:

dV dV
 QT   RT dST   R (2.64)
V V

Proces adiabatic:

42
  Q  0  dS  0 (2.65)

Din compararea primei relaţii cu relaţiile corespunzătoare diverselor

procese rezultă:

Q
  T   Q  TdS  dS  (2.66)
T

Obţinem ecuaţia fundamentală a termodinamicii pentru procesele

cvasistatice şi reversibile dU = TdS – pdV. Din punct de vedere geometric,
căldura are aceeaşi reprezentare în planul (S, T) ca şi lucru mecanic în
planul (p , V)

S2
Q12   TdS (2.67)
S1

Proprietăţi ale entropiei:

1. S- funcţie de stare
dS – diferenţiala totală exactă
 dS  0 - indiferent de tipul procesului ciclic
2. În procesele cvasistatice şi adiabatice se conservă S  ct. d  0
3. Entropia absolută este o funcţie de stare adiabatică

N
S   Sk (2.68)
k 1

4. Entropia este definită numai pana la o constantă arbritrară aditivă S 0 , care

nu poate fi determinată din pr II , dar variaţia de entropie este bine definită.

2
Q
S2  S1   (2.69)
1
T

43
 2.9 Principiul al treilea al termodinamicii

La T = 0, entropia sistemelor termodinamice tinde spre o valoare constantă.

lim S  0 (2.70)
T  ok
Pentru T  0k , S  0 entropia absolută a unui sistem termodinamic
tinde către 0, când temperatura absolută tinde către 0K (Max Plank)
lim S  0 (2.71)
T  ok

Consecinte:
1. Indiferent de procesul efectuat de sistemul termodinamic, capacitatea
calorică a sistemului termodinamic se anulează o dată cu temperatura

 S   S 
lim C  lim  T   lim  T 0 (2.72)
T ok T ok
 T  T ok   ln T 

 S 
în particular: lim Cv  lim  T 0 (2.73)
T ok T ok
  ln T 

 S 
lim  T   0 sau Tlim C p  Cv   0  pentru temperaturi de Ok nu
T 0 k
  ln T  ok

este valabilă nici ecuaţia de stare.

2. Pentru T  0k , coeficientul de dilatare termică  şi coeficientul termic al
presiunii  , tind la zero.
3. Pentru T  0k , entropia nu poate fi modificată prin nici un fel de
acţiune; izoterma de zero absolut; coincide cu adiabata.
Semnificaţia fizică a anulării capacităţii calorice la T  0k este urmatoarea:
 Temperatura de 0k reprezintă acea stare în care
sistemul nu mai poate ceda caldură, deoarece este
atinsă starea de energie minimă.
 Temperatura 0k este principal inaccesibilă.

44
 2.10 Potenţiale termodinamice

 L  Fdx  dE p
E p (2.74)
F 
x
Dacă energia potenţială este minimă, sistemul se află în echilibru
stabil. Potenţialele termodinamice satisfac urmatoarele condiţii:
1. Derivata lor în raport cu o cordonată generalizată este o forţă generalizată.
2. Când potenţialul termodinamic este minim sistemul se află în stare de
echilibru termodinamic
Energia interna U: dU   Q  pdV  Tds  pdV ; U U  S ,V 
Ecuaţia fundamentală:
 U   U   U   U 
dU    dS    dV ; T    p  (2.75)
 S v  V  s  S V  V  S

Energia liberă F se defineşte astfel

F  U  TS
, adică F este funcţie de T şi V (2.76)
dF   pdV  SdT

 F   F 
F  F T ,V , dF    dT    dV (2.77)
 T V  V T

 F   F 
S    P    (2.78)
 T V  V T

 F 
U  F TS  F  T   (2.79)
 T V
prima relaţie Gibbs Helmholtz

Energia liberă este acea parte din energia internă pe care sistemul o
poate schimba cu mediul exterior, iar mărimea Ee  TS se numeşte energie
legată, deoarece nu poate fi cedată de catre sistem.
În procesele izoterme :

dF   pdV   L (2.80)

45
 2
L    dF  F1  F2  rezultă scăderea energiei libere reprezintă lucrul
1
mecanic efectuat de către sistemul termodinamic în procesele izoterme.

Entalpia H:
H=U+pV
dH=TdS+Vdp
H=H  S , p  (2.81)

 H   H   H   H 
dH    dS    dp; T    ; V  
 S  p  P  S  S  p  p  S (2.82)
dH  TdS   Q
pentru procese izobare
Variaţia entalpiei în procese termodinamice izobare reprezintă
caldura primită sau cedată de către sistem:

 H 
U  H  pV  H  p   (2.83)
 p  s
Entalpia liberă G – este funcţia termodinamica:

G= H-TS = U+pV-TS
dG=Vdp-SdT  G=G(P,T) (2.84)
 G   G 
dG    dP    dT
 P T  T  p
 G   G 
V   S   
 p T  T  p
 G 
H  G  TS  G  T   (2.85)
 T  p
a doua relaţie Gibbs

G-se mai numeste potenţial termodinamic Gibbs

46
 2.11 Relaţiile termodinamice ale lui Maxwell

Pentru o mărime exprimată ca funcţie cu două variabile avem:

z=f(x,y) (2.86)

 z   z 
dz    dx    dy (2.87)
 x  y  y  x

dz - diferenţiala totală exactă

2 z 2 z
  valoarea unei derivate mixte nu depinde de ordinea derivării
xy yx
Pornim de la ecuaţia fundamentală a termodinamicii

dU  TdS  pdv (2.88)

(x, y)- pot fi orice pereche de parametrii P, V, T, S

 U   S   V 
   T    P  (2.89)
 x  y  x  y  x  y

 U   S   V 
   T    P  (2.90)
 y  x  y  x  y x

U- energia interna este o funcţie de stare

 2u  2u
 (2.91)
xy yx

 2u  T   S    2 S   p   v    2v 
      T         P  (2.92)
xy  y  x  x  y  x Y   y  x  x  y  x y 

 2u  T   S   2 S  p   v   2V
     T       P (2.93)
yx  x  y  y  yx  x  y  y  x xy

2s 2s  2V  2V
, dar  si  (2.94)
xy yx xy yx

47
  T   S   P   V   T   S   P   V 
                 
 y  x  x  y  y  x  x  y  x  y  y  x  x  y  y x
, obţinem relaţiile termodinamice ale lui Maxwell
unde x=P , y=S

 V   T   S   P 
    sau     (2.95)
 S  P  P  S  V  P  T  S

pentru x = V, y = S

 P   T   S   V 
     sau      (2.96)
 S V  V  S  P V  T  S

pentru x = P, y = T

 S   V   P   T 
     sau       (2.97)
 P T  T  P  S T  V  P

pentru x = V, y =T

 S   P   V   T 
    sau     (2.98)
 V T  T V  S T  P V
din care rezultă

U  S   P 
 T   P  T   P (2.99)
V  V T  t V
U  S   V   V   V 
 T    P   T    P  (2.100)
P  P T  P T  T   P T

48
Probleme
Problema rezolvată:

Pentru ca încaperile unei case sa fie ţinute tot timpul la temperatura de 20ºC
este necesară o cantitate de cărbune de 50 Kg pe o perioadă dată. Casa este
construită astfel încat prin tavan se pierde 30% din căldură iar prin pereţi
70%. Mediul exterior este menţinut la 5ºC. Ce cantitate de cărbune poate fi
economisită daca se dublează grosimea pereţilor şi ce cantitate de cărbune
se va consuma în plus dacă temperatura mediului exterior se reduce la 2 ºC.
Rezolvare:
a) Din 50kg cărbune, 15 Kg(30%) se consumă pentru a acoperi
pierderile de căldura prin tavan, iar restul de 35 Kg (70%) pentru a acoperi
pierderile prin perete. Dacă se dubleză grosimea pereţilor, pierderea se
reduce la jumătate, ecomonisindu-se 17,5 Kg de cărbune
b) Diferenţa de temperatură creşte de la 15ºC la 18ºC, deci consumul
de carbune creste şi el in raportul 18/15: în primul caz cu 10 Kg, iar în cazul
doi cu 7,5 Kg.

Probleme propuse

1. Două termometre gradate unul în scara Celsius şi celălalt în scara

Fahrenheit, sunt aşezate în aer unul lângă altul. La ce temperatură a aerului
cele doua termometre indică acelaşi număr de grade şi au acelaşi semn?
2. Aerul aflat într-un vas de volum V=0,2m3 la presiunea p1=2*105N/m2
este răcit izocor, pierzând prin răcire caldura Q=50kJ. Aflaţi presiunea
finală, lucrul mecanic efectuat şi variaţia energiei interne. Se cunoaşte
caldura molară izocoră a aerului C v=5/2R.
3. O masă m=10g de oxigen se află la presiunea p=2*10 5N/m2 şi la
temperatura t=10ºC. După incalzirea izobară, gazul ocupă volumul V2= 10l.
Aflaţi: căldura absorbită de gaz, lucrul mecanic efectuat de gaz, prin
destindere, şi variaţia energiei interne. Cunoaştem caldura molară izobară
Cp=7/2R, şi μ=32kg/kmol.
4. O masă m=2kg, de oxigen ocupă volumul V1=1 m3 la presiunea
p1=2*105N/m2 Gazul este încalzit izobar şi se destinde până la volumul
V2=3 m3, apoi izocor până presiunea devine p3=5*10 5N/m2. Aflaţi:
variaţia energiei interne, lucrul mecanic efectuat de gaze, căldura absorbită
de gaz. Se cunoaşte caldura molară izocoră a aerului C v=5/2R.
5. Un pahar de apă fierbinte trebuie răcit cât mai mult în timp de 10 min.
Cum este mai convenabil să se procedeze: să se puna în pahar o lingură de

49
zapadă şi apoi să fie lăsat paharul 10 min, sau mai întâi să fie lasat paharul
10 min şi apoi să se pună în zăpadă?
6. Să se determine cantitatea de căldura necesară pentru a ridica temperatura
unei camere cu dimensiunile 7m, 5m, 3m, de la 16 ºC la 21 ºC dacă se
pierde prin pereţi 10% din căldură. Pentru aer c=1kj/kg*grd şi ρ=1.28kg/m3
7. Să se calculeze variaţia entropiei unui corp care se dilată la presiune şi
temperatură constantă de la volumul V1 la volumul V2 =nV1. Se cunosc
capacitatea calorică la presiune constantă C p şi coeficientul de dilatare în
volum α.
8. Să se arate ca într-o maşină termică de mărimea T2ΔSex reprezintă
energia ce nu se poate transforma în lucru mecanic.
9. Ecuaţia unui proces parcurs de 1Kmol de gaz ideal este dată în
coordonatele (P, V), de ecuaţia p=p0+aV, unde p0 şi a sunt constante
pozitive. Scrieţi ecuaţia procesului în planul (T, S).
10. Ecuaţia transformării parcurse de un gaz ideal cu indicele adiabatic γ
este T=αS, în planul (T, S), unde α este o constantă pozitivă. Să se scrie
ecuaţia procesului în planul (p, V).
11. Să se calculeze variaţia entropiei în cazul amestecării a câte unui mol din
două gaze ideale diferite, aflate la aceeaşi temperatură şi presiune.

50
 CAPITOLUL 3. ELECTRICITATE

3.1 Câmpul electromagnetic. Câmpul electrostatic

Cauza atracţiei gravitaţionale o reprezintă masa corpurilor. Analog,

sarcina electrică este cauza interacţiunilor culombiene. Se notează cu q sau
Q şi este ireductibilă la alte mărimi fizice, adica interacţiile
electromagnetice nu pot fi reduse la alte tipuri de interacţii. Forţele dintre
corpurile încărcate cu sarcina electrică sunt de atracţie sau de respingere.
Aceasta a condus la concluzia că există două tipuri de sarcini: pozitive şi
negative. Sarcina electrică este un număr întreg de sarcini elementare,
e  1,61019 C . Sarcina electrică macroscopica a unui corp este suma
algebrică a sarcinilor electrice pozitive şi negative

q  N  e   eN  eN   N    Ne (3.1)

Dacă N   N  , corpul nu este încărcat cu sarcina electrică. Din experimente

rezultă că sarcina negativă este egală în valoare absolută cu sarcina pozitivă,
eroarea relativă fiind:

e  e
 10 21 (3.2)
e

Legea conservării sarcinii electrice: într-un sistem izolat de corpuri, suma

algebrică a sarcinilor electrice rămâne constantă.

3.2 Intensitatea câmpului electric. Teorema lui Gauss

1 q1q2 1 q1q2
F21   F12  er   r2  r1 
4 r 4  r2  r1 
2 3
(3.3)

  permitivitatea absolută a mediului =  0 r  r  permitivitatea relativă

1
Pentru vid    0  8,8541012 F m ;  9 109 m
4 0 F

51
 Forţa cu care sarcina electrică q acţioneaza asupra unei sarcini
electrice de probă qi , este dată de formula :

q
Fi  qi er (3.4)
4 r 2

Intensitatea câmpului electric generat de o sarcină electrică

punctiformă

Fi q
E  er (3.5)
qi 4 r 2

Liniile de câmp electric se definesc prin familia de curbe tangente în

fiecare punct la direcţia locală a vectorului E . Sensul liniilor de câmp
electric coincide cu sensul forţei care ar acţiona, în punctul respectiv, asupra
unei sarcini electrice pozitive.
Numărul liniilor de câmp care străpung unitatea de arie a unei
suprafeţe perpendiculară pe aceste linii este numeric egal cu intensitatea
câmpului electric . Liniile de câmp electric pornesc de la sarcinile electrice
pozitive şi ajung pe sarcinile electrice negative.
Principiul superpoziţiei câmpurilor electrice
Dacă într-un punct din spaţiu, câmpul electric este generat de un
ansamblu de sarcini electrice punctiforme q1 , q2 ,...., qn , atunci intensitatea
câmpului electric generat de sarcina electrică qi , v-a fi:

E  E1  E 2  ....  E n  n 1 E i
n
(3.6)

Fluxul printr-o suprafaţă a unei sfere de rază r , în centrul căreia se află

sarcina electrică pozitivă q , va fi:

q q
 E   EdS   (3.7)
S 3r 2
E

Teorema lui Gauss

Fluxul vectorului intensitate a câmpului electric E , printr-o
suprafaţă închisa, de orice formă, este egală cu suma algebrică a sarcinilor
electrice din interiorul volumului limitat de suprafaţă imparţită la 
(permitivitatea absolută).

52
 n
1
e   EdS 

q
n 1
i
(3.8)

intensitatea volumica de sarcină electrică este:

q dq
  lim   c (3.9)
v 0 V dV m3

 q   pdv
n 1
i
v
(3.10)

1
 Eds    pdv v
(3.11)
Formula Gauss Ostrogadsky

 Ax Ay Az 

   Ads      dv (3.12)
v x
 y z 

dv  dx  dy  dz (3.13)

 Eds   divEdv

v
(3.14)

1
 divEdv    pdv
v
(3.15)

 
  divE   dv  0
v
(3.16)


Volumul este arbitrar; divE  teorema lui Gauss sub forma locală pentru

mediul omogen   ct .

3.3 Potentialul câmpului electrostatic

Lucrul mecanic efectuat pentru deplasarea sarcinii electrice q1 , din

poziţia 1 în poziţia 2 , în câmpul electric generat de sarcina electrică q, aflată
în repaus:

53
 dL  Fdl  q1 Edl  q1Edl cos   q1Edr 

 q1 dr (3.17)
4 r 2
q 1 1
r2
q dr
4  r
L1 2  q1  q1   
r1
2
4  r1 r2 

Câmpul electrostatic este un camp de forţe conservative, deoarece

lucrul mecanic nu depinde de forma drumului între poziţiile 1 şi 2. Lucru
mecanic efectuat de forţe conservative este diferenţa dintre energia
potenţiala a sistemului în starea iniţiala şi în starea finală.

L1 2  Ep1  Ep2 (3.18)

q
Ep1  q1 C (3.19)
4 r1

q
Ep2  q1 C (3.20)
4 r2

C = constantă arbitrară
Dacă pt. r   , se consideră Ep=0 atunci C=0
Potenţialul  al câmpului electric general de sarcina electrică  ,
într-un punct din spaţiu este energia potenţială a sistemului format din
sarcina electrică q şi sarcina q1 , pozitivă şi de valoarea unitate q1  C
aflată în punctul respectiv.

Ep
 (3.21)
q1
E p1 q
1   (3.22)
q1 4 r1

Ep2 q
2   (3.23)
q1 4 r2

L12  q1 1  2  (3.24)

54
 2

1  2  =  Ed l dacă pentru r2  , 2  0 , r1  r 

1
 
q dr q
   Ed l 
4 
 (3.25)
r r
r 4r

deci potenţialul  într-un punct din spaţiu reprezintă lucrul mecanic necesar
deplasării sarcinii electrice q1  1C din punctul respectiv la infinit.
Unitatea de măsură pentru potenţialul electric este voltul (V)

 V V  1J (3.26)
si c

Legatura dintre potenţialul  şi intensitatea E a câmpului electric : E=-

grad 
Concluzii:
 Intensitatea câmpului electric E , pe suprafeţele
echipotenţiale  x, y, z   ct

Vectorul E este orientat de la suprafaţa echipotenţială
cu potenţial mai mare spre suprafaţa echipotenţiala cu
potenţial mai mic
Din teorema lui Gauss se obţine:


divE  divgrad 


        
divgrad   ex  ey  ez  ex  ey  ez 
 x y z  x y z 
(3.27)
 2  2  2
 2  2  2   2  
x y z

2 2 2 
2      ;     (3.28)
x y
2 2
z 2

→ ecuatie de tip Poisson

55
 1  dx' dy ' dz '
  x, y , z   
4
x  x   y  y  z  z 
2 2 2
' ' '
V'

(3.29)

  x, y, z  - potenţialul electric într-un punct de coordonate x,y,z generat de

sarcinile electrice cu intensitate volumică  , aflată într-un volum V ' .
Potenţialul electric = funcţie scalară

1 qi
  1  2  ..................  n  i  r (3.30)
4 i

Potenţialul şi intensitatea câmpului electric generat de un bipol

electric. Dipolul electric este un ansamblu a două sarcini electrice egale, dar
de semne diferite. Proprietăţile electrice ale unui bipol se caracterizează prin
momentul electric.

P  ql (3.31)

Considerăm că dipolul se află în vid, potenţialul câmpului electric în punctul

M este:
q  1 1 q r1  r2
     (3.32)
4 0  r2 r1  4 0 r1r2

Dacă r > l , putem scrie

r1
2
 r 2  rl
 r12  r22   r1  r2  r1  r2   2rl (3.33)
r2
2
 r  rl
2

2rl
r1  r2  (3.34)
r1  rl

r1  r2  2r
(3.35)
r1r2  r 2

56
 q rl 1 pr 1 cos Q
   p 2
4 0 r 3
4 0 r 3
4 0 r (3.36)

Pentru intensitatea câmpului electric generat de dipolar electric:

1 pr
E     
4 0 r3
1 1  1 
E 
4 0  r 3  
 pr  pr  3  
 r 
(3.37)

1
  3r
3

 3   x2  y 2  z 2   5 si
2

r r

 
 pr   r   p   p  r  r  p  p  r   p  r (3.38)

pr   p x

x
 py

y
 pz
 
 z 
ex x  e y y  ez z  
 (3.39)
 ex p x  e y p y  ez p z   p

Intensitatea câmpului electric pentru dipol electric:

E

1  3 pr r p 

 

; , E  scad puternic cu r ( fata de  )
(3.40)

4 0  r 5 r3 
 

1 1
 dipol  2
 sarcina electrica 
r r
1 1
E dipol  3 E sarcina electrica  2
r r
Dipolul electric in camp electrostatic
Asupra dipolului electric aflat într-un camp electrostatic v-a acţiona
forţa :
F  F 1  F 2   E2  E1  (3.41)

E2 - intensitatea câmpului electric în punctul în care se află sarcina pozitivă.

E1 - intensitatea câmpului electric în punctul în care se află sarcina negativă.
Pentru l suficient de mic putem dezvolta în serie Taylor:

57
 E E E
E2  E r  l   E r   lx  ly  lz  E1  l E (3.42)
x y z

Forţa care actionează asupra dipolului electric într-un câmp neomogen este:

   
F   l E  p E  px
E
x
 py
E
y
 pz
E
z
(3.43)

În câmp electrostatic omogen F=0, dar asupra dipolului acţioneaza un cuplu

de forțe.
Momentul câmpului de forţe în raport cu centrul dipolului este:

M  l  qE  p  E
(3.44)
M  pE sin l

Lucrul mecanic efectuat pentru rotirea vectorului p cu d  este:

dL  Md  pE sin ld   pEd cos l  d p E  dEp  - variaţia energiei
potenţiale a dipolului electric în camp electric omogen

Ep   p E   pE cos l (3.45)

Sistemele tind să ocupe starea de energie potenţială minimă –

momentele electrice de dipol vor fi orientate paralel cu intensitatea E a
câmpului electric. Polarizarea este rezultanta momentelor electrice de dipol
din unitatea de volum:

1 n
P  Pi
V i 1
(3.46)
P  no p
pE
P n0 P
3Kt
, unde N = număr molecule din volum, n0  număr molecule din unitate de
volum

58
 3.4 Conductori în câmp electric. Condensatori

Pentru realizarea echilibrului electrostatic trebuie satisfăcute urmatoarele

condiţii:
1. Intensitatea câmpului electric din interiorul conductorului este zero
E int  0
Eint  i  0 unde i  ct
(3.47)

 E int   0 unde i  0 (3.48)


2. Intensitatea câmpului electric în orice punct de pe suprafaţa externă a

conductorului este orientată perpendicular pe suprafaţa acestuia

Ee  En Etg  0 (3.49)

Suprafaţa exterioară a conductorului aflat în câmp electric exterior

este echipotenţială. Densitatea superficială de sarcină electrică (sarcina
electrică pe unitatea de arie).

q c
qs   qS si  (3.50)
S m2

Intensitatea conform teoremei Gauss:

q qs S qs
E S   E (3.51)
0 0 0

Distribuţia sarcinilor electrice pe conductor sub acţiunea câmpului

electric exterior se numeşte inducţie electrostatică. Capacitatea electrică a
conductorului este :
q
C unde   este definitit până la 0 constanta aditivă arbitrară

q
C (3.52)
c   s

R   , s  0 (3.53)

59
 q q
C  (3.54)
c 

C si  F F
1C
(3.55)
V

Potenţialul unei sfere de raza R, din vid, este:

1  q 1 q

4 0 
R r 2
dr 
4 0 R
(3.56)

q
C   4 0 R (3.57)


Capacitatea electrică a unui condenstator reprezintă raportul dintre

sarcina electrică q şi diferenţa de potential dintre armături:
q
C (3.58)
1  2
Condensatorul plan, este format din două armături plane de arie S
fiecare şi aflate la distanţe d una de alta. Intensitatea dintre armături este :

qs q
E  (3.59)
 s

Diferenţa de potenţial:

qd
1  2  Ed  (3.60)
S

q S
C  (3.61)
1  2 d

Cu ajutorul teoremei lui Gauss se poate stabili capacitatea electrică

pentru condensatori sferici, cilindrici. Pentru condensatori cu capacitate
Ci c  1  n conectaţi în paralel:
n
C   Ci (3.62)
i 1

60
 n
1 1
în serie:  (3.63)
Cs i 1 Ci

Energia câmpului electric

L1  q11
L2  q2 2 (3.64)
L1  L2
lucru mecanic pentru apropiatele a două sarcini  1 si  2

1
We  q11  q22   q11  q22  (3.65)
2

Energia potenţială a sistemului pentru două sarcini. Pentru N sarcina:

1 N
We    i i sau
2 i 1
(3.66)

1 1 N N qi q j
We 
2 4

i 1 j 1 rij
(3.67)

Energia condensatorului poate fi exprimată funcţie de intensitatea

câmpului electric:

CU 2 S 2   U 
2

We   U    Sd (3.68)
2 2d 2 d 

V  Sd - volumul dielectricului dintre armăturile condensatorului

2
We  0 r E 2 E D D
We     (3.69)
V 2 2 2 0 r

0E2
DWe   r  1 (3.70)
2

We E 2
qm   2 (3.71)
c2 2c

61
 3.5 Curentul electric continuu

Viteza medie a mişcării ordonate a purtatorilor de sarcină electrică,

liberi în conductori, sub acţiunea câmpului electric se numeşte viteza de
diferenţă sau de antrenare.
Mărimi caracteristice ale curentului electric:
Intensitatea curentului electric I = mărime fizică secundară, egală
cu sarcina electrică care trece prin secţiunea transversală a conductorului în
unitatea de timp.

Q
I (3.72)
t

Densitatea curentului electric j = mărime fizică vectorială,

orientată în sensul intensităţii curentului electric şi având modulul egal cu
sarcina electrică care trece prin unitatea de timp, prin unitatea de arie a
secţiunii transversale a conductorului.

Q
j J   j si  A m 2 (3.73)
St
Pentru o porţiune de conductor, care conţine şi purtator de sarcină electrică
 , în unitatea de volum, în intervalul de timp t trece sarcina:

Q  nqSvd t (3.74)

Q
j  nqvd (3.75)
St

j  nqvd (3.76)

Sensul curentului electric se consideră sensul deplasării ordonate a

purtătorilor de sarcină electrică. În cazul conductorilor metalici, fiecare
atom are un electron de valenţă care se poate deplasa sub acţiunea câmpului
electric, în intregul conductor.
A
Volumul molar = V  unde A= masa atomică , ρm= densitatea masică
m

Na 
n  NA m (3.77)
V A

62
Purtătorii de sarcină în metale sunt electronii care au sarcina electrică q=e=
1,6  10 19 C şi densitatea curentului electric este:

N Aqmcvd S
j  ne  vd  (3.78)
A
N  cv S
sau I  jS  A m d (3.79)
A
IA
viteza de drift : vd  (3.80)
N A m cS

3.6 Conservarea sarcinii electrice. Ecuaţia de continuitate

Considerăm o suprafaţă inchisă S, care cuprinde volumul V, într-un

mediu conductor. Sarcinile electrice nu apar şi nu dispar - micsorarea
Q
sarcinii electrice din volumul V în unitate de timp este egala cu fluxul
t
de sarcini electrice prin suprafaţa S:

Q
t 
  jd S (3.81)

Forma integrama a ecuaţiei de continuitate a curentului electric :

Q   qdv (pentru Q distribuit uniform în interiorul volumului V)

Q  p
   pdv   dv (3.82)
t t t

Teorema lui Gauss Ostrogradski

 js S   divjdv (3.83)


  dv   div jdv (3.84)
dt

63
 
 div j  0 (3.85)
t
forma diferenţială a ecuatiei de continuitate

În regim staţionar, densitatea de sarcină nu depinde de timp div j  0

jx j y jz 
   0 (3.86)
x y z t

3.7 Legile de material pentru curentul electric continuu

1
j  E  E - Legea lui Ohm sub forma locală

1 ne2  1
  conductivitatea conductorului
2 mo v q
q = rezistivitate, F=eE

1  2 I
E j  (3.87)
l S

I l   2 U
1  2   IR deci I  1  - Legea lui Ohm, forma integrală
S R R

l
R (3.88)
S
Rezistenţa electrică a porţiunii de circuit

Energia acumulată de un electron de constanta în intervalul de timp dt este:

2
m0v 2 dt m0  eE  dt e2 2
dw1      E  dt (3.89)
2  2  m   2m0

Pentru unitatea de volum

dw  ndw1   (3.90)

64
 1 nl 2
dw   E 2 dt  E 2 dt (3.91)
2 m0

Această energie este cedată reţelei cristaline a conductorului sub

formă de caldură. Un conductor este parcurs de curent electric cu densitatea
j, atunci în unitatea de volum caldura :

dw
q~   E 2  j E (3.92)
dt
Legea lui Joule – Lentz sub forma locală

Căldura degajată în dt, în porţiunea de circuit este:

~ U
dQ  q~Sldt  j Sldt  UIdt (3.93)
l

~ U2
dQ  RI 2 dt  dt (3.94)
R
Legea Joule Lentz sub forma integrală

Puterea disipată în porţiunea de circuit va fi:

~
dQ U2
P  UI  RI 
2
(3.95)
dt R

Circuite de curent electric

Pentru circuit electric simplu, legea lui Ohm:

E
I (3.96)
Rr

E = tensiunea electromotoare
R = rezistenţa exterioară
r = rezistenţa internă

Puterea debitată:
E
Pe  RI 2  R
R  r 2 (3.97)

R=r

65
 E
Pe max  R
R  R 2

Randamentul unei surse de curent este raportul dintre puterea

disipată în rezistenţa exterioară şi puterea disipată în rezistenţa exterioară şi
puterea debitată pe întregul circuit.

Pe RI 2 R
  
P R  r I 2
Rr (3.98)

Teoremele lui Kirchhoff

1.Prima lege = legea conservării sarcinii electrice afirmă că suma algebrică

a intensităţilor curenţilor electrici dintr-un nod al reţelei este egală cu zero.
n

I
i 1
i 0 (3.99)

Intensitatea curenţilor electrici care intra într-un nod, se iau cu semnul plus,
iar intensităţile curenţilor care ies din nod se iau cu semnul minus.

2.A doua teoremă a lui Kirchhoff = generalizare a legii lui Ohm, şi afirmă
că în orice ochi a reţelei electrice, suma căderilor de tensiune R i I i , este
egală cu suma algebrică a tensiunilor electromotoare conectate în ochiul
respectiv :
n n

R I  E
i 1
i i
i 1
i (3.100)

Pentru n rezistori , cu rezistenţele R1 , R2 ,....Rn , grupaţi in serie, rezistenţa

echivalentă este:
n
R  R1  R2  ....  Rn   Ri (3.101)
i 1

Pentru rezistori în paralel, rezistenţa echivalentă:

66
 n
1 1
 (3.102)
R i 1 Ri

3.8 Câmpul magnetic

Columb a stabilit experimental că forţa de interacţiune dintre polii

unor magneti permanenţi poate fi scrisă analog cu forţa electrostatică
M 1M 2
Fm  E (3.103)
r2
,unde M1 şi M2 sunt sarcinile electrice magnetice ale polilor
În natură nu există sarcini magnetice, adică nu poate fi separat polul
nord de polul sud prin divizarea magneţilor permanenti.

3.8.1 Câmpul magnetic generat de curentul magnetic continuu

Intensitatea punctului magnetic generat de elementul de lungime dl,

dintr-un conductor parcurs de curentul electric de intensitate I, este dată de :

I d lr
dH 
4 r 3 Formula lui Biot-Savart Laplace
Pentru un conductor liniar avem formula:
I dl sin 
dH 
4 r 2 (3.104)

1
dH  sin d
4R (3.105)
R R
r  d
sin  sin 2 

Conductorul liniar va genera într-un punct pe mare un camp

magnetic de intensitate:

67
 2

H
1
 sind 
1
cos 1  cos  2 
4R 1 4R (3.106)

În cazul în care conductorul liniar poate fi considerat de lungime

infinită, avem: 1  0, 2   , iar intensitatea câmpului magnetic în punctul
1 A
P, este H  , unde H  .
2r m

Circulaţia vectorului H pe un contur circular de rază R este:

1 1
C ' H   Hdl   dl  1 (3.107)
r 2R r 2R

Dacă suprafaţa S pe care se sprijină punctul centrului arbitrar  este

sinapsa de mai multi curenţi atunci:
n

 H d l   Ii
i 1
(3.108)

Putem considera că prin suprafaţa S trece un curent electric de

densitate j , ceea ce ne conduce la :

 I   jd s   H d l   jd s
i 1
s
(3.109)

Formula Stokes

 H d l   rot H d s  
S S
jd s

rot H  j (3.110)

dH 
I d lr 2
 j
 
 
   
s d lr qnvS d l r nsd lq nr
(3.111)
4 r 3
4r 3 4r 3 4r 3

Dacă dN = ns dl = numărul purtătorilor de sarcină electrică din elementul de

conductor considerat:

68
 dH 
 
q vr
dN
4r 3
 
(3.112)
dH 1  vr
H 
dN 4 r 3

Forţa exercitată de câmpul magnetic asupra unui curent electric

Asupra unui purtător de sarcină electrică q, care se deplasează cu

viteza v într-un domeniu din spaţiu, în care câmpul electric are intensitatea
E , iar câmpul electric este caracterizat de inductia E , iar câmpul magnetic
este caracterizat de inducţia B va acţiona o forţă:

F  qE  v  B  - forţa Lorentz (3.113)

Fm  qV  B  -forţa magnetică (3.114)

Ns Nms Js Vs
Unitatea de masură B =  2  2
 2 T (3.115)
mC m C Cm m


dF  ndv qv  B   j  B dV  (3.116)

dF
dl    B   nqV (3.117)
dV

  
d F  j  B Sdl  I d l  B  (3.118)

d l  reprezintă un atom de lungime a conduct, orientat în sensul densităţii.

 
I  j lB (3.119)

F  BIl sin  (3.120)

Între conductoarele parcurse de curenţi electrici apar forte de interacţiune,

denumite forţe electrodinamice. Pentru 2 conductoare rectilinii şi practic
infinite, forţa care actioneaza asupra unei porţiuni al unuia dintre
conductoare este :

I1 I 2
F21  F12  F   l (3.121)
2r

69
  permeabilitatea absolută a mediului în care se afla cei 2 conductori

B   H  o  r H (3.122)

0  4  107 H m

3.8.2 Fluxul magnetic

Liniile de câmp magnetic sunt curbe în spaţiu, tangente în fiecare

punct la direcţia inducţiei magnetice B. Definim fluxul magnetic printr-o
suprafaţă S:

   Bd S si si  Wb  weber  (3.123)

S

Un Wb este fluxul magnetic al unui câmp magnetic uniform de

inducţie B= 1T, printr-o suprafaţă de arie S=1m2 , perpendiculară pe liniile
de câmp magnetic :

1Wb=1Tm2 (3.124)

Liniile de câmp magnetic sunt curbe închise, ceea ce înseamnă că

fluxul magnetic printr-o suprafaţă închisă de orice formă este egal cu zero:

 Bd S  div Bdv  0

v
(3.125)
Volumul V este arbitrar,
divB  0 sau divH  0 (3.126)


Din relaţiile de câmp electrostatic rezultă divD   si div E  şi liniile de
E
câmp electric pornesc şi se termină pe sarcini electrice.
În natură nu există sarcini magnetice, adică magnetii microscopici cu
un singur pol, numiţi monopoli magnetici, de la care să pornească, sau pe

70
care să se termine liniile de câmp magnetic. Lucrul mecanic în câmp
electrostatic pe un conductor închis de orice formă este egal cu zero:

 Ed l   rot EdS  0 (3.127)

sau rotS  0, rot D  0 și rotH  jsirotB  j

Fie un conductor liniar, parcurs de un curent liniar cu intensitatea I,

aflat într-un câmp magnetic de inducţie B. Pentru deplasarea uniformă a
conductorului în câmpul magnetic este necesar să se efectueze lucrul
mecanic:
BI
L  F x   IBS
x (3.128)
L  I 

Lucrul mecanic efectuat pentru deplasarea unui conductor parcurs în

câmp magnetic, este egal cu produsul dintre intensitatea curentului electric
şi fluxul magnetic prin suprafaţa maturată de conductor.

Probleme
Problemă rezolvată:

Doua sfere identice, electrizate cu electricitate de acelaşi semn, se aşează la

o distanţă oarecare una fata de alta a.î, între ele să se exercite o forţă de
respingere F1=1N. Dupa aceasta se aproprie cele două sfere până se ating
apoi se îndepartează la o distanţă egală cu jumatate din prima. Între sfere se
exercită acum o forţă de respingere F2=4,5N. Să se calculeze raportul
sarcinilor electrice iniţiale ale celor două sfere.

Rezolvare:
În primul caz:
Q1Q2
F1 
4 r 2

Q1
Rezultă Q12  2.5  Q1Q2  Q22  0 . Notând cu  x , se obţine
Q2
1
x2  2.5x  1  0 , ecuaţie ce admite soluţiile 2 si , soluţii ce formează în
2
realitate una singură.

71
Probleme propuse

1. Două mici sfere de cupru A şi C fixe şi egale se află pe o placă izolantă la

o distanţă d una faţă de alta. Sfera A este electrizată, iar C neutră. Se atinge
A cu o sferă de cupru egală şi neutră B apoi se atinge C şi B. În ce punct al
dreptei AC trebuie aşezată sfera B pentru ca să stea în echilibru?
2. Doua pendule electrice având lungimile de 20 de cm sunt suspendate în
acelaşi punct. Masa fiecărui pendul este de 0.1g, iar unghiul dintre firele de
suspensie este de 90º. Determinaţi sarcina electrică de pe fiecare pendul,
sferele având aceeaşi sarcină.
3. O sferă cu raza r= 25cm se află la potenţialul V1=10V. Un conductor
adus la potenţial V2=6 V este pus în contact de la distanţă cu sfera şi îşi
modifică potenţialul care devine V3 =7V. Calculaţi capacitatea C a
conductorului.
4. Un condensator plan prezintă distanţa d între armaturi. Cum variază
capacitatea electrică a condensatorului, dacă el se aşează într-o cutie
metalică ai cărei pereţi se află la distanţa d faţă de placi?
5. Un condensator plan cu aer, este încărcat la o sursă cu tensiunea de 12kV,
dupa care se deconectează de la sursă. Introducând o placă de portelan de
grosime cât jumatatea distanţei dintre plăci, tensiunea la bornele
conectorului scade la 7kV. Să se afle permitivitatea porţelanului.
6. Un condensator plan cu aer are capacitatea C=10pF. Grosimea stratului
de aer este d=1cm,se introduce între cele 2 armături la distanţă egală de
fiecare o tablă cu grosimea e=1mm. Care va fi capaciatea condensatorului în
acest caz?

72
 CAPITOLUL 4. OPTICA

4.1 Noţiuni introductive

Optica reprezintă aceea parte a fizicii care studiază lumina şi

fenomenele luminoase. Ea cercetează atât natura luminii, producerea,
propagarea, absorbţia, interacţiunea ei cu substanţele cât şi măsurarea
mărimilor ce caracterizează lumina. Lumina generată sau reflectată de
diverse corpuri constituie agentul fizic care, prin intermediul retinei, face ca
ochiul să poată vedea aceste corpuri (din grecescul Opsis = ştiinţa despre
vedere).
Atât natura luminii cât şi comportamentul ei au preocupat omenirea din cele
mai vechi timpuri, dar cercetarea a devenit din speculativă, ştiinţifică de
abia odată cu dezvoltarea metodelor experimentale de verificare a
ipotezelor.
Snellius a dovedit în anul 1626 că lumina se propagă în linie dreaptă
iar Descartes în 1637 enunţa legile refracţiei. Secolul al XVIII-lea este
marcat de o dezvoltare explozivă mai ales a opticii geometrice, prin lucrările
fundamentale ale lui Gauss şi Lagrange. Newton susţinea natura
corpusculară a luminii bazându-se pe de-o parte pe caracterul rectiliniu al
propagării luminii şi pe de altă parte pe legile reflexiei, pe care le asemăna
cu ciocnirea corpurilor. Teoria lui Newton nu putea însă explica fenomenele
de interferenţa, difracţie sau de polarizare. În anul 1679 Huygens emite
teoria ondulatorie, în baza datelor experimentale: lumina este o consecinţă a
mişcărilor vibratorii şi se propagă prin unde; o radiaţie monocromatică se
datorează unei mişcări sinusoidale de perioadă determinată, caracteristică
radiaţiei; undele luminoase sunt transversale, adică normale pe direcţia de
propagare. Maxwell arata în 1865 că lumina se datorează vibraţiilor unui
câmp electric asociat cu un câmp de inducţie magnetică, perpendiculare
între ele, iar ansamblul acestor câmpuri constituie câmpul electromagnetic.
Experienţele lui Hertz şi ale lui Marconi au confirmat previziunile teoretice
ale lui Maxwell.

În spectrul undelor electromagnetice deosebim:

Tip Radiaţie Lungime de undă Domeniu de interes

Radiaţii hertziene 15 km - 0,1 m Telecomunicaţii
Radiaţii infraroşii 4 - 0,75 micrometri Optica generală

73
 Radiaţii vizibile 0,75 - 0,4 micrometri
Radiaţii ultraviolete 0,4 - 0,01 micrometri
Radiaţii X 200 - 0,005 Angstrom
Radiaţii gamma sub 0,005 Angstrom Fizica nucleară

Radiaţia vizibilă reprezintă acea parte din spectrul de radiaţii care

impresionează retina ochiului uman şi care determină practic senzaţia
vizuală. Lumina poate ajunge la ochi prin intermediul corpurilor generatoare
de lumină (numite surse de lumină) fie de la corpuri care reflectă lumina. În
natură marea majoritate a corpurilor reflectă lumina primită. Atât vederea
cât şi fotografia ar fi imposibile în absenţa luminii,.

Figura 4.1 - Spectrul luminii vizibile

Radiaţia monocromatică reprezintă radiaţia luminoasă ce conţine

unde cu o singură lungime de undă. În prezent lumina este definită ca o
undă electromagnetică, ceea ce a dus la împărţirea opticii generale în trei
mari capitole:
a) Optica geometrică - face abstracţie de natura luminii. Ea studiază
fenomenele luminoase, în special de reflexie şi de refracţie, pe baza noţiunii
de rază de lumină care se propagă rectiliniu în medii omogene.
b) Optica ondulatorie se bazează pe caracterul ondulatoriu al radiaţiei
luminoase şi studiază evenimente cum sunt difracţia, interferenţa şi
polarizarea luminii.
c) Optica fotonică studiază evenimentele implicate de caracterul corpuscular
al luminii, în special efectul fotoelectric.

4.1 Legile fundamentale ale opticii geometrice

Optica geometrică sau optica razelor de lumină este un capitol al

opticii generale, care studiază propagarea luminii prin medii fizice izotrope

74
şi omogene separate prin suprafeţe plane sau sferice.Lumina, sub formă de
raze,care porneşte de la punctele luminoase sau luminate ale unui obiect,
trece prin diferite piese ce constituie un sistem optic urmărind să obţină
imaginea acelui obiect, imagine care poate fi reală dacă este obţinută din
intersecţia razelor emergente sau virtuală dacă se obţine din prelungirea
razelor emergente.
Obiectul de studiu al opticii geometrice este reprezentat de studierea
legilor de propagare a luminii şi aplicarea acestora pentru a face posibilă
construirea instrumentelor optice, astfel încât imaginile obţinute să fie cât
mai asemănătoare cu obiectele, fără a ţine cont de natura luminii. Între
instrumentele construite cu ajutorul acestor legi se află aparatul de
fotografiat, proiectorul, etc. Legile opticii geometrice fac abstracţie de
caracterul ondulatoriu al luminii, cu toate că, în fotografie, caracterul
ondulatoriu determină o serie importantă de evenimente (difracţia,
interferenţa şi polarizarea luminii).
Legile fundamentale ale opticii geometrice au fost determinate în
urma numeroaselor experimente şi observaţii. Impactul unei raze de lumină
asupra unui obiect determină reflexie, refracţie şi absorbţie, în proporţii
diferite, dependente de mediul imergent şi de mediul emergent. Au fost
identificate:

1. Legea propagării rectilinii a luminii în medii omogene - demonstrată

prin fenomenul de umbră. Segmentul de dreaptă de-a lungul căruia se
propagă lumina poartă numele de rază de lumină. Un grup de raze de lumină
formează un fascicul de lumină. Dacă toate razele de lumină se întâlnesc
într-un punct, fasciculul este denumit convergent. Dacă, invers, toate razele
de lumină emerg dintr-un punct, fasciculul este divergent. Dacă, în schimb,
razele de lumină sunt paralele între ele, fasciculul se numeşte cilindric.
2. Legea independenţei mutuale şi a inversiunii drumului optic -
parcursul unei raze de lumină este independent de acţiunea altor raze şi de
sensul de propagare. Independenţa mutuală se demonstrează cu ajutorul
camerei obscure (stenopa).
3. Legile reflexiei stabilesc comportamentul unei raze de lumină care
ajunge la limita de separare dintre două medii de propagare diferite, în timp
ce o parte din lumină se întoarce în mediul din care a venit (fenomen de
reflexie). Punctul de contact dintre raza luminoasă şi suprafaţa de separare
se numeşte de punct de incidenţă, iar punctul în care raza incidentă vine sub
un unghi cu perpendiculara locului numit unghi de incidenţă, în timp ce raza
întoarsă în mediul din care a venit se numeşte raza reflectată.

75
 Figura 4.2 - Reflexia luminii

Reflexia se face sub un unghi ce poate fi calculat şi care se numeşte unghi

de reflexie.

Legile reflexiei:
a. raza incidentă, normala şi raza reflectată sunt în acelaşi plan;
b. unghiul de reflexie este egal cu unghiul de incidenţă. Reflexia la nivelul
unei suprafeţe perfect plane va face ca un fascicul de raze paralele să fie
reflectat la fel ca un fascicul de reflexie cu raze paralele. Reflexia razelor pe
o suprafaţă cu mici denivelări determină împrăştierea razelor reflectate în
toate direcţiile (difuzia luminii). Reflexia difuză permite vederea şi
fotografierea obiectelor din mediu.
4. Legile refracţiei se referă la comportamentul unei raze de lumină care
trece dintr-un mediu omogen şi transparent în alt mediu omogen şi
transparent, ce are proprietăţi diferite. Se poate observa că raza incidentă nu
mai păstrează direcţia din mediul imergent ci pare că se frânge. Această
schimbare de direcţie poartă numele de refracţie iar unghiul dintre normală
şi raza refractată poartă numele de unghi de refracţie.
Refracţia se supune următoarelor legi:
1) raza incidentă, normala şi raza refractată se afla în acelaşi plan;

76
 Figura 4.3 - Refracţia luminii

2) raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de

refracţie, pentru două medii date, are o valoare constantă si poartă numele
de indice de refracţie al mediului al doilea faţa de primul;

sin(i)/sin(r) = n (4.1)

3) indicele de refracţie al unui mediu transparent faţa de vid se numeşte

indice de refracţie absolut;
4) indicele de refracţie al unui mediu n2 fără de un mediu n1 poartă numele
de indice de refracţie relativ şi este egal cu raportul dintre indicii absoluţi
(n2/n1);
5) indicele de refracţie este dependent de lungimea de undă (pentru radiaţia
vizibilă: culoarea) a luminii incidente.

77
 Indicele de refracţie
Mediul
(n)
Aer 1,003
Apa 1,33
Alcool etilic 1,36
Sare 1,54
Sulfura de
1,63
carbon
Sticla crown 1,52
Sticla flint 1,76
Diamant 2,42
Vid 1,000

5. Reflexia totală. În cazul în care o raza de lumina se refractă dintr-un

mediu mai dens optic într-un mediu mai puţin dens optic (de exemplu, din
sticlă în aer sau din apă în aer), unghiul de refracţie este întotdeauna mai
mare decât unghiul de incidenţă şi deci poate ajunge la valoare de π/2
pentru o valoare i(i mai mic decât π/2) a unghiului de incidenţă.
La valoarea i a unghiului de incidenţă, raza este reflectată integral în mediul
din care a venit. Unghiul i poartă numele de unghi limită şi fenomenul care
se petrece în aceste condiţii se numeşte reflexie totală. Unghiul limită este
dependent de indicele absolut de refracţie al celor două medii, conform
ecuaţiei:

sin(i) = n2/n1 (4.2)

În concluzie, corpurile asupra cărora cade lumina determină:

reflexia, refracţia şi absorbţia radiaţiei, fenomene ce au loc simultan.
Reflexia poate fi dirijată (ca în cazul oglinzilor, utilizate inclusiv în
aparatele foto reflex), sau difuză (reflexia se face în toate direcţiile, ceea ce
permite vederea lor şi înregistrarea în fotografii). Refracţia poate fi, de
asemenea dirijată (lentile) sau difuză (geamul mat).
Absorbţia poate fi uniformă pentru toate lungimile de undă ale
radiaţiei luminoase (corp gri sau negru) sau selectivă (corpuri colorate).
Aparatele optice permit omului perceperea de detalii invizibile cu ochiul
liber şi, prin intermediul aparatelor fotografice, să le poată înregistra. Pentru
obţinerea unor imagini de calitate ridicată, imaginile trebuie să fie cât mai
clare.
Pentru formarea imaginii unui obiect este nevoie ca pentru fiecare punct din
spaţiul-obiect să existe un punct corespunzător pe imagine. Aceste perechi
de puncte poartă numele de puncte conjugate. Dacă pentru toate punctele

78
din spaţiul-obiect exista un punct corespunzător pe imagine, imaginea se
numeşte imagine stigmatică.

Figura 4.4 - Stigmatismul riguros (roşu) şi aproximativ (negru)

Imaginea stigmatică este imposibil de obţinut în practică, deoarece

apariţia imperfecţiunilor este inerentă în construcţia lentilelor şi a
obiectivelor. Fiecărui punct din spaţiul-obiect (sau unei grupe de puncte
învecinate)ii va corespunde în imagine o pată de difuzie.
Datorită structurii discontinue a ochiului dar şi a peliculei fotografice, o
imagine stigmatică are o limită atât la observaţie cât şi la înregistrarea pe
peliculă. Un exemplu pentru acest fenomen este dat de retină care este
formată din celule de cca 5 microni diametru, ea înregistrează două puncte
luminoase care se proiectează la o distanţa mai mică decât aceasta valoare,
ca un singur punct luminos.
În mod similar şi pentru pelicula fotografică: rezoluţia maximă
posibilă pentru un anumit tip de peliculă este limitată de dimensiunea
granulelor de halogenură de argint.
Din aceasta cauză, în practica curentă se acceptă un stigmatism
aproximativ. Studiind acest aspect, fizicianul Gauss a ajuns la concluzia că
imaginile realizate de fascicule relativ înguste, vecine cu axa optică şi faţă
de care sunt relativ puţin inclinate, determină imagini suficient de
stigmatice. Au fost denumite fascicule paraxiale şi pentru obţinerea lor s-a
utilizat un paravan optic perforat în zona axei optice, denumit diafragmă.

79
 Figura 4.5 - Modelul Gauss

Oglinzi

Oglinda plană reprezintă o suprafaţă plană, foarte netedă, care

reflectă în mod dirijat aproape integral lumina incidentă. Oglinzile plane
determină formarea de imagini virtuale, în care punctele din spaţiul-imagine
sunt localizate simetric faţă de planul oglinzii, cu punctele din spaţiul-
obiect.

Figura 4.6 - Construcţia imaginii în oglinzi plane

80
 Se poate demonstra că oglinzile plane determină formarea de
imagini drepte şi egale cu obiectul. Dacă o oglindă plană se roteşte cu un
unghi α, raza reflectată se va roti cu un unghi 2α.
Oglinzile sferice sunt calote de sferă, foarte bine lustruite, de obicei
metalizate, care reflectă practic toată lumina ce cade asupra lor. Dacă
suprafaţa reflectantă este interiorul sferei, poartă numele de oglindă
concavă, iar dacă este partea exterioară a sferei, poartă numele de oglindă
convexă. Centrul sferei în care se înscrie calota poartă numele de centru de
curbură, iar polul calotei ce constituie oglinda, se numeşte vârful oglinzii.
Axul optic principal este dreapta ce trece prin centrul de curbură şi prin
vârful oglinzii spre deosebire de celelalte drepte care trec doar prin centrul
de curbură al oglinzii şi care sunt numite axe optice secundare.

Figura 4.7 - Reflexia în oglinzi sferice

Focarul principal al unei oglinzi sferice concave, este acel punct de

pe axul optic principal în care converg, după reflexie, toate razele care au
venit spre oglinda în mod paralel faţă de axul optic principal (de la infinit).
Focarul se numeşte "real" dacă razele de lumină converg şi se întâlnesc în
punctul respectiv.
Focarul virtual apare în cazul oglinzilor convexe, de pe care razele reflectate
pornesc divergent. Focarul se determină prin prelungirea razelor reflectate în
partea opusă a suprafeţei. Întrucât razele de lumină reflectate nu trec prin
acest punct, focarul poartă numele de focar "virtual".
Oglinzile concave au întotdeauna focar real, în timp ce oglinzile
convexe au întotdeauna focar virtual. Distanţa din vârful oglinzii până la
focar se numeşte distanţa focală. Ţinând cont de faptul că normala în
punctul de reflexie al unei raze de lumină pe suprafaţa oglinzii este însăşi

81
raza de curbură şi aplicând aproximaţia lui Gauss, se demonstrează că
distanţa focală:

f = R/2 (4.3)

,unde R = raza de curbură a oglinzii

De asemenea, se poate demonstra că pentru grupe de fascicule

paraxiale, locul geometric al focarelor secundare este reprezentat de un plan
perpendicular pe axul optic principal, denumit plan focal.

Figura 4.8 - Formula oglinzilor sferice concave

Se poate demonstra că unui punct aflat la distanţa p1 de vârful

oglinzii, ii corespunde un punct conjugat (în imagine), aflat la o distanţa p2
de vârf conform ecuaţiei (punctelor conjugate):

1/p1 + 1/p2 = 1/f (4.4)

,unde f = distanţa focala a oglinzii

Se observă că pentru un punct aflat la infinit, punctul conjugat va fi

localizat în f, ceea exprimă faptul că focarul este punctul de pe axul optic în
care converg toate razele provenite de la un punct situat pe axul optic şi
localizat la infinit.

82
 Considerăm acum un obiect real O, de înălţime i1, aflat în faţa unei
oglinzi concave, între centru şi infinit, la distanţa p 1. Trebuie să aflam la ce
distanţa se va forma imaginea obiectului O şi cât va fi de mare în raport cu
înălţimea i1.

Figura 4.9 - Mărirea transversală în oglinzile concave

Din figura de mai sus şi din aplicarea ecuaţiei punctelor conjugate, se poate
demonstra că:

i2/ i1 = p 2/p1 (4.5)

Raportul i2/i1 se numeşte mărire liniară şi este util în

macrofotografie. Raportul este subunitar dacă obiectul este situat dincolo de
centrul de curbură, este unitar dacă obiectul este situat chiar în centrul de
curbură şi supraunitar dacă este între centrul de curbură şi focarul oglinzii.

83
 Figura 4.10 - Reflexia în oglinzile convexe

Pentru oglinzile convexe, cele de mai sus rămân valabile, cu

deosebirea ca imaginea obţinută este virtuală, iar în ecuaţia punctelor
conjugate distanţa de la oglinda la imaginea virtuală se introduce cu semnul
minus (-).

Prisma optică

Prisma optică este un mediu transparent mărginit de două feţe plane.

Muchia de intersecţie ale celor două feţe ale prismei se numeşte muchia
prismei, iar unghiul diedru dintre cele două feţe se numeşte unghi al prismei
sau unghi de refringenţă, notat cu A. Planul de secţiune perpendicular pe
muchie se numeşte plan principal.

Figura 4.11 - Elementele prismei optice

84
 Considerăm cazul în care o rază incidentă monocromatică, conţinută
în planul principal, intră din aer sau vid (caracterizat de un indice de
refracţie n1), în masa prismei (al cărui indice de refracţie n2 este
întotdeauna mai mare ca n1), într-un punct numit punct de incidentă, I, sub
un unghi de incidentă i în raport cu normala. În punctul I, raza de lumină va
fi deviată, mai aproape de normală, conform legilor de refracţie.

Figura 4.12 - Refracţii prin prisma optica

La nivelul interfeţei de emergenţă E, dintre a doua faţă şi aer,

datorită raportului dintre indicii de refracţie, raza emergentă va suferi o nouă
refracţie, de această dată însă se va îndepărta de normală, sub un unghi de
emergenţă < Im, rezultând o rază emergentă deviată cu un unghi total ө.

Reflexia totală în prismă

Ţinând cont de faptul ca raza emergentă iese dintr-un mediu optic mai dens
într-un mediu optic mai puţin dens, poate apărea în planul de emergenţă
reflexia totală. De exemplu: o prismă din sticlă ( cu n ~ 1,5) cu secţiunea
triunghi dreptunghic isoscel, asupra căreia raza incidentă vine perpendicular
pe una dintre catete.

85
 Figura 4.13 - Reflexia totală în prismă

La nivelul ipotenuzei, unghiul de incidenţă depăşeşte unghiul limită

(pentru sticlă, l ~ 42°), raza incidentă va fi complet reflectată spre a doua
catetă, unde va cădea tot perpendicular (unghi de incidenţă va fi nul) şi, ca
urmare, va ieşi deci nedeviată la acest nivel. O astfel de prismă deviază raza
de lumină cu 90 ° şi poartă numele de prismă cu reflexie totală (ca o
oglindă).
Folosind sticle cu formule speciale, fenomenul reflexiei totale este
utilizat la aparatele foto reflex monoobiectiv pentru redresarea imaginii în
vizor, printr-o construcţie dedicată numită pentaprismă.

Lentile

Lentilele sunt medii transparente, din sticlă, limitate de două calote

sferice sau de o calotă sferică şi un plan. Dacă o suprafaţă de delimitare este
o calotă elipsoidală, lentila se numeşte asferică. Lentilele se împart în lentile
convergente şi divergente în funcţie de modul în care sunt deviate razele
luminoase de care sunt traversate.
Lentilele convergente sunt mai groase la mijloc decât la margini, iar
un fascicul de raze paralele ce traversează lentila, devine convergent spre un
punct numit punct focal.

86
 Figura 4.14 - Lentile convergente: a - biconvexa, b - plan-convexa, c -
menisc convergent, d - schema lentilelor convergente.

Lentilele divergente sunt mai subţiri la centru faţă de margini iar un

fascicul de raze paralele care o traversează devine divergent.

Figura 4.15 Lentile divergente: a - biconcave, b - plan-concave, c - menisc

divergent, d - schema lentilelor divergente.

Caracteristici lentile:

 centre de curbură - centrele C 1 şi C2 ale celor două calote sferice;

 razele de curbură ale sferelor, R1 şi R2;
 axa optică principală este dreapta ce uneşte centrele de curbură ale
celor două calote sferice;
 centrul optic O al unei lentile este punctul situat pe axa optică şi care
se caracterizează prin faptul că raza de lumină ce trece prin acest
punct nu este deviată de la direcţia sa ci doar deplasată;

87
  orice dreaptă care trece prin centrul optic se numeşte axă optică
secundară.

Figura 4.16 - Elemente geometrice ale unei lentile

Aproximaţiile lui Gauss

Studiul lentilelor se simplifică pe baza aproximaţiilor lui Gauss, care enunţă:

 lentilele sunt subţiri, dacă grosimea lor pe axa principală este

neglijabilă în raport cu raza de curbură;
 unghiul de deschidere al calotei sferice este mic (10 - 15 °)
 unghiurile formate de razele luminoase cu axa principală sunt mici,
adică razele sunt paraxiale.

Focarul lentilelor

Se poate dovedi experimental că un fascicul de raze paralele cu axa

optică principală ce cade pe o lentilă convergentă, este deviat convergent şi
că toate razele emergente converg într-un punct F, situat tot pe axa optică,
punct denumit focar principal.
Deoarece razele de lumină trec efectiv prin acest punct, imaginea
poate fi captată pe un ecran, iar punctul se numeşte focar real.

88
 Figura 4.17 - Locul geometric al focarului unei lentile convergente

Dacă razele sosesc din partea opusă (din dreapta), ele vor converge
în partea stângă, într-un punct focal, F' denumit focar secundar, situat la
aceeaşi distanţă f, faţă de centrul optic al lentilei.
Dacă lentila este divergentă, razele emergente vor avea traiectorie
divergentă la ieşirea din lentilă, în aşa fel încât prelungirile lor se vor întâlni
într-un focar F situat în aceeaşi parte cu cea din care au venit. Deoarece
razele emergente nu trec efectiv prin acest punct F, el nu poate fi captat pe
ecran şi de aceea poartă numele de focar virtual.

Figura 4.18 - Locul geometric al focarului unei lentile divergente

Aşadar lentilele subţiri convergente posedă 2 focare principale reale

F şi F', simetrice şi egal distanţate faţă de centrul optic, dacă lentila se află
într-un mediu omogen. De asemenea, o lentilă divergentă are două focare
virtuale, simetrice în raport cu centrul optic. Distanţa de la centrul optic la
focarele principale poartă numele de distanţă focală: f = OF.

89
 Dacă se modifică direcţia fascicului incident, adică razele vin pe o
axă optică secundară, în limitele aproximaţilor lui Gauss, focalizarea se va
realiza într-un focar secundar.

Figura 4.19 - Locul geometric al planului focal la lentilele convergente

Se pot obţine o infinitate de focare secundare, în funcţie de inclinaţia

şi direcţia fascicului incident. În optica geometrică, totalitatea focarelor
secundare se află într-un plan, normal pe axa optică principală de care este
înţepat la o distanţă f faţă de centrul optic.

Cum se construiesc imaginile printr-o lentila?

Fie o lentilă convergentă subţire, cu distanţa focală cunoscută f = OF

şi un obiect liniar AB, aşezat perpendicular pe axa optică a lentilei, cu
punctul B pe axă. Putem construi geometric imaginea obiectului AB, adică
segmentul A'B', dacă se ţine cont de comportamentul razelor luminoase ce
traversează lentilele:
 raza luminoasă AO trece prin centrul optic şi deci traversează lentila
nedeviată;
 raza luminoasă AI este paralelă cu axa optică şi după traversarea
lentilei, va fi refractată prin focarul F.

90
 Figura 4.20 - Construcţia geometrică a imaginii prin lentile convergente

Proiecţia punctului A în planul focal, punctul A' se află la intersecţia

celor două raze luminoase emergente din lentilă (IFA' şi respectiv AOA').
Punctul B' este situat pe axa optică, în mod similar cu punctul B, şi se obţine
prin coborârea unei perpendiculare din punctul A' pe axa optică. Segmentul
A'B' reprezintă imaginea obiectului AB, prin lentilă. În funcţie de raportul
dintre segmentul BO şi distanţa focală, se disting următoarele cazuri:
 BO foarte mare în raport cu distanţa focală (se poate considera că,
practic, tinde către infinit): imaginea se formează în planul focal,
este răsturnată şi foarte mică;
 BO mai mare decât 2f: imaginea se formează între f şi 2f, este reală,
răsturnată şi mai mică decât obiectul;
 punctul B situat între2f şi f: imaginea este situată dincolo de 2f, este
reală, răsturnată şi mai mare decât obiectul;
 punctul B este situat în focarul F': imaginea este situată la infinit,
este reală, răsturnată şi mai mare decât obiectul;
 punctul B este situat mai aproape de lentilă decât F': imaginea este
situată de aceeaşi parte cu obiectul, virtuală, dreaptă şi mai mare
decât obiectul (efect de lupă).

Figura 4.21 - Construcţia geometrica a imaginii prin lentile divergente

91
 În lentilele divergente, imaginea se construieşte în mod similar, cu
singura deosebire că aceasta se află la intersecţia prelungirii razei refractate
cu raza directă AO, ce merge spre centrul optic al lentilei. Aceasta se
traduce prin faptul că imaginea este virtuală, adică nu poate fi captată pe un
ecran.
Fie următoarea schemă optică:

Figura 4.22 - Construcţia geometrică a imaginii prin lentile convergente

Dacă se consideră BO = p, OB' = p' şi OF = f, se poate demonstra formula

lentilelor:

1/p + 1/p' = 1/f (4.6)

, unde p = distanţa obiect-lentilă, p' = distanţa lentilă-imagine, f = distanţa

focală a lentilei.
În formula de mai sus, semnele algebrice ale valorilor sunt:
 p are semn pozitiv dacă obiectul este real
 p are semn negativ dacă obiectul este virtual
 p' are semn pozitiv dacă imaginea este reală
 p' are semn negativ dacă imaginea este virtuală
 f are semn pozitiv dacă lentila este convergentă
 f are semn negativ dacă lentila este divergentă.
Mărirea transversala este raportul între dimensiunea imaginii şi
dimensiunea obiectului. Dacă în figura de mai sus se notează: OB = p şi OB'
= p', atunci mărirea transversală (notată cu litera grecească beta ß):

ß= A'B'/AB (4.7)

Dacă se consideră şi sensul imaginii (pozitiv dacă este dreaptă, sau

negativ dacă este răsturnată), rezultă mai departe:

ß = - p'/p (4.8)

92
 Convergenţa unei lentile subţiri este egală cu inversul distanţei sale
focale şi se măsoară în dioptrii. O dioptrie este, prin urmare, puterea de
convergenţă a unei lentile cu distanţa focală de 1 metru:

C = 1/f (4.9)

Pentru un sistem optic format din două lentile lipite (l1 cu distanţa
focală f1 şi l2 cu distanţa focală f2), se poate demonstra că distanţa focală a
ansamblului, f este:

1/f = 1/f1 + 1/f2 (4.10)

Sau, prin utilizarea formulei convergenţei:

C = C1 + C2 (4.11)

Fotometria se ocupă cu măsurarea intensităţii luminoase, prin

intermediul senzaţiei de lumină provocate asupra ochiului uman. O rază de
lumină transportă energie. Energia transportată în unitatea de timp, pe o
anumită suprafaţă, poartă numele de flux de energie radiantă şi are
dimensiunile unei puteri, care se măsoară în waţi.

Figura 4.23 - Fluxul de energie radiantă

Două raze de lumină care transportă aceeaşi putere (au acelaşi flux
radiant) dar care se caracterizează prin lungimi de undă (culori) diferite,
produc senzaţii diferite la nivelul ochiului, deoarece acesta nu este la fel de
sensibil la toate lungimile de undă. De exemplu, radiaţia verde produce o

93
senzaţie de lumina de circa 6 ori mai puternică decât lumina roşie, în
schimb, radiaţia infraroşie cu lungime de undă peste 760 nm sau radiaţia
ultravioletă cu lungime de undă sub 400 nm nu produc senzaţie de lumină.

Figura 4.24 - Sensibilitatea spectrală relativă a ochiului uman

Această particularitate a vederii umane stă la baza modelului Bayer

de filtre colorate aplicate la senzorii camerelor foto digitale, ce conţin un
număr dublu de filtre verzi, în comparaţie cu filtrele roşii sau verzi.
Conform definiţiei date de Comisia Internaţională pentru Iluminat
(C.I.E.), fluxul luminos este un flux de energie radiantă evaluat în funcţie de
senzaţia vizuală şi se măsoară în lumeni. Un lumen este definit ca fluxul
luminos emis de un izvor punctiform de 1 candelă pe 1 steradian.
Intensitatea luminoasă se măsoară în candele; o candelă se defineşte ca
1/60 din lumina emisă pe direcţie normală de pe o suprafaţă de 1 cm pătrat
de către un corp absolut negru adus la temperatura de solidificare a platinei.
Steradianul este unitatea de măsura a unghiului solid.
Luminanţa reprezintă intensitatea luminoasă emisă de surse nepunctiforme.
Luminanţa se măsoară în niţi (nt) şi care reprezintă candele (cd) pe unitatea
de suprafaţă (metru pătrat) sau în stilbi (sb) care reprezintă candele (cd) pe
cm. pătrat.
Iluminarea măsoară fluxul luminos ce cade uniform pe o suprafaţă dată şi
se măsoară în lucşi:

1 lux (lx) = 1 lumen / 1 m.p. (4.12)

94
 Se mai utilizează ca unitate de măsură şi photul (1 lumen/1 cm).
pătrat). Eficacitatea luminoasă reprezintă randamentul cu care o sursă de
lumină transformă puterea consumată în lumină şi se măsoară în lumeni pe
waţi consumaţi. De exemplu, becurile casnice cu incandescenţă au o
eficacitate luminoasă între7 şi 15 lumeni/W iar becurile cu fluorescenţă
(descărcări în gaze) au o eficacitate de circa 50 lumeni/W. Raportul între
puterea emisă sub formă de radiaţie vizibilă şi puterea totală consumată
reprezintă randamentul de radiaţie vizibilă. Randamentul este mai mic în
cazul becurilor cu incandescenţă (a căror emisie este majoritar în domeniul
infraroşu), de numai 5% şi mai mare, de până la 20% în cazul becurilor cu
fluorescenţă. La rândul ei, radiaţia vizibilă determină senzaţii de intensităţi
variabile la nivelul ochiului: mai slabe la extremităţile intervalului 400 - 760
nm şi mai puternice în centrul intervalului, cu un maxim pentru 500 - 520
nm, corespunzătoare culorii verde-gălbui.
Pelicula fotografică nesensibilizată (cod U) reacţionează mai
puternic la radiaţia luminoasă cu lungime mică de undă (ultraviolet şi
albastru), complet diferit faţă de ochiul uman. Prin adăugarea de
sensibilizatori s-au obţinut pelicule ortocromatice (cod O), cu o sensibilitate
similară ochiului, mai puţin la radiaţia roşie, şi pancromatice (cod P), cu o
sensibilitate corectată pentru roşu dar uşor deficitară pentru verde. Pelicula
fotografică sensibilă în domeniul infraroşu (cod I) este sensibilă la toate
radiaţiile luminoase, de la ultraviolet până la infraroşu apropiat (cca 800
nm).
Optica geometrică face abstracţie de natura fizică a radiaţiei
luminoase. Începând cu secolul al XVII-lea, cercetările experimentale au
condus la dezvoltarea a două teorii aparent contradictorii: Newton a emis
teoria corpusculară, iar Huygens teoria ondulatorie. Teoria ondulatorie se
baza pe descoperirea interferenţei şi a difracţiei. Teoria corpusculară este
bazată pe demonstrarea transportului de energie.

4.2 Aspecte fundamentale ale fenomenului de dispersie

Până în acest moment am analizat comportamentul unei raze

monocromatice. Dacă raza incidentă de lumină este lumina albă (de
exemplu de la Soare sau de la un arc electric), la nivelul feţei de incidenţă,
refracţia se va face, în funcţie de indicele de refracţie al mediului. Ştim că
indicele de refracţie este dependent de lungimea de undă, adică mai mare
pentru radiaţia albastră şi mai mic pentru radiaţia roşie, pentru sticla
obişnuită. De aici rezultă că la această interfaţă, lumina albă incidentă va fi
95
descompusă în raze de lumină monocromatice, fenomen accentuat la
traversarea feţei de emergenţă.

Figura 4.25 - Descompunerea luminii albe solare prin prisme

Dacă am capta razele emergente pe un ecran alb, vom observa pete

colorate rogvaiv, trecerea de la o culoare la alta fiind continuă (spectru
continuu). Pe ecran spectrul va apare roşu în partea superioară şi albastru în
partea inferioară, adică radiaţia roşie va fi radiaţia cea mai puţin deviată, iar
cea albastră va fi radiaţia deviată cel mai mult. Acest comportament apare la
marea majoritate a mediilor refractive iar acest tip de dispersie poartă
numele de dispersie normală. Acest fenomen stă la baza aberaţiei cromatice
a lentilelor şi obiectivelor.
Atenuarea aberaţiilor cromatice se realizează prin utilizarea unui
tandem format din lentile convergente + divergente lipite, compuse din
sticlă crown şi flint.
Indicii de refracţie absoluţi ai sticlei pentru radiaţii monocromatice

Indici de refracţie (n) pentru radiaţia

Sticla de culoare:
tip
Roşie Galbenă Violetă
Crown 1,504 1,507 1,521
Flint 1,612 1,621 1,671

96
 Există medii optice (iodul, fuxina, sticle speciale) al căror indice de
refracţie scade proporţional cu scăderea lungimii de undă, adică razele roşii
se refractă mai mult, iar cele albastre mai puţin, eveniment denumit
dispersie anormală. Utilizarea de lentile construite din sticlă cu dispersie
anormală permite rezolvarea simplă şi elegantă a aberaţiilor cromatice la
obiectivele moderne.
Dispersia luminii constă în dependenţa indicelui de refracţie n al
unui mediu sau material (substanţa) de pulsaţia  (legată de frecvenţa f prin
relaţia  = 2f) sau de lungimea de undă  a luminii care străbate acel
mediu. Relaţiile de forma n = n() sau n = n() se numesc relaţii de
dispersie.
Aspectele calitative ale relaţiei de dispersie pot fi stabilite pornindu-
se de la un model clasic al interacţiei radiaţiei cu substanţa. O astfel de
abordare este relativ simplă din punct de vedere matematic, având în schimb
dezavantajul de a nu putea explica toate aspectele legate de dispersia şi
absorbţia luminii în medii dielectrice. Un studiu riguros şi complet implică
însă utilizarea unor relaţii din fizica cuantică, un capitol care se studiază
ulterior celui de optică.
Se consideră o undă electromagnetică de o anumită pulsaţie (sau
frecvenţă unghiulară) , care interacţionează cu molecula de substanţă (în
cazul de faţă, reprezentată de un material transparent, respectiv sticla).
Moleculele substanţei pot fi reprezentate sub forma unui ansamblu de dipoli
electrici, fiecare dipol fiind format dintr-o pereche de sarcini egale şi de
semn contrar (q şi –q) aflate la distanţa r una de cealaltă. Sarcinile pozitive
pot corespunde nucleului sau nucleelor implicate, iar sarcina negativă poate
corespunde centrelor norului sau norilor electronici ai atomilor din cadrul
moleculei. Sub influenţa câmpului exterior, sarcinile electrice se deplasează,
conform legii lui Coulomb F = qE; ca urmare, sarcinile electrice ce compun
un dipol tind să se deplaseze în direcţii contrare (ele având semne diferite).
Astfel distanţa r dintre ele va varia.
Fiecare dipol creează la rândul său un anumit câmp electric. Aceasta
înseamnă că proprietăţile electrice ale mediului respectiv sunt influenţate,
pentru multe materiale, denumite materiale neliniare (permitivitatea
electrică  este modificată). Ca urmare, viteza v de propagare a undei,
determinată de proprietăţile de material ale mediului prin relaţia:

1
v2  (4.13)

Viteza de propagare a undei electromagnetice într-un anumit mediu
se mai poate scrie:

v = c/n (4.14)
97
, unde c este viteza luminii în vid, iar n este indicele de refracţie al mediului,
care poate lua doar valori supraunitare, întrucât viteza luminii într-un anumit
mediu nu poate depăşi viteza considerată maximă posibilă în natură, cea a
luminii în vid (egala cu 3.108m/s). Ca urmare, prin egalarea expresiilor (1)
şi (2), rezultă că indicele de refracţie va fi influenţat direct de modificările
permitivităţii electrice . Aşa cum s-a arătat, această permitivitate este
influenţată adeseori de intensitatea undei incidente (pentru medii neliniare),
şi astfel vor fi influenţate şi proprietăţile de refracţie ale materialului
respectiv.
Dar proprietăţile electrice, prin câmpul creat în interiorul substanţei
sub acţiunea câmpului undei electromagnetice recepţionate, sunt influenţate
şi de frecvenţa oscilaţiilor câmpului electric E recepţionat (respectiv de
frecvenţa luminii incidente). Dipolii consideraţi au la rândul lor o anumită
frecvenţă proprie de oscilaţie, denumită frecvenţă de rezonanţă. Dacă
frecvenţa câmpului exterior se apropie în sens crescător de această
frecvenţă, atunci amplitudinea oscilaţiilor dipolului creşte, ele tinzând să fie
orientate pe direcţia câmpului exterior; câmpul creat de dipoli va fi mare şi
va tinde să întărească acest câmp exterior, influenţând corespunzător
proprietăţile electrice ale mediului (permitivitatea ).
Dacă însă frecvenţa câmpului exterior depăşeşte cu puţin această
frecvenţă de rezonanţă, atunci amplitudinea oscilaţiilor dipolului se va
menţine ridicată, însă ele vor tinde acum să fie orientate în sens contrar
câmpului exterior, după cum rezultă din ecuaţia de mişcare:

m d2 r/dt2 + k r = F = qE = qE0 sin(t) (4.15)

ce poate fi scrisă şi sub forma:

d2 r / dt2 + (k/m) r = d2 r / dt2 + k 2 r = q/mE0 sin(t) (4.16)

, unde k2 = k / m
Se încearcă soluţii de forma r = r0 sin(t). Ca urmare, câmpul creat
de dipoli va fi scăzut din câmpul exterior, iar proprietăţile electrice
(permitivitatea ) vor fi influenţate în acest sens. Ulterior, pe măsură ce
frecvenţa câmpului exterior creşte, tinzând să se depărteze de această zonă
de rezonanţă, proprietăţile electrice vor tinde să se îndepărteze şi ele de la
valoarea de minim atinsă, începând să crească. Permitivitatea  va creşte,
viteza de propagare va scădea, ceea ce înseamnă că indicele de refracţie va
creşte pe măsură pe  creşte. Aceasta este zona în care sunt situate
98
frecvenţele din spectrul vizibil al luminii în raport cu frecvenţa de rezonanţă
a dipolilor moleculari ai sticlei, fiind denumită zonă de dispersie normală (n
creşte cu ).
Întrucât porţiunea pe care indicele de refracţie scade este extrem de
mică (fiind situată în imediata vecinătate a frecvenţei de rezonanţă, aşa cum
s-a arătat), rezultă că, în general se poate considera că pe un interval de
frecvenţe dat, indicele de refracţie creşte cu frecvenţa radiaţiei incidente.

4.3 Aspecte fundamentale ale fenomenului de polarizare

Conform teoriei clasice a electromagnetismului, lumina este o undă

electromagnetică transversală, în care vectorii E (intensitatea câmpului
electric) şi B (inducţia magnetică) sunt reciproc perpendiculari şi
perpendiculari pe direcţia de propagare. Dacă aceşti vectori E şi B îşi
păstrează o anumită direcţie de oscilaţie pe parcursul propagării (cum este
indicat în figura 3), atunci unda se consideră a fi liniar polarizată (existând
direcţii privilegiate, similare ca importanţă cu axa polilor din cazul rotaţiei
pământului).

Figura 4.26 - Directia de oscilatie in timpul propagarii undei

Planul ce conţine vectorul E şi direcţia de propagare a undei,

indicată de obicei prin vectorul k, vector egal în modul cu 2/ şi de
orientare identică cu direcţia de propagare a undei, este denumit plan de
oscilaţie.
În general, lumina emisă de sursele clasice obişnuite (soarele, becul
cu incandescenţă) este o lumină nepolarizată. Amândouă sursele menţionate
sunt surse termice, radiaţia fiind emisă de atomii aflaţi în vibraţie (pentru
cazul becului) sau în urma unor reacţii nucleare (cazul soarelui), neexistând
99
direcţii privilegiate. Se poate obţine însă relativ uşor o lumină polarizată
prin fenomenul de dublă refracţie ce apare în anumite materiale. După cum
îi arată şi numele, acest fenomen constă în existenţa a doi indici de refracţie
diferiţi (n1 , n2 ), pentru o direcţie de propagare dată în interiorul cristalului.
Teoria electromagnetică macroscopică a luminii (relaţiile lui Maxwell) arată
faptul că în cele două unde (ce se propagă cu vitezele v1 = c/n1 şi respectiv
v2 = c/n2 ) vectorii E1 şi E2 oscilează în direcţii reciproc perpendiculare. Ca
urmare, un fascicul de lumină naturală (fără o direcţie anumită de oscilaţie a
vectorului E – intensitatea câmpului electric) ce cade pe un astfel de
material va fi împărţit în două fascicule polarizate (cu direcţii de oscilaţie
ale vectorului E bine-definite şi reciproc perpendiculare). Acest aspect poate
fi observat în figura 4, unde apar:
- raza ordinară, având viteza constantă v 0 = c/n0 , n0 fiind numit
indice de refracţie ordinar sau obişnuit;
- raza extraordinară, cu viteza v e = c/ne, dependentă de unghiul
făcut de direcţia de propagare cu axa optică a cristalului, unde ne este
indicele de refracţie extraordinar.
Cristalele cu această proprietate se numesc cristale birefringente
(exemplu calcita, cuarţul, gheaţa).

Figura 4.27 - Model pentru studiul polarizarii

Ulterior este necesară separarea celor două unde obţinute,

caracterizate fiecare prin viteze diferite, deci şi prin indici de refracţie

100
diferiţi. În acest sens pot fi utilizate prisme ce separă componentele în spaţiu
după indicii de refracţie caracteristici fiecărei componente.

4.4 Dispozitiv de observare caracteristic pentru starea de

polarizare

Ochiul uman nu poate observa direct starea de polarizare a luminii,

întrucât el este sensibil doar la lungimea de undă (ce determină culoarea
luminii) şi la intensitatea luminii, direct proporţională cu E2 . Din acest
motiv, montajul experimental folosit pentru studiul polarizării luminii emise
de sursele termice de radiaţie trebuie să mai conţină încă un polaroid, numit
analizor, datorită rolului sau de analizare a luminii polarizate de primul, care
poartă numele de polarizor, conform figurii 6.

Figura 4.28 - Montaj experimental pentru studiul polarizării

Elementul B reprezintă sursa optică (de obicei un bec cu

incandescenţă) iar P reprezintă polarizorul ce lasă să treacă din lumina
incidentă (nepolarizată) doar acele componente ale lui E paralele cu axa de
polarizare a materialului. Ca urmare, dinspre polarizor spre analizorul A se
propagă o undă liniar polarizată, vectorul E0 oscilând după o direcţie bine
definită (direcţia axei de polarizare a polarizorului P). Axa de polarizare a
polarizorului este de obicei fixă, însă cea a analizorului poate fi rotită,
întrucât astfel poate fi identificată direcţia de polarizare a luminii incidente
pe el. În funcţie de unghiul  dintre axa analizorului şi direcţia vectorului
E0 (identică cu cea a axei polarizorului P) va rezulta o proiecţie a acestui
vector pe axa analizorului egală cu:

E = E0 cos (4.17)

101
aceasta fiind componenta luminii ce se propagă prin analizor şi ulterior spre
elementul de fotodetecţie F. Intensitatea I a luminii este de forma:

I = aE2 (4.18)
unde a este o constantă de proporţionalitate. Înlocuind pe E cu E0 cos,
rezultă pentru dependenţa intensităţii I în funcţie de unghiul  o expresie de
forma:
I = aE0 2 cos2  (4.19)

unde aE0 2 este o constantă. Maximul intensităţii Imax se obţine pentru cos2 
= 1 (când  = 0), rezultând:

Imax = aE0 2 (4.20)

Înlocuind în expresia generală a lui I pe aE2 cu Imax , rezultă că se poate

scrie:
I = Imax cos2  (4.21)

Această relaţie exprimă legea lui Malus, descoperită de Etienne

Malus în 1809, în urma efectuării unor experienţe de polarizare prin reflexie
a luminii.

4.4 Substanţe optic active

Mai există o categorie de substanţe care au proprietatea de a roti

direcţia vectorului E, deci şi planul de oscilaţie şi de polarizare a luminii, pe
măsură ce unda electromagnetică se propagă prin materialul respectiv. Acest
fenomen se numeşte polarizare rotatorie sau activitate optică (fig. 7).

Figura 4.29 - Montaj experimental pentru studiul polarizării

102
 Exemple de substanţe optic active sunt cuarţul, lactoza, zaharoza,
precum şi unele gaze. Unele din aceste substanţe rotesc planul de oscilaţie
spre stânga, fiind denumite levogire, iar altele rotesc planul de oscilaţie spre
dreapta, fiind denumite dextrogire.
În cazul soluţiilor optic active (substanţe optic active dizolvate în apă),
valoarea unghiului de rotaţie  a planului de oscilaţie depinde direct
proporţional de concentraţia de substanţă optic activă şi de distanţa l pe care
lumina polarizată o parcurge prin soluţie, şi invers proporţional de lungimea
de undă  a radiaţiei incidente, fiind de asemenea dependent de temperatura
de lucru. Rezultă o relaţie de forma:

   T   c1 (4.22)

unde c este concentraţia soluţiei optic active, l este lungimea stratului de

soluţie parcurs, iar []T  se numeşte putere rotatorie sau rotaţie specifică şi
reprezintă valoarea unghiului de rotaţie  pentru c şi l egale cu unitatea
(fiind o constantă de material dependentă de lungimea de undă şi de
temperatură).
Din relaţia de mai sus rezultă posibilitatea de determinare a
concentraţiei c prin măsurarea unghiului , cunoscând-se distanţa l şi
constanta de material []T . Pentru aceasta folosim relaţia:

100
c  (4.23)
 T   l
Pentru a se putea măsura unghiul  este necesar să obţinem o undă
liniar polarizată. În acest sens putem utiliza un prim nicol, cu rolul de a
transforma lumina nepolarizată, obţinută de la o sursă obişnuită (bec cu
incandescenţă), într-o undă polarizată, având un vector E orientat pe direcţia
privilegiată a nicolului, şi un al doilea nicol cu rolul de a identifica noua
orientare a vectorului E la ieşirea din substanţa optic activă. Se roteşte
direcţia privilegiată a celui de-al doilea nicol până se obţine un maxim de
intensitate pentru unda ce iese din al doilea nicol, aceasta însemnând că în
acel moment direcţia privilegiată a celui de-al doilea nicol coincide cu
această nouă orientare a vectorului E, lumina fiind transmisă mai departe
prin al doilea nicol spre ochiul uman sau spre sistemul de fotodetecţie.
Dezavantajul unei astfel de metode (ce utilizează practic o singură undă
polarizată) constă în faptul că ea necesită un sistem precis de fotodetecţie,
astfel încât poziţia de maxim să poată fi determinată cu acurateţe. În practică

103
este însă de dorit să se determine cu rapiditate noua direcţie a vectorului E şi
ulterior concentraţia soluţiei, folosind pe cât posibil ochiul uman pe post de
observator. Întrucât ochiul uman este extrem de sensibil la diferenţele de
intensitate luminoasă dintre două regiuni adiacente, rezultă că este necesară
utilizarea a două unde polarizate, urmând ca noua direcţie a vectorului E
(unghiul  de rotaţie a planului de polarizare de către substanţa optic activă)
să fie determinată pentru o poziţie în care intensitatea luminoasă a două
regiuni alăturate din câmpul vizual (în fiecare sosind una din cele două unde
polarizate) să fie identice.

4.5 Interferenţa luminii

4.5.1 Aspecte fundamentale ale fenomenului de interferenţă a

luminii

Interferenţa demonstrează caracterul de undă al luminii şi este

explicată prin fenomenul de compunere a două unde. Intensitatea de vibraţie
a luminii este proporţională cu cantitatea de energie, ceea ce se traduce prin
amplitudinea vibraţiei.
Două raze luminoase ce cad asupra unui punct, vor determina o
intensitate de vibraţie ce poate fi, suma intensităţilor (numit maxim), dacă
undele sunt în aceeaşi fază (sinfazate) sau diferenţa intensităţilor (numit
minim) dacă undele se află în antifrază.
În situaţia în care două izvoare luminoase emit unde cu aceeaşi
amplitudine (a1 = a2 = a), în cazul în care vor fi sinfazate, suma va fi egală
cu 2a iar în cazul în care vor fi în antifază, rezultatul va fi 0 (minim nul). În
1802 Young a conceput un model experimental care demonstra interferenţa,
utilizând o sursă punctuală de lumină So, ce trimitea radiaţia luminoasă
către două fante lungi, paralele şi înguste (două izvoare coerente de lumina),
S1 şi respectiv S2, iar rezultatul putea fi observat pe un panou de proiecţie,
unde apărea sub forma unor benzi înguste luminoase alternând cu benzi
întunecoase.

104
 Figura 4.30 - Schema dispozitivului Young

Benzile luminoase corespund interferenţei a două unde sinfazate, iar

cele întunecoase interferenţei a două unde în antifază
Fenomenul interferenţei apare şi în lamele subţiri. O rază de lumină
incidentă va fi parţial reflectată pe suprafaţa anterioară a lamei şi parţial
refractată. Raza refractată, va călători până la suprafaţa posterioară a lamei
unde, din nou, va fi în parte reflectată spre suprafaţa anterioară, de unde
(parţial) va trece înapoi în mediul din care a venit. În acest mod apar două
raze coerente: prima, reprezentată în schema de mai jos în culoare roşie,
rezultată în urma reflexiei şi a doua, reprezentată în schema de mai jos în
culoare verde, care a suferit două refracţii şi o reflexie. Între cele două raze
apare o diferenţă de drum optic, capabil să determine interferenţa, cu
apariţia de maxime şi minime.

105
 Figura 4.31 - Interferenţa în lame subţiri (schema şi rezultat)

Se poate calcula, în funcţie de lungimea de undă a radiaţiei

incidente, grosimea lamei pentru a obţine un minim. Acest fapt stă la baza
utilizării straturilor antireflex la obiectivele moderne: pe suprafeţele
lentilelor se depun lame subţiri de fluoruri, a căror grosime este calculată în
aşa fel încât diferenţa de drum optic să determine anularea undelor reflectate
pentru o anumită lungime de undă. Producătorii depun mai multe straturi (în
general patru) de grosimi calculate să anuleze reflexii pe mai multe lungimi
de undă (MultiCoated - MC), mergându-se până la 11 straturi (Fuji).

4.5.2 Inelele lui Newton

O altă apariţie nedorită a fenomenului de interferenţă survine la

aparatul de mărit, mai precis la nivelul ramei port-negativ care are geamuri
de presiune.

Figura 4.32 - Inele Newton apărute în procesul de mărire

Suprafaţa curbă a negativului împreună cu suprafaţa geamului de

presiune determină formarea unei pene de aer cu o grosime suficient de
mică să producă franje de interferenţă sub formă de inele deformate (inelele

106
lui Newton) şi care se pot observa pe masa de proiecţie şi implicit apar şi pe
copia pozitivă.
Dacă lumina s-ar propaga sub forma unor raze rectilinii, ar trebui ca
umbra unui corp opac iluminat cu un fascicul de raze paralele, să fie net
delimitată iar trecerea de la umbră (0%) la lumină (100%) să se facă brusc.
În realitate, trecerea nu este bruscă. Zona întunecată începe să se lumineze
treptat, încă înainte de linia de proiecţie geometrică a corpului opac. Iar în
zona de proiecţie geometrică a regiunii luminate apar o serie de zone
alternativ mai intens şi respectiv mai slab luminate.

Figura 4.33 - Apariţia difracţiei

Aceste fenomene sunt determinate de difracţia luminii, iar zonele

alternative mai întunecate şi mai luminoase poartă numele de franje de
difracţie(despre care vom vorbi în cadrul capitolului Difracţie).
Aşa cum spuneam fenomenul de interferenţă, în sens larg, constă în
suprapunerea a două sau mai multe unde coerente. În sens restrâns, prin
fenomenul de interferenţă se înţelege suprapunerea unui număr finit de unde
provenite de la surse punctiforme, deosebindu-se astfel de fenomenul de
difracţie (unde apare o suprapunere de unde provenite de la toate punctele
unei fante sau suprafeţe, ceea ce implică necesitatea efectuării unor integrale
pentru aflarea intensităţii rezultate).
Să considerăm, pentru simplitate, două unde electromagnetice plane
caracterizate prin aceeaşi frecvenţă  şi acelaşi vector de undă k, egal în
modul cu 2/. Intensităţile câmpului electric al celor două unde variază în
timp şi spaţiu conform părţii reale a expresiilor:

E1  E01ei1  E01ei k r1  t 01, (4.24)

E 2  E 02 e i 2  E 02 e  2
i k r  t  02 
(4.25)

107
unde E 01 şi E 02 sunt amplitudinile de oscilaţie, iar  1 ,  2 sunt fazele
undelor. Întrucât ei= cos + jsin (unde i = (-1) ), forma de scriere de mai
sus corespunde unei părţi reale de formă sinusoidală în timp şi spaţiu care
descrie unda de frecvenţă unghiulară  = 2 şi vector de undă k –
constante.
Într-un punct din spaţiu unde sunt prezente amândouă aceste unde
are loc însumarea lor vectorială (câmpul electric E fiind o mărime
vectorială). Dacă însă intensităţile câmpului electric al celor două unde
oscilează de-a lungul aceleiaşi direcţii, atunci însumarea vectorială poate fi
înlocuită de suma scalară obişnuită; aceasta se întâmplă practic atunci când,
conform principiului lui Huygens, un tren de undă emis de o sursă primară
ajuns în zona unei deschideri, va genera emisia unor unde secundare de
către punctele acestei deschideri, iar aceste unde vor coincide în frecvenţă,
fază, amplitudine şi direcţie de oscilaţie a vectorului E cu unda primară
recepţionată de punctele suprafeţei. Acelaşi fenomen are loc şi dacă trenul
primar de undă soseşte la două deschideri diferite din spaţiu. Ulterior,
undele secundare emise de aceste deschideri se propagă spre zona de
observaţie. În orice punct, vectorii câmp electric E pot fi însumaţi scalar, ei
având aceeaşi orientare. În plus, fazele iniţiale ale undelor secundare emise
sunt determinate în mod precis de unda primară recepţionată, şi astfel
diferenţa de fază    2  1 este constantă în timp (unde coerente).
Pentru uşurinţa însumării se poate utiliza reprezentarea fazorială, astfel încât
o undă de forma E = E0 sin(t+) se reprezintă sub forma unui vector de
amplitudine E0 , care se roteşte cu frecvenţa unghiulară  în jurul originii, în
sens trigonometric, pornind de la faza iniţială , numit fazor. Suma a doi
fazori rezultă prin însumarea celor doi vectori – fazori – la momentul iniţial.
Se obţine astfel o undă rezultantă caracterizată printr-o intensitate a
câmpului electric determinată prin formula:

E 2  E01
2
 E02
2
 2E01E02 cosk r1  r2    01   02  
 E01
2
 E02
2
 2E01E02 coskr    (4.26)

Intensitatea I a unei unde este proporţională cu pătratul amplitudinii

intensităţii câmpului electric. Astfel intensitatea undei rezultante va fi:


I  const.E 2  const E01  E02  2 E01E02 coskr    
2 2
 (4.27)
 I 1  I 2  Int

Int = 2E01E02 coskr    (4.28)

108
Termenul din relaţia de mai sus se numeşte termen de interferenţă, el
arătând faptul că intensitatea I a undei rezultate diferă de suma intensităţilor
I1 şi I2 ale intensităţilor celor două unde, considerate separat.
Existenţa sa face ca intensitatea observată să ia valori cuprinse între
o valoare minimă:

I min  const E 01  E02 

2
(4.29)

şi o valoare maximă:

I max  const E 01  E 02 
2
(4.30)

Considerăm pentru simplitate că trenul de undă primar este emis de

o fantă foarte îngustă S0 situată la distanţă egală de două fante S 1 şi S2
apropiate, pe o direcţie perpendiculară pe dreapta S 1 S2 (conform figurii 1).

Figura 4.34 - Tren de undă

Lumina monocromatică, provenind de la fanta îngustă S 0 , este

împărţită în două cu ajutorul a două fante dreptunghiulare, înguste, foarte
apropiate, S1 şi S2 . Sursa punctiformă fiind situată pe axa de simetrie OA,
trenul de undă primar emis de ea va ajunge la fantele S 1 şi S2 în acelaşi timp.
Fiecare fantă va genera apoi unde secundare care se propagă spre zona de
observaţie (spre ecranul E indicat în figură).

109
 Figura 4.35 - Fenomenul de interferenţă

Notăm cu d distanţa dintre fante şi cu P un punct pe ecranul de

observare, într-o direcţie care formează un unghi  cu axa sistemului
(conform figurii 4.35). Cercul cu centrul în P, având raza PS2 , intersectează
PS1 în B. Dacă distanţa R de la fante la ecran este mare comparativ cu
distanţa d dintre fante , arcul S2 B poate fi considerat o dreaptă ce formează
unghiuri drepte cu PS2 , PA şi PS1 . Atunci triunghiul BS1 S2 este un triunghi
dreptunghic, asemenea cu POA , iar distanţa S 1 B este egală cu dsin.
Această distanţă este diferenţa de drum dintre undele de la cele două fante,
care ajung în P. Undele care se propagă din S 1 şi S2 pornesc în concordanţă
de fază, dar pot să nu mai fie în fază în P, datorită diferenţei de drum. În
punctul P se va obţine un maxim dacă diferenţa de drum a celor două unde
este egală cu un număr întreg de lungimi de undă, m, respectiv:

d sin θ = m  (4.31)
, unde m = 0, 1, 2, 3.

Franja centrală luminoasă din punctul O (franja de ordin zero)

corespunde primei valori a lui sinθ pentru care întâlnim o diferenţă de drum
nulă (când m = 0), respectiv sin  = 0. Distanţa ym dintre franja de ordinul
zero şi punctul P aflat în centrul franjei de ordin m este:

ym = R tg m . (4.32)

Deoarece pentru toate valorile lui m unghiul  este foarte mic, se poate
aproxima tg m  sin  m şi rezultă:
m
y m  R sin  m  R . (4.33)
d
110
 Definind interfranja i ca distanţa dintre două maxime (sau minime)
consecutive, rezultă:
R
i  y m1  y m  . (4.34)
d

Această relaţie ce permite determinarea lungimii de undă prin

cunoaşterea dimensiunilor geometrice ale ansamblului şi prin măsurarea
interfranjei i.

4.5.3 Interferenţa staţionară a undelor electromagnetice

În cazul undelor electromagnetice este indicat să se studieze

interferenţa staţionară, utilizând fenomenul de reflexie a undelor emise şi
întâlnirea lor cu undele emise în continuare. Aceasta datorită faptului că
reflexia undelor electromagnetice din spectrul de frecvenţă al semnalelor
radio este relativ uşor de obţinut utilizând panouri sau ecrane metalice
reflectorizante. Un astfel de montaj necesită prezenţa unui generator în
gama undelor radio, a unei antene emiţătoare conectate la acesta, a unui
ecran reflectorizant şi a încă unei antene, care să capteze interferenţa
undelor într-un anumit punct din spaţiu. Cel mai simplu mod de suprapunere
a celor două unde (unda emisă de antena emiţătoare şi cea reflectată de
ecran) constă în plasarea antenei receptoare între antena emiţătoare şi ecran,
toate dispozitivele fiind montate de-a lungul aceleiaşi axe. Într-un astfel de
montaj va apărea în zona antenei receptoare o suprapunere între unda directă
şi unda reflectată. Diferenţa de fază a acestor unde este dependentă de
distanţa dintre antena emiţătoare şi antena receptoare, pe de o parte (care
determină faza undei directe la recepţie) şi de lungimea parcursului antenă
emiţătoare – ecran reflector – antenă receptoare (care determină faza undei
reflectate la recepţie); varierea acestor distanţe duce la modificarea fazelor,
în funcţie de lungimea de undă.
În vederea stabilirii tipului de antenă care ar trebui să fie folosit, se
ţine seama de faptul că urmărim să studiem şi fenomenul de polarizare a
luminii. În cazul unei unde liniar polarizate care se propagă în direcţia Ox,
vectorul E este permanent orientat după o anumită direcţie (de exemplu axa
Oz), în timp ce vectorul H este orientat după o direcţie perpendiculara atât
pe E cât şi pe direcţia de propagare Ox. Planul definit de direcţia de oscilaţie
a vectorului câmp electric E şi direcţia vectorului de undă k se numeşte plan
de oscilaţie. Existenţa unei anumite orientări pentru E presupune existenţa
unei structuri practic liniare a antenei emiţătoare utilizate, astfel încât, din

111
considerente de simetrie, câmpul electric E să fie direcţionat doar de-a
lungul unei anumite axe. Aceasta se poate obţine într-un mod simplu printr-
o construcţie de tip dipol, în care două braţe din material conductor sunt
aliniate de-a lungul aceleiaşi axe, fiind menţinută o mică distanţă între
capetele lor. În urma alimentării unei astfel de structuri de la generatorul de
tensiune alternativă rezultă un câmp electric alternativ E orientat numai între
aceste capete, ceea ce înseamnă că unda corespunzătoare va fi o undă
polarizată liniar. În plus, o astfel de antenă-dipol, folosită pentru recepţie,
are proprietatea de a fi sensibilă numai la proiecţia Eind pe axa dipolului a
câmpului electric E recepţionat, Eind fiind determinat deci de o relaţie de
forma:

Eind = E cos (4.35)

unde  este unghiul dintre orientarea antenei dipol receptoare şi cel al

vectorului E recepţionat. Din acest motiv ea poate fi folosită pentru
observarea orientării acestui câmp în zona recepţiei. În acest scop se roteşte
această antenă dipol receptoare până în momentul în care intensitatea I
semnalului electric pe care ea îl generează, de forma

I = a(Eind) 2 (4.36)

(a fiind o constantă) este maximă, aceasta indicând detectarea orientării

vectorului E recepţionat.

4.6 Difracţia undelor electromagnetice

4.6.1 Aspecte fundamentale ale fenomenului de difracţie

Fraunhofer

În sens general, prin difracţie se înţeleg fenomenele ce apar când

undele întâlnesc neomogenităţi ce generează abateri de la legile opticii
geometrice.
Fenomenul de difracţie care apare atunci când sursa de lumina este
foarte îndepărtată de o astfel de neomogenitate (obstacol), astfel încât razele
luminoase sunt practic paralele, se numeşte difracţie Fraunhofer. La aceste
unde curbura frontului de undă se poate neglija, astfel încât pot fi
considerate plane. O astfel de difracţie se poate obţine şi atunci când sursa
optică este plasată în apropierea obstacolului, dar în focarul unui sistem
112
optic convergent; în această situaţie undele divergente emise de sursă sunt
aliniate de sistemul optic, fiind transformate în fascicul de unde paralele ce
se propagă înspre obstacol.
Intuitiv explicarea fenomenului se bazează pe principiul Huygens-
Fresnel. Acesta afirmă că undele emise de sursa primară de radiaţie ce ajung
în zona obstacolului generează în fiecare punct al suprafeţei  din această
zonă unde secundare care au o amplitudine şi fază egale cu amplitudinea şi
respectiv faza undei primare (iniţiale) sosite în punctul respectiv.
Aceste unde secundare se propagă mai departe, în toate direcţiile.
Intensitatea luminoasă din fiecare punct al acestei zone poate fi obţinută
ţinând cont de faptul că vectorii intensitate a câmpului electric Ei
corespunzători fiecărei unde secundare se adună vectorial, rezultând
vectorul intensitate a câmpului electric E din punctul respectiv, şi de faptul
că intensitatea luminoasă I este proporţională cu E0 2 (de forma I = cE0 2 ),
unde E0 este amplitudinea de oscilaţie a vectorului E.
Pentru deducerea principalelor relaţii, se consideră pentru început
cazul unei fante, adică al unei deschideri de formă dreptunghiulară de
lungime L mult mai mare decât lăţimea a (figura 4.35). Asupra fantei cade o
undă plană (o undă pentru care suprafaţa punctelor ce au aceeaşi fază
formează un plan) cu direcţia de propagare perpendiculară pe planul fantei.

Figura 4.36 - Difractia Fraunhofer

Considerând că undele secundare emise de suprafaţa fantei se propagă

practic mai departe sub forma unor fascicule paralele de-a lungul diverselor
direcţii din spaţiu, câmpul electric corespunzător unei direcţii aflate la un
unghi  în raport cu direcţia iniţială se obţine din însumarea contribuţiilor
aduse de fiecare punct. Deoarece vectorii Ei sunt generaţi de acelaşi tren de
undă emis de sursa primară, ei vor avea aceeaşi orientare pentru un fascicul
şi astfel se poate calcula suma lor înlocuind mărimea vectorială E cu o
mărime scalară , care oscilează cu o amplitudine A corespunzătoare
mărimii E0 . Ţinând cont de faptul că o undă armonică de forma:
113
  = A cos (kx - t) (4.37)

reprezintă partea reală a expresiei

 = A exp[i(kx - t)], i = (-1) (4.38)

putem folosi această ultimă notaţie în complex pentru expresia undelor. În

această situaţie intensitatea undelor, exprimată prin relaţia I = c E0 2 , va fi
determinată de relaţia

I = c A2 (4.39)

(obţinută prin înlocuirea lui E0 cu mărimea corespunzătoare A), identică

matematic cu expresia * ; astfel intensitatea undei va putea fi exprimată,
cu ajutorul notaţiei în complex, direct prin relaţia

I =  * (4.40)

(constanta de proporţionalitate c din relaţia I = cE2 fiind aleasă egală cu 1

pentru simplitate, întrucât în calculul intensităţii luminoase dintr-un punct
suntem interesaţi de obicei nu atât de valoarea absolută a intensităţii
luminoase cât mai ales de raportul dintre intensitatea luminoasă dintr-un
punct al zonei de observaţie şi intensitatea luminoasă maximă din acea zonă.
Însumarea pentru un număr infinit de puncte duce la apariţia unei
integrale pe lărgimea fantei, fiecare zonă de mărime dx contribuind cu o
undă de forma:

d = const. exp [i(kx sin - t)] dx (4.41)

Astfel se obţine pentru funcţia de undă  expresia integrală:

eit
0
a
  const  e i  kx sin  t 
dx  const
ik sin 
 
eika sin   1 (4.42)

, unde k este modulul vectorului de undă determinat prin k = 2/, iar  este
frecvenţa unghiulară.
Întrucât intensitatea undei difractate se calculează, prin definiţie, prin
produsul *, se obţine:

114
 ka sin 
sin 2
I   *    const   2
2

 ka sin  
2

 
 2 
ka sin 
Notam  
2
sin 2 
Obtinem: I  I 0  (4.43)
 2

, unde I 0  I   0  I   0

Se constată că intensitatea undei difractate prezintă valori minime

egale cu zero în situaţiile în care sin = 0, întrucât sin2  nu poate fi decât
mai mare sau egală cu zero. Aceasta impune condiţia  = m  (m = 1, 2,
3…)
Deoarece:

 = ka sin / 2 = (2/) a sin / 2 =  a sin / , (4.44)

rezultă condiţia:

a sin = m  (4.45)

Pentru a stabili valorile maxime ale lui I() (în afară de maximul
principal, central, când   0 şi raportul (sin / )2  1) trebuie impusă
condiţia de maxim în raport cu variabila  al expresiei intensităţii I():

d
(4.46)
 sin 2  
d  I 0 0
  2 

Prin efectuarea derivării rezultă că soluţiile sunt rădăcinile ecuaţiei

tg =  (4.47)

anume: =0; 1,43; 2,46; etc. (în afară de soluţia  = 0, celelalte soluţii
sunt aproximative). Trecând la variabilă independentă  rezultă, pentru

115
condiţia de maxim, expresia a sin=n  , cu n = 0 ; 1,43 ; 2,46 … Prin
cunoaşterea lăţimii fantei a şi prin măsurarea unghiului  corespunzător
unei anumite direcţii de maxim (ceea ce presupune şi cunoaşterea valorii lui
n) se poate determina lungimea de undă  pe baza relaţiei anterioare.
Din relaţiile anterioare rezultă că primul minim apare atunci când
este îndeplinită condiţia:


  arcsin (4.48)
a

Atunci când a>> ,  este foarte mic, devenind neglijabil, iar figura
de difracţie se va reduce la practic la imaginea fantei.
Atunci când a are acelaşi ordin de mărime cu , figura de difracţie
devine din ce în ce mai largă, maximul principal reducându-se ca lărgime şi
accentuându-se maximele secundare. În momentul în care a devine mult mai
mic decât  se ajunge în situaţia în care sin ar trebui să fie mai mare decât
unitatea, fapt imposibil, prin urmare dispar toate celelalte direcţii de maxim
în afară de cea a maximului principal (situat în continuarea direcţiei de
propagare a undei incidente).
Dacă se utilizează pentru observare un ecran aflat la distanţa L de
fanta, atunci unghiul  corespunzător unei direcţii de maxim poate fi aflat în
mod indirect, studiind distribuţia intensităţii luminoase pe ecran, şi
aproximând sin cu tg (aproximaţie justificată prin faptul ca unghiul  are
valori foarte mici), şi determinând tg prin relaţia:
tg = h / L (4.49)
unde h reprezintă distanţa de la poziţia de pe ecran corespunzătoare
maximului central (situat pe direcţia iniţială de propagare a luminii) la
maximul corespunzător unghiului .
Fenomenul de difracţie mai poate fi utilizat şi pentru determinarea
dimensiunilor geometrice ale obstacolului, în cazul în care lungimea de
undă a radiaţiei şi distribuţia sa de intensitate în zona unui anumit obstacol
sunt cunoscute cu precizie (atunci când este emisă de un dispozitiv de tip
laser, de exemplu).

4.6.2 Difracţia Fresnel

Atunci când suprafaţa fronturilor de undă este reprezentată de plane,

întâlnim cazul difracţiei Fraunhofer (întâlnit practic când distanţele sursă –
fante şi respectiv fante – zonă de observaţie sunt mari, fasciculele emise de
sursă şi recepţionate în zona fantelor şi respectiv de punctele fantei şi
116
recepţionate în zona de observaţie fiind practic paralele). Dacă însă
suprafaţa fronturilor de undă este curbă (caz întâlnit atunci când distanţele
menţionate anterior sunt mici) întâlnim cazul difracţiei Fresnel, când
curbura suprafeţelor de undă nu mai poate fi neglijată. Acest tip de difracţie
va fi studiat în lucrarea de faţă.
În acest sens considerăm o sursă de undă a cărei radiaţie emisă
întâlneşte un orificiu circular plasat pe un ecran opac. Datorită faptului că
sursa de radiaţie poate fi considerată punctiformă (ceea ce se obţine practic
prin plasarea unui ecran prevăzut cu un orificiu extrem de mic în zona
sursei), fasciculele optice emise pot fi analizate ca fiind emise radial, în
toate direcţiile, şi astfel suprafaţa de undă va fi o sferă. Undele emise ajung
la orificiul circular, iar aici apare fenomenul de difracţie deoarece fiecare
punct al suprafeţei de undă din zona orificiului va emite mai departe unde
secundare în toate direcţiile (fig. 4.37).

Figura 4.37 - Difractia Fresnel

Pentru aflarea intensităţii într-un punct P situat pe axa SP se poate

utiliza metoda zonelor Fresnel. În acest sens, se trasează frontul de undă
recepţionat în zona orificiului circular la un moment dat (front ce
intersectează marginile orificiului), iar apoi acest front de formă sferică se
împarte în zone construite în modul următor:
Din punctul P se duce perpendiculară PA0 pe suprafaţa de undă
(punctul A0 fiind situat pe direcţia PS, iar r0 fiind distanţa PA0 ). Apoi din P
se construieşte segmentul PA1 de lungime:

PA1 = r1 = r0 + /2 (4.50)

, orientat de-a lungul aceleiaşi direcţii PS. Apoi se trasează suprafaţa sferică
cu centrul în P şi de rază r1 , ce intersectează suprafaţa de undă după un cerc.
117
În interiorul său se află prima zonă Fresnel, de forma unei calote sferice. Se
poate considera, cu aproximaţie, că undele secundare emise de toate
punctele ce aparţin primei zone (excluzând frontiera de rază r1 ) şi
recepţionate în punctul de observaţie P au aceeaşi fază, faza undei emise din
punctul A0 , de la distanţa PA0 de punctul de observaţie P.
Se construieşte apoi pe aceeaşi direcţie PS un segment PA2 de
lungime:

PA2 = r2 = r1 + /2 = r0 + 2 /2 (4.51)

şi se trasează apoi suprafaţa sferică cu centrul în P şi de rază PA2 . Aceasta

intersectează suprafaţa de undă după un al doilea cerc, iar zona sferică ce
este cuprinsă între cercul de rază r1 şi cercul de rază r2 reprezintă a doua
zonă Fresnel. Cu aproximaţie, se poate considera şi de dată aceasta că
undele secundare emise de toate punctele din interiorul acestei zone
(incluzând una din frontiere, cercul de rază r1 , dar excluzând cealaltă
frontieră, cercul de rază r2 ) şi recepţionate în punctul P au aceeaşi fază, faza
undelor emise de punctele de pe cercul de rază r1 (aflate la distanţa PA1 de
punctul P) . Deoarece drumul de la P la A0 (lungimea segmentului PA0 ) este
mai mare cu /2 decât distanţa de la acest cerc de rază r1 la punctul P (egală
cu lungimea segmentului PA1 ), diferenţa de fază dintre undele secundară
emisă de prima zonă şi cele emise de a doua zonă va fi de  radiani (aceasta
corespunde diferenţei de drum de /2).
În mod similar se trasează apoi, succesiv, cercurile cu centru în P şi
de raze:

PA3 = r3 = r2 + /2, PA4 = r4 = r3 + /2 (4.52)

putându-se observa faptul că distanţele de la cercul ce delimitează fiecare

zonă la punctul de observaţie P cresc succesiv cu /2. Astfel, considerând că
faza undelor emisă din interiorul fiecărei zone spre punctul de observaţie P
variază de la o zonă la zona următoare cu  radiani (defazaj corespunzător
diferenţei de drum dintre cercurile de rază ri, ce determină faza undelor
zonei cu indicele i+1, şi cercurile de rază ri+1 , ce determină faza undelor
zonei următoare, cu indicele i+2).
Pentru punctul de observaţie P, vectorul E (intensitatea câmpului
electric) va fi reprezentat de o sumă de vectori Ei daţi de contribuţiile
fiecărei zone Fresnel şi care au toţi aceeaşi direcţie, întrucât toate undele
secundare emise de suprafaţa de undă sferică mărginită de conturul
orificiului sunt în fază (corespund unui acelaşi tren de undă emis de sursă şi
recepţionat pe suprafaţa orificiului, la un moment dat, sub forma unei unde
sferice, iar undele secundare au întotdeauna amplitudinea, frecvenţa şi faza

118
undei primare ce le-a generat în punctul respectiv). Aceşti vectori Ei nu au
însă şi acelaşi sens, întrucât un defazaj de  radiani de la faza undelor emisă
de o zonă Fresnel la cea următoare implică o schimbare a direcţiei
vectorului E (intensitatea câmpului electric) cu 1800 . Din acest motiv, dacă
notăm amplitudinile generate în punctul P de fiecare zonă cu a 1 , a2 , …, ai,
…, atunci amplitudinea rezultată în punctul P (notată cu A) va fi de forma:

A = a1 – a2 + a3 – a4 +… + an (4.53)

(dacă ultima zonă Fresnel, cea dinspre marginea orificiului, are indice n
impar) şi respectiv sub forma:

A = a1 – a2 + a3 – a4 +… - an (4.54)

(dacă ultima zonă Fresnel, cea dinspre marginea orificiului, are indice n
par). Amplitudinile ai generate de fiecare zonă scad pe măsură ce indicele
zonei creşte, întrucât se măreşte distanţa de la punctele unei anumite zone la
punctul de observaţie P. Pentru uşurinţa calculului se mai presupune că,
amplitudinea ai generate de o anumită zonă reprezintă media amplitudinilor
zonelor alăturate (cu indicii ai-1 şi ai+1 . Aceasta înseamnă că putem scrie:

ai = (ai-1 + ai+1 ) / 2 (4.55)

ceea ce implică

(ai-1 /2 – ai + ai+1 /2) = 0 (4.56)

Pe baza acestei relaţii, putem rescrie expresia amplitudinii globale A

sub forma:

A = a1 /2 + (a1 /2 – a2 + a3 /2) + (a3 /2 – a4 + a5 /2) + …+ an /2 (4.57)

dacă ultima zonă Fresnel, cea dinspre marginea orificiului, are indice n
impar (echivalent cu relaţia A = a1 – a2 + a3 – a4 …+ an scrisă anterior) sau
sub forma:

A = a1 /2 + (a1 /2 – a2 + a3 /2) + (a3 /2 – a4 + a5 /2) + …- an /2 (4.58)

dacă ultima zonă Fresnel, cea dinspre marginea orificiului, are indice n par
(echivalent cu relaţia A = a1 – a2 + a3 – a4 …- an scrisă anterior) şi putem
observa apoi că fiecare termen din paranteze este egal cu zero, fiind de
forma diferenţei dintre media aritmetică a amplitudinilor generate de două

119
zone şi amplitudinea corespunzătoare zonei dintre ele (diferenţă ce s-a
demonstrat a fi nulă în aproximaţia considerată).
Aceasta înseamnă că putem scrie în final amplitudinea globală A sub forma:

A = a1 /2  an /2 (4.59)

cu semnul plus dacă indicele n este impar şi semnul minus dacă n este par.
Aşadar amplitudinea rezultantă are o valoare maximă când există un număr
impar de zone Fresnel şi are un minim când există un număr par de zone
Fresnel. Dacă n devine foarte mare, termenul an devine practic nul
(amplitudinile ai scăzând pe măsură ce indicele i creşte, aşa cum s-a arătat),
iar amplitudinea A va fi aproximativ egală cu A  a1 /2 efectele de difracţie
practic dispărând.
Intensitatea luminoasă în punctul P fiind proporţională cu pătratul
amplitudinii A a vectorului E, rezultă că această intensitate va avea de
asemenea un maxim în centrul figurii de difracţie când apare un număr
impar de zone Fresnel şi o intensitate minimă în acest punct atunci când
apare un număr par de zone Fresnel. Urmează acum să se stabilească
legătura dintre numărul de zone Fresnel şi distanţa r (poziţia observatorului).
Notaţiile sunt exemplificate în figura 4.38

Figura 4.38 - Constructia zonelor Fresnel

Din construcţia zonelor Fresnel se ştie că diferenţa dintre PAk şi PA0

(notată cu  k ) este egală cu k/2. În triunghiul dreptunghic OPA k poate fi
scrisă relaţia:

120
 OA0  r 2  r   k 2  r'k 2 (4.60)

Suprafaţa de undă având o curbură mică, putem neglija termenii de

ordinul doi OA0 2 şi  2 (  fiind mic), rezultând:

2OA0 r  2r k  r' 2k . (4.61)

În triunghiul dreptunghic SOAk poate fi scrisă relaţia:

r' 2k  R 2  R  OA0   2ROA 0
2

Din ultimele relaţii rezultă:

r 2r k
 2 1. (4.62)
R r'k
Aceasta implică:

Rr
r ' 2k  2 k , (4.63)
Rr

iar prin înlocuirea lui  k cu k/2 se obţine:

Rr
r ' 2k  k . (4.64)
Rr

Suprafaţa de undă având o curbură mică, rezultă aria calotei sferice

egală cu (r‟k 2 ). Ca urmare aria zonei Fresnel cu frontierele r‟k şi r‟k+1 va fi:

Rr
S  r ' 2k 1 r ' 2k    (4.65)
Rr

Se observă că ariile zonelor nu depind de indicele k, fiind constante

pentru R şi r0 constante. Folosind acest rezultat, numărul total de zone
Fresnel poate fi aflat împărţind suprafaţa întregului front de undă sferic,
egal aproximativ cu 2 ( fiind raza orificiului) la aria unei zone, rezultând:

 2
2 R  r
n  (4.66)
S  Rr
ceea ce implică:

121
 2 2
nr  r (4.67)
R 

Această ultimă relaţie stă la baza metodei de determinare a lungimii de

undă prin studiul zonelor Fresnel din câmpul vizual.

4.6.3 Reţeaua de difracţie. Structura reţelei de difracţie

Extindem analiza de mai sus la o reţea (un ansamblu) de N fante

dreptunghiulare identice, paralele, distribuite echidistant după o direcţie
perpendiculară pe lungimea lor. Notând cu a lăţimea unei fante şi cu b
distanţa dintre două fante succesive (conform figurii 1), se defineşte
constanta reţelei:

d =a+b (4.68)

, care reprezintă perioada spaţiala a reţelei (după ce distanţă se regăseşte

aceeaşi alternanţă zona transparentă-zona opacă). De obicei, ordinul de
mărime al constantelor reţelelor este de (10 -3 ÷10-2 ) mm.

Figura 4.39 - Retea de difractie

Dacă pe o astfel de reţea soseşte o undă plană, perpendicular pe planul

fantelor, funcţia de undă  reprezintă, pentru o anumită direcţie determinată
de unghiul  format cu direcţia luminii incidente, suma contribuţiilor date
de fiecare fantă. Din acest motiv calculul funcţiei  corespunzătoare
intensităţii câmpului electric E presupune două etape:

122
 a) efectuarea integralei pentru contribuţia fiecărei fante. În acest caz,
intervalul de integrare pentru lăţimea fantei cu numărul de ordine n,
considerat cu originea la începutul zonei transparente a primei fante (cu
numărul de ordine n = 0), este (nd, nd+a), ultima fantă având numărul de
ordine n = N – 1, unde N reprezintă numărul total de fante
b) efectuarea unei sume a termenilor obţinuţi la punctul a), de la n = 0
(prima fanta) la n = N – 1 (ultima fanta)
Rezultă pentru expresia funcţiei de undă  o expresie de forma:

n 1 nd  a
  const   ei kx sin  t dx (4.69)
nd
n
Introducând notaţiile:

ka sin / 2 =, kd sin / 2 =  (4.70)

se poate calcula intensitatea undei rezultante:

sin 2  sin 2 N
I  *    I0  (4.71)
2 sin 2 
, unde I0 este o constantă.
sin 2 N
Aceasta poate fi considerată drept o undă de intensitate I 0  ,
sin 2 
sin 2 
modulată de factorul .
2
sin 2 N
Factorul (studiat în cazul difracţiei realizate de o singură
sin 2 
sin 2 
fantă) variază mult mai rapid cu unghiul  decât factorul , datorită
2
prezenţei lui N care este foarte mare în cazurile practice şi care apare
multiplicativ în expresia unghiului de la numărător. Acest factor reprezintă
distribuţia intensităţii luminii ca rezultat al însumării undelor secundare.
Maximele apar atunci când:
sin 2 N 
  = n , deoarece lim  N2
 n sin 2 

Maximele corespunzătoare se numesc maxime principale

d  sin 2 N  
    0 cu   n  N  tg =tgN (4.72)
d  sin 2  

123
Condiţiile pentru care se găsesc maxime secundare
Intensităţile maximelor principale sunt mult mai mari decât
intensităţile maximelor secundare, datorită prezenţei factorului N 2 obţinut ca
limită a expresiei sin2 (N)/sin2 . Pentru N intensităţile maximelor
principale devin la limită egale cu:
sin 2 
I  I0 N 2  (4.73)
 2

, iar maximele secundare nu mai sunt observate practic. Rezultă astfel că

direcţiile de maxim ale intensităţii fasciculului difractat vor fi cele pentru
care unghiul  satisface ecuaţia:

 = n (4.74)

, unde:
 = kd sin / 2 (4.75)

Aceasta implică relaţiile:

kd sin 
  n , obţinem  n
2

Deci n  d sin  (cu n  N ) (4.76)

Direcţiile de minim apar atunci când este îndeplinită condiţia:

m
   (cu n  N ) (4.77)
N

124
 Figura 4.40 - Reteaua de difractie-amplitudinile difractiei;maxim de
difractie


sin 2 
Deoarece factorul descreşte rapid cu creşterea unghiului ,
2
rezultă că în cazul unei reţele de difracţie se pot observa practic numai
maximele principale situate, grafic, în interiorul zonei primului maxim de
difracţie generat de o singură fantă, după cum se poate observa în figura
4.40.
Experimental se poate măsura unghiul  n pentru direcţiile de-a lungul
cărora se observă maximele principale corespunzătoare diferitelor ordine
(valori) ale lui n (n = 1, 2, 3,…). Cunoscând constanta reţelei d se poate afla
lungimea de undă a radiaţiei ce a provocat fenomenul de difracţie, utilizând
o relaţie de forma:

125
 d sin  n
 (4.78)
n

Dacă se lucrează cu mai multe feluri de radiaţie monocromatică

suprapuse, direcţiile de maxim vor fi diferite în funcţie de lungimea de undă
a fiecărei radiaţii componente a fasciculului (componentele fiind separate
spaţial) cu excepţia maximului situat de-a lungul direcţiei iniţiale de
propagare a fasciculului (perpendicular pe planul reţelei). Pe această direcţie
se observă o radiaţie rezultată din suprapunerea tuturor componentelor
existente (în cazul multor componente suprapuse, aceasta va fi apropiată de
alb).

126
 CAPITOLUL 5. INTRODUCERE ÎN MECANICA
RELATIVISTĂ

Sunt prezentate aspecte legate de transformarea mărimilor fizice la

schimbarea sistemului de referinţă, studiate prin prisma necesităţii ca legile
fizice să fie exprimate sub aceeaşi formă în toate sistemele de referinţă
inerţiale. Pornind de la transformarea Lorentz sunt introduse noţiuni despre
cvadrivectori şi cvadritensori, arătându-se apoi proprietatea de invarianţă a
legilor fizice exprimate cu ajutorul cvadrivectorilor şi cvadritensorilor la
trecerea la un alt sistem de referinţă inerţial. Se urmăreşte însuşirea de către
student a modificării valorilor unor mărimi fizice măsurate pentru medii în
mişcare, comparativ cu situaţia în care respectiva măsurare ar fi fost
efectuată în aşa-numitul sistem de referinţă propriu (cel în care mărimea
fizică ar caracteriza un corp imobil sau o undă generată de un corp imobil).

5.1. Principiile teoriei relativităţii

Pentru descrierea fenomenelor din natură este necesar să existe un

anumit sistem de referinţă, astfel încât toate măsurătorile unor distanţe sau
ale unor intervale de timp să poată fi raportate la un anumit sistem spaţial de
coordonate şi, respectiv, la un anumit ceas ataşat respectivului sistem. Astfel
de sisteme de referinţă pot fi pământul (împreună cu ceasul ataşat
meridianului central), un anumit vehicul – vagon de tren, avion – împreună
cu ceasul unui observator, un ascensor – împreună cu un ceas ataşat, etc.
O deosebire calitativă poate fi observată imediat din analiza
posibilităţii deplasării corpurilor în sistemele de referinţă prezentate. Dacă în
sistemul de referinţă al pământului starea de repaos sau de mişcare rectilinie
şi uniformă a corpurilor nu poate fi modificată decât sub acţiunea unor forţe
ce generează acceleraţii, conform celei de-a doua legi a dinamicii F = ma, în
sistemele de referinţă ale unui vehicul sau ascensor există posibilitatea
apariţiei unor acceleraţii şi în absenţa unor forţe din interiorul sistemului
(cazul situaţiilor de accelerare şi frânare, de exemplu, când călătorii pot fi
împinşi spre extermităţile vehiculului sau spre marginile superioară ori
inferioară ale ascensorului sub influenţa aşa-numitelor forţe de inerţie,
datorate unor cauze exterioare sistemului). Ca urmare, o primă clasificare a
sistemelor de referinţă este cea în sisteme de referinţă inerţiale, în care
mişcarea corpurilor decurge cu viteză constantă în absenţa unor forţe din

127
cadrul sistemului (fiind inclus şi cazul în care viteza este nulă, ceea ce
înseamnă că respectivul corp este în repaos), şi sisteme de referinţă
neinerţiale, în care apar acceleraţii ale corpurilor în absenţa unor forţe din
cadrul sistemului care să acţioneze asupra lor.
Practica a arătat faptul că nici-un fel de experienţă efectuată în
cadrul unui sistem de referinţă inerţial nu poate pune în evidenţă mişcarea
respectivului sistem în raport cu un alt sistem de referinţă. Spre exemplu, o
bilă aruncată vertical pe puntea unui vapor ce se deplasează cu viteză
constantă în raport cu pământul va reveni pe aceeaşi traiectorie, indiferent
dacă vaporul se află ancorat în port sau se deplasează în larg, neputând fi
astfel pusă în evidenţă posibila deplasare a vaporului. Experienţa prin care
un pasager priveşte ţărmul pentru a pune în evidenţă deplasarea vaporului
nu reprezintă o înălcare a principiului menţionat, întrucât ea nu este o
experienţă efectuată exclusiv în cadrul unui sistem de referinţă inerţial, ea
implicând şi o privire – raportare – la un alt sistem de referinţă, prin luarea
în considerare a unor mărimi caracteristice celulat sistem (poziţia arborilor
de pe ţărm, de exemplu).
Aceste consideraţii calitative pot fi cuprinse într-o formulare
matematică, prin condiţia ca legile fizicii să se exprime sub aceeaşi formă în
toate sistemele de referinţă inerţiale. Un exemplu eset relaţia F = ma a
dependenţei dintre forţa ce acţionează asupra unui corp şî acceleraţia sa. In
cazul în care trebuie adăugat un termen suplimentar, corespunzător forţei de
inerţie datorată unor cauze exterioare sistemului, respectiv F + Fi = ma ,
unde Fi este forţa de inerţie, rezultă că sistemul respectiv nu este inerţial,
fiind supus unor acceleraţii exterioare.
Insă exprimarea sub aceeaşi formă a unei legi de evoluţie în cadrul
unor sisteme fizice de referinţă implică şi necesitatea definirii unor legi de
transformare a mărimilor fizice ce intervin în respectiva lege de evoluţie la
trecerea de la un sistem de referinţă inerţial la altul, pentru a se putea şti
faptul că se studiază acelaşi fenomen (un anumit corp sau un anumit tren de
undă, de exemplu). In acest sens s-a introdus noţiunea generală de
eveniment, prin care un anumit fenomen fizic particular este observat într-
un anumit sistem de referinţă în punctul de coordonate x, y, z, la momentul
t, şi într-un alt sistem de referinţă inerţial este observat în punctul de
coordonate x‟, y‟, z‟, la momentul t‟.
Pentru a se putea stabili însă o corespondenţă între mărimile x, y, z,
t, pe de o parte, şi mărimile x‟, y‟, z‟, t‟, pe de altă parte, este necesar un
punct din spaţiu şi un moment de timp pentru care să se cunoască cu
precizie corespondenţa dintre cele două seturi de mărimi. In mod intuitiv,
aceasta implică necesitatea stabilirii cu precizie a oroginii axelor de
coordonate şi a originii timpului unui sitem, în raport cu originea axelor de
coordonate şi a originii timpului pentru celălat sistem, astfel încât

128
măsurătorile efectuate într-un sistem să fie precis definite şi în raport cu
celălalt sistem.
Această operaţiune este denumită în teoria relativităţii drept
procedura de sincronizare a ceasurilor. Drept principiu de sincronizare a
două ceasuri se consideră emisia unui semnal luminos dintr-un punct al unui
sistem spre celălalt sistem de-a lungul axei Ox, unde într-un punct unde
semnalul este recepţionat are loc reflexia acestuia înapoi spre primul sistem
de referinţă, de-a lungul aceleiaşi direcţii; observatorul aflat în sistemul în
care a avut loc emisia consideră că momentul reflexiei semnalului a avut loc
la jumătatea intervalului dintre emisia semnalului şi revenirea sa în punctul
unde a avut loc emisia, în urma reflexiei. Cunoscând acest interval t şi
viteza luminii, notată cu c, stabileşte apoi distanţa dintre punctul unde a avut
loc emisia şi cel în care a avut loc reflexia ca fiind egală cu x = c t, în
acest mod stabilindu-se corespondenta dintre momentul şi coordonata
spaţială a reflexiei (considerate în sistemul de referinţă unde aceasta are
loc), respectiv momentul şi poziţia considerate pentru acest eveniment în
sistemul de referinţă unde a avut loc emiterea undei şi revenirea sa.

5.2. Formulele Lorentz de transformare a spaţiului şi timpului

S-a observat faptul că viteza luminii a fost notată cu o constantă c.

Practica a arătat (experienţa Michelson) că viteza luminii nu este egală cu
această constantă doar în sistemul de referinţă în care are loc emisia unei
unde, ci şi în orice alt sistem de referinţă (într-un sistem ce se mişcă paralel
cu direcţia de-a lungul căreia a fost emisă unda, spre exemplu). Aceasta
implică relaţii de forma x = c t, x‟ = c t‟ valabile pentru coordonatele
spaţio-temporale ale unei unde ce se propagă în sistemele de referinţă S şi S‟
de-a lungul axei Ox (ce are aceeaşi orientare în ambele sisteme de referinţă).
Prin ridicare la pătrat, rezultă :

(x)2 – c2 (t)2 = 0 (5.1)

pentru toate punctele atinse la distanţa x = x –x0 , după intervalul t = t –

t0 , de unda luminoasă existentă la momentul t0 în punctul x0 (pentru
propagare de-a lungul axei Ox), în orice sistem de referinţă. Dacă
propagarea are loc de-a lungul unei direcţii oarecare, x se înlocuieşte cu d,
unde d este distanţa parcursă de undă. Intrucât:

d2 = (x)2 + (y)2 + (z)2 (5.2)

129
rezultă expresia generală:

(x)2 + (y)2 + (z)2 – c2 (t)2 = 0 (5.3)

ce poate fi scrisă în alt sistem de referinţă sub forma:

(x‟)2 + (y‟)2 + (z‟)2 – c2 (t‟)2 = 0 (5.4)

unde intervalele spaţiale x‟, y‟, z‟ şi intervalul temporal t‟ reprezintă
valorile măsurate într-un alt sistem de referinţă S‟ pentru intervalele spaţiale
x, y, z şi intervalului temporal t dintre două evenimente ce au loc în
sistemul de referinţă S.
O primă formă de reprezentare a transformării coordonatelor spaţiale
şi temporale la trecerea de la un sistem de referinţă inerţial la un alt sistem
ce se mişcă cu viteza v de-a lungul axei Ox, în sens descrescător al axei, a
fost cea a transformării Galilei. Conform acesteia, dacă se consideră că la
momentul de timp zero, considerat drept origine în ambele sisteme, originile
spaţiale ale celor două sisteme S şi S‟ coincid deasemeni, atunci
coordonatelor spaţio-temporale x, y, z ale unui eveniment şi momentului lui
de timp t îi corespunde evenimentul considerat în punctul de coordonate x‟ ,
y‟ , z‟ , la momentul de timp t‟ , unde mărimile x‟, y‟, z‟, t‟ sunt determinate
prin relaţiile:

x‟ = x + vt, y‟ = y, z‟ = z, t‟ = t (5.5)

conform postulatului timpului absolut şi legilor de însumare a distanţelor

din cinematica clasică. Aceste transformări au însă dezavantajul că viteza vu
a unui semnal, considerată de-a lungul axei Ox în sistemul de referinţă S, îi
va apare observatorului din sistemul S‟ ce se mişcă cu viteza v (în sens
descrescător al axei Ox) ca fiind egală cu
vu‟ = vu + v (5.6)
(conform legii vectoriale de însumare a vitezelor relative). Acest rezultat,
considerat pentru cazul unui semnal luminos ce se deplasează cu viteza c,
implică existenţa unei viteze de propagare

c‟ = c + v (5.7)

S-a indicat însă faptul că viteza luminii îi apare oricărui observator

ca fiind egală cu o constantă c, indiferent de sistemul de referinţă în care a
vut loc emisia. Aceasta implică necesitatea definirii unei alte transformări,
care să conducă la egalitatea c‟= c. Pentru obţinerea transformării corecte
(denumite transformarea Lorentz) se porneşte de la ipoteza conform căreia,
la momentul t = t‟ = 0 (considerat origine temporală în două sisteme S şi
130
respectiv S‟), dintr-un punct din spaţiu în care la momentul iniţial de zero
sunt situate originile spaţiale ale ambelor sistme este emisă o undă
luminoasă ce se propagă radial în jur (asemeni razelor unei sfere), iar în
acelaşi moment de timp sistemul S‟ începe să se deplaseze cu viteza v în
sensul descrescător al axei Ox (axele de coordonate fiind aceleaşi la
momentul de timp zero). Având î vedere faptul că viteza luminii este egală
cu c în ambele sisteme de referinţă, rezultă că atât observatorul aflat în
origine, în sistemul S, cât şi observatorul aflat în origine, în sistemul S‟, vor
considera că la orice moment de timp t (în sistemul S), respectiv t‟ (în
sistemul S‟) se află în centrul unei sfere de rază r = ct, respectiv r‟ = ct‟,
ceea ce implică (prin ridicare la pătrat) relaţiile:

x2 + y2 + z2 – c2 t2 = 0 (5.8)
x‟2 + y‟2 + z‟2 – c2 t‟2 = 0 (5.9)

În cazul în care mişcarea are loc de-a lungul axei Ox, este logic să se
presupună faptul că nu apare nici-o modificare pentru coordonatele y şi
respectiv z (y‟ = y, z‟ = z). Din acest motiv, scăzând relaţiile anterioare una
din cealaltă rezultă:

x2 – c2 t2 = x‟2 – c2 t‟2 (5.10)

ce se poate scrie şi sub forma:

x2 + (ict)2 = x‟2 + (ict‟)2 (5.11)

unde i = (-1). Notănd mărimea ict cu , se poate scrie:

x2 + 2 = x‟2 + ‟2 (5.12)

Însă relaţia x2 + 2 (scrisă pentru coordonata x a unui eveniment şi

pentru mărimea  corespunzătoare aceluiaşi eveniment, obţinută de la
coordonata temporală t prin relaţia =ict) poate fi interpretată ca
reprezentând o expresie s2 , unde s este raza vectoare din origine la punctul
de coordonate x, , într-un grafic în care axele coordonatelor x şi  sunt
reciproc perpendiculare. Intrucât x‟2 + ‟2 poate fi interpretat în mod similar
ca fiind egal cu o mărime s‟2 (s fiind raza vectoare în noul sistem de
coordonate x‟ şi ‟, cu cele două axe reciproc perpendiculare) rezultă că
egalitatea anterioară poate fi scrisă sub forma:

s2 = s‟2 (5.13)

131
ce implică o conservare a modulului razei vectoare la schimbarea axelor de
coordonate x,  în axele x‟, ‟. In geometria analitică se arată însă că
singurul tip de transformare cu o astfel de proprietate îl reprezintă rotaţiile
axelor de coordonate cu anumite unghiuri , ceea ce înseamnă transformări
de forma:

x‟= x cos -  sin

‟= x sin +  cos (5.14)

(prin substituţie, se verifică uşor identitatea x2 + 2 = x‟2 + ‟2 , indiferent de

valoarea unghiului ). Funcţiile trigonometrice ce intervin din relaţia de mai
sus pot fi determinate din condiţia ca, pentru deplasarea originii sistemului S
(adică a punctului de coordonate x = 0) considerată de observatorul din
sistemul S‟, să obţinem viteza v (având de data aceasta semnul plus, ea
fiind orientată în semns crescător al axei Ox). Această viteză este dată de
raportul:

v = x‟/ t‟ = ic x‟/ (ict‟) = ic x‟/ ‟ | pentru x = 0 (5.15)

rezultând astfel:

x‟/ ‟ ( pentru x = 0) = v / (ic) (5.16)

Pentru x = 0 relaţiile anterioare, ce indică dependenţa mărimilor x‟, ‟ de

mărimile x, , conduc la:

x‟=  sin
‟= - cos (5.17)

ce implică, în urma substituţiei:

x‟/ ‟ (pentru x = 0) = - tg (5.18)

Egalând cele două expresii obţinute pentru raportul x‟/ ‟ (când x = 0) –

respectiv relaţiile (16) şi (18), rezultă:

-tg  = v / (ic) (5.19)

ce implică :

tg  = -v/(ic) = iv/c (5.20)

132
de unde rezultă (folosind relaţiile ce dau dependenţa sin şi cos din
trigonometrie
sin = [iv/c] / [1-v2 /c2 ]1/2 , cos = 1 / [1-v2 /c2 ]1/2 (5. 21)

Astfel, cu funcţiile sin, cos determinate, transformarea Lorentz căutată

capătă mai întâi forma:

x‟= [x - i(v/c)] / [1-v2 /c2 ]1/2 , y‟= y, z‟= z, ‟= [ +i(v/c)x] /

[1-v2 /c2 ]1/2 (5.22)

pentru ca prin substituţiile  = ict, ‟= ict‟ să se ajungă la forma finală:

x‟= [x +vt] / [1-v2 /c2 ]1/2 , y‟= y,

z‟= z, t‟= [t +vx/c2 ] / [1-v2 /c2 ]1/2 (5.23)

5.3. Consecinţe ale transformării Lorentz

Drept principale consecinţe ale transformărilor Lorentz pot fi

menţionate:
a) dilatarea timpului: Dacă două evenimente succesive au loc în
sistemul de referinţă S la momentele de timp t1 şi t2 , în acelaşi punct x din
spaţiu, atunci aceste evenimente vor fi observate într-un sistem de referinţă
S‟ ce se deplasează cu viteza v în raport cu primul sistem de-a lungul axei
Ox, la momentele de timp

t1 ‟= [t1 +vx/c2 ] / [1-v2 /c2 ]1/2

t2 ‟= [t2 +vx/c2 ] / [1-v2 /c2 ]1/2 (5.24)

şi astfel diferenţa t‟ dintre momentele de timp, măsurată în sistemul S‟, va

fi egală cu:

t‟ = t2 ‟ – t1 ‟ = [t2 – t1 ] / [1-v2 /c2 ]1/2 = t / [1-v2 /c2 ]1/2 (5.25)

, unde t = t2 – t1 . Intrucât viteza v este întotdeauna mai mică decât viteza

luminii (la limită egală cu aceasta), în caz contrar factorul de sub radical
devenind negativ, rezultă că numitorul expresiei de mai sus este subunitar, şi
astfel relaţia obţinută anterior, ce poate fi scrisă şi sub forma:

t‟ [1-v2 /c2 ]1/2 = t (5.26)

133
arată faptul că întotdeauna

t‟> t (5.27)

respectiv intervalul de timp dintre două evenimente ce au loc în acelaşi loc,

într-un sistem de referinţă dat, îi apare ca fiind mai mare observatorului din
sistemul aflat în mişcare .
b) contracţia spaţiului: Dacă se măsoară într-un sistem de referinţă
S distanţa dintre două puncte x1 şi x2 , la acelaşi moment de timp t, atunci
distanţa dintre cele două puncte va fi egală cu:

x = x2 – x1 (5.28)

în sistemul S, ce va corespunde unei distanţe x‟ măsurate în sistemul S‟

determinate prin relaţia:

x‟= x2 ‟ – x1 ‟= (x2 – x1 ) / [1-v2 /c2 ]1/2 = x / [1-v2 /c2 ]1/2 (5.29)

ce implică:

x = x‟ [1-v2 /c2 ]1/2 (5.30)

cu interpretarea uzuală de contracţie a lungimilor (x fiind mai mic decât

intervalul x‟ măsurat în sistemul ce se mişcă cu viteza v în raport cu el)
c) compunerea vitezelor: Dacă se scriu relaţiile Lorentz pentru
două evenimente oarecare ce au loc într-un sistem de referinţă S în punctul
de coordonate x1 , y1 , z1 , la momentul de timp t1 , şi respectiv în punctul de
coordonate x2 , y2 , z2 , la momentul de timp t2 , şi se scriu deasemeni
coordonatele spaţio-temporale x1 ‟, y1 ‟, z1 ‟, t1 ‟ şi respectiv x2 ‟, y2 ‟, z2 ‟, t2 ‟ ce
corespund acestor evenimente în sistemul S‟ (cu viteza v dintre cele două
sisteme orientată de-a lungul axei Ox), atunci scăderea relaţiilor:

x1 ‟= [x1 +vt1 ] / [1-v2 /c2 ]1/2 , y1 ‟= y1 , z1 ‟= z1 , t1 ‟= [t1 +vx1 /c2 ] /

[1-v2 /c2 ]1/2 (5.31)

din relaţiile:

x2 ‟= [x2 +vt2 ] / [1-v2 /c2 ]1/2 , y2 ‟= y2 , z2 ‟= z2 , t2 ‟= [t2 +vx2 /c2 ] /

[1-v2 /c2 ]1/2 (5.32)

(relaţia pentru x1 ‟ fiind scăzută din relaţia pentru x2 ‟, etc) rezultă:

134
 x‟= [x +vt] / [1-v2 /c2 ]1/2 , y‟= y, z‟= z,
t‟= [t +vx/c2 ] / [1-v2 /c2 ]1/2 (5.33)

unde :

x = x2 – x1 , x‟ = x2 ‟ – x1 ‟
y = y2 – y1 , y‟ = y2 ‟ – y1 ‟
z = z2 – z1 , z‟ = z2 ‟ – z1 ‟
t = t2 – t1 , t‟ = t2 ‟ – t1 ‟ (5.34)

Prin trecerea la diferenţe infinit mici, relaţiile anterioare devin:

dx‟= [dx +vdt] / [1-v2 /c2 ]1/2 , dy‟= dy, dz‟= dz,
dt‟= [dt +vdx/c2 ] / [1-v2 /c2 ]1/2 (5.35)

Dacă în sistemul S se deplasează un corp cu viteza vc (orientată tot

de-a lungul axei Ox, în sens crescător), atunci dependenţa dintre dx şi dt este
de forma dx = vc dt în sistemul S. Prin substituţie în relaţiile de mai sus se
obţine:

dx‟ = (vc+ v)dt / [1-v2 /c2 ]1/2 , dt‟ =

= (1 + vvc / c2 )dt / [1-v2 /c2 ]1/2 (5.36)

ceea ce implică pentru raportul dx‟ / dt‟ = vc‟ (viteza corpului considerată în
sistemul de referinţă S‟), în urma substituţiei cu expresiile lui dx‟ şi dt‟
prezentate mai sus, o relaţie de forma:

vc‟ = dx‟ / dt‟ = (vc + v) / (1 + vvc / c2 ) (5.37)

(după efectuarea simplificărilor corespunzătoare). o primă verificare a

corectitudinii formulelor Lorentz din punct de vedere al compunerii
vitezelor se poate face imediat, întrucât prin înlocuirea vitezei vc cu viteza
luminii c (când se analizează viteza de propagare a unei unde luminoase în
alt sistem de referinţă decât cel în care a avut loc emisia) se obţine viteza
luminii c‟ în sistemul de referinţă S‟ sub forma:

c‟ = (c + v) / (1 + vc / c2 ) = (c + v) / (1 + v / c) = c (5.38)
deci viteza luminii este aceeaşi în orice sistem de referinţă, concluzie în
concordanţă cu experienţele.

135
 5.4. Cvadrivectori şi cvadritensori în teoria relativităţii

Transformarea Lorentz este de obicei reprezentată sub forma unei

matrici L ce acţionează asupra unui vector cvadridimensional r (vector
coloană) de componente r1 =x, r2 =y, r3 =z, r4 =ict, rezultând în urma acestei
operaţii un alt vector cvadridimensional r‟de componente r1 =x, r2 =y, r3 =z
, r4 =ict, unde x, y, z, t sunt coordonatele spaţio-temporale ce corespund
unui anumit eveniment în cadrul sistemului de referinţă inerţial S, iar x, y,
z, t sunt coordonatele spaţio-temporale corespunzătoare aceluiaşi
eveniment în cadrul sistemului de referinţă inerţial S‟ce se mişcă cu viteza v
în raport cu primul sistem de referinţă S. Aceasta înseamnă:

r=L(v) r (5.39)

, unde matricea de transformare Lorentz, pentru cazul în care axa Ox este

aleasă astfel încât să fie paralelă cu viteza v, este de forma:

| 1/(1-v2 /c2 )1/2 0 0 -i(v/c)/(1-v2 /c2 )1/2 |

| 0 1 0 0 |
| 0 0 1 0 |
| -i(v/c)/(1-v2 /c2 )1/2 0 0 1/(1-v2 /c2 )1/2 | (5.40)

Toate momentele de timp sunt considerate a fi ulterioare unui anumit

moment de sincronizare (când indicaţia celor două ceasuri a fost setată la
zero). Viteza v defineşte matricea L, iar rezultatul acţiunii ei este considerat
a nu depinde de metoda de măsurare utilizată.
Cu o astfel de notaţie ne putem întoarce la studiul legilor fizicii
corespunzătoare unui anumit sistem de referinţă. După cum am arătat, legea
clasică a dependenţei dintre masă şi acceleraţie trebuie să fie scrisă sub o
formă care să nu difere la schimbarea sistemului de referinţă, respectiv o
relaţie de forma F = ma, considerată într-un sistem de referinţă S, trebuie să
fie scrisă sub o formă echivalentă F‟ = m‟a‟ în alt sistem de referinţă
(reaminitim, fără a se face apel la forţele de inerţie exterioare sistemului).
Noi am introdus deja matricea de transformare Lorentz, ce transformă
vectorul cu patru componente (vectorul cvadridimensional) al coordonatelor
spaţio-temporale la schimbarea sistemului de referinţă, printr-o operaţie de
înmulţire a vectorului respectiv cu matricea de transformare L. In mod logic,
se încearcă o scriere a legilor fizice sub forma unor egalităţi între produse
ale anumitor mărimi fizice, care să fie invariante la schimbarea sistemului
de referinţă (când se modifică coordonatele spaţio-temporale ale unui
eveniment în urma acţiunii matricii L). Pornind de la cele mai simple

136
expresii în care pot interveni coordonatele spaţio-temporale, rezultă că astfel
de produse ale unor mărimi fizice trebuie să fie scrise sub forma unor
vectori sau tensori de dimesiune patru; prin definiţie, tensorii reprezintă
mărimi de forma  ijk.., i = 1 ni, j = 1 nj etc., considerate în anumite
sisteme de referinţă - tensorii de ordinul doi  ik putând fi reprezentaţi sub
forma unor matrici. Pentru îndeplinirea proprietăţii de invarianţă, este
necesar ca vectorii a, b, consideraţi într-un sistem de referinţă S, să
corespundă unor vectori a‟, b‟ în sistemul de referinţă inerţial S‟, conform
unor relaţii de forma:

a‟ = L a, b‟ = L b
(5.41)

, iar tensorii de ordinul doi (matricile) A, B, considerate în sistemul S, să

corespundă unor matrici A‟, B‟ în sistemul S‟, conform unor relaţii de
forma:

A‟= L A L-1 , B‟= L B L-1 (5.42)

conform regulilor de transformare a vectorilor şi matricilor la schimbarea

bazei. Se verifică imediat respectarea principiului de invarianţă, întrucât o
relaţie de forma:

c=Ab (5.43)

scrisă pentru vectorii b, c şi tensorul (matricea) A, consideraţi în sistemul de

referinţă S, corespunde egalităţii:

c‟ = A‟b‟ (5.44)

în sistemul S‟ (acelaşi mod de scriere a legii fizice respective), întrucât prin

substituţia mărimilor A‟, b” în funcţie de A, b şi L se obţine succesiv:

A‟b‟ = (L A L-1 ) (L b) = L A (L-1 L) b =

=L A b = L (A b) = L c = c‟ (5.45)

folosindu-se proprietatea de asociativitate a înmulţirii vectorilor şi matricilor

şi faptul că produsul L-1 L al unei matrici cu inversa sa este egal cu matricea
unitate.
Ca urmare, este necesară definirea unor vectori sau tensori
cvadridimensionali de ordinul doi (matrici)care să gupeze mai multe mărimi
fizice scalare. Un grup de trei mărimi se obţine relativ uşor, ţinând cont de
faptul că multe mărimi din fizica clasică pot fi reprezentate sub forma unor
137
vectori (vectorii forţă, viteză, acceleraţie, impuls etc). Trecerea la un grup de
patru mărimi este mai dificilă, ea putând fi realizată doar pornind de la
observaţiile experimentale conform cărora, într-un câmp de forţe dat, o
particulă nu poate fi accelerată la o viteză mai mare sau egală cu viteza
luminii, viteza sa apropiindu-se din ce în ce mai greu, asimptotic, de viteza
luminii. Aceasta a implicat necesitatea luării în considerare a unei mase a
corpurilor (particulelor) care să crească odată cu creşterea vitezei, expresia
conformă cu datele experimentale fiind de forma:

m = m0 / (1 – v2 /c2 )1/2 (5.46)

Pasul următor a constat în menţinerea principiului conservării energiei, cu

introducerea însă a noţiunii de energie înmagazinată într-un corp aflat în
repaos sub forma:

E0 = m0 c2 (5.47)

şi a noţiunii de energie totală a unui corp, sub forma sumei dintre energia sa
de repaos şi energia cinetică (de mişcare). Această energie totală a unui corp
a fost scrisă sub o formă asemănătoare cu cea a energiei de repaos, respectiv
prin expresia:

E = mc2 (5.48)

unde m reprezintă masa de mişcare a corpului (particulei), determinată de

masa de repaos m0 (o constantă a corpului) şi de viteza sa v prin relaţia m =
m0 / (1-v2 /c2 )1/2 , prezentată anterior. Ca urmare, energia cinetică Et a
corpului (diferenţa dintre energia totală şi energia de repaos) va fi
determinată de relaţia:

Et = E – E0 = mc2 – m0 c2 =
=[m0 / (1 – v2 /c2 )1/2 ] c2 – m0 c2 (5.49)

ce tinde la egalitatea aproximativă :

Et  m0 v2 (5.50)

pentru viteze v mult mai mici decât viteza c a luminii, relaţie cunoscută din
mecanica clasică. In acest fel au fost obţinute relaţii ce ţin cont atât de
fenomenul de variaţie a masei cu viteza, cât şi de legea conservării energiei
şi expresia clasică a energiei cinetice a unui corp. A fost apoi normal ca
expresia energiei să fie ataşată altor mărimi care se conservă în mecanica
clasică, pentru a forma un vector cvadridimensional; în acest sens a fost
138
firesc ca ea să fie ataşată celor trei componente spaţiale ale impulsului, ce
reprezintă mărimi scalare care se conservă, pentru a forma cvadrivectorul
energie – impuls; Acesta a fost definit sub forma:

| px |
| py |
P= | pz |
| iE/c | (5.51)

unde px , py , pz sunt cele trei componente ale impulsului din spaţiul obişnuit,
tridimensional, iar E reprezintă energia totală a corpului. Acest cvadrivector
se transformă la schimbarea sistemului inerţial de coordonate conform
relaţiei:

P‟ = L P (5.52)

, unde L este matricea transformării Lorentz, fapt în concordanţă cu

observaţiile experimentale. Intrucât într-un câmp exterior de forţe şi fluxuri
energetice variaţia componentelor spaţiale ale impulsului în raport cu timpul
este cauzată de forţa ce acţionează asupra corpului, iar variaţia energiei
totale a corpului în raport cu timpul este cauzată de puterea recepţionată, a
fost normal să se grupeze ulterior cele trei componente spaţiale ale forţei
împreună cu puterea transmisă (scrisă pornind de la relaţia clasică P = F v –
unde F reprezintă vectorul forţă, v este vectorul viteză, iar notaţia F v indica
produsul scalar al vectorilor menţionaţi). Se obţine astfel cvadrivectorul
forţă al corpului sub forma:

| Fx / (1 – v2 /c2 )1/2 |
| Fy / (1 – v2 /c2 )1/2 |
F= | Fz / (1 – v2 /c2 )1/2 |
| (i /c)FV / (1 – v2 /c2 )1/2 | (5.53)

139
 5.5. Aplicaţii

1) Pentru cazul a două sisteme de referinţă inerţiale S şi S‟ aflate în

mişcare relativă unul fată de celălat cu viteza v, să se afle raportul  = v/c
cunoscând raportul  dintre valorile t şi t‟ considerate în sistemul S,
respectiv S‟, pentru intervalul de timp dintre două evenimente ce au loc în
acelaşi punct în sistemul S.
2) Pentru cazul a două sisteme de referinţă inerţiale S şi S‟ aflate în
mişcare relativă unul fată de celălat cu viteza v, să se afle raportul  = v/c
cunoscând raportul  dintre valorile x şi x‟ considerate în sistemul S,
respectiv S‟, pentru distanţa dintre două evenimente ce au loc la acelaşi
moment de timp în sistemul S.
3) Pornind de la relaţia F = d(mv) / dt (vectorul forţa este egal cu
variaţia vectorului impuls, definit prin mv, în unitatea de timp), să se afle
forţa necesară pentru a imprima corpului o acceleraţie dată a = dv / dt,
orientată de-a lungul vitezei v a corpului (viteză presupusă deasemeni
cunoscută).
4) Pornind de la legea conservării energiei totale, pentru cazul unei
ciocniri plastice între două corpuri având aceeaşi masă de repaos m0 şi
aceeaşi viteză de deplasare v (îndreptată însă in sensuri opuse) să se afle
masa de repaos şi viteza finală a corpului obţinut prin alăturarea celor două
corpuri implicate în ciocnire, precum şi variaţia masei de repaos (diferenţa
între masa de repaos a corpului rezultat prin ciocnire şi masa de repaos a
corpurilor existente înainte de ciocnire).

140
 CAPITOLUL 6. PRINCIPIUL MINIMEI ACŢIUNI ÎN
TEORIA RELATIVITĂŢII

În acest capitol sunt explicate principalele noţiuni de dinamică,

studiate pe baza principiului minimei acţiuni şi a corecţiilor aduse de teoria
relativităţii unor mărimi cunoscute din mecanica clasică. In acest sens este
introdus, în mod intuitiv, principiul minimei acţiuni (un principiu
fundamental al naturii), sunt indicate formulele rezultate în urma aplicării
acestui principiu în cazul mişcării corpurilor, şi sunt introduse treptat
mărimi fizice ce caracterizează dinamica corpurilor, evoluţia lor în timp
(acţiunea, funcţia Lagrange, funcţia Hamilton). Aceste noţiuni noi nu duc la
consecinţe deosebite în cazul analizei dinamicii unui corp izolat, însă se
dovedesc extrem de utile în obţinerea legilor de mişcare pentru corpuri
aflate în interacţiune, prin intermediul unor legături mecanice (aşa cum se va
arăta în lecţia următoare). Studentul trebuie să poată stabili cu uşurinţă
funcţiile Lagrange şi hamilton pentru un corp izolat, conform unei
metodologii precise, şi să poată stabili deasemeni ecuaţiile de evoluţie
pentru un corp izolat utilizând funcţiile menţionate.

6.1. Noţiunea de interval în teoria relativităţii

În acest sens, se începe prin scrierea ecuaţiei de propagare a unei

unde luminoase în interiorul mediului material al unui observator sub forma:

(dx)2 + (dy)2 + (dz)2 = c2 (dt)2 (6.1)

(c reprezentând viteza luminii), ce indică faptul că în intervalul infinit mic dt

unda luminoasă a parcurs distanţa infinit mică:

dl = cdt = [(dx)2 + (dy)2 + (dz)2 ]1/2 (6.2)

Rezultă expresia:

c2 dt2 – dx2 – dy2 – dz2 = 0 (6.3)

pentru toate punctele din mediul material al observatorului în care unda a

ajuns după intervalul dt. Insă noi putem considera faptul că evenimentul

141
corespunzător emisiei semnalului luminos la momentul de timp t0 din
punctul de coordonate x0 , y0 , z0 este chiar evenimentul corespunzător
observaţiei (recepţiei semnalului) într-un punct de coordonate
x = x0 + dx, y = y0 + dy, z = z0 + dz (6.4)

la momentul de timp t = t0 + dt, dacă dx, dy, dz şi dt satisfac relaţia de mai

sus. Satisfacerea relaţiei menţionate (relaţia (3)) implică astfel faptul că cele
două evenimente (emisia şi recepţia) reprezintă de fapt unul şi acelaşi
eveniment (exemplu – emiteera unei lumini de o anumită culoare), observat
în diferite puncte din sistemul de referinţă în care se analizează fenomenele
la diferite momente de timp. Intuitiv, aceasta înseamnă că intervalul dintre
două evenimente pentru care diferenţele dintre coordonatele spaţiale de-a
lungul axelor şi respectiv între coordonata temporală dx = x – x0 , …, dt = t
– t0 satisfac relaţia menţionată trebuie să fie nul, şi astfel mărimea:

ds = [c2 (dt)2 – (dx)2 – (dy)2 – (dz)2 ]1/2 (6.5)

capătă semnificaţia unui interval dintre două evenimente ce au loc în acelaşi

sistem de referinţă. Această relaţie poate fi scrisă (utilizând notaţia
consacrată ds2 în loc de (ds)2 , etc) sub forma :

c2 dt2 – dx2 – dy2 – dz2 = ds2 (6.6)

unde ds este aşa-numitul interval spatio-temporal cuadridimensional.

Ecuaţia de propagare a undei optice (electromagnetice, în cazul general)
poate fi scrisă astfel sub forma:

ds = 0 (6.7)

şi astfel rezultă că traiectoria undei în interiorul mediului material al

observatorului, între două puncte a şi b, este determinată de ecuaţia:

b
a
ds  s (prin definiţie) = 0 (6.8)

6.2. Principiul minimei acţiuni sub forma relativistă

Rezultatul anterior poate fi utilizat pentru a introduce noţiunea de

mărime ce caracterizează propagarea unui anumit semnal într-un sistem de
referinţă dat. Fiind de forma unui radical, ds nu paote fi decât mai mare, cel

142
mult egal cu zero (sau de forma unui număr mai amre sau egal cu zero
înmulţit cu (-1), şi astfel expresia de mai sus îsi atinge valoarea minimă
pentru cazul traiectoriei reale. Acest aspect a permis introducerea noţiunilor
de acţiune şi respectiv de principiu al minimei acţinuni, conform cărora
există o mărime S denumită acţiune ce caracterizează variaţia stării unui
corp sau a unei unde ce se poate afla succesiv în două puncte din spaţiu, la
două momente diferite de timp, şi care are un minim atunci când punctele
respective din spaţiu şi momentele de timp corespunzătoare se află de-a
lungul traiectoriei reale a corpului sau undei. In acest sens, se defineşte şi
pentru sistemele mecanice (pentru corpuri) o acţiune infinitezimală
proporţională cu ds, sub forma:

dS = - m0 c ds (6.9)

, unde m0 este masa de repaos a corpului, c viteza luminii, iar ds reprezintă

intervalul cvadridimensional definit anterior (factorii de proporţionalitate au
fost introduşi pentru a se obţine mărimi legate de energia corpurilor. Astfel,
acţiunea S efectuată de un corp ce s-ar deplasa din punctul a din spaţiul
cvadridimensional (definit de coordonatele spaţiale xa, ya, za şi de momentul
de timp ta) în punctul de coordonate spaţio-temporale b (definit de
coordonatele spaţiale xb, yb, zb şi de momentul de timp tb) va fi determinată
de expresia:

a
S  m0 c  ds (6.10)
b

În continuare, principiul minimei acţiuni poate fi scris sub forma:

a
S  mc  ds  0 (6.11)
b

, unde S reprezintă variaţia posibilă a acţiunii între două traiectorii

apropiate infinit de mult, la limită (aceasta însemnând că traiectoria reală are
un minim în raport cu variaţiile posibile ale traiectoriilor, similar cu condiţia
de anulare a derivatei unei funcţii în punctul unde o funcţie de o singură
variabilă prezintă un minim).
Alegând în spaţiul vectorial considerat drept coordonate mărimile x1
= x, x2 = y, x3 = z, x4 = ict, putem scrie pătratul ds2 al intervalului
infinitezimal sub forma simplificată:


ds 2   i 14  dxi
2
 (6.12)

143
şi astfel obţinem pentru ds expresia:

 
ds   i 14  dxi 
2 1/ 2
(6.13)
care introdusă în expresia variaţiei S a acţiunii (notaţia a pentru o mărime
fizică a are semnificaţia de variaţie posibilă, fiind denumită şi deplasare
virtuală) conduce la:

S  m0 c 
b

a
 i 14 dx 
i
2 1/ 2
(6.14)

Variaţia virtuală f a unei funcţii f(x) sau variaţia g a unei funcţii g(x, y,
…) se obţine utilizând relaţii de forma:

f = (df / dx) x, g = (dg / dx) x + (dg / dy) y + ... (6.15)

(orice variaţie posibilă x, y a argumentelor se transmite asupra variaţiei g

a funcţiei prin multiplicare cu panta funcţiei g(x, y, …) în raport cu variaţia
argumentului respectiv, în jurul punctului analizat, similar cu introducerea
expresiei diferenţialei unei funcţii în jurul unui punct de coordonate dat).
Utilizând modul de deducere a diferenţialei unei funcţii compuse (indicat
mai sus) în cazul funcţiei S de argumente dx1 , dx2 , dx3 , dx4 , obţinem
expresia:

S  m0 c 
b  i 14  dxi  dxi 
  dx 
(6.16)
a 2 1/ 2
i 14 i

Tinând cont mai departe de faptul că operatorul  de deplasare

virtuală comută cu operatorul d al variaţiei infinitezimale reale pentru o
mărime dată x, adică:

(dx) = d(x) (6.17)

(deoarece deplasarea virtuală a diferenţei dintre două puncte extrem de mult

apropiate este egală cu diferenţa infinit mică dintre două deplasări virtuale,
posibile, ce au loc în puncte extrem de mult apropiate), şi introducând
notaţia:

dxi dx i
ui  
  dx 
(6.18)
ds 2 1/ 2
i 14 i

144
(mărimile ui reprezentând la rândul lor componentele unui cvadrivector
denumit cvadrivectorul viteză), putem rescrie relaţia de mai sus (relaţia
6.16) sub forma:

 ui d xi 
b
S  m0 c  i 14 (6.19)
a

Utilizând formula cunoscută de integrare prin părţi, putem rescrie relaţia

anterioară (relaţia 6.19) sub forma:

du i
S   i 14 m0 c  ui xi  ba m0 c  xi
b
ds (6.20)
a ds

(derivarea fiind efectuată în raport cu variabila ds).

Egalând expresia de mai sus a lui S cu zero (conform principiului
minimei acţiuni) obţinem ecuaţia:

du i
S   i 14 m0 c  ui xi  ba m0 c  xi
b
ds  0 (6.21)
a ds

6.3. Consecinţe ale principiului minimei acţiuni

Relaţia:

 m0 c  uix1  ba   i 14 m0 c a xi dui ds  0

b
i 14 (6.22)
ds

obţinută prin egalarea cu zero a variaţiei infinit mici S a acţiunii poate fi

analizată în mai multe feluri. Astfel, pentru variaţii x egale cu zero în două
puncte date a şi b de-a lungul traiectoriei (punctul iniţial şi cel final fiind
fixate), obţinem:

S   i 14 m0 c  u i xi b   xi a     i 14 m0 c  xi

b du i
ds 
a ds
(6.23)
du
  i 14 m0 c  xi i ds
b

a ds
145
şi întrucât deplasările posibile (virtuale) xi ce pot fi considerate de-a lungul
traiectoriei reale dintre punctele a şi b pot fi oricare, rezultă necesitatea ca:

(dui / ds) = 0 (6.24)

ce indică constanţa vectorului cvadriviteză (deci şi a vectorului viteză
tridimensional) în lipsa unor forţe exterioare, şi astfel termenul:

dui

b
i 14 m0 c  xi ds (6.25)
a ds

se anulează, iar variaţia S poate fi scrisă în continuare sub forma:

S   i 14 m0 c  ui xi b   xi a    0 (6.26)

În continuare, presupunând variaţia xa ca fiind egală cu zero

(punctul a fiind astfel fixat), relaţia de mai sus devine:

S   i 14 m0 c  uixi b    0 (6.27)

Însă mărimile (m0 c ui) sunt egale cu componentele pi ale cvadrivectorului

energie-impuls, cum se poate verifica imediat prin efectuarea substituţiei
mărimilor ui respectiv cu:

dxi
ui 
  dx 
(6.28)
2 1/ 2
i 14 i

şi astfel putem scrie:

S   i 14 pi xi (6.29)

relaţie în care, pentru simplitate, s-au considerat variaţiile xi ca

reprezentând variaţiile ce apar în punctul final al intervalului analizat.
Relaţia de mai sus indică faptul ca o variaţie infinit mică a
coordonatei spaţio-temporale xi în punctul final analizat duce la o variaţie
S a acţiunii corpului obţinută prin multiplicarea lui xi cu componenta pi
(de acelaşi indice) a cvadriimplulsului, ceea ce înseamnă că putem scrie
relaţia:

146
 S
 pi (6.30)
xi

Întrucât se poate verifica imediat invarianţa sumei pătratelor componentelor

cvadriimpulsului, respectiv:

 pi  m0 c 2
2 2
i 14 (6.31)

rezultă că prin substituţia mărimilor pi cu derivatele parţiale  S / xi se

poate ajunge la ecuaţia de evoluţie cu derivate parţiale

2
 S 
 i14  x   m0 2 c 2 (6.32)
 i 

ce poate fi scrisă explicit sub forma:

2
 S   S   S   1  S 
2 2 2

          2    m0 c  0
2 2
(6.33)
 x   y   z   c  t 

ce reprezintă ecuaţia de evoluţie Hamilton-Jacobi din mecanica relativistă

pentru acţiunea S. Aproxiamrea pentru cazul vitezelor v mult mai mici decât
viteza luminii se obţine ţinând cont de faptul ca în mecanica clasică energia
de repaos m0 c2 dispare, şi astfel, datorită legăturii dintre energie şi acţiune
prin relaţia:

S
E (6.34)
t

rezultă că în expresia acţiunii S trebuie să intervină un termen egal cu m0 c2 t,

acre prin derivare în raport cu timpul şi schimbarea semnului (apărând în
relaţia de mai sus semnul minus în faţa derivatei) să conducă la un termen al
energiei -m0 c2 care să anuleze energia de repaos. Astfel acţiunea S se
înlocuieşte cu:

S  S '  m0 c 2 t (6.35)

(S‟ fiind componenta acţiunii în care se anulează contribuţia energiei de

repaos – cazul vitezelor mici) iar introducerea acestei expresii în ecuaţia
Hamilton-Jacobi (relaţia 6.33) conduce la:

147
   S '   S '   S '  
2 2 2
 1
           
 2m0   x   y   z  
(6.36)
 1   S '   S ' 
   
2  
     0
 0  
2 m c t   dt 
ce are la rândul ei aproximarea:

 1  S '   S '   S '   S '

2 2 2

           0 (6.37)
 0 
2 m  x   y   z   dt

pentru cazul când termenul (1 / 2m0 c2 ) tinde la zero (cazul vitezelor mici).

6.4. Interpretare intuitivă a formulelor de transformare Lorentz

În paragraful anterior a putut fi observat faptul că intervalul

cuadridimensional infinit mic ds a fost folosit atât pentru reprezentarea
propagării unei unde electromagnetice, cât şi pentru reprezentarea deplasării
unui corp în interiorul unui sistem de referinţă. Intrucât acest interval
cuadridimensional este legat (prin relaţiile prezentate) de acţiunea S, această
similitudine poate fi uşor înţeleasă (principiul minimei acţiuni fiind un
principiu fundamental în natură).
Următorul pas constă în sublinierea faptului că scrierea relaţiei:

b
  ds  s  0 (6.38)
a

pentru principiul minimei acţiuni în cazul propagării undelor

electromagnetice într-un sistem de referinţă material este bazată pe
presupunerea că ambele puncte a, b (limitele integralei) aparţin mediului
material al sistemului de referinţă (altfel viteza undei poate diferi, în funcţie
de constantele dielectrice şi magnetice ale mediului). Deci ecuaţia anterioară
poate fi folosită în cadrul unor proceduri de măsurare (pentru stabilirea
traiectoriei undei sau a altor proprietăţi ale acesteia) numai pentru intervalul
de timp în care unda există (se află) în cadrul mediului material al
observatorului.

148
 Dacă un observator trebuie să analizeze un tren de undă emis în
cadrul altui sistem material de referinţă, atunci el trebuie să utilizeze
proprietatea de invarianţă a intervalului cuadridimensional:

ds = ds‟ (6.39)

unde intervalul cuadridimensional ds reprezintă intervalul dintre două

evenimente apropiate într-un anumit sistem de referinţă inerţial, iar ds‟
reprezintă intervalul cuadridimensional dintre aceleaşi două evenimente,
măsurat în cadrul altui sistem de referinţă. Considerând că:

ds‟ = ds‟ (dx‟, dy‟, dz‟, dt‟)

este determinat în cadrul sistemului de referinţă al observatorului (în care
soseşte unda), iar
ds = ds (dx, dy, dz, dt)
este cuadriintervalul din cadrul sistemului de referinţă în care a fost emisă
unda, rezultă că intervalul cuadridimensional ds se transformă în intervalul
cuadridimensional ds‟ prin intermediul unei funcţii

ds (dx, dy, dz, dt)  L  ds‟ (dx‟, dy‟, dz‟, dt‟) (6.40)

unde argumentele lui ds sunt transformate prin intermediul relaţiilor

Lorentz:

dx  vdt
dx '  1/ 2
, dy '  dy
 v2 
1  2 
 c 
vdx (6.41)
dt 
dz '  dz , dt '  c2
1/ 2
 v2 
1  2 
 c 

pentru cazul când viteza v este paralelă cu axa Ox (toate intervalele spaţiale
şi temporale dx‟, dy‟, dz‟ şi dt‟ fiind considerate în interiorul mediului
material al observatorului după momentul în care unda emisă a fost
recepţionată) iar ds = ds‟. Relaţia de mai sus poate fi considerată a
reprezenta o transformare a unui tren de undă recepţionat (de coordonate x,
y, z, t corespunzătoare cazului în care unda şi-ar fi continuat propagarea
sistemul de referinţă anterior) într-un tren de undă de coordonate spaţio-
temporale x‟, y‟, z‟, t‟, cu momentul de zero (originea timpului) aleasă la
momentul în care unda interacţionează cu mediul, şi cu originea spaţială
149
aleasă în punctul unde această interacţinue se manifestă mai întâi. Pentru
determinarea traiectoriei reale a undei înainte de interacţiune pornind de la
unda transformată (de coordonate x‟, y‟, z‟, t‟), observatorul trebuie să
efectueze transformarea Lorentz inversă L-1 pentru a obţine coordonatele
ipotetice x, y, z, t ale undei în absenţa interacţiunii şi apoi să extindă aceste
coordonate în trecut şi în afara mediului său material (pentru zona spaţio-
temporală anterioară interacţiei) utilizând relaţia:

b
a
ds  s  0 (6.42)

Ca urmare a concluziei anterioare, rezultă că o transformare Lorentz

L trebuie să fie pusă întotdeauna în corespondenţă cu o pereche (S, ), unde
S reprezintă un anumit sistem de referinţă material ce acţionează asupra
unui tren de undă descris de vectorul de stare . Deci transformarea Lorentz
trebuie scrisă sub forma LS (); în cazul cel mai general L este o matrice
corespunzătoare transformării Lorentz iar  este un vector sau un tensor ce
descrie câmpul. Pentru o undă electromagnetică, câmpul poate fi descris cu
ajutorul vectorului cuadridiemnsional A. Pentru câmpuri cuantificate ce
descriu electroni, protoni sau alt fel de particule trebuie utilizaţi alţi tensori
(vectori de rang superior, ce vor fi prezentaţi ulterior) sau vectori, definiţi în
cadrul teoriei cuantice a câmpului (denumită şi cuantificarea a doua).
Acţiunea matricii LS constă în general într-o relaţie de forma:

 (x, y, z, t)„ (x‟, y‟, z‟, t‟)=LS  (x, y, z, t) (6.43)

unde valorile lui  sunt modificate conform regulilor de transformare

pentru vectori şi tensori (de exemplu, A‟=LA pentru o undă
electromagnetică descrisă de cuadrivectorul A), iar matricea L modifică
deasemeni coordonatele spaţio-temporale (x, y, z, t) în (x‟, y‟, z‟, t‟) după
formula :

[r‟]=LS[r] (6.44)

[r] reprezentând vectorul cuadridimensional al coordonatelor. Trebuie

subliniată interpretarea fizică conform căreia în relaţiile de mai sus expresia
 (x, y, z, t) reprezintă valorile pe care  le-ar fi avut în absenţa interacţiunii
cu mediul material al observatorului. Conform aceleiaşi interpretări,
originea spaţio-temporală a transformării trebuie aleasă în punctul din spaţiu
şi la momentul de timp corespunzătoare punctului în care unda recepţionată
interacţionează prima oară cu mediul material al observatorului, la
momentul de timp respectiv (în mod similar cu interpretarea operatorilor din

150
mecanica cuantică, unde toate transformările acţionează numai după
interacţiunea cu sistemul de măsură).
O altă consecinţă este reprezentată de faptul că în fiecare punct din
spaţiu, la fiecare moment de timp, este necesar a fi definit un anumit sistem
de referinţă în cadrul căreia transformarea Lorentz poate acţiona asupra unei
eventuale funcţii de undă recepţionate, emise în alt sistem de referinţă.
Această definire trebuie efectuată într-un mod riguros, întrucât s-a arătat că
fiecare interacţiune conduce la modificarea vectorului de stare (a funcţiei de
undă) corespunzătoare trenului de undă recepţionat. Din punct de vedere al
interacţiunii cu un anumit tren de undă, un punct din spaţiul
cuadridimensional (definit în general prin poziţia în raport cu anumite
corpuri sau particule aflate în repaos) trebuie să aparţină numai unui anumit
sistem de referinţă S.
Această interpretare explică şi proprietăţile de necomutativitate ale
transformării Lorentz.
Astfel, noi putem considera două sisteme de referinţă inerţiale S şi
S‟ ce se mişcă unul fată de altul cu viteza relativă v ce are două componente
vx şi vy, orientate respectiv în lungul axei Ox (pentru vx) şi în lungul axei
Oy (pentru vy) şi nai putem considera deasemeni că evenimentul ce are loc
în sistemul de referinţă S este mai întâi observat într-un sistem de referinţă
S1 ce se deplasează cu viteza vx în raport cu sistemul S; în urma unei
operaţii de măsurare, un set de coordonate spaţio-temporale (x1, y1, z1, t1)
va fi stabilit pentru eveniment. Apoi evenimentul ce are coordonatele spaţio-
temporale (x1, y1, z1, t1) în sistemul S1 este observat în sistemul de
referinţă ce se deplasează cu viteza vy (proiecţia lui v pe axa Oy) în raport
cu sistemul de referinţă S (această viteză relativă fiind măsurată în sistemul
S). Aceasta corespunde la o viteză relativă:

vy
v y c   1 / 2
(6.45)
 vx 2

1  
 c2 
 

între sistemele de referinţă S şi S‟(datorită legii relativiste de compunere a

vitezelor). Astfel va rezulta pentru vectorul cvadridimensional r‟ o expresie
de forma:

r'=L(vy(c)) L(vx) r (6.46)

mărimile x‟, y‟, z‟, t‟ fiind determinate succesiv prin relaţiile:

151
 x  vxt
x1  1/ 2
, y1  y
 vx 2 
1  
 c2 
 
vx x (6.47)
t
z1  z , t 1  c2
1/ 2
 vx 2 
1  
 c 2 


(ce fac trecerea de la mărimile x, y, z, t din sistemul S la mărimile x1 , y1 , z1 ,

t1 din sistemul S1 ) şi prin relaţiile:

y1  v y c t1
x '  x1 , y ' 
 v y c 2 
1/ 2

1  
 c 2 
 
v y c  y1 (6.48)
t1 
z '  z, t '  c2
 v y c 2 
1/ 2

1  
 c 2 
 

(ce fac trecerea de la mărimile x1 , y1 , z1 , t1 din sistemul S1 la mărimile x‟, y‟,

z‟, t‟ din sistemul S‟), rezultând în final:

x  vxt
x'  1/ 2
 vx 2 
1  2 
 c 

 
 
y  v y c v x x  v y c t 
y'      
 v y c 2    v y c 2   v x 2 1/ 2 
1/ 2 2 1 / 2
 c
1   1   1 
      2  

2 2
 c    c  c 
z'  z

152
 vx x v y c   y
t
t'  c2  c2 (6.49)
 v c 2 
1/ 2
 vx 2

1/ 2   v y c  2

1/ 2

1  y  1    1  
 c2   c2    c2 
      

Mai putem considera însă că acelaşi eveniment de coordonate spaţio-

temporale x, y, z, t măsurate în sistemul S este mai întâi observat într-un
sistem de referinţă S2 ce se deplasează cu viteza vy (proiecţia vitezei v pe
axa Oy) în raport cu sistemul S; un anumit set de coordonate va fi stabilit
pentru eveniment. Apoi acest eveniment de coordonate x2, y2, z2, t2 în
sistemul S2 este observat în cadrul sistemului de referinţă S‟ ce se
deplasează cu viteza vx (proiecţia vitezei v de-a lungul axei Ox) în raport cu
sistemul de referinţă S2 , viteza vx fiind măsurată în sistemul de referinţă S.
Aceasta corespunde la o viteză relativă :

vx
v x c   1 / 2
(6.50)
 vy 2

1  
 c2 
 

între sistemele S‟şi S2 (datorită aceleiaşi legi cinematice relativiste de

compunere a vitezelor). Va rezulta astfel, pentru vectorul r‟ (de componente
x', y', z', t' măsurate în sistemul S‟) o expresie de forma:

r'=L(vx(c)) L(vy) r (6.51)

mărimile x‟, y‟, z‟, t‟ fiind determinate succesiv prin relaţiile:

153
 y  vyt
y2  1/ 2
, x2  x
 vy 2

1  
 c2 
 
vy y (6.52)
t
z 2  z, t 2  c2
1/ 2
 vy2 
1  
 c 2 
 

(ce fac trecerea de la mărimile x, y, z, t din sistemul S la mărimile x2 , y2 , z2 ,

t2 din sistemul S2 ) şi prin relaţiile:

x 2  v x c t 2
y '  y2 , x ' 
 v x c 2
1/ 2

1  
 c2 
 
 
v x c x 2
  (6.53)
 t2  
z '  z, t '   c2 
  v c 2 1 / 2 
 1  x 2  
 c  
 

(ce fac trecerea de la mărimile x2 , y2 , z2 , t2 din sistemul S2 la mărimile x‟, y‟,

z‟, t‟ din sistemul S‟), rezultând în final :

154
 y  vxt
y'  1/ 2
 vy2 
1  
 c2 
 
x v x c v y y v x c t
x'   
 v x c 2  v x c 2
1/ 2 2 1/ 2
  vy2 
1/ 2
c 
1    1   1  
 c2   c2   c2  (6.54)
     
z'  z
vy y v x c x
t 2
t'  c  c2
 v x c 2  v x c 2
1/ 2 1/ 2
 vy2  
1/ 2

1   1   1  
 c2   c2   c2 
     

Se observă faptul că se obţin rezultate diferite pentru x‟, y‟ în cele două

cazuri, întrucât în primul caz x‟nu depinde de y, în schimb în cel de-al
doilea caz analizat depinde de y; similar, în primul caz y‟ depinde de x în
primul caz. şi nu depinde de x în cel de-al doilea caz. Aceasta implică
inegalitatea:

L(vy(c)) L(vx) rL(vx(c)) L(vy) r (6.55)

Rezultă astfel că rezultatul măsurării coordonatelor corespunzătoare unui

eveniment prin transformările Lorentz depinde de succesiunea
transformărilor considerate între sistemul de referinţă iniţial S (cel în care
are loc evenimentul) şi sistemul de referinţă final S‟(cel în care este
înregistrat în final evenimentul).
Acest aspect este similar cu proprietăţile de necomutativitate din
teoria cuantică. El implică necesitatea definirii unui vector de stare ce
caracterizează unda sau particula (corpul) în cadrul teoriei relativităţii
asupra căruia să acţioneze transformarea Lorentz, similar modului în care
operatorii din teoria cuantică acţionează asupra unei funcţii de undă (cum se
av arăta în lecţiile următoare). Astfel transformarea Lorentz va fi
considerată drept o transformare fizică, efectivă, ce modifică o anumită
funcţie de undă, un tren de undă în cadrul unui sistem de referinţă dat.

155
 6.5. Aplicaţii

1) Fiind dată o expresie a acţiunii S a unui corp de forma

S = ax + by + cz + dt
(cu a, b, c, d – mărimi constante) să se afle energia şi impulsul particulei (pe
componente spaţiale) în funcţie de x, y, z, t.
2) Fiind dată o expresie a acţiunii S a unui corp de forma
S = axy + byz +c t
(cu a, b, c – mărimi constante) să se afle energia şi impulsul particulei (pe
componente spaţiale) în funcţie de x, y, z, t
3) Fiind dată o funcţie f(x)
f(x) = ax2 + bx + c
să se afle expresia f a deplasării sale virtuale în funcţie x şi de deplasarea
virtualăx a argumentului
4) Fiind dată o funcţie g(x, y, z)
g(x, y, z) = ax2 + by + cz
să se afle expresia g a deplasării sale virtuale în funcţie x, y, z şi de
deplasările lor virtuale x, y, z
5) Fiind dată o funcţie g(x, y, z)
g(x, y, z) = a exp(x) + yz + ln(z/x)
să se afle expresia g a deplasării sale virtuale în funcţie x, y, z şi de
deplasările lor virtuale x, y, z

156
 CAPITOLUL 7. FORMALISMELE LAGRANGE ŞI
HAMILTON

În capitol sunt prezentate formalismele Lagrange şi Hamilton din

cadrul mecanicii cuantice, ambele rezultând din principiul minimei acţiuni.
Studentul trebuie să poată să obţină ecuaţiile de mişcare ale unui sistem de
mai multe corpuri supus legăturilor, astfel încât, prin calcul exact sau
aproximativ (modelare numerică) să se poată afla evoluţia în timp a
sistemului.

7.1. Formalismul Lagrange

În capitolul anterior s-a arătat cum mişcarea corpurilor pe anumite

traiectorii în timp şi spaţiu este impusă de principiul minimei acţiuni.
Acţiunea S este descrisă cu ajutorul unei funcţii L (lagrangeiana), sub forma
unei integrale a acesteia între două momente de timp între care se studiază
traiectoria reală a corpului (cea impusă de condiţia de minim), prin relaţia:

 dq1 dq 
S   t1  t L q1 ,......q n ,
2
,..... n , t dt  0 (7.1)
 dt dt 
, unde q1 , …qn reprezintă gradele de libertate ale sistemului, iar
dq1 /dt,…dqn /dt (notate şi cu q1 ‟, …qn ‟) reprezintă vitezele corepsunzătoare
gradelor de libertate menţionate. In aplicaţii, gradele de libertate trebuie
alese astfel încât cunoaşterea lor să determine în mod univoc (bine –
determinat) poziţiile tuturor corpurilor din ansamblul respectiv, iar vitezele
menţionate reprezintă viteze de variaţie în raport cu timpul ale mărimii
fizice corespunzătoare gradelor de libertate respective (dacă este vorba de
un element de lungime în raport cu un anumit reper rezultă o viteză de
forma unei viteze liniare, dacă este vorba de un unghi în raport cu o anumită
axă rezultă o viteză de forma unei viteze unghiulare  etc.). In aproximatia
nerelativistă, funcţia Lagrange a unui sistem de corpuri este de forma:

L=T–U (7.2)

, unde T este energia cinetică a corpurilor şi U este energia potenţială.

Pentru a se obţine expresia lagrangeianului în funcţie de coordonatele
generalizate ce corespund gradelor de libertate alese şi de vitezele lor, se
157
scriu mai întâi termenii ce reprezintă energiile cinetică şi respectiv
potenţială ale fiecărui corp în funcţie de coordonate carteziene (în raport cu
o anumită origine a coordonatelor) şi de derivate ale lor în raport cu timpul
(un termen de forma v2 scriindu-se astfel sub forma vx 2 +vy 2 +vz2 =
(dx/dt)2 +(dy/dt)2 +(dz/dt)2 )) iar apoi se înlocuiesc coordonatele carteziene ale
fiecărui corp în funcţie de coordonatele generalizate alese (spre exemplu,
pentru un pendul de lungime l suspendat de un punct fix pe un tavan putem
alege drept coordonată generalizată valoarea unghiului  format de pendul
cu verticala, şi astfel pentru proiecţia y de-a lungul axei verticale rezultă y =
l cos, iar pentru proiecţia de-a lungul axei orizontale x rezultă x = l sin).
Deasemenea, se înlocuiesc (ţinând cont de regulile de derivare ale funcţiilor
compuse) vitezele de-a lungul axelor carteziene în funcţie de vitezele
corespunzătoare coordonatelor generalizate; spre exemplu, pentru pendulul
menţionat putem scrie:

dy d l cos    d 
  l sin  
dt dt  dt 
(7.3)
dx d l sin    d 
  l cos  
dt dt  dt 

Se poate trece acum la aplicarea principiului matematic S =   L(qi, dqi/dt)

dt = 0, ceea ce implică (în urma unui procedeu matematic de tipul celui
prezentat în capitolul anterior) un set de n relaţii de forma:

d   L  dqi  L
   (7.4)
dt     dt  qi

Spre exemplu, în cazul unui pendul suspendat energia potenţială (luând ca

nivel de zero al energiei acea energie de la nivelul tavanului, orice adăugare
a unei constante la valoarea energiei potenţiale neinfluenţând expresiile de
mai sus) este egală cu:

U= –mgy = -mg cos, (7.5)

valoarea energiei cinetice T este egală cu:

m  dx   dy  
 
2 2
mv2 m 2
T  vx  v y       
2
(7.6)
2 2 2  dt   dt  

158
şi ţinând cont de expresiile deduse anterior (relaţiile (3)) pentru dx/dt, dy/dt
în funcţie de T şi d/dt, rezultă:

 d  m  d 
2 2

T
m 2
 
l sin 2   cos 2     l
m '2
  l (7.7)
2  dt  2  dt  2

şi astfel:

m 2 '2
L  T U  l   mg cos  (7.8)
2

, iar ecuaţia Lagrange (fiind un singur grad de libertate ce corespunde

variabilei unghiulare ) este egală cu:

d  L  L
  (7.9)
dt  '  

ceea ce corespunde la:

d m 2

dt  2
  
l 2'   mg sin  (7.10)


Dar ‟ = d/dt, şi astfel d‟/dt = d2 /dt2 = ”; ca urmare rezultă ecuaţia:

ml 2''  mgl sin  (7.11)

ceea ce arată că în urma utilizării formalismului Lagrange se ajunge direct la

ecuaţii diferenţiale de gradul doi. In cazul în care ele sunt neliniare (ca mai
sus) se poate recurge la liniarizări ale lor, presupunând de exemplu că au loc
doar mici oscilaţii în jurul punctelor de echilibru, dezvoltând în serie Taylor
funcţiile neliniare (în jurul acestor puncte) şi reţinând în final doar termenii
de ordinul întâi (sau de ordinul doi, dacă primul termen este neliniar).

7.2. Formalismul Hamilton

Un alt set de ecuaţii de evoluţie este cel bazat pe utilizarea funcţiei

Hamilton. În acest scop se introduc impulsurile generalizate sub forma:

159
 L  dqi  L
pi    (7.12)
  dt  qi '

şi se introduce apoi funcţia Hamilton H sub forma:

 i pi qi  L
'
(7.13)

ce trebuie să fie o funcţie de variabile p i, şi qi (variabilele viteze generalizate

qi‟ dispărând complet). In acest scop, se obţine mai întâi expresia lui p i prin
derivarea parţială a funcţiei Lagrange în raport cu variabila q i‟, iar apoi
relaţia obţinută permite aflarea mărimilor qi‟ în funcţie de mărimile pi. Spre
exemplu, în cazul pendulului prezentat anterior rezultă impulsul generalizat
asociat coordonatei generalizate  de forma:

m 
 l 2'2  mg cos  
L
    ml 2'
2
p  (7.14)
 '
 '

(întrucât variabilele  şi ‟ se consideră a fi independente, aşa cum s-a

arătat). Relaţia de mai sus permite aflarea mărimii ‟ în funcţie de p

p
'  (7.15)
ml 2

În cazul obişnuit, funcţia H corespunde energiei totale a sistemului,

respectiv sumei dintre energia cinetică T şi energia potenţială U.

H =T+U (7.16)

Aceasta permite aflarea expresiei funcţiei Hamilton prin înlocuirea

mărimilor qi‟ în funcţie de pi în expresiile energiilor cinetice T şi potenţiale
U (de obicei qi‟intervine numai în expresia energiei cinetice a corpurilor). In
cazul pendulului, funcţia Hamilton rezultă a fi egală cu:

2
m 2 '2 m  p 
H  T U  l   mg cos   l 2  2   mg cos  (7.17)
2 2  ml 

Se demonstrează că principiul minimei acţiuni impune satisfacerea

unor perechi de ecuaţii de forma:

160
 dqi H dpi H
 ,  (7.18)
dt pi dt qi

Se poate observa că utilizarea ecuaţiilor Hamilton duce la apariţia

unor perechi de ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi, fiecare înlocuind câte o
ecuaţie de ordinul doi obţinută prin utilizarea ecuaţiilor Lagrange.

7.3. Forma lagrangeiană a ecuaţiilor câmpului

În mecanica relativistă mişcarea particulelor este descrisă pe baza

principiului minimei acţiuni. Particulele sunt descrise însă în realitate de o
funcţie de undă ce corespunde unui anumit câmp. De aceea, pentru o tratare
riguroasă a aspectelor legate de evoluţie, trebuie să fie găsite mărimi fizice
care să caracterizeze câmpul din punct de vedere dinamic. Aceste mărimi
trebuie să fie în concordanţă cu ecuaţiile câmpului prezentate în paragraful
anterior şi cu principiile de invarianţă menţionate.
Dintre formalismele mecanicii analitice, cel mai indicat pentru a fi
adoptat de mecanica cuantică este formalismul lagrangeian, întrucât acesta
este covariant relativist. De aceea se caută să se introducă o funcţie L(x0 , x)
care să caracterizeze câmpul, denumită densitate de lagrangeian. Cu ajutorul
acestei funcţii, lagrangeianul câmpului cuprins într-un anumit volum
tridimensional V la un anumit moment de timp x0 se poate scrie:

x0    dxLx0 , x  (7.19)

V

Integrând această ecuaţie în raport cu timpul, obţinem acţiunea

câmpului S. Deci S va fi integrala densităţii de lagrangeian L pe un anumit
volum cuadridimensional , fiind determinată prin relaţia:

S   dxdx0 Lx0 , x    dxLx  (7.20)

 

Presupunem că acest lagrangeian depinde numai de funcţiile

câmpului ui(x) şi de derivatele acestora ui/x. Pentru a afla ecuaţiile de
evoluţie ale câmpului, se aplică principiul minimei acţiuni, conform căruia
acţiunea S prezintă un minim în cazul unei mişcări reale. Matematic aceasta

161
înseamnă că variaţia S a acţiunii în vecinătatea mărimilor fizice
corespunzătoare unei mişcări reale este nulă:

  x  
S    dxL x , 0 (7.21)

 x 

Notând (x)/x = ‟(x), se poate scrie:

S    dxL  x , ' x    dxL x , ' x  

 

 L   L   (7.22)
  dx     '  ' 
      


(prin L/, L/‟ înţelegându-se derivata parţială a lui L în raport cu

mărimea  a câmpului, respectiv derivata parţială a lui L în raport cu
mărimea ‟ a câmpului).
Întrucât ‟(x) = ((x)/x) = ()/x (variaţia derivatei unei
funcţii este egală cu derivata variaţiei, ceea ce se poate verifica uşor
matematic), prin înlocuirea lui ‟(x) cu ()/x în expresia lui S

 L   L   
S   dx     '    (7.23)
      x 


iar apoi, aplicând în cel de-al doilea termen o integrare prin părţi, se obţine:

 L    L    L 
S   dx     '    '   (7.24)
   x    x  



Conform teoremei Gauss-Ostrogadski aplicată volumului cuadridimensional

, al treilea termen se transformă într-o integrală pe suprafaţa
tridimensională  ce mărgineşte volumul :

  L  L
 dx  '     dx '   nx  (7.25)
 x     

, unde n(x) este cuadrivectorul unitate orientat în sensul normalei exterioare

la suprafaţă. Alegând un cuadrivolum  suficient de mare astfel încât
câmpul să fie cuprins exclusiv în acest volum, iar pe suprafaţa exterioară 

162
câmpul să fie nul, rezultă că şi variabilele  ale câmpului pe suprafaţa 
vor fi nule şi deci acest al treilea termen este egal cu zero. Aşadar:

 L  L    
S   dx      0 (7.26)

  x   x  

rezultând condiţia:

L  L   
  0 (7.27)
 x   x 

aceasta fiind forma Lagrange a ecuaţiilor câmpului scalar.

Pentru cazul câmpurilor scalare, ecuaţia de propagare este
reprezentată de ecuaţia Klein-Gordon. Pentru ca forma lagrangeiană a
ecuaţiilor câmpului (obţinută mai sus, pe baza principiului minimei acţiuni)
să coincidă cu ecuaţia Klein-Gordon, lagrangeianul L(x) trebuie să fie ales
sub forma:

1  2 2    
2

L         (7.28)
2   x  

pentru cazul câmpului scalar real, şi de forma:

  *  
L    2 *   (7.29)
 x x 

pentru cazul câmpului scalar complex. Pentru cazul în care câmpul este
descris de mai multe funcţii de undă ui(x), lagrangeianul depinde de fiecare
din aceste funcţii şi de derivatele lor, şi astfel rezultă că trebuie satisfăcute
ecuaţiile Lagrange de forma:

L  L  ui 
  0 (7.30)
ui x   x 

Ecuaţiile de propagare fiind invariante la anumite transformări ale

coordonatelor (rotaţii şi translaţii în spaţiul cuadridimensional), rezultă că
lagrangeianul şi acţiunea corespunzătoare trebuie deasemenea să fie
invariante la aceste transformări. In plus, lagrangeianul trebuie să fie

163
invariant şi la anumite transformări ale funcţiilor câmpului, cum ar fi
transformarea uiui exp[i], întrucât factorul de fază care apare în expresia
propagării funcţiilor de undă nu intervine în fenomenele observate
experimental (ca şi în optică, diferenţa de fază este aceea care influenţează
fenomenele). Datorită acestor proprietăţi vor apărea expresii dependente de
funcţiile câmpului, cu proprietăţile de invarianţă corespunzătoare:
Astfel, invarianţa acţiunii în urma unei transformări implică:

 '   
ui x '
'
 u x  
' dx L ui x , x'
  dxL ui x , i 
'
 (7.31)


 x 

, unde  şi ‟sunt domeniile cuadridimensionale iniţiale şi, respectiv,

transformate. Considerând că au loc transformări infinitezimale ale
coordonatelor şi funcţiilor de undă, rezultă că se poate scrie:

xx‟= x + x , ui(x)ui‟(x) = ui(x) + ui(x) (7.32)

Înlocuind în expresia anterioară a invarianţei acţiunii şi scăzând apoi

membrul drept din cel stâng, rezultă:

 u ui   u 
 L ui x   ui x , i     dxL ui x , i   0 (7.33)
'
 x x   x 

Această expresie reprezintă variaţia S a acţiunii în urma modificării

coordonatelor şi funcţiilor. In cazul general, variaţia S se compune dintr-o
variaţie a lagrangeianului şi dintr-o variaţie a domeniului de integrare:

S   dxL   L dx  (7.34)

 

Din punct de vedere intuitiv, trebuie făcută o distincţie între modul

în care se obţin ecuaţiile corespunzătoare principiului acţiunii minime
pentru cazul mecanicii clasice (unde particulele sunt localizate) şi modul în
care se obţin ecuaţiile în cazul cuantic, unde particulele sunt descrise de
funcţii de undă. Ecuaţiile mecanicii clasice au un caracter determinist,
traiectoria particulei este precis determinată şi de aceea este dificil de
interpretat faptul că, dintre toate traiectoriile posibile, particula o alege pe
aceea pentru care traiectoria este minimă (acţiunile corespunzătoare
diferitelor traiectorii neputând fi cunoscute dinainte). Particula clasică este

164
considerată a nu efectua o testare a spaţiului anterioară deplasării propriu-
zise, iar pentru justificarea mişcării se utilizează în general noţiunea de
forţă, principiul acţiunii minime apărând drept un artificiu matematic util în
aplicaţii, dar dificil de interpretat din punct de vedere intuitiv.
In mecanica cuantică, în teoria câmpurilor, situaţia este diferită. Aşa
după cum s-a arătat, particulele sunt descrise de funcţii de undă; acestea sunt
corelate cu probabilitatea de a localiza particula într-un anumit punct din
spaţiu, la un anumit moment de timp. Noţiunea de traiectorie definită ca o
succesiune de puncte în care particula este precis localizată îşi pierde sensul,
apărând o interpretare statistică, legată de probabilitatea de localizare, iar
statistica este nemijlocit legată de o mişcare “internă”, de anumite fenomene
prin care elemente ale unui ansamblu se deplasează şi “comunică” între ele,
mişcarea acelui ansamblu apărând unui observator exterior ca fiind
aleatoare. Un exemplu în acest sens este cazul unui gaz format dintr-un
număr mare de molecule, aflat la o anumită temperatură. Din punct de
vedere al mecanicii clasice, mişcarea fiecărei particule este deterministă,
însă pentru un observator exterior comportarea întregului ansamblu este
descrisă de legi statistice (referitoare la vitezele medii, la distribuţiile după
viteze, la temperatură etc). Deasemenea, dacă într-o incintă, de exemplu, se
deschide un orificiu pe una din suprafeţele laterale, atunci gazul aflat în
interior va începe o mişcare de ansamblu pe direcţia orificiului respectiv.
Moleculele aflate chiar lângă orificiu vor ieşi în exterior, iar locul lor va fi
ocupat de alte molecule din vecinătate, deplasarea lor “transmiţându-se”
astfel celorlalte. Se observă că apare o mişcare internă, moleculele gazului
“testând” (prin agitaţia termică) spaţiul inconjurător şi deplasându-se în final
în direcţia pe care deplasarea este mai uşoară. Un astfel de model intuitiv
poate fi folosit si in cadrul teoriei cuantice a câmpurilor pentru explicarea
principiului minimei acţiuni. Totul se poate interpreta ca şi cum particulele
descrise de ecuaţiile cuantice ar avea o structură internă şi o agitaţie termică
internă, ele testând traiectoriile şi direcţiile de propagare şi alegând în final
acea traiectorie pentru care efortul de deplasare (exprimat prin intermediul
acţiunii) este minim. Această direcţie de propagare ii apare unui observator
exterior ca fiind direcţia de propagare a funcţiei de undă corespunzătoare
particulei.
Faptul că evoluţia fenomenelor nu depinde de anumite transformări
ale spaţiului, timpului sau ale altor mărimi conduce la concluzia că nici
această acţiune, acest “efort”, nu variază la modificarea respectivelor
mărimi fizice. Pe baza acestei constatări se obţin anumite mărimi fizice ce
se conservă pentru respectivele tipuri de transformări şi care sunt utile în
examinarea diverselor tipuri de procese fizice şi interacţiuni.

165
 7.4. Aplicaţii

1) Să se afle ecuaţiile de mişcare Lagrange şi Hamilton pentru un

ansamblu constituit dintr-un resort de constantă k de care este legat un corp
de masă m1 ce poate culisa pe o tijă orizontală, de corpul de masă m1 fiind
suspendat un pendul matematic de lungime l şi de masă m2 .
2) Să se afle ecuaţiile de mişcare Lagrange şi Hamilton pentru un
ansamblu constituit dintr-un resort de constantă k de care este legat un corp
de masă m1 ce poate culisa pe o tijă verticală, de corpul de masă m1 fiind
suspendat un pendul matematic de lungime l şi de masă m2 .
3) Prin formalismele Lagrange şi Hamilton, să se afle ecuaţiile de
mişcare pentru un corp ce cade liber în câmp gravitaţional, şi să se afle
deasemeni soluţiile acestor ecuaţii.
4) Prin formalismele Lagrange şi Hamilton, să se afle ecuaţiile de
mişcare ale unui pendul dublu (un pendul de masă m1 şi lungime l1 , de care
este suspendat un alt pendul de masă m2 şi lungime l2 ). In ipoteza micilor
oscilaţii (unghiurile 1 şi 2 făcute de tijele celor două pendule fiind mici,
ceea ce implică sin  , cos 1- 2 ), prin încercarea unor soluţii de
forma
1 = A1 exp(it) + B1 exp(-it)
2 = A2 exp(it) + B2 exp(-it)
(cu constante A, B ce depind de condiţiile iniţiale) rezultă un sistem liniar de
patru ecuaţii cu patru necunoscute, cu soluţie diferită de Ai, Bi = 0 doar dacă
determinantul este nul – în acest mod rezultând o ecuaţie în  ce indică
pulsaţia micilor oscilaţii.

166
 CAPITOLUL 8. FIZICA STATISTICĂ – DISTRIBUTIILE
GIBBS

În aceast capitol sunt prezentate principalele aspecte referitoare la

fizica statistică clasică, ce utilizează metode ale statisticii matematice la
studiul sistemelor compuse dintr-un număr mare de particule şi aflate la
echilibru termic. Mişcarea fiecărei particule microscopice, a fiecărui
element al ansamblului se supune legilor mecanicii, şi în acest sens este
firesc ca studiul să se bazeze pe mărimile fizice, respectiv pe variabilele
canonice p (impuls) şi q (coordonată), considerate pentru fiecare corp.
Numărul total de grade de libertate al unui sistem compus din f particule
devine astfel egal cu 2f (câte două grade de libertate pentru fiecare
particulă), şi din acest motiv este necesară introducerea unor postulate şi
principii de lucru pe care studentul trebuie să le înţeleagă în urma
parcurgerii lecţiei, pentru ca în final să poată înţelege condiţiile în care se
aplică principalele tipuri de distribuţii de probabilitate (microcanonică,
canonică şi macrocanonică), pentru a fi capabil să obţină medii statistice
pentru mărimi fizice simple în cazul unor sisteme aflate în condiţii date
(sisteme izolate, aflate în contact cu un termostat, aflate în câmp
gravitaţional etc.)

8.1. Introducere

În cazul unui sistem format din număr mare de particule, starea poate
fi descrisă (teoretic) prin ansamblul gradelor de libertate ale fiecărei
particule. O astfel de descriere este însă incomodă în aplicaţiile practice,
având în vedere faptul că sisteme simple (un mol de gaz, de exemplu) sunt
constituite din număr extrem de mare de partciule; din acest motiv se caută
ca starea sistemului compus, a sistemului global, să fie descrisă de un număr
redus de parametri (temperatură, volum, presiune). Studiul începe prin
trecerea de la ansamblul stărilor microscopice corespunzătoare fiecărei
particule de indice i (descrise de variabilele p i, qi, ce pot fi notate generic cu
Xk ) la ansamblul global prin intermediul aşa numitului spaţiu al fazelor ,
reprezentat de ansamblul variabilelor p i , qi . In acest spaţiu s-a aplicat
postulatul conform căruia probabilitatea de a găsi sistemul într-un element
infinit mic de volum:

d = dp1 dp2 .. dpf dq1 dq2 .. dqf =  k =1f dXk (8.1)

167
(în jurul unor anumite valori ale variabilelor menţionate) este direct
proporţională cu volumul infinitezimal d, rezultând expresia aşa-numitei
densităţi de probabilitate (X,t) ce indică probabilitatea ca punctul din
spaţiul fazelor corespunzător fazei reale să se găsească la un moment dat în
elementul de volum d sub forma:

 1  N   1  dN  
 X , t   lim  0        (8.2)
 N     N  d  N

unde  este aşa-numita densitate a repartiţiei statistice (ar fi egală numeric

cu numărul de microstări ale sistemului în unitatea de volum, în cazul unei
repartiţii uniforme), iar N reprezintă numărul total de microstări ale
sistemului (colectivului statistic). Pentru un domeniu oarecare D din spaţiul
fazelor (de variabile Xk , ce corespund la pi, qi, cum s-a arătat) numărul de
microstări va fi dat de integrala:

N   d (8.3)
D

S-a putut observa deasemeni că densitatea de probabilitate  poate fi

interpretată drept densitate de probabilitate ca microstarea reală să se
găsească în elementul de volum d dat, sau drept densitate a repartiţiei
statistice a punctelor ce reprezintă microstările din ansamblul global, aflate
în elementul de volum d.

8.2. Medii statistice şi ipoteza ergodică

Tinând cont de faptul că în practică, datorită complexităţii

fenomenelor ce se desfăşoară la scară microscopică (la nivelul particulelor
ansamblului), se poate considera că sistemul trece într-un interval suficient
de lung de analiză prin toate stările posibile şi astfel media în timp a unei
mărimi fizice va fi reprezentată de o medie ponderată ce ţine cont de
probabilitatea de trecere prin fiecare stare posibilă. Ori o astfel de
probabilitate de trecere prin fiecare stare posibilă este practic egală cu
posibilitatea de apariţie a respectivei stări la un moment dat (fapt ce este
denumit şi postulatul probabilităţilor a priori egale, neexistând practic o
memorie a fenomenelor care să împiedice realizarea unei anumite stări la un
moment dat). Ca urmare, media în timp a unei mărimi fizice poate fi

168
înlocuită cu media statistică (în spaţiul fazelor), pentru un acelaşi moment
de timp (aspect ce este cunoscut şi sub numele de ipoteza ergodică). In acest
sens, media temporală a mărimii macroscopice F(p i(t), qi(t)) pentru toate
valorile pe care le ia această mărime în decursul întregii evoluţii în timp a
sistemului are expresia:

 1   /2
 F  lim    F  pi t , qi t dt (8.4)
    / 2

ce este totodată egală cu media statistică a mărimii macroscopice a aceleiaşi

mărimi F(pi(t), qi(t)), conform expresiei:

 F   .... F  pi t , qi t  pi t , qi t , t d (8.5)

( ordin2 f )

(formula obişnuită a mediei din teoria probabilităţilor).

Problema fundamentală a fizicii statistice o constituie tocmai
stabilirea formei densităţii de probabilitate (pi(t), qi(t),t) pentru un sistem
dat, în vederea calculării mediei macroscopice a mărimilor ce caracterizează
sistemul.
În ipoteza că densitatea de probabilitate (pi(t), qi(t),t) nu variază în
timp, rezultă că putem egala densitatea de probabilitate la momentul t,
anume (pi(t),qi(t),t), cu densitatea de probabilitate la momentul t+dt,
anume (pi(t+dt), qi(t+dt), t+dt). Scriind ultima expresie sub forma unei
dezvoltări în serie în raport cu dt, în jurul valorilor de la momentul de timp t,
şi reţinând doar primul termen din dezvoltare, obţinem:

   dpi 
 pi t  dt , qi t  dt , t  dt    pi t , qi t , t   i   
 pi  dt 
(8.6)
   dqi  
 i   
 qi  dt  t

Deoarece:

 pi t  dt , qi t  dt , t  dt    pi t , qi t , t  (8.7)

(după cum s-a arătat), rezultă că expresia dintre acolade trebuie să fie nulă.
Dar conform formalismului Hamilton din cadrul mecanicii analitice :

169
 dpi H dqi H
 ,  , i  1,2.... f (8.8)
dt qi dt pi

şi prin înlocuirea lui dpi /dt, dqi /dt cu expresiile de mai sus în expresia
dintre acolade rezultă:

   H     H  
  p     i     0 (8.9)
 i  qi   qi  pi  t
i

ce poate fi scrisă şi sub forma:

H ,    0 (8.10)
t

, unde H reprezintă funcţia Hamilton, iar notaţia de forma {f, g} (denumită

şi parantezele Poisson pentru funcţiile f,g) corespunde prin definiţie unei
expresii de forma:

    g  f 
 f , g  i  g   f
  i    (8.11)

 i 
p qi  
 i  i 
q p

Întrucât se analizează sisteme aflate la echilibru termodinamic (putându-se

vorbi de o temperatură globală, constantă în timp), rezultă că densitatea de
probabilitate  nu trebuie să depindă nici explicit de timp (astfel /t =
0) şi nici implicit de timp (astfel primul termen al expresiei anterioare,
anume {H,}, devine şi el egal cu zero). Această ultimă condiţie nu poate
fi însă îndeplinită decât dacă (pi(t), qi(t)) este o funcţie numai de cele 2f-1
mărimi ce se conservă pe parcursul evoluţiei în timp a sistemului (aceste
mărimi fiind denumite şi integrale prime, ce apar prin scrierea ecuaţiilor
Hamilton dpi /dt = - H /qi , dqi /dt = H /pi sub forma:

 dpi dqi
dt   , i  1  f (set de 2f egalităţi succesive) (8.12)
H H
qi pi

prin eliminarea lui dt din şir rezultând un set de 2f-1 egalităţi independente
ce conduc prin integrare la 2f-1 funcţii independente de timp). Tinând însă
cont de principiul de zero al termodinamicii conform căruia starea unui
sistem termodinamic este univoc determinată de parametrii externi şi
energia sistemului (corelată cu temperatura) este firesc a se presupune că şi
170
densitatea de probabilitate (pi, qi) este univoc determinată de energia
totală a sistemului – mărime ce nu variază în timp pentru un sistem izolat,
reprezentată de funcţia Hamilton H(pi, qi) (această presupunere fiind
denumită ipoteza statistică).

8.3. Distribuţiile Gibbs (microcanonică, canonică şi

macrocanonică)

Distribuţia microcanonică reprezintă punctul de plecare în studiul

distribuţiilor (al formai explicite pe care o poate prezenta dependenţa (p,
q) = (H(p, q)). ea presupunde sistemele izolate faţa de exterior, ceea ce
înseamnă că funcţia Hamilton H(p,q) este egală cu o constantă E0 (energia
totală a sistemului). Acest caz fiind însă o situaţie idealizată, este normal a
se considera variaţii posibile extrem de mici E ale energiei, astfel încât H
să fie cuprinsă între E0 şi E0 +E, ceea ce corespunde în spaţiul fazelor unui
volum extrem de mic  cuprins între hipersuprafaţa de energie E0 şi cea de
energie E0 +E. Presupunând că densitatea de probabilitate  căutată este
aceeaşi pentru toate microstările cuprinse în acest interval de energie,
rezultă că probabilitatea ca sistemul să se afle într- stare cu energie cuprinsă
în intervalul respectiv – evenimentul sigur, de probabilitate unitară (sistemul
fiind izolat)- poate fi scrisă sub forma:

 d 
 
d    1 (8.13)

(mărimea constantă  ieşind în faţa semnului de integrare). În continuare,

variaţia posibilă  a volumului se înlocuieşte în funcţie de variaţia posibilă
E a energiei sub forma:

  
   E (8.14)
 E 

(volumul fiind considerat drept funcţie de energie, iar derivata sa în raport

cu energia fiind considerată pentru E = E0 ). Rezultă astfel:

  
 E  1 (8.15)
 E 

171
de unde probabilitatea căutată  (în cazul distribuţiei microcanonice) se
obţine sub forma:

1 1
    1    
       E  E0  (8.16)
 E   E   E 

întrucât graficul funcţiei 1/E, cu E considerat foarte mic în jurul punctului

E0 , tinde la limită (când E0) către graficul funcţiei Dirac (E-E0 ).
Putem trece acum la studiul cazului de interes practic, când sistemul
S1 supus analizei se află în contact cu un termostat –sistemul S2 – ce este un
ansamblu de dimensiuni mai mari, ce menţine temperatura T a ambelor
sisteme riguros constantă. Energiile E1 şi E2 ale sistemelor nu au valori
perfect determinate, putând prezenta fluctuaţii extrem de mici, astfel încât la
echilibru: E1 + E2 = E0 , (E1 << E2 ) - neglijându-se energia de interacţiune.
In mod firesc, volumul infinitezimal din spaţiul fazelor va fi de forma d =
d 1 d 2 , unde d 1 este produsul variaţiilor infinitezimale ale variabilelor
p, q din sistemul S1 , iar d 2 este produsul variaţiilor infinit mici ale
variabilelor p, q din sistemul S2 . Scopul nostru este cel de a stabili
probabilitatea de a se găsi sistemul S 1 într-o stare de energie E1  indiferent
de starea sistemului S2 (termostatul). Conform distribuţiei microcanonice
prezentate anterior, probabilitatea ca sistemul compus să se afle în elementul
de volum din spaţiul fazelor corespunzător energiei E1 pentru primul sistem
şi E2 pentru al doilea sistem va fi dat de produsul densităţii de probabilitate
globale  12 d 1 d 2 , egal respectiv cu:

1
  
12d1d 2     E1  E2  E d1d 2 (8.17)
 E0 

, unde prin ( / E0 ) –1 s-a înţeles derivarea în raport cu energia în punctul
de energie E = E0 . Când faza (starea) sistemului S 2 poate fi oricare,
probabilitatea de a apare o stare în intervalul inifinit mic d 1 , descrisă sub
forma unui produs între densitatea de probabilitate căutată (p(1), q(1)) – ce
caracterizează sistemul S1 aflat la energia E1 – şi elementul de volum d 1 ,
se obţine prin integrare după d 2 sub forma egalităţii:

1
  

 p ,q1 1

d1    d1   E1  E2  E d 2 (8.18)
 E0 

172
şi înlocuind elementul infinitezimal d 2 în funcţie de dE2 prin relaţia:

 d 
d 2   2 dE2 (8.19)
 dE2 
, unde prin (d 2 /dE2 ) se înţelege derivarea volumului  2 al primului sistem
în raport cu energia E2 ce îl determină, se ajunge la:

1
    d 2 
 1
 p ,q 1

d1    d1   E1  E2  E  dE2
 E0   dE2 
(8.20)

Tinând cont de proprietăţile funcţiilor Dirac, a doua integrală se transformă

conform relaţiei:

 d 2   d 
  E  E 1 2  E 
 dE2 
dE2   2  E2  E0  E1
 dE2 
(8.21)

şi prin substituţie în expresia produsului (p(1), q(1)) d 1 obţinem:

1
    d 2 

 p ,q 1 1

d1  

   E2  E0  E1 d1 (8.22)
 0
E  2
dE

iar prin simplificare cu d 1 se ajunge la:

1
    d 2 

 p ,q 1 1
      E2  E0  E1 (8.23)
 E0   dE2 

Expresia obţinută nu este însă o relaţie uşor de utilizat în practică, şi din

acest motiv se face apel la definiţia statistică a entropiei sub forma S = k
lnW (unde W reprezintă numărul microstărilor ce conduc la aceeaşi stare
macroscopică analizată), definiţie la care se mai adaugă ipoteza
proporţionalităţii dintre acest număr W al microstărilor şi domeniul  pe
care ele îl pot ocupa în spaţiul fazelor sub forma W = b, urmând ca apoi să
se facă apel la legătura dintre diferenţiala dS a entropiei şi variaţia energiei
utilizând relaţia dS = dQ / T (dQ reprezentând căldura schimbată de sistem,
ce reprezintă o măsură a energiei). Ca urmare, se diferenţiază mai întâi
relaţia entropiei:

173
 S = k lnW = k ln (b) (8.24)

Rezultând:

1 k
dS  d k ln b  d k ln b   k ln   k  d   d (8.25)
 

şi întrucât dS = dQ / T = dE / T (considerându-se energia schimbată de

sistem sub formă de căldură) se ajunge prin substituţia lui dS în relaţia
anterioară la egalitatea:

dE  k 
  d (8.26)
T 

ce implică mai departe:

 1  d  1
     constant (8.27)
   dE  kt

(temperatura fiind constantă în cazul distribuţiei microcanonice, când

sistemul studiat este în contact cu un termostat). Notând constanta de mai
sus cu C‟, se poate rescrie relaţia de mai sus pentru cazul  =  2 şi E = E2
(pentru sistemul S2 ) sub forma:

d 2
 C ' 2 (8.28)
dE2

şi înlocuind pe  2 din relaţia de mai sus cu exp(S2 /k) (întrucât k ln = S,

Dacă alegem pentru simplitate constanta b de mai sus ca fiind egală cu
unitatea) rezultă că factorul d 2 /dE2 din expresia anterioară a lui (p(1),
q(1)) poate fi înlocuit cu:

d 2 2 S
ek (8.29)
dE2

, unde entropia S2 se consideră pentru cazul când sistemul de mari

dimensiuni – termostatul – are energia E2 = E0 – E1 . In acest mod unul din
factori a fost trecut din variabila  2 în variabila E2 , apărând însă în plus
entropia S2 (E2 ). Scopul nostru însă e cel de a ajunge doar la variabile ce
caracterizează sistemul analizat (sistemul S 1 ); de aceea se scrie entropia

174
S2 (E2 ) în funcţie de energia E1 a primului sistem, ţinând cont de faptul că E1
<< E2 (energia sistemului analizat este mult mai mică decât cea a
termostatului). Putem dezvolta astfel în serie şi reţine doar termenul de
ordin întâi din dezvoltare, rezultând:

 dS  1
S 2 E2   S 2 E0    2  E1  ....  S 2 E0     E1 (8.30)
 dE0  T 

unde (dS2 /dE0 ) reprezintă derivata entropiei termostatului în raport cu

energia în punctul de energie E = E0 , egală respectiv cu dS / dQ = 1 /T. Prin
substituţia expresiei de mai sus în locul lui S 2 (E2 ) în expresia lui d 2 /dE2 ,
rezultă succesiv:

1
S 2  E0   E1
S 2  E0   E1 
d 2 T 
e k
e k
e kT
(8.31)
dE2

Prin introducerea acestei expresii în expresia probabilităţii obţinem:

1
   S 2 kE0  kTE1 

 p ,q1 1
    e e (8.32)
 E0 

În expresia de mai sus primii doi factori reprezintă mărimi ce nu depind de

parametrii sistemului S1 analizat (de energie E1 ), şi întrucât noi urmărim să
scriem o relaţie în care să fie evidenţiate mărimile sistemului S 1 putem
îngloba primii doi factori într-o constantă C, rezultând în final expresia
distribuţiei canonice sub forma:

 E1 

 p ,q1 1
 C e kT
(8.33)

Întrucât E1 corespunde funcţiei Hamilton H a sistemului analizat, putem

scrie, pentru un sistem oarecare, expresia distribuţiei canonice sub forma:
 H  p ,q 
 p, q   C  e kT
(8.34)

Constanta C se determină în mod practic din condiţia de normare, inversa ei

notându-se cu Z. Astfel, întrucât probabilitatea ca starea unui sistem să se
afle la un moment dat într-un domeniu D din spaţiul fazelor este

175
determinată, pornind de la densitatea de probabilitate, printr-o integrală de
forma:

P    X d (8.35)
D

(notaţia X corespunzând variabilelor pi, qi), iar probabilitatea ca sistemul să

se afle la un moment dat în orice punct din spaţiul fazelor este evenimentul
sigur (de probabilitate unu), rezultă că:

P    X d  1 (8.36)


Prin înlocuirea expresiei distribuţiei canonice obţinute anterior, scrisă sub

forma:

 1   H  p, q 
 p, q      e (8.37)
Z kT

în relaţia anterioară (condiţia de normare) se obţine relaţia:

 H  p ,q 
1
 e kT
d  1
Z 

ce implică pentru Z o expresie de forma:

 H  p ,q 
Z  e kT
d


Constanta Z se numeşte funcţie de partiţie sau integrala stărilor. Expesia de

mai sus permite scrierea distribuţiei canonice sub forma completă:

 H  p ,q 
kT
 p, q  
e
 Hp , q
(8.38)
e
kT
d

Dacă sistemul are numai un set discret de stări (energia neputând avea o
variaţie continuă), atunci condiţia de normare trebuie să fie scrisă sub forma
unei sume, respectiv:

P  kk  X   1 (8.39)

176
, unde:

 H k  p ,q 
1
k   e kT (8.40)
Z

(apărând un şir discret Hk de valori posibile ale funcţiei Hamilton). In urma

substituţiei în condiţia de normare rezultă:

 H k  p ,q 
1
 Z  k e 1
kT (8.41)
 

ce implică pentru Z o relaţie de forma:

 H k  p ,q 
Z  k e kT
(8.42)

8.4. Deducerea distribuţiei macrocanonice şi noţiunea de

potenţial chimic

Modul de lucru prezentat în demonstrarea expresiei distribuţiei

canonice se va dovedi util şi în cazul studiului distribuţiei macrocanonice, ce
apare în condiţiile în care sistemul analizat este în contact cu un termostat şi
este permis totodată schimbul de particule între sistemul analizat şi
termostat (numărul de particule N 1 al sistemului analizat fiind astfel
variabil). Astfel, în cazul unui număr de particule variabil, entropia
sistemului S2 (termostatul ce este influenţat în mică măsură de sistemul
analizat) va trebui să fie scrisă sub forma S 2 (E2 , N 2 ) în loc de S2 (E2 ), unde
E2 = E0 – E1 , E1 <<E0 , iar N 2 (numărul de particule ale termostatului) va fi
dat de diferenţa între N 0 (numărul total de particule, considerat constant) şi
N1 (numărul de particule din sistemul S1 analizat, mult mai mic decât E0 ).
Ca urmare, dezvoltarea în serie a expresiei exp(S 2 /k), unde S2 este entropia
termostatului, în jurul punctului de valori E0 , N0 , va fi de forma:

 S   S 
S 2 E2 , N 2   S 2 E0 , N 0    2  E1   2  N1  ... (8.43)
 E0   N 0 

177
unde -(S2 /N0 ) este prin definiţie potenţialul chimic  al sistemului
(indicând creşterea entropiei, ce este o măsură a dezordinii, la creşterea
numărului de particule din sistem). Ca urmare, în expresia distribuţiei
corespunzătoare acestui caz va apare un termen suplimentar de forma:

 N
kT
e (8.44)

, iar forma distribuţiei macrocanonice va fi:

 H  p , q   N   H  N 
1 1
 p, q      e kT
e kT
  e kT
(8.45)
Z Z

8.5. Aplicaţii ale distribuţiei canonice la studiul sistemelor fizice

Distribuţia canonică este de interes şi în cazul în care avem de

analizat un sistem de N particule care nu interacţionează între ele însă care
interacţionează cu diverse câmpuri externe. Atunci hamiltonianul prezent în
expresia distribuţiei canonice se scrie sub forma:

H  i 1N Eci   i 1N E pi  (8.46)

, unde Eci, Epi reprezintă energiile cinetice, respectiv potenţiale ale

corpurilor. Tinând cont de legătura dintre energie şi impuls din mecanica
clasică, rezultă:


H  i 1N pxi  p yi  pzi  i 1N E pi 
2 2 2
 (8.47)

ce implică probabilitate dP ca particulele să aibă componentele impulsului

în intervalul (pxi, pxi + dpxi), (pyi, pyi + dpyi), (pzi, pzi + dpzi) şi coordonatele
de poziţie în elementul de volum dxidyidzi de forma:
H
dP  C  e kT  i 1 N
dp xi dp yi dpzi i 1 N dxi dyi dzi  (8.48)

178
Trecând la distribuţia după viteze şi poziţie (deoarece p x = mvx , etc) obţinem
în final distribuţia Maxwell-Boltzmann pentru o singură particulă de viteză
v de componente vx , vy , vz şi coordonate x, y, z (integrând după variabilele
de stare ale celorlalte particule) sub forma:

dPMB  C e

 mv2  U 
dvx dv y dvz dxdydz (8.49)
2kT

În cazul în care nu există energie potenţială dependentă de poziţie, produsul

dxdydz şi energia potenţială dispar, iar dacă nu interesează orientarea
vitezelor se poate înlocui elementul infinitezimal de volum din spaţiul
vitezelor dvxidvyidvzi în funcţie de coordonatele poalre v (modulul vitezei),
 (unghi de azimut, cu variaţie de la -/2 la /2) şi  (unghi radial, cu
variaţie de la 0 la 2) rezultând distribuţia Maxwell:

 
 mv 2
dPM  C  e 2 kT
v 2 sin dddv (8.50)

iar din condiţia de normare se obţine:

3/ 2
 m 
C   (8.51)
 2kT 

Viteza cea mai probabilă se află ca fiind viteza pentru care dPM / dv = 0.
Prin efectuarea derivatei rezultă viteza cea mai probabilă vp ca fiind egală
cu:

1/ 2
 2kT 
vp    (8.52)
 m 

Dacă energia cinetică nu prezintă importanţă, atunci din distribuţia

Maxwell-Boltzmann dispar elementul de volum dvx dvy dvz şi energia
cinetice mv2 /2, rezultând distribuţia Boltzmann:
U
dPB  C  e kT dxdydz (8.53)

Un exemplu simplu în acest sens îl reprezintă distribuţia moleculelor de aer

în câmp gravitaţional. In acest caz energia potenţială este de forma mgz,
probabilitatea ca o particulă să se afle la înălţimea z va fi egală cu:

179
  mgz
dPB  C  e kT
dxdydz (8.54)

şi astfel rezulta raportul între numărul de molecule aflate la înălţimea z1 şi

numărul de molecule aflate la înălţimea z2 , egal cu raportul probabilităţilor
dPB(z1 ) / dPB(z2 ), ca fiind egal cu:

N z1  dPB z1 

 z1  z 2 
 e kT
(8.55)
N z2  dPB z2 

ce indică o scădere exponenţial descrescătoare a numărului de molecule în

raport cu înălţimea.

8.6. Aplicaţii

1) Să se indice modul de obţinere al valorii medii a vitezei (în

modul), pentru particulele de masă m ale unui gaz aflat la temperatura T (T
şi m fiind date), utilizând integrarea în spaţiul fazelor pentru distribuţia
Maxwell (corespunzătoare unei singure particule)
2) Să se indice valoarea medie a proiecţie vx (pe axa Ox) a vitezei v
a particulelor de masă m ale unui gaz aflat la temperatura T (T şi m fiind
date), utilizând integrarea în spaţiul fazelor pentru distribuţia Maxwell
(corespunzătoare unei singure particule).
3) Să se indice expresia densităţii aerului în raport cu înălţimea, în
condiţii date de temperatură, cunoscând masa m a moleculeor ce compun
aerul şi densitatea la suprafaţa pământului).
4) Se consideră un cilindru supus unei rotaţii cu viteza unghiulară 
în jurul axei. Să se indice energia potenţială Uc(r) din care, printr-o relaţie de
forma
-dUc /dr = Fc = m 2 r (8.56)

(Fc fiind forţa centrifugă), iar apoi, prin introducerea coordonatelor

cilindrice r, z,  (r fiind distanţa unui punct faţă de axa cilindrului, z –
înălţimea sa faţă de baza cilindrului, iar  - unghiul dintre proiecţia razei
sale vectoare pe baza cilindrului şi o axă de referinţă) şi prin înlocuirea
elementului de volum dxdydz prin
dx dy dz = r dr d dz (8.57)

180
şi neglijând energia cinetică, să se calculeze repartiţia moleculelor de gaz
faţă de axa de rotaţie în cazul în care energia potenţială datorată câmpului
gravitaţional se neglijează şi în cazul în care aceasta intervine în expresia
energiei totale.

181
 CAPITOLUL 9. TEHNICI DE LABORATOR

CP
9.1 Determinarea coeficientului adiabatic   al aerului
CV
utilizând metoda Clement-Desormes

9.1.1 Scopul lucrării

Lucrarea are drept scop determinarea coeficientului adiabatic  al

aerului, presupus gaz ideal şi supus unor transormări termodinamice simple.

9.1.2 Teoria lucrării

Capacitatea calorică molară a unei substanţe reprezintă cantitatea de

căldură schimbată cu exteriorul de un mol din acea substanţă pentru a-şi
varia temperatura cu un grad

dQ
C= (9.1)
 dT

Dacă schimbul de căldură între substanţă şi mediul exterior are loc la

presiunea constantă sau la volum constant, capacităţile calorice molare
corespunzătoare vor fi C p , respectiv C v , iar raportul:

Cp
  (9.2)
Cv

se numeşte coeficient adiabatic.

Diferenţa dintre cele două capacităţi calorice molare depinde de
substanţa considerată,iar pentru gazele ideale:

Cp  Cv  R (9.3)

182
(relaţia Robert-Mayer)
Tot în cazul gazelor ideale,cele două capacităţi calorice molare
depind de numărul i de grade de libertate a particulelor din care e compus
gazul:

i
Cv  R
2
(9.4)
i+2
Cp = R
2

unde R este constanta universală a gazelor ideale (R = 8,310 J/mol K)

În acest caz:

i+2
  (9.5)
i

Pentru gazele ideale monoatomice i=3,pentru cele cu molecule

liniare i = 5, etc.
In cazul gazelor reale, expresia coeficientului  e mai complicată şi e
legată de ecuaţia termică de stare a gazului respectiv.
Determinarea coeficientului adiabatic este foarte importantă
deoarece intervine în probleme legate de propagarea sunetului în gaze, de
curgerea gazelor la viteze supersonice, etc.
Pentru gazele ideale,acest coeficient intervine în descrierea
proceselor adiabatice, conform ecuaţiei lui Poisson:

pV  const (9.6)

9.1.3 Metoda lucrării

Există mai multe metode de determinare a raportului : metoda

calorimetrică de determinare a capacităţilor calorice, metoda acustică-bazată
pe dependenţa de  a vitezei sunetului în gaze,etc.
Pentru gazele ideale,vom descrie metoda propusă de Clément şi
Desormes.
Să presupunem că avem un recipient cu aer - presupus gaz ideal - la
o presiune p 1 =(H-h) g unde gH e presiunea atmosferică măsurată cu un
manometru cu lichid de densitate  iar gh e diferenţa dintre presiunea
atmosferică şi cea din recipient, măsurată cu acelaşi manometru.

183
 Gazul ocupă volumul V1 al recipientului şi are temperatura T1 a
mediului ambiant.
Dacă acest gaz suferă o comprimare adiabatică, în urma căreia
volumul se micşorează, presiunea creşte la p2   g H , iar temperatura
creşte şi ea la T2 ,ecuaţia Poisson care descrie procesul se va scrie:

 1  1
T1 p1  T2 p2 (9.7)

Înlocuind valorile presiunilor p1 si p 2 , relaţia 9.7 devine:

 1 
 h  T  T1 
1    1  2  (9.8)
 H  T2 

Dacă h <<H, variaţia de temperatură T2  T1 e foarte mică:

T2  T1  T2 , deci fracţiile din parantezele expresiei 9.8 vor fi foarte mici;
parantezele se pot dezvolta în serie de puteri şi se pot păstra numai termenii
de ordinul întâi:

h T  T1
1  (  1)  1  2 (9.9)
H T2
de unde:

T2  T1   1
H  h (9.10)
T2 

Dacă în continuare gazul suferă o răcire izocoră, de la T2 la

temperatura T1 a camerei, presiunea lui va scădea la p 3 , mai mică cu gh,
decât presiunea atmosferică  p3  g H  h' , astfel încât:
p2 p3
 (9.11)
T2 T1

sau :

H H  h'
 (9.12)
T2 T1

184
de unde:
T2 T1 h'
 (9.13)
T2 H

care înlocuită în 9.10 duce la:

h
  (9.14)
h  h'

Deci, dacă experimental se pot măsura valorile h şi h’, se va putea calcula

coeficientul adiabatic  .

9.1.4 Dispozitivul experimental

Constă dintr-un balon de sticlă B cu capacitatea de aprox. 20 l,

prevăzut la partea superioară cu un robinet R cu deschidere mare,prin care
comunică cu atmosfera şi cu tubul lateral T care face legătura pe deoparte cu
un manometru cu lichid M şi pe de altă parte cu pompa aspiratoare P prin
intermediul robinetului r şi a tubului de cauciuc C.

Figura 9.1 – Dispozitiv experimental

185
 9.2 Determinarea Constantei Boltzmann prin masurarea
curentului de difuzie într-un tranzistor

9.2.1 Scopul lucrării

Scopul acestei lucrări este determinarea mărimii constantei

Boltzmann. Pentru determinare, se foloseşte dependenţa caracteristicii
curent-tensiune din circuitul de colector al unui tranzistor, de anumiţi
parametri (printre care şi constanta Boltzmann).

9.2.2 Teoria lucrării

Pentru a întelege funcţionarea unui tranzistor, vom examina iniţial

joncţiunea p-n. O joncţiune semiconductoare p-n, este un ansamblu format
din alipirea unui semiconductor de tip p cu unul de tip n1 (vezi figura 9.2):

Figura 9.2 – Tipuri de joncţiuni

Ąntre cele două regiuni n şi p, există o diferenţă de concentraţii de

electroni respectiv de goluri; corespunzător acestui gradient de concentraţii
va apare tendinţa de egalare a concentraţiilor prin difuzie de electroni către
regiunea Sp, respectiv de goluri către regiunea Sn (vezi figura 1). Simultan
cu acest proces, au loc fenomene de recombinare, adică de anihilare a

186
perechilor electron-gol. Ąn acest fel, la contactul celor două regiuni
semiconductoare, apare pe o lungime l  10-4 cm, un câmp electric de
baraj care împiedică difuzia ulterioară de purtători. Zona de lungime l se
numeşte strat (sau zonă) de baraj. Electronii difuzaţi din Sn către Sp, vor
fi minoritari în noua regiune faţă de goluri; corepunzător, în regiunea Sp,
golurile vor reprezenta purtătorii majoritari iar electronii, purtătorii
minoritari. Invers, în regiunea Sn, electronii vor fi purtători majoritari iar
golurile, purtători minoritari.
O joncţiune poate fi polarizată în sens direct (polul pozitiv al sursei
este aplicat pe regiunea Sp iar cel negativ pe regiunea Sn) sau în sens invers
dacă polaritatea sursei este schimbată (vezi figura 9.3). Ąn primul caz apare
un câmp electric exterior opus câmpului Eb; corespunzător, câmpul electric
total va scădea uşurând deplasarea purtătorilor. Similar, la polarizarea
inversă câmpul electric total (de acelaşi sens cu cel de baraj) va creşte,
împiedicând deplasarea purtătorilor.
Se poate arăta că în anumite condiţii indeplinite la majoritatea
semiconductorilor, intensitatea curentului prin joncţiune va creşte
exponenţial cu tensiunea directă aplicată. La polarizarea inversă curentul va
scădea în primă fază exponenţial, atingând o valoare de saturaţie extrem de
redusă.

Figura 9.3 - Joncţiune

Figura 9.4 – Tranzistor

187
 Prin montarea a două joncţiuni semiconductoare în opoziţie, se
obţine un tranzistor (figura 9.4). Dacă cele trei regiuni semiconductoare
sunt succesiv de tip n-p-n, tranzistorul este de tip npn (secvenţa p-n-p
generează un tranzistor de tip pnp). Cele trei regiuni se numesc
corespunzător emitor,bază, colector. Prima joncţiune (realizată la contactul
bază-emitor) este polarizată în sens direct şi se numeşte joncţiune bază-
emitor. A doua joncţiune (la contactul bază-colector) este polarizată invers
şi se numeşte joncţiune bază-colector.
Ąn urma polarizării directe a emitorului, în circuit apare un curent
proporţional cu tensiunea U aplicată. Purtătorii generaţi vor trece prin bază,
din emitor în colector (fără pierderi substanţiale, deoarece baza este foarte
subţire şi deci recombinarea în ea este neglijabilă). Electronii injectaţi din
emitor, vor genera deci în colector un curent de difuzie dat de:

e 0 U
I  I 0  e k T (9.15)

unde e0 = 1,610-19 C este sarcina electronului, I0 valoarea curentului de

saturaţie la polarizare inversă, T temperatura absolută(în Kelvin) iar k este
constanta Boltzmann. Logaritmând relaţia de mai sus, obţinem:

e0  U
ln I  ln I0  (9.16)
kT

e0
Se observă că dependenţa dintre lnI şi U este o dreaptă de pantă m  .
kT
Rezultă că determinând panta m, putem calcula imediat constanta
Boltzmann pe baza relaţiei:

e0
k (9.17)
mT

9.2.3 Descrierea instalaţiei experimentale

Dispozitivul experimental cuprinde un tranzistor de tip npn (model

BC171) introdus într-un cuptor electric C (figura 9.5). Cuptorul este
alimentat de la sursa de tensiune continuă S1 prin intermediul
potenţiometrului P1.

188
 Figura 9.5 – Instalaţia experimentală

Figura 9.6 - Montaj experimental

Temperatura este înregistrată de un termometru Tm, introdus în cuptorul C.

Sursa de curent continuu S2, polarizează direct joncţiunea emitor-
bază a tranzistorului T prin intermediul rezistenţei R = 1,1k (figura 9.6).
Tensiunea U dintre emitor şi bază, este măsurată de un voltmetru V de
curent continuu (UNIMET) iar curentul de colector este măsurat de un
miliampermetru mA de curent continuu (MAVO-35) .

9.2.4 Modul de lucru

a) Pentru început se fac determinări la temperatura camerei (sursa S1

deconectată). Cu potenţiometrul P1 fixat la minim, se alimentează sursa S2
de la reţeaua de 220V c.a.Pornirea sursei se face prin rotirea comutatorului
notat cu “<Up”.
b) Se fixează domeniile de măsurare ale voltmetrului (scala de 1V
c.c.) şi ale miliampermetrului (scala 5mA c.c.).Se citeşte temperatura
camerei T0 la termometrul Tm.
c) Se variază tensiunea U cu ajutorul potenţiometrului sursei (notat
cu “U”), în trepte de câte 0,02V, începând cu tensiunea de deschidere a
joncţiunii (aproximativ 0,5V), până la 0,66V. (Citirea tensiunii U se va face
pe voltmetrul UNIMET şi nu pe voltmetrul sursei S2).

189
 d) Simultan cu valorile tensiunii se citesc valorile corespunzătoare
ale curentului de colector; datele obţinute se trec în tabelul de mai jos:

U(V) I(A) lnI

e) Se pune în funcţiune redresorul S1 şi se fixează potenţiometrul P1

pe o poziţie oarecare. Se aşteaptă stabilizarea temperaturii un interval de
câteva minute. Se repetă determinările de la punctele c) şi d) pentru încă
două valori diferite ale temperaturii T1 şi T2 , citite la termometrul Tm.

9.2.5 Indicaţii pentru prelucrarea datelor experimentale

a) Se trasează printre puncte, dreptele lnI = f(U); dreptele vor fi

trasate cu simboluri diferite, pentru cele trei temperaturi T0 , T1 ,şi T2 , pe
acelaşi grafic.
b) Se calculează pantele celor trei drepte.
c) Din relaţia (3) se determină valorile constantei Boltzmann pentru
cele trei temperaturi; se face media valorilor obţinute.

9.3 Determinarea constantei Rydberg

9.3.1 Scopul lucrării

Determinarea constantei implicate în seriile spectrale ale atomilor

hidrogenoizi

9.3.2 Teoria lucrării

Atomii fiecărui element emit, atunci când sunt excitaţi (de exemplu
într-o descărcare în gaz), un spectru optic caracteristic de radiaţii, după care

190
poate fi identificat acel element. Spectrele elementelor chimice sunt cu atât
mai complicate, cu cât numărul lor de ordine Z este mai mare. Spectrele
optice ale atomilor sunt datorate electronilor optici, adică electronilor ce se
găsesc pe orbita periferică.
Spectroscopiştii experimentali au stabilit că toate liniile din diferitele
serii spectrale ale atomului de hidrogen pot fi descrise printr-o relație
generală care dă lungimea de undă a liniilor spectrale:

1 RH RH  1 1 
~mn   T  m  T  n    R    (9.18)
mn m2 n 2
H
 m2 n 2 

în această relație n şi m sunt numere întregi, T(m) şi T(n) sunt termeni

spectrali, iar R H este constanta Rydberg.
Explicarea liniilor spectrale ale atomului de hidrogen a constituit o
verificare de succes a teoriei atomului de hidrogen dată de Niels Bohr. Bohr
afirmă că nu există decât anumite orbite permise pentru electron,
corespunzătoare unor stări staţionare.
El emite următoarele postulate:
I. Atomul se poate afla într-un şir discret de stări staționare,
determinate de şirul discret E1 , E 2 ,  , E n ale energiei totale. în aceste stări
atomul nici nu emite, nici nu absoarbe energia.
II. Energia atomului poate varia discontinuu, prin trecerea de la o
stare staționară de energie totală E mo la altă stare staţionară de energie
totală E m. Frecvenţa fotonului absorbit sau emis este dată de relaţia:

E mo  E m
 mn  (9.19)
h

191
procesul de absorbție având loc în cazul în care electronul trece de pe o
orbită mai apropiată de nucleu pe una mai depărtată, iar emisia atunci când
parcurge drumul invers.
Specificarea orbitelor permise se obține prin introducerea condiției
de cuantificare enunțată de Bohr care precizează că mărimea momentului
cinetic al electronului pe orbitele permise trebuie să fie egală cu un număr
întreg de  :

M  mvr  n (9.20)
h
unde   şi n = 1, 2, 3,....
2
Energia totală En pe orbita n este cuantificată:

e4 m 1
En    (9.21)
8 02 h 2 n 2

, unde m este masa electronului, e este sarcina electronului,  0 este

permitivitatea electrică a vidului, h este constanta lui Planck, iar n este
numărul cuantic principal.
În mecanica cuantică energia electronului din atomul de hidrogen,
expresia (9.21), se află prin integrarea ecuației Schrödinger, fără a se mai
introduce condiţia (9.20).
Energia totală a electronului este negativă, ceea ce exprimă faptul că
electronul se află legat în câmpul electromagnetic al nucleului.
Folosind relaţiile (9.19) şi (9.21) se obţine:

192
 1 me 4  1 1
     (9.22)
mn 8 02 h3c  m2 n 2 

care comparată cu (9.18), rezultă:

me 4
RH  , (9.23)
8 02 h 3c

expresie obținută în cazul modelului în care s-a considerat protonul imobil.

Din relaţia 9.19 pot fi găsite toate lungimile de undă ale liniilor
diferitelor serii spectrale ale hidrogenului. O serie spectrală reprezintă
totalitatea liniilor spectrale care au un nivel energetic de bază comun (figura
9.7), nivelul pe care se introduc electronii.
Astfel există seria Lyman la care nivelul energetic comun este
corespunzător lui m=1 (în relaţia 9.22), iar m  2, şi are liniile în
domeniul ultraviolet; seria Balmer (vizibil) la care m=2 şi n=3, 4, 5; seria
Paschen la care m=3 şi n=4, 5, iar liniile spectrale au lungimile de undă
corespunzătoare radiaţiilor din infraroşu etc.

193
 Figura 9.7 – Serii spectrale

În această lucrare se va studia seria spectrală Balmer, determinându-

se lungimile de undă pentru liniile H , H  , H , H prezentate în figura
9.8.

Figura 9.8 – Determinarea lungimilor de undă

194
 În cazul seriei Balmer, relaţia 9.18 devine:
1 1 1
~n   RH  2  2 n  3,4,5,6, (9.24)
n 2 n 
de unde rezultă constanta Rydberg:
4 n2
RH 
 
(9.25)
n n 2  4

9.3.3 Dispozitivul experimental

Spectrul hidrogenului în vizibil este înregistrat pe o placă fotografică

(spectrogramă) care se află montată între două plăcuţe de plexiglas. Pe
aceeaşi placă fotografică, alături de spectrul hidrogenului, apare şi spectrul
mercurului, ca spectru de comparaţie, fiind înregistrat la acelaşi spectroscop
şi în condiţii identice.
Spectrul mercurului prezintă un număr mai mic de linii, configurația
lor putând fi recunoscută conform figurii 9.8, pe care sunt indicate şi
lungimile de undă corespunzătoare fiecărei linii spectrale. Spectrul
hidrogenului conține mai multe linii, deoarece pe un film au fost înregistrate
şi linii ale hidrogenului molecular, dar liniile hidrogenului atomic
H , H  ... care ne interesează şi a căror lungime de undă o vom determina,
au fost însemnate la capete cu cerneală.
Spectrul mercurului prezintă un număr de 17 linii, configurația lor
putând fi recunoscută conform figurii 9.8. Pentru 9 linii ale mercurului sunt
date lungimile de undă corespunzătoare. Liniile hidrogenului atomic
aparținând seriei Balmer ( H , H  , H , H ) a căror lungime de undă o

195
vom determina apar în figura 2 în poziţiile lor relative faţă de liniile
spectrului mercurului.
Studierea spectrogramei se face cu un microscop. Măsuța
microscopului poate fi deplasată în plan orizontal, pe două direcții
perpendiculare, cu ajutorul a două şuruburi. Deplasarea în lungul spectrului
permite măsurarea poziției unei linii spectrale pe o riglă gradată în mm, şi
un vernier cu precizie de 0,1 mm. Pentru fixarea poziției liniei dorite,
ocularul microscopului este prevăzut cu un fir reticular.
Pentru efectuarea lucrării sunt necesare: spectrograma cu spectrul
hidrogenului atomic vizibil (seria Balmer), cu spectrul mercurului şi un
microscop.

9.3.4 Modul de lucru

Privind prin ocular, se potriveşte oglinda microscopului pentru a

avea o bună iluminare. Pentru a nu se sparge spectrograma, poziţia iniţială a
microscopului trebuie să fie cu obiectivul lipit de spectrogramă ca apoi să se
ridice treptat tubul microscopului, până când liniile spectrale apar clare. Se
verifică paralelismul între liniile spectrale şi firul reticular, aşezarea paralelă
a firului reticular făcându-se prin rotirea ocularului.
Se identifică spectrul mercurului şi al hidrogenului privind întâi
spectrograma cu ochiul liber şi apoi la microscop. Se citesc pe rigla gradată
(prin suprapunerea firului reticular pe fiecare linie) pozițiile xi ale celor 9
linii ale mercurului, pentru fiecare sunt date lungimile de undă. Se citesc, de
asemenea, pe rigla gradată pozițiile xj ale celor 4 linii din seria

hidrogenului ( H , H  , H , H ). Se trasează pe hârtie milimetrică curba de

etalonare   f  xi  pentru mercur.

196
 Având poziţiile x j ale celor 4 linii ale hidrogenului se scot din curba

de etalonare lungimile de undă ale liniilor H , H  , H  necesare pentru

calcularea constantei lui Rydberg.

9.3.5 Prelucrarea datelor experimentale

Datele măsurate pentru liniile H , H  , H , H se trec într-un tabel

de forma (a).
Se calculează constanta Rydberg conform relaţiei 9.25; valorile
obţinute se trec în tabelul (a).
Tabel a
Linia x (mm)  (Ă) n RH

H

4
 RH i
i 1
Se calculează valoarea medie RH  .
4

9.3.6 Întrebări

1. Ce este o linie spectrală?

2. Ce este un termen spectral?
3.Ce postulate au stat la baza stabilirii de către Bohr a formulei
energiei corespunzătoare electronilor în atomul de hidrogen?

197
 9.4 Determinarea lungimii de undă a unei radiaţii luminoase cu
reţeaua de difracţie

9.4.1 Scopul lucrării

Scopul teoretic al acestei lucrări de laborator este acela de a studia

fenomenul de difracţie Fraunhofer, fenomen care se manifestă la trecerea
unui fascicul paralel de lumină printr-o reţea unidimensională plană.
Scopul practic al acestei lucrări este acela de a stabili valoarea
explicită a lungimilor de undă pentru principalele componente spectrale
(linii spectrale) ale radiaţiei luminoase utilizate in desfăşurarea acestui
experiment.

9.4.2 Teoria lucrării

Noţiuni generale despre difracţie.

Interesul general al termenului de difracţie a undelor circumscrie

întreaga varietate a fenomenelor ce au loc atunci când undele întâlnesc - în
propagarea lor - neomogenităţi ale mediului. Prin urmare difracţia
desemnează nu numai particularităţi ale propagării undelor în dreptul
fantelor, orificiilor, ecranelor sau în prezenţa altor obstacole (difracţie în
sens restrâns) ci şi totalitatea fenomenelor de reflexie, refracţie sau difuzie (
sensul general al acestei noţiuni)
Propagarea undelor în medii neomogene prezintă particularităţi
determinate de faptul că neomogenităţile provoacă întreruperea parţială sau
deformarea suprafeţelor de undă, ceea ce poate avea drept consecinţa
abaterea de la propagarea rectilinie. Din acest motiv, putem defini difracţia
drept fenomen care constă în modificarea direcţiei de propagare a undei -
atunci când aceasta întâlneşte o neomogenitate (de exemplu: un obstacol) –
însoţită (eventual, nu obligatoriu) de o redistribuire parţiala a intensităţii
acesteia, [1].
Explicarea fenomenului se poate face cu ajutorul principiului
Huygens-Fresnel. Principiul lui Huygens are - el însuşi - un caracter mai
mult calitativ.

198
 Figura 9.9 - Principiul Huygens-Fresnel

El afirmă că sursa primară (vezi figura 9.9) poate fi înlocuită printr-o

distribuţie continua, pe suprafaţa I, de surse secundare punctuale convenabil
alese, astfel încât în punctul M funcţia de undă produsă prin suprapunerea
tuturor undelor secundare să se identifice cu cea produsă de unda primară.
Formularea originală a acestui principiu impunea condiţia ca
suprafaţa înfăşurătoare a suprafeţelor undelor secundare sferice sa fie o
suprafaţa de undă a undei primare, această cerinţa fiind - aşa cum se vede -
de natura geometrica.
Principala deficientă a aplicării stricte a acestui principiu rezidă în
absenţa oricăror informaţii referitoare la intensităţile şi fazele undelor
secundare, termenul de "surse punctiforme secundare convenabil alese"
nefiind, în aceasta privinţa, câtuşi de puţin explicit.
Un procedeu mai perfecţionat de stabilire a caracteristicilor surselor
secundare a fost formulat de către Fresnel, sub forma unui postulat care-i
poarta numele. Astfel, postulatul lui Fresnel afirma: amplitudinea şi faza
fiecărei surse secundare sunt egale, în fiecare punct al suprafeţei auxiliare E,
cu amplitudinea şi faza produse în acel punct de către unda primară.
Principiul Huygens-Fresnel (care reprezintă o completare şi o
dezvoltare a principiului lui Huygens, prin asimilarea postulatului lui
Fresnel) admite ca undele secundare sunt coerente şi au amplitudini care pot
fi calculate, funcţie de condiţiile date (geometria problemei). Prin aceasta
devine posibil calculul interferenţei produse prin suprapunerea undelor
secundare, iar suprafaţa de undă înfăşurătoare rezultă automat în urma
acestei suprapuneri.
Atunci când fasciculul difractat este intersectat cu un ecran se obţine,
ca urmare a difracţiei, o figură de difracţie al cărui aspect depinde în mod
esenţial de caracteristicile neomogenităţii . Atât experimental cât şi teoretic
se constată că fenomenul este observat fără dificultate atâta timp cât

199
dimensiunea neomogenităţii care întrerupe suprafaţa de unda are acelaşi
ordin de mărime cu lungimea de undă a radiaţiei difractate.
Principiul Huygens-Fresnel nu dă rezultate corecte pentru faza undei
rezultante, dar permite calcularea amplitudinii şi implicit stabilirea figurii de
difracţie.
Atunci când sursa luminoasă punctiformă este apropiată de obstacol,
difracţia corespunzătoare a luminii poartă numele de difracţie Fresnel, Acest
tip de difracţie presupune un fascicul luminos divergent (modelul undei
sferice) care - în urma interactivei cu obstacolul - conduce la apariţia de
franje vizibile direct pe un ecran, fără a fi necesara utilizarea vreunui sistem
optic special.
Fenomenul de difracţie ce apare atunci când sursa de lumina este
foarte îndepărtată de obstacol, astfel încât razele luminoase sunt - practic -
paralele, se numeşte difracţie Fraunhofer (în lumina paralela sau a undelor
plane).
Acest din urma tip de difracţie poate fi obţinut şi cu ajutorul unei
surse punctiforme apropiate de obstacol, dar care este plasată în focarul unui
sistem optic convergent.

Difracţia Fraunhofer printr-o fantă.

Se consideră o fantă, adică o deschidere dreptunghiulară a cărei

lungime L este considerată practic infinita în raport cu lărgimea (vezi figura
9.10).
Asupra fantei cade o undă plană a cărei direcţie de propagare este
situată într-un plan normal pe fanta şi paralel cu latura a, care face un unghi
nul cu normala la fantă.

Figura 9.10 - Difracţia Fraunhofer printr-o fantă

200
 Unda va suferi difracţia sub toate unghiurile formate în raport cu
 
normala la fantă, cuprinse între     .
2 2
Expresia undei rezultante provenită de la întreaga fantă se obţine
însumând (integrând) contribuţia tuturor surselor secundare, aflate în planul
fantei. Aceasta este, [3]:

e  jt
a
  const   e j ( ka sin  t ) dx  const   (e  jt  1) (9.26)
0
jk sin 

, unde ψ este expresia matematică a undei armonice plane rezultante, k este

modulul vectorului de unda iar ω este frecvenţa unghiulară.
Întrucât intensitatea undei difractate se calculează, prin definiţie, prin
înmulţirea lui ψ * cu ψ, calculele conduc la următorul rezultat:

ka sin  
sin 2
  *   (const ) 2  2 
2 
 ka sin    sin 2 
I     I  I0 (9.27)
 2   2
ka sin  
 
2 

, unde I0+I(5000‚0)‟I(‚)

Curba I=I(β) este arătată în figura 9.11. Se constată că intensitatea undei

difractate prezintă minime (nule) ori de câte ori este îndeplinita condiţia sinβ
= 0 (β ≠ 0), adică atunci când este îndeplinita condiţia:

β = mπ (m=l,2, 3-.) sau: a*sinα = m*λ (9.28)

Pentru a stabili celelalte valorile maxime ale lui I(β) (înafara de maximul
principal corespunzător condiţiei β = 0) trebuie impusă condiţia matematică:
d  sin 2  
 I0 0 ale cărei soluţii sunt rădăcinile ecuaţiei transcendente
d   2 
tgβ = β, anume: β=0; 1,43π, 2.46π, etc.
Trecând la variabila independenta a rezultă, pentru condiţia de maxim
expresia:

201
 asinα=nλ, cu n=0; 1.43; 2.46...... (9.29)

Figura 9.11 - Curba I=I(β)

Din ecuaţia (9.28) rezultă că primul minim apare atunci când este

îndeplinită condiţia:   arcsin
a
Prin urmare, atunci când a>>λ, α este foarte mic (neglijabil) şi - în
consecinţa - figura de difracţie se reduce la imaginea fantei.
Atunci când a are acelaşi ordin de mărime cu λ , figura de difracţie
se etalează din ce în ce mai mult, maximul principal devenind din ce în ce
mai puţin ascuţit (deoarece aria cuprinsă sub curbă trebuie să-şi păstreze
valoarea constantă, egală cu intensitatea undei incidente pe reţea,
• Când a = λ se observa ca α=π/2, adică maximul central se extinde în tot
câmpul.
• Cazul în care a<< λ nu mai are sens (matematic vorbind sinα > 1 nu
exista) şi prin urmare efectul corespunzător constă în faptul că nu se mai
obţine difracţie
Important. Aşa cum s-a mai afirmat deja, efectele de difracţie
trebuie luate în calcul şi avute în vedere numai atunci când dimensiunea
fantei este comparabilă cu lungimea de undă, până la aproximativ doua
ordine de mărime
Atunci când unda difractată nu este monocromatică, fiecare
componentă spectrală îşi formează maximele şi minimele proprii. Figura de
difracţie observată apare ca o suprapunere de figuri de difracţie
monocromatice, cu un maxim central comun şi cu poziţii diferite
(dependente de lungimile de undă corespunzătoare) ale maximelor şi
minimelor secundare. Primul minim întâlnit (plecând de la maximul central)
va aparţine lungimii de undă minime:
202
 arcsin 1 arcsin 2
1  ; 2   1  2 , implica 1  2 .
a a

Difracţia Fraunhofer produsă de o reţea optică plană

unidimensională

O reţea unidimensională constă dintr-un ansamblul de N fante

dreptunghiulare identice, distribuite regulat (echidistant) după o direcţie
(vezi figura 9.12). Una dintre laturile fantei este foarte mare (astfel încât nu
contribuie la fenomenul de difracţie) iar cealaltă latură are dimensiunea a.
Notând cu b distanţa dintre doua fante succesive, mărimea d=a+b constituie
o caracteristică a reţelei (ea se şi numeşte, de fapt, constanta reţelei).

Ordinul de mărime al acestei constante este, de regulă 10 3 10 2 mm

Figura 9.12 - Difracţia Fraunhofer

Dacă pe o astfel de reţea optică cade o undă plană, la incidenţa

normală, figura de difracţie obţinută în planul focal al unei lentile prezintă
un aspect particular, fiind rezultatul a doua procese paralele, simultane :
- un fenomen de difracţie, care se produce independent pe fiecare fantă
(şi care este guvernat de toate observaţiile şi relaţiile semnalate deja în
paragraful precedent);
- un proces de interferenţă multiplă, datorat suprapunerii a N unde
coerente (adică a undelor difractate de cele N fante ale reţelei).
Calculul intensităţii în funcţie de unghiul de observaţie a - în cazul
reţelelor plane - este similar celui efectuat pentru o singură fantă, cu singura
deosebire că, de această dată, integrala (9.26) trebuie extinsă asupra
întregului sistem de fante :

203
 N 1 nd  a
  const   e
j ( kx sin  t )
dx (9.30)
n  0 nd

 ka sin 
 
Dacă se introduc notaţiile:  2 se poate calcula
 kd sin   
 2
intensitatea undei rezultante:

sin 2  sin N 
2

I   *   I 0   (9.31)
2 sin 2 

Din relaţia (9.31) rezultă că unda difractată de o reţea plană poate fi

sin 2 N sin 2 
privită ca o undă de intensitate I 0  , modulată de factorul
sin 2  2
sin 2 
Aspectul funcţiei exprimate de factorul a fost deja studiat (el
2

corespunde cazului precedent, în care am studiat difracţia pe o singură
fantă). Această funcţie variază cu unghiul α mult mai lent decât cea care
sin 2 N 
exprimă dependenţa de tipul I 0  .
sin 2 
sin 2 N 
Funcţia [unde γ=kd(sinα)/2] exprimă distribuţia intensităţii
sin 2 
luminii ca rezultat al interferenţei multiple a undelor provenite prin difracţie
de la toate cele N fantele reţelei
Ea prezintă maxime atunci când :

sin 2 N
γ=nπ, deoarece  lim n  N2; maximele
sin 
2

corespunzătoare se numesc maxime principale (9.32 a)

d  sin N 
2

 0 , cu γ≠nπ  N  tg  tgN , condiţie

d  sin 2  
pentru care se găsesc maxime secundare (9.32 b)

Maximele secundare au valori mult mai mici decât maximele

principale. Pentru valori mari ale lui N maximele secundare sunt practic
204
imperceptibile, în timp ce maximele principale au intensitatea data de
sin 2 
expresia I  I 0 N 2 
 2

Deoarece experimentul de laborator se desfăşoară utilizându-se o

reţea cu număr foarte mare de fante (de regula N =103) , singurele maxime
care vor conta (vor putea fi vizualizate) sunt maxime principale, pentru care
- prin urmare - este îndeplinită condiţia

kd sin 
  n   n , adică n  d  sin  ( cu n  N ) (9.33)
2

m
Minimele apar atunci când este îndeplinită condiţia:   
N
Observaţie. Deoarece aşa cum se poate urmări şi în figura 9.13 -
intensitatea relativă a doua maxime de difracţie succesive ale funcţiei
modulatoare scade foarte repede, în realitate se observă numai maximele
principale de interferenţa din interiorul maximului principal de difracţie,
corespunzător intervalului   ( , ) . Poziţia acestor maxime principale
este dată de relaţia (9.33).

Figura 9.13 – Intensitatea relativă a două maxime de difracţie successive

205
 Experimental se măsoară unghiul αn la care se găsesc maximele
principale corespunzătoare diferitelor ordine (valori) ale lui n (n = 1,2,3 ...).

d sin  n
Lungimea de undă se determină cu relaţia (9.33):  
n

Observaţie importantă. Reamintim că atunci când se lucrează cu

radiaţie luminoasă având mai multe componente spectrale, succesiunea
maximelor acestora va arăta ca în figura 9.14, respectându-se ordinea
indicată în cazul unei singure fante. Maximul central , pentru care n = 0,
reprezintă locul unde se suprapun toate maximele tuturor componentelor din
spectru, rezultanta fiind o linie alba.

9.4.3 Descrierea dispozitivului experimental

Dispozitivul experimental este un goniometru prevăzut cu un

colimator C şi o luneta L. In centrul goniometrului, pe o măsuţă rotundă, se
găseşte fixată reţeaua de difracţie R (figura 9.14).
Sursa de lumină este o lampă cu vapori de mercur care - aşa cum se
ştie - reprezintă o sursa de radiaţie cu spectru discret (vezi lucrarea
"Spectroscop").
Lumina intră în colimator printr-o fanta F de forma dreptunghiulară,
verticală, paralela cu micile fante ale reţelei. Observaţia se face în planul
focal al lentilei ocular a lunetei, unde maximele principale de interferenţa
apar ca nişte linii luminoase (imagini ale fantei F). Intensitatea maximelor
secundare situate între cele principale este aşa de mică, încât practic nu se
observă.

Figura 9.14 – Dispozitivul experimental

206
 9.4.4 Modul de lucru

Se alimentează lampa cu vapori de mercur şi se aşteaptă câteva

minute pentru a se asigura "încălzirea" acesteia (lucrul în regim de
funcţionare normal).
Se verifică - între timp - dacă reţeaua de difracţie este aşezată
perpendicular pe direcţia fasciculului luminos care iese din colimator.
Se fac observaţii calitative cu luneta (aliniată pe direcţia fasciculului
luminos), reglându-se fanta (de pe colimator) astfel încât maximele
observate să fie cât mai înguste şi să aibă o poziţie verticală, paralelă cu
poziţia pe care o are firul reticular cu care este prevăzută luneta (un fir
negru, care se observă uşor în câmpul vizual, mai ales dacă imaginea
acestuia este suprapusă pe un fond luminos, eventual pe o franja de
difracţie). Claritatea imaginii observate se asigură deplasându-se ocularul
lunetei L
Deoarece sursa luminoasă folosită (lampa cu vapori de mercur)
emite mai multe radiaţii monocromatice, maximul cel mai intens, de ordinul
0, este de culoare alba; maximele de ordin superior (n=1, 2, 3..) - pentru
fiecare culoare - sunt dispuse simetric fata de cel de ordinul zero.
Estimările cantitative care sunt urmărite în cadrul acestei lucrări
experimentale constau în măsurări de unghiuri. Maniera şi precizia de citire
a unghiurilor pe vernierul V al cercului gradat al goniometrului va fi
explicată de către cadrul didactic.
Măsurarea unghiului αn constă într-o succesiune de operaţii de citire
a poziţiilor în care se află un anumit maxim, în stânga şi în dreapta
maximului de ordinul zero. Astfel, se roteşte luneta la dreapta maximului
central şi se aşează firul său reticular pe centrul liniei a n-a (faţa de maximul
central) de o anumită culoare (şi deci având o anumită lungime de unda X);
se citeşte unghiul corespunzător de pe discul goniometrului, unghi care se
notează cu . Se deplasează apoi luneta la stânga maximului central şi se
aşează firul reticular pe centrul liniei simetrice, care reprezintă maximul de
acelaşi ordin n al aceleiaşi lungimi de undă; valoarea citită a unghiului
corespunzător se notează cu  nst .
Diferenţa  nd   nst reprezintă dublul unghiului αn.
Rezultatele se trec în următorul tabel (Tabelul 1)

Prelucrarea datelor experimentale

Deoarece sursa este o lampă cu vapori de mercur, se vor face citiri

pentru diferite linii spectrale (în fapt trei dintre acestea, mai uşor de
vizualizat) care au ordinul n= 1 , 2 şi 3.
207
 Tabelul 1.

Linie
n spectrală  nd  nst  nd   nst sin  n λn
(culoare) n  (nm)
2
Violet
1 Verde
Portocaliu
Violet
2 Verde
Portocaliu
Violet
3 Verde
Portocaliu

Observaţie: A nu se uita ca unghiurile se citesc în grade, minute şi

secunde. Adunările, scăderile, împărţirile acestor unghiuri sunt guvernate de
regulile invitate în cursul primar . (Este interzis a se folosi scrierea zecimală
!)
Pentru a calcula valorile lui n se indica – pentru constanta reţelei -
1
valoarea d  mm .
50
Întrucât citirea unghiurilor de către fiecare membru al subgrupei este
o operaţie care poate introduce erori, experimentul necesita şi o etapă de
estimare a acestora. In acest scop, fiecare dintre membrii subgrupei va alege
în cea de-a doua etapa a experimentului o anume linie spectrală,
corespunzătoare ordinului 2 de difracţie, linie spectrală pentru care va face
10 citiri de unghiuri. Astfel, fiecare student va completa Tabelul 2 (tabel cu
valori personale, de aceasta data !).

Tabelul 2 , n=2, Linie spectrală (culoare)

( 2d )i  ( 2st )i i i 
( 2 )i  (sin  2 )i
i ( )i ( )i
d
2
st
2 2 (nm) (nm) (nm)

1
2

208
 3
4
5
6
7
8
9
10

9.4.5 Întrebări:

1 Ce se înţelege prin difracţie si ce principiu sta la baza înţelegerii

fenomenului de difracţie ?
2 Exista vreo legătură între fenomenul de difracţie si cel de interferenţa ?
3 Constanta reţelei, d , este de ordinul de mărime al sutimii de mm. Nu
se pot utiliza si reţele (mai uşor de confecţionat) , a căror constanta sa fie de
ordinul milimetrului ?
4 Prin ce diferă difracţia Fraunhofer (aplicata în acest caz) de difracţia
Fresnel (întâlnită si studiata în cadrul experimentului care-i poarta numele) ?

9.4.6 Bibliografie

[1] Anghelescu D., Preda Alex., Moisil, D., Miiller L., " Fizica pentru
studentii facultatilor cu profil chimic " , Ed. Didactica si'Pedagogica,
Bucuresti , 1986
[2] Anghelescu D., Moisil D., Datcu VI., "Lecţii de fizica (pentru uz
intern) " , Ed. Universităţii "Politehnica" , Bucuresti, 1976
[3] Moisil C.G., "Fizica pentru ingineri. Voi. I" , Editura Tehnica,
Bucuresti, 1967
[4] Colectivul Catedrei de Fizica, "Lucrări practice de fizica.Indrumar de
laborator. Volumul I" , Editura Universităţii "Politehnica" , Bucureşti, 1981

209
 9.5 Dioda tunel

9.5.1 Scopul lucrării

Această lucrare de laborator are următoarele scopuri :

 cunoaşterea şi înţelegegea funcţionării unei diode tunel;
 efectuarea de măsurători pentru ridicarea caracteristicii
(experimentale) curent - tensiune a acestui dispozitiv;
 efectuarea de calcule pentru stabilirea valorii unor constante
specifice;
 reprezentarea (utilizând valorile constantelor calculate mai înainte)
unei caracteristici teoretice curent - tensiune pentru dioda tunel
măsurată anterior;
 compararea (vizualizarea diferenţelor) între caracteristica
experimentală şi cea teoretică;
 calculul rezistenţei diferenţiale negative a diodei tunel utilizate în
experiment.

9.5.2 Teoria lucrării

Dioda tunel este un dispozitiv electronic, cu proprietăţi diferite de

cele ale unei diode obişnuite.
Primul pas în realizarea ei a fost reprezentat de descoperirea - în
1957, de către fizicianul japonez Leo Esaki - a "efectului tunel" al
electronilor, manifestat într-o joncţiune semiconductoare p - n, în cazul în
care cele două regiuni au fost puternic dopate (concentraţia atomilor donori
în regiunea n şi a celor acceptori în regiunea p fiind de ordinul 1019 ÷ 1020
atomi/cm3, aproape de concentraţia purtătorilor de sarcină din metale). Pe
baza acestui efect el a realizat (în 1958) dispozitivul cu semiconductori,
cunoscut astăzi sub numele de dioda Esaki sau dioda tunel 2. In această
diodă banda interzisă joacă rolul barierei de potenţial (studiată în mecanică
cuantică).
Despre etapele descoperirii sale autorul ei povesteşte (în articolul
"Călătorie lungă în tunelare", apărut la 12 decembrie 1973 în revista
"Physics Today") :

210
"...Astfel, înainte de toate, am încercat să preparăm joncţiuni p - n de Ge
puternic dopat. Ambele concentraţii, a dono 3 rilor şi a acceptorilor, erau
suficient de mari astfel ca partea respectivă a joncţiunilor să fie degenerată,
adică energiile Fermi să fie localizate destul de adânc în banda de conducţie
sau de valenţă... Lăţimea calculată a joncţiunii la polarizare nulă era de
aproximativ 200 Å, fapt confirmat prin măsurătorile de capacitate.
Prin îngustarea mai departe a joncţiunii (adică descreşterea drumului
de tunelare), prin creşterea nivelului de dopare, rezistenţa negativă a fost
observată clar la orice temperatură. Caracteristica a fost analizată în
termenii tunelării interbandă. În procesul de tunelare, dacă acesta este
elastic, energia electronului se conservă. Figura 9.15 arată diagramele de
energie ale diodei tunel pentru polarizare zero şi cu tensiunile aplicate U1 ,
U2 şi respectiv U3.
Pe măsură ce polarizarea creşte până la tensiunea Up curentul de
tunelare interbandă continuă să crescă, cum se arată în figura 9.15 b. Totuşi,
crescând mai departe tensiunea aplicată, cum se arată în figura 9.15 c, pe
măsură ce banda de conducţie din domeniul de tip n nu se mai încrucişează
cu banda de valenţă din domeniul de tip p, curentul descreşte datorită lipsei
stărilor permise de energie corespunzătoare pentru tunelare. Când tensiunea
atinge Uv sau mai mult, va domina curentul normal de difuzie (sau termic)
ca în cazul diodelor p - n obişnuite."
Caracteristica curent - tensiune a unei diode tunel este indicată în
figura 9.16. Se pot observa cele trei zone distincte de funcţionare : A-B
(normală), B-D (în care creşterea tensiunii produce o scădere a curentului)
şi D-E (normală).
Existenţa zonei B-D, în care o variaţie pozitivă a tensiunii (ΔU > 0)
produce o variaţie negativă a curentului (Δi < 0) permite să se spună că
dioda tunel este un dispozitiv electronic cu rezistenţă dinamică negativă.

a) Polarizare nulă b) Polarizare pană la tensiunea

Up

211
 c) Polarizare cu tensiunea U2 d) Polarizare cu tensiunea
Cu Up < U2 ≤ Uv U3 > Uv

Figura 9.15 – Diagramele de energie ale diodei tunel

În figura 9.16 notaţiile ip şi Up desemnează curentul şi respectiv

tensiunea de pic (de vârf, maximă) iar notaţiile iv şi Uv corespund
curentului, respectiv tensiunii de vale (minime).
Deoarece efectul de tunelare este un efect cuantic, dioda tunel îşi
păstrează proprietăţile (caracteristica) până la frecvenţe foarte înalte (de
ordinul GHz), ceea ce o face extrem de utilă în aplicaţii din domeniul
microundelor sau în construcţia circuitelor rapide de impulsuri (inclusiv în
tehnica de calcul) ca generatoare de semnal.

Figura 9.16 – Caracteristica curent-tensiune a diodei tunel

În literatura de specialitate se poate citi despre utilizarea diodei tunel

în circuite de amplificare, oscilaţie şi comutaţie. Ea se realizează - la ora
actuală - folosind şi alte materiale semiconductoare (în plus faţă de Ge,
utilizat iniţial) : Si, InSb, GaAs, PbTe, GaSb, SiC, etc.

212
 9.5.3 Caracteristica curent - tensiune a unei diode tunel

În figura 9.16 se observa că este extrem de complicat de formulat o

relaţie matematică, care să descrie simultan dependenţa dintre curent şi
tensiune în toate cele trei zone mai sus menţionate. Din acest motiv - în
practică - se foloseşte o relaţie empirică, având forma :

i = C•U•e−αU + B•(eβU −1) (9.34)

unde notaţiile C, α, B şi β desemnează constante de material pozitive.

Valoarea acestora se calculează prin intermediul valorilor experimentale ip,
Up, iv şi Uv , folosindu-se următorul set de relaţii:

1 ip
 ; C  e unde e≈2,72
Up Up
 Uv

1  iv  C U v  e Up

2  2 U v 
  ;    e , unde  (9.35)
1  
Uv Uv
Uv Up
 2  C e C e
Up

 Up

Prin urmare algoritmul care permite stabilirea caracteristicii teoretice

a unei diode tunel implică următoarele etape :
- efectuarea de măsurători pentru reprezentarea grafică a
caracteristicii experimentale curent - tensiune (curent în funcţie de
tensiunea aplicată) ;
- citirea (de pe grafic) a valorilor experimentale iv , Uv , ip şi Up;
- calcularea constantelor de material α, C, β şi B;
- folosind aceste constante în relaţia (1) se trece la calcularea
curentului teoretic pentru diferite valori ale tensiunii (aceleaşi valori care au
fost utilizate în măsurători pentru caracteristica experimentală) ;
- - reprezentarea grafică iteoretic = f(U)

213
 9.5.4 Descrierea montajului experimental

Pentru determinarea caracteristicii experimentale curent - tensiune

se foloseşte montajul din figura 9.17, cu următoarele precizări:

Figura 9.17 – Montajul experimental

U - reprezintă o sursă de tensiune stabilizată (în domeniul 0 ÷ 24 V) ;

P - este potenţiometrul sursei (cu două reglaje de selecţie : BRUT şi FIN)
care permite reglarea (impusă) a tensiunii de polarizare a diodei ;
V - este un voltmetru care înregistrează valorile tensiunii de polarizare (este
deja fixat pe scala de 25 V / se recomandă a nu se umbla la comutatorul de
scală !) ;
A este un miliampermetru care - pentru efectuarea măsurătorilor - a
fost deja fixat pe scala de 24 mA.

9.5.5 Modul de lucru şi prelucrarea datelor experimentale

Deoarece trebuie parcurse toate etapele specificate de algoritmul

precizat mai sus, primul lucru care trebuie făcut constă în efectuarea
experimentului.
I. Se modifică tensiunea de polarizare aplicată pe dioda tunel şi se
citesc valorile corespunzătoare ale curentului. Datele se trec în primele
două coloane ale Tabelului 1. Deoarece pe miliampermetru se citesc -
atunci când se efectuează experimentul - valori exprimate în diviziuni,
trecerea la valorile din cea de-a treia coloană a tabelului se face ţinându- se
cont de factorul de scală.
In principiu orice factor de scală se calculează prin aplicarea
regulii de trei simplă (bazată pe directa proporţionalitate dintre mărimile
implicate) : "dacă la N diviziuni care corespund capului de scală al
aparatului corespunde valoarea maximă A a capului de scală, la o singură
diviziune cât corespunde ?"

214
 N ( = 150 div) ................... A (în cazul nostru 24 mA)
1 div..................................x (mA)
A 24mA mA
x   0,16
N 150div div

Prin urmare, toate valorile exprimate în diviziuni trebuie înmulţite cu x,

care reprezintă aşa- numitul factor de scală. Ca exemplu : o valoare de 30
div pe scala de 24 mA înseamnă :
mA
30div  x  30div  0,16  4,8mA
div
Tabelul 1

Valori calculate
Date experimentale (teoretice)
U (V) i (div) i (mA) iteoretic
(mA)
0
0,5
1
1,5
2
2,5
3
3,5
4
.................................
21
21,5

II. Se reprezintă grafic dependenţa experimentală i = f(U) / Atenţie :

valorile tensiunii U se distribuie pe axa Ox (pe abscisă) în timp ce valorile
curentului i se distribuie pe axa Oy (pe ordonată).

III. Se identifică punctul B (unde se citesc valorile lui Up şi ip) şi

punctul D (unde se citesc valorile Uv , iv). Se efectuează calculele necesare,
utilizând setul de relaţii (3). Datele se completează în referat sub forma :

 Atenţie : a nu se uita precizarea

i p  ...  
   unităţilor de măsură şi a ordinelor de
U p  ... 
.....

  C  .....
iv  ...   215
 
1  ...    ....
U v  ...  
 2  ...  B  ....

mărime pentru fiecare dintre mărimile fizice şi respectiv constantele
care intervin în calcule.

IV. Se calculează (folosind datele de la punctul 3 şi relaţia (1))

valorile curentului teoretic pentru aceleaşi valori ale tensiunii (utilizate
experimental), care sunt deja trecute în prima coloană a tabelului
Rezultatele calculelor se trec în tabel în cea de-a treia coloană, desemnată
iteoretic.
V. Pe un alt grafic se reprezintă caracteristica teoretică Se fac
aprecieri calitative în ceea ce priveşte aspectul comparativ al celor două
curbe.

VI. In zona B-D a caracteristicii teoretice (zona corespunzătoare

rezistenţei negative), pe porţiunea relativ liniară - se alege un punct C (vezi
figura 9.16). În acest punct se calculează :
U
Rd 
i
Se compară această valoare cu cea obţinută - procedând asemănator -
de pe caracteristica experimentală.
VII. Se compară toate rezultatele obţinute teoretic şi experimental
(curenţi, tensiuni, constante de material, aspectul curbelor, etc)

9.5.6 Intrebări

1. Cum se comportă o diodă "normală" (cum arată caracteristica ei la

polarizare directă
şi inversă) ? Care sunt elementele comune şi diferenţele dintre o diodă
"normală" şi
dioda tunel ?
2. Cum credeţi că se modifică caracteristica diodei tunel la creşterea
temperaturii ? Dar
în cazul unei diode "normale" ?
3. O aplicaţie importantă în cazul diodelor "normale" este redresarea
curentului în
regim alternativ. Credeţi că o diodă tunel poate fi folosită în acest scop ?
4. Ce credeţi că înseamnă - prin prisma bilanţului de putere într-un circuit
electronic – rezistenţa dinamică negativă ?
216
 CAPITOLUL 10. TESTE GRILĂ

Grilele propuse pot avea unul sau mai multe răspunsuri corecte:

1. Care dintre urmatoarele mărimi fizice reprezintă mărimi fizice

fundamentale?
a) Lungimea
b) Timpul
c) Masa
d) Intensitatea curentului
e) Intensitatea luminoasă
f) Sarcina electrică
g) Intensitatea câmpului electric

2. Ce este Newtonul?
a) Forţa care acţionează asupra unui corp cu masa de 1 kg şi îi imprimă
o viteză de 1m/s
b) Forţa care acţionează asupra unui corp cu masa de 1 kg şi îi imprimă
o acceleraţie de 1m/s2
c) Unitatea de masură a lucrului mecanic
d) Unitatea de masură a forţei

3. Ce este Joulul?
a) Unitatea de masură a lucrului mecanic
b) Lucrul mecanic efectuat de un corp cu masa de 1 Kg pentru a fi
deplasat pe o distanţă de 1 m
c) Lucrul mecanic efectuat de o forta de 1 N, pentru a deplasa pe o
distanţă de 1 m un corp cu masa de 1 kg
d) Unitatea de masură a forţei

4. Ce reprezintă forţa?
a) O mărime fizică fundamentală
b) O acţiune
c) O mişcare

5. Ce reprezintă lucrul mecanic?

a) O acţiune
217
 b) O mişcare făcută pentru a deplasa un corp
c) O acţiune imprimată unui corp pentru a fi deplasat pe o anumită
distanţă

6. Ce este acceleraţia?
a) O forţă
b) O variaţie a distanţei în unitatea de timp
c) O variaţie a vitezei în unitatea de timp

7. Ce reprezintă viteza?
a) O mişcare
b) O variaţie a distanţei în unitatea de timp
c) O variaţie a acceleraţiei în unitatea de timp

8. Care este unitatea de măsură a acceleraţiei în sistem internaţional?

a) Metrul
b) m/s2
c) m/s

9. Care este unitatea de măsură a forţei?

a) N
b) m/s2
c) kg/m*s2
d) kg/m

10. Care este unitatea de măsură a vitezei?

a) m/s
b) m/s2
c) kg/s
d) km/h

11. Care este unitatea de măsură a lucrului mecanic în sistem

internaţional?
a) N/m
b) J
c) N*m
d) Kg/s2

12. Ce reprezintă energia cinetică?

a) produsul dintre masa unui corp şi viteza lui ridicată la pătrat
b) semiprodusul dintre masa unui corp şi viteza lui ridicată la pătrat
c) o degajare de caldură

218
 d) un lucru mecanic
e) energia pe care o au corpurile aflate în mişcare

13. Care este varianta corectă a enunţului teoremei de variaţie a energiei

cinetice?
a) Lucrul mecanic efectuat de rezultanta forţelor ce acţionează asupra
unui punct material este egal cu variaţia energiei cinetice pentru acel
punct material
b) Lucrul mecanic efectuat de o forţă asupra unui punct material este
egal cu energia cinetică a acelui punct material
c) Lucrul mecanic efectuat de o forţă asupra unui punct material este
egal cu variaţia energiei cinetice pentru acel punct material

14. Ce reprezintă energia potenţială?

a) Un lucru mecanic
b) O degajare de căldură
c) O energie caracteristică unui corp ce se inmagazinează la ridicarea
unei greutăţi

15. Care este enuntul principiului 1 al mecanicii?

a) Poziţia de stare, cât timp nu se acţionează asupra corpului cu o
forţă externă, nu se modifică. Un corp îşi păstrează starea de
repaus sau de mişcare rectilinie uniformă atâta timp cât asupra
lui nu se acţioneaza cu o forţă externă care să îi modifice această
stare.
b) Un corp în mişcare îşi păstrează starea de mişcare rectilinie
uniformă şi în cazul în care asupra lui se acţionează cu o forţă
c) Un corp aflat în repaus, rămâne în repaus chiar dacă asupra lui
acţionăm cu o forţă exterioară

16. Care este enunţul principiului al 2-lea al mecanicii?

a) Forţa este invers proporţională cu produsul dintre masa şi
acceleraţia corpului
b) Derivata impulsului unui punct material, în raport cu timpul,
reprezinăa rezultanta tuturor forţelor care acţioneaza asupra
punctului material ca urmare a tuturor interacţiunilor cu alte
corpuri
c) Forţa este direct proporţională cu produsul dintre masa şi
acceleraţia corpului
d) Forţa este direct proporţionala cu produsul dintre masa şi viteza
corpului

219
17. Care este enunţul principiului al 3-lea al mecanicii?
a) Dacă un corp acţioneaza asupra altui corp cu o anumită forţă, cel
de-al doilea corp nu va reacţiona în nici un fel
b) Dacă un corp acţioneaza asupra altui corp cu o anumită forţă
acţiune, cel de-al doilea corp va acţiona asupra primului cu o
forţă egală şi de sens contrar numită reacţiune
c) Dacă un corp acţioneaza asupra altui corp cu o anumită forţă
acţiune, cel de-al doilea corp va acţiona asupra primului cu o
forţă egală numită reacţiune

18. Ce spune legea lui Hooke?

a) alungirea absolută  l a unei bare elastice este invers
proporţională cu forţa F, şi cu secţiunea transversală S,
depinzând de modulul de elasticitate (a lui Young ) al
materialului din care este confecţionat şi direct proporţională cu
lungimea l a barei neterminate.
b) alungirea absolută  l a unei bare elastice este invers
proporţională cu forţa F, cu lungimea l a barei neterminate şi
invers proporţională cu secţiunea transversală S, depinzând de
modulul de elasticitate ( a lui Young ) al materialului din care
este confecţionat.
c) alungirea absolută  l a unei bare elastice este proporţională cu
forţa F, cu lungimea l a barei neterminate şi invers proporţională
cu secţiunea transversală S, depinzând de modulul de elasticitate
( a lui Young ) al materialului din care este confecţionat.

19. Forţa elastică este:

a) Direct proporţională cu constanta de elasticitate
b) Direct proporţională cu alungirea absolută
c) Indirect proporţională cu lucrul mecanic efectuat de ea

20. Forţa de greutate este:

a) direct proporţională cu acceleraţia gravitaţională
b) invers proporţională cu acceleraţia gravitaţională
c) depinde de masa corpului şi de acceleraţia lui

21. Forţa conservatoare este

a) forţa pentru care lucrul mecanic depinde de forma drumului
dintre poziţia iniţială şi poziţia finală a corpului
b) forţa pentru care lucrul mecanic efectuat este independent de
forma drumului între poziţia iniţială 1 şi poziţia finală 2

220
 c) forţa pentru care lucrul mecanic efectuat depinde nu numai de
capetele drumului ci şi de forma drumului

22. Forţa non conservatoare este:

a) forţa pentru care lucrul mecanic depinde de forma drumului
dintre poziţia iniţială şi poziţia finală a corpului
b) forţa pentru care lucrul mecanic efectuat este independent de
forma drumului între poziţia iniţială 1 şi poziţia finală 2
c) forţa pentru care lucrul mecanic efectuat depinde nu numai de
capetele drumului ci şi de forma drumului

23. Ciocnirea plastică reprezintă:

a) Ciocnirea a 2 corpuri fără degajare de căldură
b) Ciocnirea a 2 corpuri cu degajare de căldură
c) Ciocnirea a două corpuri, care în urma ciocnirii se deformează şi
pleacă mai departe împreună cu aceeaşi viteză

24. Ciocnirea elastică reprezintă:

a) Ciocnirea a 2 corpuri fără degajare de căldură
b) Ciocnirea a 2 corpuri cu degajare de căldură
c) Ciocnirea a două corpuri, care în urma ciocnirii se deformează şi
pleacă mai departe împreuna cu aceeaşi viteză
d) Ciocnirea a două corpuri care în urma ciocnirii pleacă cu viteze
diferite pe direcţii diferite

25. În cazul ciocnirilor Q reprezintă:

a) Degajarea de căldură în urma ciocnirii elastice
b) Energia degajată în urma ciocnirii
c) Căldura schimbată de cele 2 corpuri
d) Căldura degajată în urma ciocnirii plastice

26. Primul postulat al termodinamicii spune:

a) Un sistem termodinamic izolat ajunge întotdeauna, după un
interval de timp oarecare, într-o stare de echilibru termodinamic,
din care nu poate ieşi niciodată de la sine.
b) Un sistem termodinamic izolat ajunge întotdeauna, dupa un
interval de timp oarecare, într-o stare de echilibru termodinamic,
din care poate ieşi oricând de la sine.
c) Un sistem termodinamic ajunge întotdeauna, dupa un interval de
timp oarecare, într-o stare de echilibru mecanic, din care nu
poate ieşi niciodată de la sine.

221
 d) procesele termodinamice se desfaşoară întotdeauna de la stări de
neechilibru spre stări de echilibru termodinamic.

27. Al doilea postulat al termodinamicii spune:

a) Un sistem termodinamic izolat ajunge întotdeauna, după un
interval de timp oarecare, într-o stare de echilibru termodinamic,
din care nu poate ieşi niciodată de la sine.
b) Două sisteme termodinamice A si B care pot schimba caldură
între ele se află în contact termic. Dacă 2 sisteme sunt aduse în
contact termic şi nu schimbă caldură între ele, se spune că ele
sunt în stare de echilibru termic.
c) Echilibru termic este tranzitiv.
d) Două sisteme termodinamice A şi B care pot schimba caldură
între ele se află în contact termic. Dacă 2 sisteme nu sunt aduse
în contact termic şi nu schimbă caldură între ele, se spune că ele
sunt în stare de echilibru termic.

28. Care este cea mai utilizată scală de măsurare a temperaturii

a) Celsius
b) Kelvin
c) Fahrenheit
d) Reaumar

29. Măsurarea temperaturii se bazează pe proprietăţile reductibile ale

substanţei. Acestea sunt:
a) Dilatarea termică a corpurilor solide, lichide, gazoase;
b) Dependenţa de temperatură a tensiunii electrice de contact dintre
doi conductori (termocuple);
c) Dependenţa de temperatură a rezisţentei electrice pentru
conductori şi semiconductori;
d) Emisia luminii de către corpurile solide la temperaturi înalte
(pirometre).

30. Ecuaţia termică de stare spune că:

a) Produsul dintre presiune şi volum variază direct proporţional cu
temperatura.
b) Produsul dintre presiune şi volum variază invers proporţional cu
temperatura.
c) Produsul dintre presiune şi temperatură variază invers
proporţional cu volumul.
d) Produsul dintre temperatură şi volum variază invers proporţional
cu presiunea.

222
31. Enunţul:” Presiunea unui gaz aflat la temperatură constantă variază
invers proporţional cu volumul gazului pV = ct” este al legii:
a) Boyle Mariotte
b) Gay Lussac
c) Charles

32. Enunţul:” Volumul unui gaz aflat la presiune constantă variază direct
V
proporţional cu temperatura  ct ” este al transformării:
T
a) Izoterme
b) Izobare
c) Izocoră
d) Adiabată

33. Enuntul: ”Presiunea unui gaz ideal menţinut la volum constant

variază liniar cu temperatura” este al legii:
a) Boyle Mariotte
b) Gay Lussac
c) Charles

34. Principiul 1 al termodinamicii spune că:

a) U  U 2  U1  Q  L
b) Este imposibil de realizat o maşină termică care ar putea să
efectueze lucru mecanic, într-un proces ciclic, fără să primească
caldură din exterior
c) Este imposibil de realizat o maşină termică care ar putea să
efectueze lucru mecanic, într-un proces ciclic, fără să primească
caldură din interior
d) Este imposibil de realizat o maşină termică care ar putea să
efectueze lucru mecanic, într-un proces ciclic, primind caldură
din exterior

35. Procesele ciclice sunt procesele în care:

a) Variaţia energiei interne este diferită de zero
b) Variaţia energiei interne este zero
c) Variaţia de caldură este egală cu variaţia lucrului mecanic
d) Produsul dintre presiune şi volum este nul

36. Principiul 2 al termodinamicii spune că:

223
 a) Este imposibil de realizat o transformare al cărui unic rezultat
final să fie transformarea în lucru mecanic a căldurii primite de
la o sursă de temperatură uniformă.
b) Într-o destindere izotermă a gazului ideal, lucru mecanic efectuat
este egal cu caldura primită.
c) În apropierea oricărei stări termice de echilibru a unui sistem
termodinamic omogen, există altă stare, care se deosebeşte puţin
de prima şi care nu poate fi atinsă niciodată, plecând din prima
stare într-un proces cvasistatic, reversibil şi adiabatic.
d) Lucru mecanic poate fi integral transformat în caldură, iar
caldura nu poate fi niciodată transformată integral în lucru
mecanic

37. Care este legatura dintre căldura elementară şi variaţia de entropie

a) Nu există legatură
b) Căldura depinde de temperatură
c) Variaţia căldurii este direct proporţională cu variaţia entalpiei
d) Variaţia căldurii este direct proporţională cu variaţia entropiei

38. Care este legătura dintre căldura elementară şi variaţia de entropie în

procesul adiabatic:
dT
a)  QP   cP dT dS p   cP
T

dT
b)  QV   cv dT dSV   cv
T
dV dV
c)  QT   RT dST   R
V V
d)  Q  0  dS  0

39. Care este legătura dintre căldura elementară şi variaţia de entropie în

procesul izoterm:
dT
a)  QP   cP dT dS p   cP
T

dT
b)  QV   cv dT dSV   cv
T
dV dV
c)  QT   RT dST   R
V V

224
 d)  Q  0  dS  0

40. Care este legătura dintre căldura elementară şi variaţia de entropie în

procesul izobar:
dT
a)  QP   cP dT dS p   cP
T

dT
b)  QV   cv dT dSV   cv
T
dV dV
c)  QT   RT dST   R
V V
d)  Q  0  dS  0

41. Care este legătura dintre cţldura elementară şi variaţia de entropie în

procesul izocor:
dT
a)  QP   cP dT dS p   cP
T

dT
b)  QV   cv dT dSV   cv
T
dV dV
c)  QT   RT dST   R
V V
d)  Q  0  dS  0

42. Care dintre enunţurile de mai jos reprezintă proprietăţi ale entropiei:
a) S - functie de stare, dS – diferenţiala totală exactă rezultând
 dS  0 - indiferent de tipul procesului ciclic
b) În procesele cvasistatice şi adiabatice se conservă
S  ct. d 0
N
c) Entropia absolută este o funcţie de stare adiabatică S   S k
k 1

225
 d) Entropia este definită numai până la o constasntă arbritrară
aditivă S 0 , care nu poate fi determinată din pr II , dar variaţia de
2
Q
entropie este bine definită S2  S1  
1
T
43. Principiul al 3-lea al termodinamicii spune că:
a) Din datele experimentale, concluzionăm că la T = 0 , entropia
sistemelor termodinamice tinde spre o valoare constantă
lim S  0
T  ok

b) Pentru T  Ok , S  0 entropia absolută a unui sistem

termodinamic tinde catre 0, când temperatura absolută tinde catre
Ok
c) Indiferent de procesul efectuat, capacitatea calorică a sistemului
termodinamic se anulează o dată cu temperatura

44. Care dintre enunţurile de mai jos reprezintă consecinţe ale

principiului al 3-lea?
a) Indiferent de procesul efectuat, capacitatea calorică a sistemului
termodinamic se anulează o dată cu temperatura.
b) Pentru T  Ok , coeficientul de dilatare termică  şi
coeficientul termic al presiunii  , tind la zero.
c) Pentru T  Ok , entropia nu poate fi modificată prin nici un fel
de acţiune izotermă de zero absolut; coincide cu adiabata.

45. Care este semnificaţia fizică a anulării capacităţii calorice:

a) Temperatura de 0k reprezintă acea stare în care sistemul nu mai
poate ceda caldură, deoarece este atinsă starea de energie minimă
b) Temperatura de 0k reprezintă acea stare în care sistemul poate
ceda caldură, deoarece este atinsă starea de energie minimă
c) Temperatura 0k este principial inaccesibilă
d) Temperatura 0k este principial accesibilă

46. Care sunt potenţialele termodinamice?

a) Energia internă
b) Temperatura
c) Energia liberă
d) Presiunea
e) Lucru mecanic
f) Entalpia liberă
g) Entalpia

47. Care sunt parametrii în funcţie de care se defineşte energia internă:

226
 a) Presiunea şi temperatura
b) Presiunea şi volumul
c) Entropia şi volumul
d) Entropia şi temperatura

48. Care sunt parametrii în funcţie de care se defineşte energia liberă?

a) Presiunea şi temperatura
b) Entropia şi volumul
c) Temperatura şi volumul
d) Entropia şi temperatura

49. Care sunt parametrii în funcţie de care se defineşte entalpia?

a) Presiunea şi temperatura
b) Presiunea şi volumul
c) Entropia şi temperatura
d) Entropia şi presiunea

50. Care sunt parametrii în funcţie de care se defineşte entalpia liberă?

a) Presiunea şi temperatura
b) Presiunea şi volumul
c) Entropia şi volumul
d) Entropia şi temperature

51. Care este cauza atracţiei gravitaţionale?

a) Interacţiunea sarcinilor
b) Masa corpurilor
c) Interacţiunile culombiene

52. Care este cauza interacţiunii culombiene?

a) Atracţia gravitaţionalş
b) Atracţia sarcinilor electrice
c) Atracţia sau respingerea sarcinilor electrice

53. Legea conservării sarcinii electrice spune că:

a) Într-un sistem de corpuri, suma algebrică a sarcinilor electrice
rămâne constantă
b) Într-un sistem izolat de corpuri, suma algebrică a sarcinilor
electrice nu rămâne constantă
c) Într-un sistem izolat de corpuri, suma algebrică a sarcinilor
electrice ramane constantă

54. Forţa cu care sarcina electrică q acţionează asupra unei sarcini

electrice de probă este:

227
 1 q1q2 1 q1q2
F21   F12  er   r2  r1 
4 r 4 r  r1 
2 3
a) 2

q
b) Fi  qi er
4 r 2
c) Direct proporţională cu produsul dintre sarcina respectivă şi
sarcina de probă şi invers proporţională cu patratul distanţei
dintre ele

55. Intensitatea câmpului electric generat de o sarcină electrică

punctiformă este:
a) Forţa aplicată produsului dintre sarcina elementară şi sarcina de
probă
b) E=F/qi
c) I=Q/s
d) Sarcina transportată în unitatea de timp

56. Care este sensul liniilor de câmp?

a) Dinspre sarcinile negative spre sarcinile pozitive
b) Dinspre sarcinile pozitive spre cele negative
c) Sensul liniilor de câmp coincide cu sensul forţei care ar acţiona
în punctul respectiv asupra unei sarcini electrice negative
d) Sensul liniilor de camp coincide cu sensul forţei care ar acţiona
în punctul respectiv asupra unei sarcini electrice pozitive

57. Care este enunţul pentru principiul superpoziţiei cămpurilor electrice

a) Sensul liniilor de câmp coincide cu sensul forţei care ar acţiona
în punctul respectiv asupra unei sarcini electrice pozitive
b) Dacă într-un punct din spaţiu, câmpul electric este generat de un
ansamblu de sarcini electrice punctiforme q1 , q2 ,...., qn , atunci
intensitatea câmpului electric generat de sarcina electrică qi , va
fi egală cu suma tuturor intensităţilor generate de curentul
electric în acel câmp
c) Dacă într-un punct din spaţiu, câmpul electric este generat de un
ansamblu de sarcini electrice punctiforme q1 , q2 ,...., qn , atunci
intensitatea câmpului electric generat de sarcina electrică qi , va
fi egală cu suma intensităţilor câmpurilor electrice generate de
fiecare sarcina

58. Teorema lui Gauss spune că:

228
 a) Fluxul vectorului intensitate a câmpului electric E , printr-o
suprafaţă închisă, de orice formă, este egală cu suma algebrică a
sarcinilor electrice din interiorul volumului limitat de suprafaţă
împarţită la ε
b) Fluxul vectorului intensitate a câmpului electric E , printr-o
suprafaţă închisă, de orice formă, este egală cu suma algebrică a
sarcinilor electrice din interiorul volumului limitat de o suprafaţă
c) Fluxul vectorului intensitate a curentului electric E , printr-o
suprafaţă închisă, de orice formă, este egală cu suma algebrică a
sarcinilor electrice din interiorul volumului limitat de suprafaţa
împărţită la ε

59. Unitatea de măsură pentru intensitatea câmpului electric este:

a) Farad
b) Coulomb
c) Volt/metru
d) Volt
e) Weber

60. Unitatea de măsură pentru potenţialul electric este:

a) Farad
b) Coulomb
c) Volt
d) Volt/metru
e) Weber
61. Mărimile specifice curentului electric sunt:
a) Intensitatea curentului electric
b) Intensitatea câmpului electric
c) Potenţialul câmpului electric
d) Densitatea de sarcină
e) Sarcina
62. Intensitatea curentului electric este:
a) Variaţia intensităţii cămpului electric în unitate de timp
b) Variaţia potenţialului câmpului electric în unitatatea de timp
c) Variaţia sarcinii în unitatea de timp
d) Sarcina care trece printr-o secţiune transversală în unitatea de
timp
63. Intensitatea curentului electric se masoară în:
a) Farad
b) Coulomb
c) Volt/metru

229
 d) Volt
e) Weber
f) Amper

64. Amperul este:

a) sarcina electrică ce parcurge o secţiune transversală în timp
de o secundă
b) intensitatea curentului electric ce parcurge o secţiune
transversală în timp de o secundă
c) potenţialul curentului electric ce parcurge o secţiune
transversală în timp de o secundă
d) unitatea de măsură a intensităţii curentului electric

65. Densitatea curentului electric este:

a) mărime fizică scalară, orientată în sensul intensităţii
curentului electric şi având modulul egal cu sarcina electrică
care trece prin unitatea de timp, prin unitatea de arie a
secţiunii transversale a conductorului
b) mărime fizică vectorială, orientată în sensul intensităţii
câmpului electric şi având modulul egal cu sarcina electrică
care trece prin unitatea de timp, prin unitatea de arie a
secţiunii transversale a conductorului
c) mărime fizică vectorială, orientată în sensul intensităţii
curentului electric şi având modulul egal cu sarcina electrică
care trece prin unitatea de timp, prin unitatea de arie a
secţiunii transversale a conductorului

66. Volumul molar este direct proporţional cu:

a) Masa atomică
b) Densitatea masică
c) Potenţialul câmpului electric
d) Intensitatea câmpului electric

67. Volumul molar este invers proporţional cu:

a) Masa atomicţ
b) Densitatea masică
c) Potenţialul câmpului electric
d) Intensitatea câmpului electric

68. Valoarea sarcinii electrice elementare este:

a) 1,6*10-19C
b) 2,71*10-19C

230
 c) 2,71*10-19A
d) 1,6*10-19A

69. Legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit spune că:

a) I=U/R
b) E=U/R
c) Intensitatea curentului electric printr-un circuit este invers
proporţională cu tensiunea electromotoare din circuit şi
invers proporţională cu rezistenţa totală a circuitului
d) Intensitatea curentului electric printr-un circuit este direct
proporţionala cu tensiunea electromotoare din circuit şi
invers proporţională cu rezistenţa totală a circuitului

70. Rezistenţa interioară pentru o porţiune de circuit este:

a) Nulă
b) Direct proporţională cu rezistenţa totală a circuitului
c) Invers proporţională cu rezistenţa totală a circuitului
d) Egală cu rezistenţa exterioară a circuitului

71. Legea lui Ohm pentru un circuit electric simplu este:

a) Intensitatea curentului electric printr-un circuit este direct
proporţională cu tensiunea electromotoare din circuit şi direct
proporţională cu rezistenţa totală a circuitului
b) Intensitatea curentului electric printr-un circuit este direct
proporţională cu tensiunea electromotoare din circuit şi
invers proporţională cu rezistenţa totală a circuitului
c) I=U/(R+r)
d) I=E/(R+r)

72. Prima lege a lui Kirchhoff este:

a) legea conservării sarcinii electrice afirmă ca suma algebrică a
intensităţilor curenţilor electrici dintr-un nod al reţelei este
egală cu zero
b) legea conservării sarcinii electrice afirmă că suma algebrică a
intensităţilor curenţilor electrici dintr-un ochi al reţelei este
egală cu zero
c) în orice nod al reţelei electrice, suma căderilor de tensiune
R i I i , este egală cu suma algebrică a tensiunilor
electromotoare conectate în nodul respectiv
d) în orice ochi a reţelei electrice, suma căderilor de tensiune
R i I i , este egală cu suma algebrică a tensiunilor
electromotoare conectate în ochiul respectiv
231
73. A doua lege a lui Kirchhoff este:
a) legea conservării sarcinii electrice afirmă că suma algebrică a
intensităţilor curenţilor electrici dintr-un nod al reţelei este
egală cu zero
b) legea conservării sarcinii electrice afirmă că suma algebrică a
intensităţilor curenţilor electrici dintr-un ochi al reţelei este
egală cu zero
c) în orice nod al reţelei electrice, suma căderilor de tensiune
R i I i , este egală cu suma algebrică a tensiunilor
electromotoare conectate în nodul respectiv
d) în orice ochi a reţelei electrice, suma căderilor de tensiune
R i I i , este egală cu suma algebrică a tensiunilor
electromotoare conectate în ochiul respectiv

74. Dispersia depinde de

a) Indicele de refracţie
b) pulsaţie
c) dependenţa indicelui de refracţie de pulsaţie sau de lungimea
de undă ce străbate acel mediu
d) lungimea de undă

75. Formula pentru viteza de propagare a undei este

a) c = v/n
b) v = c/n
c) v = n/c
d) c = n/v

76. Viteza luminii în vid este:

a) c = v/n
b) c = n/v
c) v = n/c
d) c = n*v

77. Ce este difracţia?

a) fenomenele ce apar când undele nu întâlnesc neomogenităţi
si nu se generează abateri de la legile opticii geometrice
b) fenomenele ce apar când undele întâlnesc neomogenităţi ce
generează abateri de la legile opticii geometrice
c) fenomenele ce apar când undele întâlnesc obiecte ce
generează abateri de la legile opticii geometrice

232
 d) fenomenele ce apar când undele întâlnesc omogenităţi ce
generează abateri de la legile opticii geometrice

78. Ce reprezinta difracţia Fraunhofer?

a) Fenomenul de difracţie care apare atunci când sursa de
lumina este foarte îndepărtată de o neomogenitate (obstacol),
astfel încât razele luminoase sunt practic paralele
b) Fenomenul de difracţie care apare atunci când sursa de
lumina este foarte îndepărtată de o astfel de neomogenitate
(obstacol), astfel încât razele luminoase sunt practic
perpendiculare
c) Fenomenul de difracţie care apare atunci când sursa de
lumina este foarte apropiata de o neomogenitate (obstacol),
astfel încât razele luminoase sunt practic paralele
d) Fenomenul de difracţie care apare atunci când sursa de
lumina este foarte apropiata de o neomogenitate (obstacol),
astfel încât razele luminoase sunt practic perpendiculare

79. Pe ce se bazează principiul Huygens Fresnel ?

a) afirmă că undele emise de sursa secundară de radiaţie ce
ajung în zona obstacolului generează în fiecare punct al
suprafeţei  din aceasta zonă alte unde secundare care au o
amplitudine şi fază egale cu amplitudinea şi respectiv faza
undei secundare (iniţiale) sosite în punctul respectiv
b) afirmă că undele emise de sursa primară de radiaţie ce ajung
în zona obstacolului generează în fiecare punct al suprafeţei
 din aceasta zona unde secundare care au o amplitudine şi
fază egale intre ele
c) afirmă că undele emise de sursa primară de radiaţie ce ajung
în zona obstacolului generează în fiecare punct al suprafeţei
 din aceasta zonă unde secundare care au o amplitudine şi
fază egale cu amplitudinea şi respectiv faza undei primare
(iniţiale) sosite în punctul respectiv

80. Care dintre următoarele relaţii, este formula lui Galilei?

a) v 2  v0  2ax
2

b) v 2  2ax
c) v 2  2ax  x0 
d) v 2  v0  2ax  x0 
2

e) v 2  v0  2ax  x 0 
2

233
 v 2  v0  2ax0
2
f)

81. Care este unitatea de măsură în sistemul internaţional pentru energia

cinetică ?
a) A
b) J
c) V
d) W
e) N
f) s

82. În cât timp parcurge un automobil, cu viteyă constantă v=90 km/h

distanţa dintre două borne kilometrice succesive?
a) 38 s
b) 35 s
c) 60 s
d) 48 s
e) 40 s
f) 50 s

83. Un corp cade liber de la înălţimea h=20 m. Considerând g=10m/s 2 ,

care este timpul de cădere?
a) 6 s
b) 1 s
c) 4 s
d) 2 s
e) 5 s
f) 1,5 s

84. Care dintre mărimile fizice de mai jos are caracter vectorial?
a) energia
b) masa
c) rezistenţa electrică
d) impulsul mecanic
e) tensiunea electromotoare
f) densitatea

85. Un corp este aruncat de jos în sus cu viteza iniţială v 0 =20 m/s.
Considerând g=10m/s 2 , care este distanţa parcursă în ultima
secundă în timpul urcării?
a) 5 m
b) 2,8 m
234
 c) 4,5 m
d) 1,5 m
e) 0,8 m
f) 3,5 m

86. Să se indice afirmaţia adevărată despre forţa de frecare de alunecare,

F f între două corpuri în mişcare relativă:
a) nu depinde de forţa de apăsare normală N
b) depinde de aria suprafeţei de contact
c) este dată de relaţia Fc   / N
d) nu depinde de aria suprafeţei de contact
e) verifică expresia Fc  N
f) depinde de viteza relativă a corpurilor

87. Un motociclist porneşte cu acceleratia a  0,40m / s 2 . Cât timp îi

trebuie cxa sa-şi mărească viteza de la v1  12m / s la v2  20m / s ?
a) 1 min
b) 10 s
c) 20 s
d) 25 s
e) 30
f) 15 s

88. O forţă F acţioneză asupra unui corp de masă m deplasându-l cu

distanţa d. Forţa este paralelă cu suprafaţa pe care se mişcă corpul.
Să se scrie expresia lucrului mecanic efectuat asupra corpului
a) L  Fd cos 
b) L  Fm
c) L  Fm / d
d) L  Fd
e) L  mdF 1
f) L  Fdm

89. Se dă enunţul: “Dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă,

numită acţiune, cel de-al doilea corp acţionează aupra primului cu o
forţă egală în modul şi opusă ca sens, numită reacţiune”. Cum se
numeşte acest principiu în mecanică?
a) Principiul fundamental al dinamicii
b) Principiul inerţiei
c) Principiul conservării energiei
d) Principiul suprapunerii forţelor

235
 e) Principiul acţiunii şi reacţiuii
f) Principiul conservării impulsului

90. Să se arate care dintre următoarele afirmaţii este corectă:

a) Energia potenţială şi energia cinetică nu depind de poziţie şi
de viteză
b) Energia potenţială şi energia cinetică sunt dependente de
viteză
c) Energia potenţială şi energia cinetică sunt dependente de
poziţie
d) Energia potenţială şi energia cinetică nu depind de viteză
e) Energia potenţială este o funcţie de poziţie iar energia
cinetică este o funcţie de viteză
f) Energia potenţială este o funcţie de viteză iar energia cinetică
este o funcţie de poziţie

91. Care este expresia spaţiului parcurs de un corp în mişcare uniform

accelerată fără viteză iniţială?
a) s  vt 2 / 2
b) s  at 2 / 2
c) s  at 2
d) s  at / 2
e) s  vt 2
f) s  vt / 2

92. Care sunt unităţile de măsură în sistemul internaţional pentru masă,

impuls şi energie?
a) kg, kgm, J
b) g , kgms1 , Js
c) kg, kgms1 , Js
d) tona, kgms1 , J
e) kg, kgms1 , J
f) kg, kgms1 , kJ

93. Un tramvai cu masa m=20 tone ciocneşte un ostacol cu viteza v=20

cm/s. Resortul tamponului se comprimă cu x=4cm. Să se calculeze
forţa maximă care acţionează asupra resortului.
a) 5  10 4 N
b) 9  10 3 N
c) 10 4 N

236
 d) 3 10 3 N
e) 10 3 N
f) 2  10 4 N

94. Un corp cade liber de la înălţimea h=20m. În acelaşi moment un alt

corp este aruncat vertical în jos de la înălţimea H=40 m. Să se afle
viteza iniţială a celui de-al doilea corp, dacă ambele corpuri cad
simultan pe pământ (g=10m/s 2 )
a) 9m / s 1
b) 9m / s 2
c) 10m / s 2
d) 15m
e) 10m / s 1
f) 10m

95. Care dintre următoarele expresii nu reprezintă legea lui Hooke?

1 Fl 0
a) l 
E S0
l 1
b) F  E
l0 S 0
F l
c) E
S0 l0
Fl
d) El  0
S0
e) lES 0  Fl 0
f)   E

96. Impulsul mecanic se măsoară în sistemul internaţional în:

a) N / s
b) N / s 2
c) kg  m / s 2
d) N  s
e) N  m / s
f) kg  s / m

97. Un corp este aruncat vertical în sus de la nivelul solului cu viteza

iniţială v0  35m / s şi revine la sol. Se consideră g=10m/s 2 . Spaţiul
parcurs în cursul celei de-a patra secunde de mişscare este:

237
 a) 5m
b) 4m
c) 10 m
d) 6m
e) 2,5 m
f) 3,5 m

98. Termenul v 2 / 2 din legea lui Bernoulli reprezintă:

a) presiunea de poziţie
b) principiul inerţiei
c) energia cinetică a unităţii de masă
d) presiunea statică
e) presiunea dinamică
f) debitul de fluid

99. Relaţia F m   p / t sau F   p / t reprezintă:

a) legea atracţiei universale
b) principiul fundamental al dinamicii
c) transformarea Galileo Galilei
d) principiul inerţiei
e) principiul suprapunerii forţelor
f) principiul acţiunii şi reacţiunii

100. După ce parcurge distanţa orizontală de 300 m, viteza unui vagon

scade la jumătate. În acel moment, vagonul se ciocneşte plastic cu un
vagon identic aflat în repaus. Ansamblul celor două vagoane
parcurge până la oprire distanţa:
a) 30 m
b) 25 m
c) 50 m
d) 22,5 m
e) 24 m
f) 37,5 m

238
Raspunsuri la testele grila

1. a,b,c,d,e
2. b,d
3. a,c
4. b,c
5. c
6. c
7. b
8. b
9. a,c
10. a,d
11. b
12. b,d,e
13. a
14. c
15. a
16. b,c
17. b
18. c
19. b
20. a
21. b
22. c
23. b,c
24. a,d
25. d
26. a,d
27. b,c
28. a
29. a,b,c,d
30. a
31. a
32. b
33. c
34. b
35. b,c
36. a,b,c
37. d
38. d
39. c

239
40. a
41. b
42. a,b,c,d
43. b
44. a,b,c
45. a,c
46. a,c,f,g
47. c
48. c
49. d
50. a
51. x
52. x
53. c
54. c
55. c
56. b,c
57. c
58. b,d
59. c
60. c
61. a, d
62. d
63. f
64. a,d
65. c
66. a
67. b
68. a
69. a,d
70. a
71. b,d
72. a
73. d
74. c
75. b
76. d
77. b
78. a
79. c
80. a
81. b
82. e

240
83. d
84. d
85. a
86. d
87. c
88. d
89. e
90. e
91. b
92. e
93. f
94. e
95. b
96. d
97. e
98. e
99. b
100.b

241
 Bibliografie

1) Creţu Traian , Fizică – curs universitar, Editura Tehnică, Bucureşti

1996

2) Gherbanovschi N., Manuale de fizică IX-XII, Editura Didactică şi

Pedagogică

3) Cone G., Probleme de fizică, Institutul Politehnic Bucureşti

1974,1975,1976

4) Popescu M, Cone G., Stanciu G., Probleme de fizică, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1993

5) Gheorghiu D., Gheorghiu S., Probleme de fizică pentru admiterea

în învăţământul superior, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
1975

6) Creţu Emil, Optică Tehnică – teorie şi calcul, Editura Academiei

Tehnice Militare, Bucureşti 1994

7) Creţu Emil, Optică ondulatorie si Fourier, Editura Academiei

Tehnice Militare, Bucureşti 1996

8) Creţu Emil, Optica laserilor, Editura Academiei Tehnice Militare,

Bucureşti 1997

242