să trăiască.

Dar Franța era deja îngrijorată de formarea unei Germanii Mari (care să cuprindă atât
teritoriile germane, cât și pe cele austriece), care să devină o amenințare pentru securitatea
europeană. Mai mult, delegații cehi, sloveni și polonezi aveau cereri importante pentru cuprinderea
în viitoarele lor state naționale a unor teritorii cu populație vorbitoare de limbă germană.
Rezultatul a fost un tratat care încerca un compromis între diferitele dorințe, reușind să
nemulțumească pe toată lumea, stabilind o nouă ordine în regiune. Oamenii trăitori în zonă au sperat
că noile state naționale vor permite apariția unei noi noi ere de prosperitate și pace, liberă de
conflictele naționaliste care marcaseră ultimii 50 de ani. Din păcate, aceste așteptări aveau să se
dovedească mult prea optimiste.
Anii interbelici au fost grei pentru evreii din regiune. Mulți naționaliști nu aveau încredere în
evrei, pe care îi considerau incomplet integrați în comunitățile naționale. Spre deosebire de
vremurile monarhiei austro-ungare, evreii au fost deseori ostracizați și discriminați. Deși
atitudinile antisemite erau răspândite și în timpul domniei Habsburgilor, evreii nu trebuiau să facă
față discriminării oficiale, în principal pentru că se dovediseră unii dintre cei mai ardenți sprijinitori
ai statului și monarhiei multinaționale austro-ungare.
Problemele economice generate de război și sfârșitul uniunii vamale austro-ungare au creat
greutăți în diferite regiuni ale fostului imperiu. Deși cele mai multe state apărute după război s-au
organizat ca democrații parlamentare, una câte una au eșuat sub o formă oarecare de autoritarism.
Unele dintre aceste state s-au aflat în competiție, fără a se ajunge la conflicte cu adevărat importante
(cu excepția războiului polono-sovietic). Mai târziu, după reînarmarea Germaniei, statele naționale
sud-est europene au fost incapabile să reziste atacurilor naziste și au căzut sub o dominație mai grea
decât cea a Imperiului Austro-Ungar.
Ocuparea statelor baltice
Ocuparea stetelor baltice se referă la perioada în care statele
baltice (Estonia, Letonia, Lituania) au suferit regimul ocupației străine, mai întâi din partea Uniunii
Sovietice ca urmare a prevederilor pactului de neagresiune sovieto-german din 1939, mai apoi din
partea Germaniei Naziste din 1941 până în 1944 și din nou din partea URSS din 1944 până în 1991.
În momentul în care s-a declanșat al doilea război mondial în 1939, soarta statelor baltice fusese deja
hotărâtă prin „Protocolul adițional secret” al pactului de neagresiune sovieto-german din august
1939.

Pierderile umane din timpul celui de-al doilea război mondial în statele baltice au fost printre cele
mai ridicate din Europa. Estimările oficiale arată o pierdere de 25% pentru Estonia, 30% pentru
Letonia și 15% pentru Lituania. Aceste pierderi, care cuprind atât pierderile provocate de lupte cât și
cele