au cerut în unanimitate ca țările lor să fie admise ca republici constituente sovietice.

Cererile
parlamentelor baltice au fost „aprobate”, iar cele trei republici au fost anexate în mod oficial de
Uniunea Sovietică.
Îmediat după alegeri, unități ale NKVD-ului, sub comanda Ivan Serov, au arestat mai mult de
15.000 de „elemente ostile” și membrii ai familiilor lor.. În primul al de ocupație sovietică, (iunie
1940 – iunie 1941), numărul execuțiilor confirmate, a deportaților și arestaților a fost de cel puțin
124.467, (59.732 estoni, 34.250 letoni și 30.485 lituanieni). Printre aceste victime s-au numărat 8
foști șefi de stat și 38 de foști miniștri estoni, 3 foști șefi de stat și 15 foști miniștri letoni și
președintele în funcție, 5 foști prim-miniștri și alți 24 foști miniștri lituanieni. Cea mai amplă acțiune
de „curățare” a fost planificată pentru noaptea de 27-28 iunie 1941, dar nu a mai avut loc din cauza
invaziei germane (Operațiunea Barbarossa). În conformitate cu opinia istoricului Robert Conquest,
deportările selective efectuate în statele baltice au reprezentat o politică de „decapitare” a unei
națiuni prin îndepărtarea purtătorilor ei de cuvânt”, politică care a fost evidentă în masacrul de la
Rainiai.
Între iulie și august 1940, ambasadorii statelor baltice din Statele Unite și Regatul Unit au
prezentat proteste oficiale împotriva ocupării sovietice și a anexării țărilor lor. SUA, în conformitate
cu principiile Doctrinei Stimson (declarația lui Sumner Welles din 23 iulie 1940), la fel ca și
majoritatea altor țări occidentale nu au recunoscut niciodată oficial anexarea, dar nu s-au amestecat
în mod direct în controlul sovietic din regiune. Statele baltice și-au continuat existența de jure în
conformitate cu prevederile dreptului internațional. Reprezentarea diplomatică și consulară a statelor
baltice a continuat să funcționaeze în unele state occidentale între 1940 - 1991 (SUA, Australia,
Elveția). Membrii corpului diplomatic al Estoniei, Letoniei și Lituaniei au continuat să exprime
poziția oficială a statelor lor și să protejeze interesele cetățenilor lor din străinătate în perioada
1940–1991, până la restabilirea independenței statelor baltice.
Evenimentele din statele baltice nu au fost izolate. În Finalanda și Peninsula Scandinavă,
marile puteri au pretins diferite concesiuni, care aduceau atingeri atât statutului lor de neutralitate cât
și suveranității naționale. Astfel, Germania a făcut presiuni asupra Suediei să asigure dreptul de
tranzit pentru transportul materialelor și personalului militar între Norvegia și porturile sudice
suedeze, drept pe care l-a obținut până la urmă, după ocuparea Norvegiei. Aproape imediat, Uniunea
Sovietică a început să exercite presiuni asupra Finlandei pentru a ceda drepturile asupra teritoriului
dintre baza navală Hanko și granița sovietică. Această ultimă concesie a fost obținută după
încheierea războiului de iarnă și semnare tratatului de pace de la Moscova. Tot atunci, URSS a
obținut controlul asupra minei de nichel de la Petsamo.