Danemarca şi Olanda au solicitat Curţii sǎ recunoascǎ faptul cǎ regula în conformitate

cu care se va face delimitarea este principiul echidistanţei (o linie ale cărei puncte
sunt egal depărtate de cele mai apropiate puncte de pe țărmurile celor două
state). Astfel, Danemarca şi Olanda au susţinut cǎ Articolul 6 din Convenţia de la
Geneva din 1958 privind Platoul Continental al Mării Nordului preciza cǎ delimitarea
acestuia între douǎ sau mai multe state vecine se realizeazǎ prin acordul între pǎrţi,
iar în lipsa acestuia conform regulii echidistanţei.

În prima parte a negocierilor, Olanda, Danemarca şi Germania, au încercat să ajungă

la un acord favorabil pentru toate cele trei părţi. Ţările nu au reuşit să ajungă la un
punct comun, aşa că au fost nevoite să continue negocierile conform regulii
echidistanţei.

La 31 martie 1966, au avut loc negocieri nereușite cu Germania, astfel  Danemarca și

Olanda au încheiat un acord bilateral care presupunea alocarea platoului continental
între ele în conformitate cu metodă echidistanței stabilită. Germania, care ar fi rămas
cu o suprafață mai mică decât era pregătită să accepte, a declarat că acest acord nu
i-ar putea afecta drepturile de a cere împărțirea Platoului prin altă metodă. În această
etapă, litigiul a fost prezentat Curții.

Părțile au adoptat poziții drastice diferite. Danemarca și Olanda au susținut că şi

Germania a fost adăugată în metodă echidistanței, o situație negată mai târziu de
Germania, care, la rândul său, a pretins o "cotă justă și echitabilă" a Platoului
Continental, proporțional cu lungimea litoralului.

Procedura referitoare la delimitarea între părți a zonelor Platoului Continental de la

Marea Nordului care aparține fiecăruia dintre ele a fost inițiată la 20 februarie 1967
prin comunicarea la Registratura Curții a două acorduri speciale între Danemarca și
Germania și ,respectiv, Germania și Olanda. Prin ordonanța din 26 aprilie 1968,
Curtea a aderat la procedurile necesare celor două cazuri.

În hotărârea să, Curtea a examinat, în contextul delimitărilor în cauză, problemele

legate de regimul juridic al platformei continentale ridicate de contestațiile părților.

Disputa a avut o serie de negocieri:

1.      A fost Germania obligată prin Articolul 6, Alineatul 2 al Convenției de la Geneva

privind Platoul Continental?

 Principalul argument invocat de Danemarca și Olanda la Curte a constat în faptul că

situația trebuia rezolvată conform Articolului 6, Alineatului 2 al Convenției din 1958:

 
„În cazul în care același Platou Continental este învecinat cu teritoriile a două state
adiacente, granițele platoului continental vor fi stabilite de comun acord. În absența
unui acord și dacă o altă limită nu este justificată de circumstanțe speciale, granița se
determină prin aplicarea principiului echidistanței de la cele mai apropiate puncte ale
liniilor de bază din care se măsoară lățimea mării teritoriale a fiecărui stat.”

 Deși Germania a fost de acord în faţa Curţii şi a celor două ţări și a semnat Convenția
în timpul negocierilor, această nu a procedat la ratificarea ei. Cu toate acestea,
Danemarca și Olanda au susținut că Germania și-a asumat în mod unilateral
obligațiile și a manifestat acceptarea dispozițiilor Convenției, cel puțin în ceea ce
privește dispozițiile privind delimitarea platoului considerând problema rezolvată.

Ei au susținut, de asemenea, că Germania s-a afirmat acceptând regimul convențional

și astfel le-a îndatorat pe Danemarca și Olanda să se bazeze pe această atitudine.

 Germania, în ceea ce o privește, a susținut mai apoi că regula corectă, în orice

circumstanțe precum cea din Marea Nordului, era cea conform căreia fiecare stat
interesat ar trebui să aibe „o cotă justă și echitabilă” din Platoul Continental,
proporțională cu mărimea deschiderii la mare a acestora.  De asemenea, ea a susținut
că într-o mare asemănătoare Mării Nordului, fiecare stat în cauză avea dreptul la un
spațiu continental care se întinde până la punctul central al acestei mări sau cel puțin
se extinde până la linia mediană. În mod alternativ, Germania a susținut că metodă
echidistanței era aplicabilă în teorie, dar configurația Coastei Nordice a Germaniei
constituia o circumstanță specială care să justifice o abatere de la această metodă a
delimitării în acest caz particular.

 Curtea s-a simțit nevoită să refuze deoarece rolul ei din prima instanță era de a
delimita și nu de a proporționa Platoul Continental al Mării Nordului.

 Existența unei situații „estoppel”  putea da naștere la discuții cu Danemarca și

Olanda - adică, în cazul în care Germania era acum împiedicată să refuze
aplicabilitatea regimului convențional, din cauza unor comportamente, declarații etc.
nu numai că a acceptat acest regim în mod clar și consistent, ci le-a și determinat pe
Danemarca și Olanda să se răzgândească schimbându-și poziția și suferind anumite
prejudicii. În consecință, Articolul 6 din Convenția de la Geneva nu era aplicabil, ca
atare, delimitărilor implicate în prezenta procedură.

Astfel, Germania a reușit prin negocierile în cauză și prin argumentele aduse să nu

dea curs Articolului 6 din Convenție și să oblige celelalte două țări, Olanda și
Danemarca, să găsească soluții care să le aducă cât mai mult câștig de cauză din
moment ce era evident că Germania avea de gând să aibă pretenţii la o mare parte
din Platoul Continental al Mării Nordului..