Text N.

LOSSKI- rezumat

Cap. III. Răul şi Binele

1. Răul fundamental şi răul derivat

Răul fundamental este unui moral: iubirea de sine mai mare decât iubirea faţă de
Dumnezeu şi de aproapele.
Din desprinderea egoistă a omului de Dumnezeu rezultă aspectele răului derivat.
Despărţirea de Dumnezeu afectează viaţa psihică, biologică şi sufletească a omului.
Răul ca formă a egoismului poate fi depăşit prin asociere, prin cooperarea interumană.
Depăşirea egoismului se face prin lupta cu ispitele.

Moartea îi apare omului ca răul suprem, dar este un rău derivat.

În împărăţia lui Dumnezeu corporalitatea este transfigurată. în împărăţia lui Dumnezeu
moartea devine imposibilă.

2. Etica teonomă normativă (ETN)

Etica teonomă este etica ale cărei norme corespund voinţei divine.
Idealul împărăţiei lui Dumnezeu îl ghidează pe om, chiar şi când este decăzut din cauza
egoismului.
Experienţa contribuie la o purificare a existenţei, prin decantarea şi eliminarea patimilor.
În urma unui proces de dezvoltare complex, individul ajunge la îndumnezeire şi la
împlinirea valorilor individuale absolute.

Care este semnificaţia datoriei în Etica teonomă normativă? datoria nu trebuie aici
înţeleasă ca o constrângere exterioară, datoria are un caracter absolut, e un imperativ
categoric: iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte pe aproapele.
Normele eticii teonome trebuie respectate nu doar pentru că sunt expresia voinţei divine
ci pentru că au valoare în ele însele. deci, o etică corectă se formulează doar atunci când
omul se decică acestei căutări a voii lui Dumnezeu.

Diferenţa dintre etica teonomă normativă şi cea pozitivistă (nu poate fi normativă pentru
că consideră că comportamentul uman nu ţine seama de libertate fiind cu totul supus
legilor naturii.)
Etica teonomă recunoaşte libertatea şi creaţia.

Potrivit cu etica teonomă normativă, conştiinţa morală este trăsătura primordială şi

originară a omului.
ETN respinge relativitatea moralei şi afirmă absolutismul etic, adică idealul moral
absolut unic.
Experienţa valorilor (axiologică) se leagă de o experienţă a moralei, ambele fiind însoţite
de experienţa religioasă care presupune descoperirea lui Dumnezeu. Aceste trei
experienţe sunt suficiente pentru îndrumarea practică a conduitei morale. dar elaborarea
teoretică a sistemului etic ca atare presupune ca surse de cunoaştere şi intuiţia
intelectuală şi Revelaţia. Ambele ne ajută să înţelegel esenţa idealului moral şi care sunt
căile de a-l îndeplini.

1
Fiecare comportament uman vizează traducerea în fapt a unei valori. ca să eliminăm
egoismul trebuie să fim conştienţi da valoarea obiectivă a unei fapte. Scopul acestui
comportament (etic) îl reprezintă „plenitudinea absolută a vieţii”. În Împărăţia lui
Dumnezeu se realizează doar valorile absolute.

Cap. VI. Despre natura satanică

1. Răul satanic
Exemplificarea caracterului satanic al fiinţei decăzute până la limita răului –
ilustrată cu ex. din Dostoievsky.
Fiinţa decăzută până la limita răului urăşte pe Dumnezeu şi împărăţia Lui.
Ura faţă de Dumnezeu are ca derivat ura faţă de propria persoană.
Răul nu are existenţă în sine, nu are fiinţă.
Oamenii care vor să facă răul gratuit – exemple de „Suprasatani”, ex. personajele lui
Dostoievsky, mai ales din Fraţii Karamazov. Ideea personajelor care fac răul nu pentru
că sunt constrânse din exterior, ci pentru că aşa vor, din sadism. Sfatul stareţului Zosima,
ca omul să nu mediteze prea mult la rău, pentru a nu se lăsa contaminat de acesta.

Satan este conştient de desăvârşirea lui Dumnezeu. Omul căzut nu se mulţumeşte să

distrugă, vrea şi să construiască o lume paralelă cu aceea pe care a creat-o Dumnezeu,
împotriva Lui.
Oamenii caută mai mult pâinea, avantajele materiale, decât morala şi libertatea în
Dumnezeu. Oamenii caută stăpâni care să le asigura confortul şi să le linştească
conştiinţa. Au nevoie de relativism şi toleranţă pentru propriile patimi şi păcate. Nu vor
să conştientizeze faptul că la sfârşitul acestui drum vor primi moartea. O religie fondată
pe „miracol, taină şi autoritate”. Lumea devine o societate de sclavi şi de turnători. (ex.
Legenda Marelui Inchizitor, Dostoievsky.). Lumea devine o societate de sclavi şi de
turnători. (Demonii, Dostoievsky ).
Soloviov despre venirea lui Antihrist: instaurarea materialismului şi a importurii
religioase. Antihrist va poza în „spiritualist, ascet şi filantrop”.
Viaţa fiinţei decăzute şi orgolioase se transformă îm întuneric şi minciună, care-l duc la
akedie şi la sinucidere.
Omul trufaş nu poate să aibă credinţă.
Losky credecă Satan îşi va învinge răutatea şi se va îndrepta spre bine – trimite la Sf
Grigorie de Nysa, Despre crearea omului.

Cap. IX. Înfruntarea răului

1. Zelul lipsit de raţiune.

Despre dificultăţile majore în înfruntarea răului.
Combaterea obsesivă şi fără discernământ a răului duce la efecte negative şi mai
mari. Ex. alcoolismului. Înverşunarea împotriva acestuia, ca legea prohibiţiei în SUA, a
dat naştere la rele şi mai mari: trafic, speculă, etc. Combaterea răului reprezentat de
exploatarea muncii a generat comunismul (lichidarea proprietăţii private este un atentat
la libertatea şi drepturile fundamentale ale omului).
Lupta împotriva răului nu trebuie să degenereze în fanatism. Este nevoie de
discernământ şi educaţie. Rolul Bisericii în educaţia omului în spiritul binelui, al
valorilor morale, al cunoaşterii lui Dumnezeu.

2
2. Împotrivirea violentă la rău
Problema pedepselor fizice şi psihice ca sancţiuni împotriva răului. Ex. V. Soloviov,
Trei dialoguri.
Autorul citează pe I. A. Ilyn, Împotrivirea violentă la rău. Idei principale
Ilyn face legătura dintre doctrina lui Tolstoi asupra neîmpotrivirii la răi şi moralismul
său care neagă valorile spirituale superioare. Tolstoi consideră că utilizarea forţei
împotriva răului este o formă de violenţă, un sacrilegiu al omului care crede că poate să
înlocuiască voinţa divină. Ideea e că împotrivirea violentă la rău devine legitimă abia
atunci când au fost epuizate toate celelalte căi.

3. Trufia şi lupta împotriva lui Dumnezeu

Ultima treaptă a răului este ura faţă de Dumnezeu şi lupta împotriva Lui.
Trufia îl desparte pe om de Dumnezeu, omul ajunge să se consedere el însuşi
Dumnezeu.
Tratatul lui Bulgakov despre Iuda Iscarioteanul: Iuda era animat de o gândire religios-
politică, nu avea compasiune faţă de o persoană concretă, ci era un revoluţionar dedicat
ideii abstract, „iubirea faţă de săraci”. Iubirea lui Iuda pentru Hristos este deformantă, el
s-a lăsat ispitit de bunăvoie.

Fără Dumnezeu nu putem face binele. Este vorba de asumarea unei stări permanente de
smerenie.