Ionel Dumitrescu

Viața, pictura, femeile și marea maestrului

Karl Robert Perko

Mangalia, 2010
Redactor: Ionel Dumitrescu
DTP: S.C. Emerald Val S.R.L.
Fotografie și postprocesare: www.perfectpentrumine.ro
Coordonator proiect: Octavian Cosma
Tipar: S.C. Cuget Liber S.A. - Constanța

ISBN:

Toate picturile sunt disponibile în variantă digitală, pentru artă decorativă,

exclusiv prin www.perfectpentrumine.ro

©2010, Mangalia. Toate drepturile sunt rezervate.

Celor mai dragi fete din viaţa mea:
Ofelia Gabriela (Moţi), Rosemarie – fetele mele,
Livia Maria – nepoţica,
şi Ana Maria, soţia mea.

K. R. Perko
 Ionel Dumitrescu

Viața, pictura, femeile și marea

maestrului Karl Robert Perko

Sumar:
I. Schiță de portret pag. 8
II. Copilăria pag. 12
III. În atelier pag. 16
IV. Mangalia pag. 18
V. Exilul german. Reîntoarcerea pag. 30
VI. Opera pag. 38
VII. Lucrări reprezentative pag. 42
VIII. Impresii pag. 112

7
 Cuvânt către cititor

Karl Robert Perko se consideră un artist popular, un artist

care se dedică oamenilor obişnuiţi.
Şi-a dorit, prin urmare, o lucrare în cuvinte simple, la
îndemâna oricăruia.
După puterile noastre, am încercat să-i satisfacem această
dorinţă şi să punem în faţa cititorului o viaţă şi o operă adresate
tuturora.

Ionel Dumitrescu

8
 I. Schiță de portret
În amiezele însorite de toamnă se iveşte, din când în când, silueta elegantă
a unui domn de pe la 1900. Pe măsură ce se apropie, poţi distinge tăietura sobră a
costumului negru care contrastează cu albeaţa strălucitoare a cămăşii străjuite, la un
capăt de papionul grena, la celălalt, de butonii aurii scânteind înapoia manşetelor tari
depăşind uşor mâneca hainei. Domnul poartă pe cap o pălărie, de asemenea neagră, cu
boruri largi, iar pe braţul drept se balansează uşor un baston lăcuit.
Păşeşte drept, uşor ţeapăn, cu privirea scrutând încet, parcă absent, zbaterea
uniformă a valurilor, de un albastru intens, irizat de scânteieri sidefii.
Faţa rotundă, puţin palidă, e aproape ascunsă de barbişonul tăiat îngrijit şi de
mustaţa subţire cu vârfurile răsucite în sus, în spirală, amintindu-l pe Salvador Dali.
Ochii cercetători, de un verde lichid, distrag atenţia de la abdomenul generos,
trimiţând gândul la generaţii întregi de strămoşi băutori de bere.
La capătul promenadei, mâna îngrijită, cu degete lungi şi subţiri, împinge cu
siguranţă neaşteptată uşa cofetăriei de la Hotel President. Îl putem zări peste câteva
clipe aşezat la o masă din fund, în faţa ceştii de cappucino, scuturând energic cu o mână
pipa castanie, cu cealaltă aşezând pe masă plicul bine mirositor de tutun olandez.
Dacă apare vreun interlocutor îl vedem dintr-odată metamorfozat, ca sub
influenţa unui energizant miraculos.
Ochii se rotesc vioi de colo până colo, baleind peste sala întreagă, gura revarsă
un şuvoi torenţial de cuvinte, ajutată de gesticulaţia elocventă a mâinii în care pipa
aproape dansează.
Omul nostru e pictorul Karl Robert Perko, german revenit din Germania,
umplându-se de bucuria reîntâlnirii cu ţara cu care s-a identificat atât de mult încât a
devenit, pe de-a întregul, român. A răzbit cu greu prin vâltorile vieţii, după încercări
de adevărat erou de roman, împlinindu-şi chemarea, construindu-şi destinul.
Ca artist ce se află, Robert e o personalitate accentuată, o sinteză de contraste,
pe care le-am putea bănui că nu s-ar împăca niciodată. Aparenţa, structura imediat
vizibilă, îl proclamă neamţ până în vârful unghiilor. E sobru, economicos şi precis în
gesturile care demască proverbiala precizie germană, e punctual şi exigent cu el însuşi,
dar şi cu ceilalţi. Impune, şi îşi impune, buna cuviinţă, respectul şi
seriozitatea drept condiţii preliminare pentru orice relaţie, chiar şi cu lucrurile. Cultivă
ordinea şi caută sensul în orice.

9
I. Schiță de portret

În partea cealaltă, în adâncul său sufletesc, în

meandrele inconştientului său de zbateri, de pulsiuni şi de
abandonuri, răzbate subtil sorgintea meridională cea mai pură.
Elanul imaginativ şi atracţia comunicării totale l-au
transformat într-un soi de Caragiale invers: dramaturgul devine
neamţ la bătrâneţe prin cultul seriozităţii germane, Robert,
neamţul iniţial, se transformă în român, sedus de generozitatea
taclalei şi de iluzia frăţiei integrale.
Pictorul nostru are plăcerea efuziunii verbale, a
mărturisirii amicale, a taclalei orientale. Refuză însă la un mod
visceral deriziunea şi zeflemeaua balcanică, confesiunea
lăcrimoasă, ipocrizia mercantilă. A preluat de la români
inventivitatea rapidă, geniul reparaţiei cu un capăt de sârmă,
iuţeala replicii. Dar, instinctiv, nu le agreează şi, moral, le detestă,
văzându-le nocive.
Din copilăria arădeană a intuit importanţa relaţiei
meşter-ucenic, maestru-discipol, care i-a potenţat vocaţia artistică
primordială. De aici, impulsul (şi darul) său pedagogic. Îi place să se
considere mentor, văzând în această formă de educaţie, venită din
Antichitate, o alternativă benefică, un complementar la educaţia
colectivă instituţionalizată de modernitate.
Dincolo de pictură şi de atributul său pedagogic,
Robert e un adorator al femeii. Din adolescenţa arădeană,
pigmentată cu flirturi sentimentale şi escapade erotice, până la
maturitatea târzie a senectuţii, viaţa sa de bărbat e un şir
continuu de experienţe amoroase, derulate într-un
registru atât de amplu încât satisfac toată gama de
variante: începe cu convenţionalul şi atinge picarescul.
Pe câteva dintre ele le vom releva în paginile următoare.
Nu în ultimul rând, Robert e un patriot autentic. Iubeşte
tradiţiile româneşti, iubeşte dealurile şi văile mioritice, iubeşte
câmpurile calcinate de soare ale Dobrogei, iubeşte marea, subiectul
predilect al reveriilor şi întocmirilor sale artistice.
Karl Robert Perko se consideră un artist popular, un om care
desenează, pictează sau sculptează pentru omul obişnuit, omul de rând
şi cea mai mare dorinţă a lui e ca arta să fie la fel de firesc consumată
precum hrana şi băutura zilnică, dansul sau muzica sărbătorilor.

10
 I. Schiță de portret

Eu
sepia
24 x 18 cm

11
 II. Copilăria

Karl Robert Perko s-a născut pe 25 iunie

1944, în Aradul Nou, cartier al oraşului de peste
Mureş, spre Timişoara.
Începutul de vară era cuminte şi călduros,
neprevestind prin nimic tăvălugul războiului care
avea să măture Banatul peste numai două luni şi care
urma să schimbe din temelii mica lume cu amintiri şi
mod de viaţă habsburgic, în care trăiau gospodăreşte
români şi şvabi şi unguri şi sârbi şi evrei şi ţigani.
Tatăl, Iosif Perko, profesor de matematici,
făcea naveta la Universitatea din Timişoara, mama, Leontina și Iosif Perko
Leontina Dombora, lucra în farmacia tatălui ei, aflată
la parterul casei în care locuiau. O familie tipică de
midlle class, pe linie paternă cu tradiţii pedagogice.
cu înclinaţii artistice, şi chiar cu o vagă ascendenţă
nobiliară, străbunica, nemţoaică, găsindu-se, pare-se,
domnişoară de onoare la curtea împăratului Frantz
Josef. Un trai rostuit deja, curgând spre un viitor
previzibil până la amănunt dacă istoria, timpul care
“nu mai avea răbdare”, n-ar fi irupt ca o tornadă,
smulgând din matca lor liniştită vieţile aşezate ale
Robert la 2 ani
oamenilor.
Peste numai câţiva ani, Aradul Nou era
altă lume. Farmacia fusese naţionalizată, bunicul şi
mama lucrând acum pentru stat. Tatăl, cu “origini
nesănătoase”, îşi găsise cu greu o catedră la o “şcoală
medie” în oraş. Venise comunismul peste Banat.
Aradul se transformă încet într-un oraş
proletar, cenuşiu, cu muncitori în salopete pătate de
ulei şi băşti pe cap vara, care munceau la uzina de
vagoane, cu pufoaice şi căciuli ruseşti cu clape, iarna.
La fel erau îmbrăcate femeile care lucrau la uzina de
textile.
Robert la 4 ani

12
 Războiul lăsase în urmă o mizerie lucie. După
foametea din 1946 şi 1947, urmare a secetei, ţara
gemea sub povara “reparaţiilor” de război. Trenuri
după trenuri duceau în Uniunea Sovietică cerealele,
lemnul, carnea, petrolul şi minereurile. Ţăranilor
li se luase pământul şi erau înscrişi cu forţa în
colhozurile numite pompos “gospodării agricole
colective”. Cine se opunea era imediat arestat şi
trimis în puşcărie, la Aiud, la Gherla, la Canal sau la
tăiat stuf în pustietăţile Deltei. Mii de germani fuseseră
trimişi pentru ani lungi în Siberia, numai pentru
vina de a se numi germani. Peste ţăranii din Banat se
abătuse o năpastă în plus. Erau ridicaţi din satele lor
doar cu hainele de pe ei, familii întregi cu bătrâni şi
copii, cu femei şi bărbaţi, suiţi în trenuri de marfă şi
deportaţi în Bărăgan, în locuri aride şi pustii, “vinovaţi”
pentru că erau “chiaburi”, adică oameni cu stare, sau,
pur şi simplu, pentru că regimul nu avea încredere în ei.
În urmă casele şi pământurile, vitele şi
agoniseala rămâneau de izbelişte sau erau confiscate de
stat.
Teroarea era cu atât mai mare cu cât regiunea
era aproape de Iugoslavia, pe care Stalin o considera
“vândută imperialismului”, după ce dictatorul sovietic
Ossi, bunica artistului se certase cu Tito, comunistul croat devenit din tovarăş
de nădejde, “călăul” popoarelor iugoslave.
Întreaga elită politică, militară şi intelectuală
a tării zăcea în închisori. Pentru lumea “nouă” pe
care regimul intenţiona s-o aducă pe lume, era o vină
simplul fapt de a te fi născut într-o familie burgheză, de
intelectuali sau de ţărani cu avere.
Teama stăpânea peste tot. O vorbă aruncată
imprudent, un râset nepotrivit, te ducea direct la
puşcărie. Ce să mai spunem dacă erai prins ascultând
un post de radio “imperialist”...

13
II. Copilăria

Oamenii, posomorâţi, se fereau unii de alţii şi aveau grijă

să nu scape în faţa copiilor vreo vorbă care să le compromită viitorul
problematic din faţă, ori, Doamne fereşte, să aducă duba neagră a
Securităţii sau a Miliţiei, în miez de noapte, în faţa casei.
Copilul Robert îşi trăia însă, cu inocenţa eternă a celor
mici, copilăria. Bătea mingea de cârpă pe maidane sau pe malul
Mureşului, se juca de-a v-aţi ascunselea sau înălţa zmeie cu tovarăşii
de joacă români, unguri sau germani, fără deosebire.
Lua lumea în stăpânire cu toate simţurile deschise,
privirea îndeosebi desfătând-o cu minunile dintotdeauna pe care
viaţa le dăruia generos tuturor: roua dimineţilor însorite de vară,
purpura macilor şi galbenul florii soarelui, curgerea leneşă a
Mureşului, lumina de miere a toamnei sau bucuria zăpezilor iernii.
Ochiul deschis către lucruri, către culori şi miresme năştea
uimiri şi întrebări cu care copilul îşi asalta părinţii, tatăl, mai ales.
Deşi propaganda comunistă o interzicea ( Moş Crăciun
fusese rebotezat Moş Gerilă ), în familia Perko se respectau, cu
fereală, obiceiurile şi sărbătorile tradiţionale; iarna la uşa casei
veneau colindătorii care-şi primeau darul de mere, nuci sau colaci,
aşa cum spunea tradiţia din bătrâni.
Sub bradul, deseori sărăcuţ, se găsea întotdeauna un cadou
Viitorul artist pentru băiat. Au rămas în memoria pictorului cutia cu acuarele,
pensulele, setul de creioane şi blocul de desen primit la vârsta de
zece ani:
“Am luat această comoară şi am studiat-o pe toate părţile,
fascinat fiind de frumuseţea culorilor. Erau numai culorile de
bază, complementare şi un tub de alb. Îmi aduc aminte ca azi că,
după masa festivă, m-am retras în camera mea spre a desena, dar,
crede-mă, pe de o parte îmi era milă să le consum, iar pe de alta nu ştiam
ce să fac cu ele”, mărturiseşte pictorul.
Copilul era talentat la desen, lăudat la şcoală pentru
îndemânarea lui. Participă aproape de fiecare dată cu un desen,
două, la expoziţiile pentru elevi.
Tatăl, care observase înclinaţiile băiatului, îl ia într-o
Mama artistului
după-amiază şi-l pune să deseneze brusturii din faţa casei, în care
se jucau nişte sticleţi.

14

Părinții lui Robert (1943)
Tatăl artistului, cu foști colegi (1940)
Cu verișoarele și bunica, la Moneasa (1954)
II. Copilaria
După două zile de muncă se prezintă cu
“lucrarea” în faţa părintelui care o priveşte cu
atenţie şi concluzionează pozitiv, ca profesor de
matematici ce era: “Să ştii că vezi bine în spaţiu,
băiatule!”
Apoi, pe un ton deodată sobru îl
avertizează că drumul în artă este unul
anevoios, cu reuşite sau nereuşite, presărat cu
multe nemulţumiri, contradicţii, decepţii:
“Arta, să ştii, este o luptă continuă între
sufletul tău şi existenţa zilnică, cu sau fără un
rezultat final, dar, dacă asta vrei, va trebui ca tot
ce faci să faci cu pasiune şi dăruire”.
Îi ia apoi desenul, îl înrămează în oraş
şi-l duce la o expoziţie pentru copii. Tabloul
obţine locul întâi şi copilul primeşte un set de
desen, o minge de handbal şi o diplomă. “A
fost cel mai frumos premiu din viaţa mea”, ne
destăinuie pictorul. La expoziţie, pe desen pune
ochii artistul plastic Leonard Mureşan, prieten
cu tatăl băiatului. Este un moment decisiv în
existenţa lui Robert pentru că, peste câteva
zile, copilul este chemat la atelierul artistului
arădean.
15
III. În atelier
Leonard Mureșan,
Atelierul unui artist e prin el însuşi o formă de artă. primul profesor de desen
Aureolat de statutul specific de spaţiu în care se naşte opera de
artă, atelierul e o insulă, o oază, în mijlocul universului utilitar
în care trăim, un catalizator al imaginaţiei libere, o anticameră
a frumuseţii născute din penel sau din daltă, prin care omul
înnobilează natura în mijlocul căreia s-a născut. E şi un spaţiu
al libertăţii interioare, al creaţiei neîngrădite. Dezordinea
boemă a şevaletelor pe care aşteaptă pânzele, policromia
vopselurilor, a paletelor şi cuţitelor de pictat, a ramelor şi
şasiurilor rezemate de o margine de perete, a mulajelor din
ghips sau a ecorşeurilor instituie o ordine superioară, simbolică.
Poate că această impresie, încă de neformulat în
cuvinte, se va fi născut în mintea copilului cu ochii inundaţi
de uimire. Cine ar putea şti? La vârsta uceniciei
Chiar dacă băiatul ascultase o mulţime de poveşti cu
Leonardo da Vinci, Dürer, Rembrandt, Aman sau Grigorescu
din gura tatălui, chiar dacă mai văzuse în săracele albume
ale epocii câte o reproducere, lucrările terminate sau abia
începute agăţate la întâmplare, cartoanele şi bruioanele,
etajerele pline de borcane cu pensule, apariţia pitorească a să intri uşor în tainele artei. Totul este
pictorului îmbrăcat cu o bluză rusească pătată de culori, frumos şi bine, dar îţi dai seama ce drum
totul se rostuia acum într-un univers nou, înecat în mister şi ai până acolo! Va trebui, de multe ori, să te
culoare. De aceea, la întrebarea târzie, oarecum formală izolezi de lume, să renunţi la unele plăceri
a stăpânului acestei lumi de miracole: “Ei, ce zici, Perko, îţi pentru a exersa desenul, spre a merge câte
place?”, puştiul abia îngână un “da” încurcat. Apoi, după cu îl un pas înainte, cât de mic ar fi el.”
studiază atent, cu un zâmbet blajin, îl întreabă: “Ştii tu, băiete, Prima lecţie este dată, vorbele
ce înseamnă să fii artist?” şi adăugă: “Băiete, să fii artist înseamnă nu sunt foarte meşteşugite, dar intră în
să lupţi cu tine însuţi, cu sufletul tău, să observi natura în toată sufletul copilului a cărui memorie le va
splendoarea ei şi, desigur, să o redai după sufletul tău, să se vadă păstra cuvânt cu cuvânt peste ani.
în fiecare desen stările de bucurie şi tristeţe, să vibreze fiecare pată Începe astfel întâia perioadă de
de culoare pe pânză. Ca artist, să stai deoparte la o expoziţie şi ucenicie a lui Robert, ucenicie
să asculţi critica şi comentariul vizitatorilor, iar când vei auzi pe îndelungată, de ani şi ani, cu pauze şi
unul singur că spune: <<Este frumos ce face acest om, îmi place şi abandonuri forţate, continuată sau
trebuie să vin să revăd expoziţia>>, atunci poţi să spui că începi ruptă de vicisitudinile vieţii, până când

16
viitorul artist va simţi că a devenit stăpân
pe mijloacele sale, că şi-a găsit “vocea” sa
unică, originală. Într-o tradiţie care coboară
până la cei vechi dintre vechi se va instaura o
relaţie maestru-ucenic care va începe de la ...
mătură. Aproape un an micul discipol va da cu
mătura trăgând cu ochiul la truda maestrului,
îmbibându-se de mirosul culorilor şi a
terebentinei, de lumina culorilor împrăştiate
pe pânze. Băiatul este nedumerit, uneori
revoltat, dar o atracţie magnetică îl recheamă
în atelier. Afară viaţa continuă, cu lozinci şi
cu sărăcie, cu filme ruseşti de propagandă, cu
cartele la pâine şi costume “pe puncte”, cu
resemnarea tăcută a celor de acasă.
...Întâia oră de desen vine pe
neaşteptate. Profesorul Mureşan ia o mână
de creioane în palme şi i le arată pe rând:
creioanele de tip F, H, HB, şi toată gama de
B-uri până la vestitul B12. Îi arată cum se ascute
fiecare, cum se face un punct, cum se trasează o
linie, cum se haşurează, cum apare o umbră, cum
trebuie ţinut între degete un creion sau un cărbune.
ABC-ul desenului este urmat de cel al picturii.
Maestrul ia vopsea cu vopsea şi îi explică tânărului
ucenic din ce e făcută, cum se amestecă între ele,
care sunt tipurile de pigmenţi, de oxizi, de uleiuri,
cum se prepară o pânză. Tonul este sever, fiecare
schiţă, fiecare desen sunt judecate cu necruţare.
“Il Libro dell’Arte” al lui Cennino
Cennini devine cartea de căpătâi pentru
munca din atelier a învăţăcelului.
Exerciţiile curente sau pe pânză sunt
îmbinate cu adevărate prelegeri de anatomie
artistică sau psihologie. De la redarea minuţioasă a
exteriorului se trece la intuirea trăirilor
interioare ale subiectului, la surprinderea
caracterului uman în fulguranţa unui surâs sau
umbra unui suspin. Învăţătura cea mai adâncă este
însă una de ordin sufletesc. Arta este nu o opţiune
de viaţă ci o chemare ontologică, un strigăt al fiinţei,
mai profundă în adevărul ei decât, poate, dragostea
sau familia, suferinţa sau împlinirea socială. Prin ea
nu numai că te defineşti tu ca om, ci defineşti întregul
univers în funcţie de propria viziune. Astfel arta este
la modul cel mai adânc sacrificiu de sine şi abia, în
plan secund, recunoaştere publică.
Sunt adevăruri pe care copilul le va primi
nu în cuvinte, ci le va dobândi el însuşi printr-o
chemare care va creşte în el însoţindu-l viaţa întreagă
şi transformându-i-o astfel în destin.
Despărţirea, la cincisprezece ani, de
profesorul Leonard Mureşan va fi emoţionantă,
maestrul încurajându-l să nu-şi trădeze chemarea
şi să nu-şi murdărească niciodată sufletul.
Vor urma anii adolescenţei, ca elev la Liceul
de muzică şi arte plastice din Arad, la secţia de desen
şi grafică, ani de exerciţii tehnice, de teme în spiritul
vremii, ani din care memoria afectivă a pictorului
nu va reţine nimic semnificativ. Exerciţiul artistic va
fi unul minor, vocaţia se va ascunde într-un adânc
sufletesc ce nu va adera niciodată la comunismul
apăsător care domină peste ţară la răspântia dintre
anii ’50 şi ‘60.
Robert Perko e acum un adolescent
pasionat de sport şi de micile bucurii ale timpului, vag
dezinteresat de şcoală, absent în faţa unui viitor care
nu promitea mai nimic.
Accesul într-o instituţie de învăţământ
superior îi este barat de originea sa “nesănătoasă”,
aşa încât, după absolvirea liceului, îl vom regăsi ca
muncitor la fabrica de vagoane pentru a-şi ajuta, după
puterile sale, familia.
17
IV. Mangalia

Ni-l putem închipui pe tânărul Robert Perko

la 18 ani reconstruind o virtuală fotografie de epocă.
Ar trebui să răsară de pe fundalul decolorat
de vreme chipul unui adolescent tipic al începutu-
lui anilor ’60: lumina discretă a ochilor, părul dat
îngrijit peste cap, aranjat de pieptenele
ascuns în buzunarul de la piept al cămăşii
descheiate la gât, albă, cu gulerul răsfrânt peste haină,
pantalonii cu manşetă, la dungă, trupul zvelt şi puternic
conturat subtil sub piepţii cămăşii, picioarele atletice,
modelate de meciurile de polo la bazin. O victorie a
vieţii în floare ignorând servituțile zilei, celebrând
sărbătoarea pură a tinereţii.
Comunicarea cu tatăl rămas lângă el (părinţii
divorţaseră când Robert avea 12 ani) diminuase, mici
înţepături ironice punctând indolenţa blamabilă a
Prima zi de școală navală în Constanța (1963)
fiului devenit proletar.
Pasiunea pentru desen şi visare, retrase
sub rutina muncii în schimburi, răzbate periodic,
alinată de plimbări solitare pe malul Mureşului cu Premoniţia bunicii Josefina care-i spunea în
cartonul sub braţ, când tânărul mai prinde lumina şi copilărie: “Tu, băiete, ori o să ajungi pictor, ori
culorile într-un peisaj ocazional. marinar” devine realitate şi pentru trei ani
Tatăl preia însă frâiele şi hotărăşte să-i Robert Perko va deveni elev al Şcolii tehnice de
găsească un rost. Unul dintre foştii elevi devenise marină amintite, grupa mecanici, pe care o va
ofiţer de marină la Mangalia şi Robert pleacă spre absolvi în 1966, fiind repartizat la Mangalia.
oraşul de la mare în speranţa unei recomandări Talentul plastic a fost mană cerească
pentru Şcoala Militară Tehnică de Maiştri de Marină pentru milităria bănăţeanului care, ba
de la Constanţa. Probele de admitere sunt trecute desenează de sărbători pentru cole-
lejer, însă tânărul candidat fuge acasă, speriat de gi, ba pictează câte o navă pentru supe-
regimul cazon, pictat în cele mai negre culori de câţiva riori sau un peisaj pentru profesorii mai
colegi mai mari. sensibili. În permisii frecventează Şcoala
Un alt an la uzina de vagoane, tensiune Populară de Artă având ocazia să dobândească
acasă. În vara anului 1963 un nou drum la Constanţa, noi cunoştinţe de istoria artei sau de tehnică
examene medicale, probe fizice, admitere şi ... reuşită. picturală.

18
La școala navală în Constanța (1965)
De această perioadă se leagă prima
participare la o expoziţie-concurs de peisaje
marine organizată de Uniunea Artiştilor Plastici,
concurs la care va obţine premiul al doilea.
Robert Perko este, în această epocă încă,
un artist în devenire, un autodidact care caută cu
aviditate să se instruiască, “furând” idei din
fiecare tablou văzut, din fiecare întâlnire cu un artist
autentic ( ca aceea cu sculptorul Octav Iliescu ), din
fiecare carte citită.
Trăieşte într-o condiţie paradoxală: deşi
maistru-mecanic în Marina Militară munceşte mai
curând ca ilustrator de tratate despre motoare, autor
de desene sau tablouri pentru colegi sau pentru şefi
sau, la nevoie, desenator de lozinci sau panouri de
propagandă vizuală.
În anul 1968, la 24 de ani se căsătoreşte cu
Violeta cu care va avea două fete: Moţi (în 1972) şi
Rosemarie (în 1979).
Artistul și prima fetiță
Căsătoria cu Violeta este, în sine,
deznodământul unui episod romantic, cu nuanţe
picareşti, adevărat preludiu timpuriu al unei
serii de aventuri erotice care vor puncta
întreaga existenţă ulterioară a militarului
convertit în artist. Pe fata din Medgidia o
cunoaşte în tren, cei doi tineri se îndrăgostesc,
urmează întâlniri semiclandestine în locuinţa
tinerei, cu complicitatea fratelui acesteia
temători cu toţii de intransigenţa morala a tatălui
care-şi apără “onoarea de familist”. Asta până
când tânărul Romeo militar îşi răpeşte, la
propriu, iubita.
Violeta îşi pune la repezeală
câteva haine într-o sacoşă, cei doi sar pe geam
şi o iau la goană peste şleaurile înnămolite al
Medgidiei. Ajung uzi şi înnoroiţi şi cu spaima
în suflet până la şosea, un camionagiu milos îi
ia până la Constanţa, de unde, cu trenul, ajung
19
IV. Mangalia

la Mangalia. Se căsătoresc peste câteva luni, cu mirele bolnav

de hepatită, urmare a unei întâmplări nefericite pe mare, când
marinarilor români, rămaşi fără apă, o navă-soră sovietică le oferă
“generos” apă tehnică, îmbolnăvind tot echipajul.
Vin apoi câţiva ani liniştiţi, de viaţă tihnită şi previzibilă.
Maistrul militar de marină Carol Robert Perko e transferat de la
serviciul pentru care nu simţea nicio vocaţie, la sediul unităţii unde
va decora, va înfrumuseţa, pereţii cazărmilor, birourilor sau ai
sufrageriilor colegilor ori superiorilor cu peisaje sau “marine”
deocamdată precare artistic, încă naive, dar foarte pe gustul celor
ce le comandă.
În anul 1974 a detaşat la Muzeul Marinei din Constanţa,
Mama artistului cu nepoata
moment de cotitură în viaţa sa de artist-aspirant la arta adevărată.
Pentru a întelege această etapă biografică este necesară
schiţarea fundalului politic şi social a primei decade ( anii 65-75 ) ai
“Epocii Ceauşescu”.
În 1965, Nicolae Ceauşescu ajunge prim-secretar al
Partidului Comunist Român, preluând, în fapt, conducerea ţării.
Primii săi ani de domnie (1965-1971) sunt consideraţi cei mai buni
ani ai comunismului românesc. Partidul comunist încearcă să se
rupă de sub tutela Moscovei şi adoptă o linie ceva mai autonomă,
tinzând spre afirmarea unei doctrine tot marxist-leniniste, dar Fetele artistului
colorate naţional. Fuseseră eliberaţi de curând toţi deţinuţii
politici (1964), graniţele se întredeschid pentru primele călătorii şi
schimburi cu Occidentul, în ţară pătrund bluesjeanşii, ţigările
străine, muzica pop-rock şi fustele mini. Tinerii poartă
perciuni şi pantaloni evazaţi, ascultă Beatles şi Rolling Stones,
fetele sunt “dezbrăcate” în bluze mulate, fuste mini şi sandale cu
talpa groasă de cinci centimetri. E un moment de euforie naţională, de
încredere în viitor şi de solidaritate cu Ceauşescu, mai ales după ce
în august 1968, România refuzase să îşi alăture armata trupelor
Tratatului de la Varşovia care invadaseră Cehoslovacia.
Se fabrică primele maşini Dacia, în şcoli, limba rusă este
înlocuită cu limba franceză sau engleză, dispar cartelele, iar în
magazinele alimentare e o relativă abundenţă.
Dar, mai ales, se construieşte şi, mai ales, pe
Mama artistului cu nepoatele
litoral. În câţiva ani, mlaştinile şi bălţile de la nord de

20

Profesorul Georgică Aurelian
Mangalia sunt asanate, o parte din pădurea
Comorova e defrişată şi se iveşte, ca prin
minune salba de staţiuni cu nume mitologice:
Neptun, Olimp, Saturn, Jupiter, Cap Aurora în
care “clasa muncitoare” îşi petrece concediile.
Mangalia este trezită din somnoroasa
existenţă de târguşor uitat “la porţile
Orientului“, cu baclavale, sugiuc şi şuberek.
Vin mii de muncitori din Moldova şi Oltenia în
noul şantier naval, se construiesc la repezeală
sute de blocuri, ce vor distruge parfumul
patriarhal al vechii aşezări, transformate
într-un anonim oraş muncitoresc, acelaşi parcă de la
Vladivostok până la Berlin.
În acest context de optimism proletar, de
frenezie naţională, se încep lucrările de restaurare
şi modernizare a Muzeului Marinei Militare din
Constanţa, pentru care marina îşi valorifică toate
resursele artistice rătăcite în interior sau exilate prin
străinătăţuri, vezi cazul marelui artist
Dimitrie Ştiubei, adevărată legendă vie a breslei
marinarilor militari. Întâlnirea lui Robert Perko cu
IV. Mangalia
maestrul Ştiubei şi lucrul sub îndrumarea
acestuia vor constitui un moment de cotitură în
evoluţia sa artistică.
Până una, alta, maistrul militar Perko
este un navetist anonim pe ruta Mangalia-
Constanţa, detaşat la muzeu mai mult pentru
activitatea de “artist amator” decât pentru o
expertiză plastică, pe care o va dobândi mult mai
târziu.
Ca în alte momente importante ale vieţii
sale, aici Robert Perko va întâlni o persoană ce va
rămâne puternic prezentă în memoria sa afectivă
şi pe care o va evoca, cu duioşie, în volumul
autobiografic “Inscripţie pe şevalet” apărut
la editura “Gh.Asachi” din Iaşi în anul 1996:
“Într-una din zile am cunoscut pe profesorul Georgică
Aurelian, de care mai târziu m-a legat o strânsă
prietenie, până la moartea lui tragică. Nu pot trece
întâmplător peste acel om minunat, care era cu 40 de
ani mai mare ca mine. Era un moldovean liniştit din
Botoşani. În anul 1932 [...] el a plecat la Bucureşti să
studieze artele frumoase. În discuţiile noastre, care
durau câteva ore, am aprofundat o serie de probleme
de culoare, tehnici de mare sensibilitate. Tot în acea
perioadă am făcut un studiu de perspectiva dată de
culoare şi studiul propriu-zis, plasarea în spectru a
culorilor, nonculorilor, amestecuri. Aş vrea să spun
mai multe despre el, dar redau un citat pe care mi l-a
scris la una din expoziţiile mele personale mai târziu:
« Îl felicit sincer pe Perko Robert pentru lucrările
expuse, dar mai are de învăţat şi asta toată viaţa.
Ca sfătuitor al lui i-am dat unele indicaţii în privinţa
tehnicii şi meşteşugului acestei arte, bazat pe o
mai veche experienţă şi studii ... Foarte pasionat şi
dornic de a învăţa şi de a crea o tehnică în pictură
pe măsura simţămintelor şi a dimensiunilor sale. Nu
va reuşi decât prin efortul concentrat al meditaţiei
21
IV. Mangalia
şi muncii, perseverenţă, iar şcoala cea mai buna e
natura!
Foarte pasionat şi dornic de a învăţa şi de a
crea o tehnică în pictură pe măsura simţămintelor şi a
dimensiunilor sale. Nu va reuşi decât prin efortul
concentrat al meditaţiei şi muncii, perseverenţă, iar
şcoala cea mai buna e natura!
Tehnica exprimării pe pânză se
cucereşte foarte greu. Este greşit să crezi că
singura practicare a meseriei, scutită de teorii şi
principii, dă acces la afirmarea talentului în artă.
Marea forţa a artei rezultă din pasiune. Pictăm cu
sentimentele ce trăiesc în conştiinţa noastră şi pe
care le transportăm pe pânză pentru oameni. În
limbajul formelor şi al culorilor trebuie făcut totul cu
22
orice sacrificiu pentru ca atunci când cineva priveşte o
pânză făcută cu atâta trudă, să fie liniştitoare pentru
el. Îi doresc mult succes în viaţă şi putere de muncă
pentru a prezenta şi alte expoziţii în viitorul cel mai
apropiat. » Prof. A. Georgică”.
Să revenim însă la maestrul Ştiubei.
Dimitrie Ştiubei este o adevărată legendă pentru
marina militară românească. Marinar de carieră, el
este un pictor naval de excepţie, preocupat de redarea
fidelă a unei ambarcaţiuni din punct de vedere tehnic
şi funcţional şi nu de folosirea acesteia ca pretext sau
formă expresivă în realizarea unui peisaj marin.
Născut pe 30 august 1901, la Bacău, membru
al unei familii numeroase (încă 5 fraţi şi surori),
Dimitrie se înscrie în 1919 la Şcoala de Artilerie,
Geniu şi Marină din Bucureşti, în pofida protestelor
tatălui, care, observându-i talentul artistic, dorea să
se facă arhitect. În 1921 absolvă Şcoala Navală cu
gradul de sublocotenent, iar în 1923 intră la Şcoala de
aplicaţie a Marinei.
Este repartizat în 1924 la canoniera “Lt.
Romulus Lepri” la Divizia de Mare, fiind avansat
locotenent in 1925.
În tot acest timp, Ştiubei a pictat cu pasiune
deschizând trei expoziţii personale, la Iaşi (1922),
Galaţi (1925) şi Bucureşti, la sala Ateneului Român
(1926), când este remarcat de câteva importante
personalităţi artistice, între care scriitorul Jean Bart
(el însuşi comandor de marină) şi pictorul Jean Ste-
riadi, care îi va deveni prieten şi sfătuitor pentru o
lungă bucată de vreme.
În 1929 îşi ia un lung concediu şi pleacă la
Munchen pentru a se perfecţiona în pictură. În 1932
este avansat căpitan şi selectat pentru Casa Militară
a regelui Carol II. În 1935 are o amplă expoziţie la
sala Dalles din capitală şi primeşte comenzi pentru
decor mural cu tematică istorică sau contemporană

pentru gările Mogoşoaia, Sinaia şi Gara de Nord
din Bucureşti.
În 1965, Nicolae Ceauşescu ajunge
prim-secretar al Partidului Comunist Român,
preluând, în fapt, conducerea ţării. Primii săi
ani de domnie (1965-1971) sunt consideraţi cei
mai buni ani ai comunismului românesc. Par-
tidul comunist încearcă să se rupă de sub tutela
Moscovei şi adoptă o linie ceva mai autonomă,
tinzând spre afirmarea unei doctrine tot
marxist-leniniste, dar colorate naţional. Fuseseră
eliberaţi de curând toţi deţinuţii politici (1964),
graniţele se întredeschid pentru primele călătorii
şi schimburi cu Occidentul, în ţară pătrund
bluejeanşii, ţigările străine, muzica pop-rock şi
fustele mini.
Tinerii poartă perciuni şi pantaloni
evazaţi, ascultă Beatles şi Rolling Stones, fetele
sunt “dezbrăcate” în bluze mulate, fuste mini şi
sandale cu talpa groasă de cinci centimetri.
E un moment de euforie naţională, de
încredere în viitor şi de solidaritate cu Ceauşescu,
mai ales după ce în august 1968, România
refuzase să îşi alăture armata trupelor Tratatului
de la Varşovia care invadaseră Cehoslovacia.
În 1937 este premiat la Expoziţia
Universală de la Paris pentru compoziţia “Intrarea
lui Mihai Viteazul în Alba Iulia”. Tot atunci este
decorat de guvernul francez cu Legiunea de
Onoare. Locotenent comandor din 1938,
activează în Ministerul Aerului şi Marinei, apoi
trece ca şef al Biroului Pictori din Marele Stat
Major şi, în sfârşit, în 1945 devine locţiitorul
directorului Muzeului Militar Naţional. În 1946 se
pensionează, la cerere. Devine membru al Uniunii
Artiştilor Plastici în 1948.
Din 1950 până in 1968 are o activitate
IV. Mangalia
prodigioasă deschizând 31 de expoziţii în
România. După 1968 are multe participări în
străinătate (Paris, Londra, New York, Geneva,
Atena etc.). Începând din 1971 execută mai multe
pânze cu subiecte din istoria marinei româneşti
pentru Muzeul Marinei din Constanţa. Bricul
“Mircea”, yachtul regal “Luceafărul”, pasagerul
“Dacia”, cargoul “Galaţi”, mineralierul “Petroşani
etc. sunt câteva dintre navele-subiect ale
tablourilor sale aflate în muzee din ţară sau din
străinătate. Spre sfârşitul vieţii se expatriază
în Germania, având şi-n Occident o activitate
susţinută. Moare în 1986.
Lui Dimitrie Ştiubei i se comandase în
mod expres, o frescă monumentală, de ample
dimensiuni(16m x 8m), ce reprezenta un episod
important din Războiul de Independenţă de
la 1877-1878, anume o bătălie navală în care
ambarcaţia militară “Rândunica” a marinei
române (una din primele nave noastre de război)
distrusese trei nave turceşti. Era o lucrare de mare
angajament fizic, nu numai plastic, pentru care
maestrul, acum foarte în vârstă, avea nevoie de
colaboratori.
După un test de desen, bătrânul
pictor îl selectează ca asistent din masa eterogenă
de militari adunaţi în colectivul de reedificare,
practic, a muzeului, pe maistrul Perko Robert,
căruia, după evaluarea probelor plastice, îi
spune: „Tu eşti făcut să desenezi marea, fiindcă eşti
exact ca ea, ai o dezordine organizată, ordonată şi
îţi stă bine.” Artistul de acum Karl Robert Perko
mărturiseşte că de la Dimitrie Ştiubei a învăţat
pictură marină, axul creaţiei sale plastice din
întreaga carieră, domeniul cu care se identifică în
cea mai mare măsură atât tematic, cât mai ales ca
chemare interioară, vocaţie în sfârşit descoperită.
23
IV. Mangalia
În tehnici diverse: pastel, acuarelă, tempera,
ulei etc. pictorul va reprezenta marea şi navele
militare de-a lungul anilor în sute de ipostaze, din ce
în ce mai originale, din ce în ce mai valide artistic, pe
măsura rafinării acumulărilor tehnice şi a achiziţiilor
individuale de teorie a artei.
Sunt doi ani fecunzi, de asimilări tehnice
masive, dar şi de viziune asupra creaţiei plastice, ani
în care încă amatorul, autodidactul Perko, începe să
capete contur de artist plastic profesionist.
Numărul creaţiilor proprii creşte şi
marina îl trimite să exerseze în tabăra de sculptură
de la Măgura sau, mai târziu, în cele de pictură de la
Turnu-Severin şi Medgidia; el reprezintă armata de
asemenea în expoziţii la sălile Dalles sau Orion din
Bucureşti şi galeriile „Amfora” din Constanţa.
Karl (Carol, cum i se spune aici, la armată)
Robert Perko trăieşte bine în decada anilor ’70 . Ni-l
putem închipui mulţumit de sine pe „artistul” bazei
navale de la Mangalia, răsfăţat un pic de către şefii
care au nevoie ca în rândurile personalului navigant
să se afle şi angajaţi cu aptitudini artistice, ferit de
rutina sarcinilor de serviciu pentru care nu are, de
altfel, niciun pic de interes şi pentru care există,
oricum, destui tehnicieni neatinşi de vreo brumă de
har artistic. Are amenajat un soi de atelier în sediul
unităţii, chiar „ajutoare” din rândul tinerilor recruţi
cu scrisul frumos sau cu oarecare talent la desen
care-l derobează de la obligaţiile de desenator de
lozinci. Banii vin binişor din salariul care creşte
constant (fiindcă avansează la locul de muncă,
unde nu practică deloc), din peisajele marine sau
lucrările înfăţişând nave de luptă cu care superiorii îşi
decorează biroul sau apartamentul de acasă.
Familia se măreşte (în 1979 se naşte a doua lui fată,
Rosemarie). E, împreună cu Valentin Donici, un fel
de artist oficial al oştirii, fiecare delegaţie de marinari
24
militari din ţările comuniste frăţeşti e „onorată”
cu un cadou de protocol: ba o machetă a unei
nave de luptă, ba nişte navomodele, ba un
peisaj marin sau o bătălie navală semnate
Donici sau Perko. Bineînţeles, artistul
„oficial” e şi decorat cu diverse ordine sau
medalii, atestând pe lângă capacitatea de luptă,
valenţele creatoare ale personalului marinăresc
descoperite şi încurajate de politica umanistă
a Partidului Comunist Român. Frumoşii ani
nebuni ai socialismului!
Treptat însă, vremurile încep să se
schimbe. Politica de industrializare forţată
care umple ţara de combinate chimice,
petrochimice, de oţelării pentru care nu există
suficientă materie primă în ţară (iar crizele
petroliere succesive din 1973, 1977, 1979 fac
ca preţul petrolului şi al minereurilor să ex-
plodeze), construcţia masivă de blocuri de
locuinţe la oraş, proiectele de sistematizare
rurală (în fapt ridicarea de blocuri de locuit
fără apă curentă şi fără canalizare la ţară),
investiţiile uriaşe la Canalul Dunăre - Marea
Neagră şi, mai târziu, la realizarea
Centrului Civic din Bucureşti având în centru
Casa Poporului, construcţie megalomanică, a
doua clădire ca mărime din lume şi, probabil
cea mai costisitoare, datoria externă uriaşă pe
care Nicolae Ceauşescu îşi propune s-o
restituie în 10 ani, secătuiesc ţara care va intra
în cea mai întunecată perioadă a ei, dominată
de cei trei teribili „F”: frică, foamete, frig.
Anul 1981 e începutul acestui deceniu
apocaliptic în care paranoia conducătorului
suprem, combinată cu lipsurile extreme în
care trăieşte populaţia, generează o atmosferă
apăsătoare, fără niciun orizont, în care
 IV. Mangalia

Distrugător U.S.A.
ulei
67 x 46 cm

25
IV. Mangalia

“luminiţa de la capătul tunelului” nu e cea a salvării,

ci a trenului care se apropie implacabil de tine.
În toamna anului 1983, părinţii lui
„rămân” (cum se spunea pe atunci) în Germania.
Mama Leontina şi soţul ei, Mehedinţi, nepotul
celebrului geograf Simion Mehedinţi (tatăl
natural, Iosif Perko, murise din 1970) se expatriază
pe neaşteptate, fără să-l fi prevenit în niciun fel
pe fiul angajat în armată, poate, cum e foarte
plauzibil, pentru a-l menaja.
Anunţat de către rude că apartamentul
din Bucureşti al părinţilor este sechestrat de
autorităţi, pleacă în Capitală pentru a recupera
mobila şi bunurile rămase în casă.
Comisia alături de care asistă la
inventarierea lucrurilor, multe dispărute deja,
nu-i permite să recupereze nimic, nici măcar
Moți și Rosemarie
fotografiile de familie şi Robert Perko se
întoarce la Mangalia cu sabia lui Damocles deasupra
capului, îngrozit de perspectiva că e posibil ca
împreună cu întreaga familie să rămână pe drumuri.
Presentimentul se adevereşte, pentru că în scurtă
vreme este dat afară din armată, considerat fiind
drept fiu de „trădători de ţară”.
Cu copiii mici, cu soţia casnică, viitorul
pare a fi o utopie, iar Robert este cuprins de
deznădejde. Rudele şi foştii colegi îl ocolesc
pentru că este un „ciumat”, un paria,într-o lume
peste care planează deja umbra privaţiunilor ce vor
urma: sărăcie, frig, întuneric. Maistrul Georgică
e acela care îl mângâie şi-l încurajează ca pe un
copil convingându-l că având darul desenului
nu se poate să moară de foame. Îl ia de mână şi
se duce cu el la IAPIT (întreprinderea care se
ocupa, pe litoral, de întreţinerea instalaţiilor de
agrement) şi-l recomandă cu căldură directorului.
E primit cu răceală şi neîncredere, dar e totuşi Robert Perko și Moți

26

chemat a doua zi pentru o probă de lucru. „Vine
ora opt şi mă prezint la directorul întreprinderii care
îmi zice: «Scrie-ne firma aşa cum vrei dumneata.» Nu
am avut timp nici să-l întreb cum să fie, ce mărime
să aibă, pe ce material să o fac, nici nu mi-a dat vreo
indicaţie. Am găsit aruncată în spatele întreprin-
derii o bucată de sticlă de şase sau de opt milimetri
grosime, de 10x120 cm, am găsit şi umbră şi m-am
apucat de treabă. Am pictat-o în ulei, nu arăta rău.
Am avut emoţii când a apărut şeful; părea bine dispus
şi asta îmi reducea din teamă. Se uită la geamul meu
şi zice fără să ezite: «De astăzi eşti angajat la noi ».
Noul angajat îşi face cu plăcere treaba,
mergând din secţie în secţie, adică pe la fiecare
dintre parcurile de distracţie şi punctele nautice,
pictând reclame, vopsind hidrobiciclete şi leagăne;
ilustrând cu imagini vesele din desenele animate
instalaţiile de agrement. „Pictorul”, cum este
strigat de către colegii de muncă, e bucuros de
viaţa în aer liber, câştigă bine, mai face şi un
„ciubuc”, pictând firma câte unui restaurant şi
fiind răsplătit „în natură” cu o roată de caşcaval,
două-trei batoane de salam sau câte o sută de ouă.
Este promovat chiar şef peste o faună
umană la fel de pitorească precum muncitorii de
la deratizare din romanul „Cel mai iubit dintre
pământeni” al lui Marin Preda: beţivi, jucători de
barbut, foşti puşcăriaşi, aventurieri de sezon sau,
pur şi simplu oameni simpli, fără carte. „Şeful” e
respectat de “subordonaţi”, se apropie de ei, îi ajută,
dar, pe undeva în fundul sufletului, îşi dă seama
că ocupaţia sa de acum e un paliativ, că rostul său
nu-i aici, că ar fi bine să mai caute. Spre sfârşitul
sezonului estival, sfătuit de prieteni, se hotărăşte
să-şi încerce norocul în învăţământ, ca profesor de
desen sau, poate, ca maistru de lucrări practice.
Concursul de la Inspectoratul Şcolar din
IV. Mangalia
Constanţa este trecut cu uşurinţă, probele de
pedagogie şi de specialitate fiindu-i accesibile
candidatului ceva mai „copt” între ceilalţi, la
examenul de socialism ştiinţific ... copiind, pur şi
simplu de la colegul de bancă.
Începând cu toamna anului 1984 îl găsim
pe fostul maistru militar, fostul restaurator sau
fostul pictor în postura de maistru de lucrări
practice în atelierul Şcolii Generale Nr. 3 din
Mangalia. Viaţa îl mai răsuceşte odată pe Robert;
iată-l acum pedagog cu vocaţie printre băieţii de
11-14 ani, amenajând cu ei bancuri de lăcătuşerie,
reparând menghine, inventariind şublere, pile,
cleşti şi ciocane, echere metalice şi dălţi, dornuri şi
şurubelniţe, învăţându-i ce înseamnă curăţenia şi
ordinea la locul de muncă, cum se realizează o
schiţă de lucru, cum se bate un cui. Cei mai mulţi
dintre copii vin din familii muncitoreşti sărace, sunt
slăbuţi, rău îmbrăcaţi şi, nu de multe ori, flămânzi.
Maistrul lor îi învaţă cum se mănâncă civilizat
cu un cuţit şi o furculiţă, cum se armonizează
culorile când trebuie să se îmbrace, chiar dacă
hainele sunt modeste, care e preţul şi nobleţea
curăţeniei zilnice, în ce constă frumuseţea şi
valoarea lucrurilor care ne înconjoară, cât de
necesare sunt regulile politeţii cotidiene, în
sfârşit, cum se poate trăi frumos şi adevărat din
sărăcie şi din puţinul de toate felurile. Ba chiar
improvizează într-un colţ un mic atelier de pictură
ad-hoc de care vor fi atraşi foarte repede câţiva
copii talentaţi la desen.
Vremurile sunt aspre, în sălile de clasă
copiii stau în paltoane, cu mâinile înroşite de
frig. Dar şcoală se face, se învaţă cu sârg, deşi
cursurile încep abia la jumătatea lui octombrie,
după lungi săptămâni de lucru în agricultură, la
cules de porumb, de roşii, de cartofi sau de sfeclă.
27
IV. Mangalia

O anexă a atelierului de lăcătuşerie e

transformată gospodăreşte de Robert într-un mic
refugiu ospitalier pentru colegii dornici de un
moment de destindere; în mijloc tronează o
sobă improvizată dintr-o ţeavă masivă de metal
„hrănită” cu lemne sau cărbuni, într-un colţ stă
şevaletul, dintr-un casetofon se aude muzică
clasică, din când în când de pe sobă se răspândeşte
un miros îmbietor de cafea. Între prezenţele
din ce în ce mai familiare se distinge Tina,
profesoara de fizică. Între maistrul boem
şi profesoară se înfiripă o prietenie care
se transformă încet în atracţie reciprocă,
preludiu al unei încinse poveşti de
iubire ce le va modifica destinul amândurora.
Fiecare este căsătorit, fiecare are câte doi copii,
fiecare e nemulţumit de viaţa sa casnică. În curând
legătura celor doi va deveni publică, se înmulţesc
bârfele şi Partidul hotărăşte să intervină. Ambii
intentează divorţ, dar sistemul reacţionează; cei doi
amanţi sunt îndepărtaţi de la catedră şi transferaţi
disciplinar în satul Albeşti. Rămaşi pe drumuri
vor fi adăpostiţi în căminul liceului industrial;
la schimb, pictorul va realiza câteva tablouri În atelier, la Mangalia
murale de mari dimensiuni pentru cancelaria
liceului gazdă.
Mai târziu, se vor muta la Albeşti unde, la
lumina lămpii cu gaz şi a sobei cu coceni de porumb
vor consuma zilnic din romantismul poveştii de
dragoste exilate la ţară.
Deşi mizeria este mare, atmosfera
este mai respirabilă decât la Mangalia prin
ingenuitatea colegilor şi a noilor elevi, bucuroşi să
descopere că arta, în formele ei cele mai elemen-
tare se poate ivi şi-ntr-un colţ uitat de lume.
După un timp, Tina îşi recâştigă locuinţa
din Mangalia, cei doi se căsătoresc şi noua familie

28
 IV. Mangalia

depune cererea de emigrare. În curând sunt excluşi din

învăţământ.
E de neînchipuit astăzi cum s-a putut trăi
în ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu. Mâncarea
lipsea aproape în întregime (în toată Mangalia
erau doar cinci magazine alimentare cu rafturile
„pavoazate” de creveţi vietnamezi, borcane cu tocană
de legume şi ... cam atât), erau cozi imense la „celebrele”
tacâmuri de pui sau la banalele mere, pâinea se dădea
pe cartele şi numai cu buletin de oraş, curentul electric
funcţiona câteva ore pe zi, apa rece (fiindcă apa caldă era
o raritate) se întrerupea aproape tot timpul, locuinţele,
şcolile, instituţiile erau îngheţate. În clase buretele ud
îngheţa instantaneu şi rămânea lipit de tablă. Traiul
zilnic devenise el însuşi o ocupaţie aproape clandestină.
Singurul lucru care funcţiona cu toate motoarele era
învăţământul politic care îi convingea pe oameni că
trăiesc în cea mai minunată dintre lumile posibile.
În acest univers al întunericului, prietenii
se înghesuiau la lumina unei baterii de tractor
improvizate, bând câte o ceaşcă de „nechezol” (cafeaua din
înlocuitori), bârfind regimul şi comentând emisiunile de
la Europa Liberă, aşteptând salvarea de la Gorbaciov, care
începuse „perestroika” la Moscova.
În atelier, la Albești Aşa trăia şi Robert Perko cu noua lui familie.
Devenise fotograf ambulant. Vara colinda plajele
cu aparatul în mână din zori până seara, noaptea
developa fotografiile din timpul zilei; la terminarea
sezonului colinda satele din jur făcând fotografii la
serbări, la nunţi şi botezuri, improvizând o existenţă
precară, luminată îndepărtat doar de speranţa emigrării.
Revoluţia din Decembrie 1989 a întâlnit-o
la capătul răbdării. Aşa încât, în scurt timp, va părăsi
România în drum către o existenţă necunoscută, cu 46
de ani în spate şi cu o valiză în mână, în care înghesuie în
pripă câteva cărţi şi creioane, câteva desene şi un pic de
La Școala nr. 3, Mangalia
ceramică autohtonă.

29
V. Exilul german. Reîntoarcerea
Da, la 46 de ani, Robert Perko îşi complicase suficient viaţa. Pleca
înspre necunoscut în aproape toate sensurile. Întâi, familia. Avea o soţie
frumoasă, care-l iubea dar care trăia, probabil cu imaginea lui Robert
artistul, Robert boemul, Robert cuceritorul, şi poate nu în ultimul rând,
Robert – neamţul – cu – rude – bogate – în – Germania. Era o soţie
răsfăţată, derutată puţin de atenţia cu care era înconjurată şi de privirile
admirative ale bărbaţilor.
Mai existau apoi doi băieţei: aportul soţiei în noua familie, de
îngrijit, de crescut, de câştigat, la urma urmei. Rămâneau în România,
cu mama, în condiţii precare, Moţi şi Rosemarie, fetele lui, fiecare la o
vârstă ingrată: cea mai mare, adolescentă la vârsta deciziilor şi pasiunilor
absolute, cea mică înspre sfârşitul copilăriei, în căutarea inconştientă a
unui sprijin, a unui model, a unui tată.
Apoi, meseria. Să devii maistru militar de marină în NATO era,
la aproape 50 de ani, o imposibilitate fizică: militarii de vârsta lui se
pensionau.
Pictură? Nu există în mitologia secolului al XX-lea imaginea
artistului – miliardar, împărţindu-şi viaţa între castele şi yachturi,
decât cu câteva excepţii (Picasso? Dali?) care în fond, sunt excepţia care
confirmă regulă.
Părinţii erau, fără îndoială, un sprijin, dar, să nu uităm, un cuplu
de pensionari, totuşi. Putea încă să bată bine un cui, să se adapteze într-o
fabrică, dar mai avea oare vitalitatea şi inconştienţa care-ţi permit, în
tinereţe, orice experienţă?
Frământări sufleteşti, temeri şi griji şi poate, ca un bob de
scânteie, ca un vis părăsit, desenul şi pânzele, mirosul de ulei şi terebentină,
umbra şevaletului din ce în ce mai difuză, din ce în ce mai departe...
“Drumul spre libertate” durează două zile întregi, cu miros de
tutun, cu mâncare luată de pe ziarul desfăşurat peste genunchi, cu şosete
de plastic, cu mutre suspecte, de lume “ce n-a văzut Parisul, “în trenul
soios, carte de vizită pe roţi a comunismului ce rămânea în urmă cu
fiecare kilometru făcut. Da, în urmă rămânea comunismul, fiindcă în
Așa mă simt eu
cazanul social ce fierbea în spatele trenului accelerat, se agita, în în Germania
convulsii vechea lume, lumea ştiută, lumea trăită şi nu paradisul visat, ulei
universul libertăţii şi al prosperităţii fără limite. 62 x 41 cm

30
V. Exilul German. Reîntoarcerea

31
V. Exilul German. Reîntoarcerea
Mama artistului, cele două fete și ginerele Nicu
La Kaiserslautern de Crăciun
Nepoata artistului, Livia, la 2 ani
32
Din compartimentul de clasa a doua,
Robert, Tina, Florin şi Livius, cei doi băieţi ai
Tinei, înfiaţi de Robert, coboară în lagărul de la
Nürnberg: acte şi vizite medicale.
A doua zi, Alweier, lagăr de tranzit, trei
săptămâni, dormitor comun de 40 de persoane:
bătrâni,copii, bărbaţi, femei, de-a valma. Apoi,
Enfingen, lagăr de înregistrare într-o fostă cazarmă
americană înconjurată cu sârmă ghimpată, acte,
declaraţii, acte, din nou declaraţii...
În sfârşit, Kaiserlautern, lagăr de
tranzit amenajat într-un fost bordel, o lună de
menaj la comun cu ceilalţi azilanţi şi mutarea
într-un apartament închiriat şi mobilat de către
părinţi. În Kaiserlautern, Robert îşi va petrece
următorii douăzeci de ani de viaţă, transformat
din cetăţeanul român Carol Robert Perko, în
cetăţeanul german Karl Robert Perko. Douăzeci
de ani de căutare şi regăsire de sine, douăzeci de
ani în care se va modela şi apoi întări tiparul unui
destin, atât social cât şi artistic. La capătul lor,
vom întâlni artistul care a descoperit marile
adevăruri de spus celorlalţi şi totodată metodele
şi tehnicile plastice prin care să transmită mesajul
său artistic.
Existenţa germană a fost, după
mărturisirile artistului însuşi, un perpetuu
zbucium interior. Deşi german el însuşi, deşi,
în scurt timp, reuşise să-şi asigure siguranţa
materială, apoi chiar confortul, deşi obţinuse
un statut social onorabil (a fost lungă vreme,
restaurator şi chiar şef al secţiei de restaurare al
Theodor Zink Museum - Kaiserlautern, deşi îşi
finalizase studiile de artă plastică la
Studiengemeinschaft Darmstadt, Robert se simte
înstrăinat şi va duce necontenit dorul ţării pe care
o părăsise.
Theodor Zink
Museum
tempera
49 x 27 cm

Chinul său sufletesc e potenţat de

neînţelegerile cu Tina, care se opune dorinţei lui de
a-şi aduce lângă el fetele lăsate în România, despre
care află în curând că o duc din ce în ce mai greu,
lângă mama depăşită de exigenţele traiului
cotidian. Se produce o îndepărtare lentă,
chinuitoare, de femeia pe care o iubeşte, pe care o
regăseşte din ce în ce mai puţin, rătăcită în propriile
fantasme, din ce în ca mai îndepărtate de realitate.
Muzeul Theodor Zink, Keiserslautern

Atelierul personal din Germania În curtea muzeului Theodor Zink

33
V. Exilul German. Reîntoarcerea
Prima expoziție în Germania (1991)
Artistul, în Germania
O alinare precară îl învăluie doar în orele,
zilele, nopţile petrecute în atelier, printre desenele,
cartoanele, pânzele şi mulajele în care-şi transferă
neliniştile şi temerile, speranţele şi visurile.
În luna februarie a anului 1991 va
deschide prima expoziţie personală de pictură
şi grafică la “Edit Stein Haus” în Kaiserlautern.
Expune 86 de lucrări, unele executate în ţară,
majoritatea realizate în noua patrie, sub
titlul, oarecum sentimental, “Pictorul florilor şi al
mărilor”. Lucrările sunt bine primite de public şi
de critica de specialitate. Artistul este însă
34
îndemnat să se “integreze”, cu alte cuvinte
să-şi adapteze universul plastic la orizontul de
aşteptare al publicului german, să rupă rădăcinile
cu care se identifică, să devină german “în cuget
şi simţiri”.
În vara aceluiaşi an este invitat la
Bienala Internaţională de Pastel Saint–Quentin,
din Franţa, unde va expune 11 lucrări cu care
va avea mare succes, lucrări care se află acum în
colecţii particulare din Germania, Olanda sau
Franţa.
În fapt, artistul va deveni un invitat
familiar al acestui eveniment cultural, participând
la fiecare ediţie. În anul 1992, participă la două
expoziţii colective, mai întâi la “Galeria de Arte
41” din Kaiserlautern şi, ulterior , la Memlingen.
Angajarea lui prin concurs la Theodor
Zink Museum - Kaiserslautern, ca restaurator, şi
ascensiunea sa profesională, munca de zi cu zi în
familiarizarea cu diverse tehnici de restaurare,
documentarea şi studiile de istorie a artei, de
estetică, îl motivează, îi lărgesc orizontul
artistic şi-l îndeamnă să se profesionalizeze şi prin
studii de specialitate. Aşa încât se va înscrie la
Studiengemeinschaft Darmstadt, secţia
“Freies Zeichen un Malen”, cursuri de 5 ani,
pe care o va absolvi în 2 ani şi jumătate, fiind
invitat ulterior şi ca profesor-asistent în instituţie,
la catedra profesoarei sale cele mai îndrăgite,
doamna Iuta Ieger.
În aceşti ani se va produce despărţirea
de Tina şi va reuşi să-şi împlinească visul de a-şi
aduce fetele lângă el şi de a le asigura o perspectivă
de viitor.
Dorul de România îl macină şi va folosi,
de acum înainte fiecare prilej de a-şi revizita ţara
natală. Aici, la Mangalia, îşi va vindeca rănile, îşi
 V. Exilul German. Reîntoarcerea

va încărca bateriile, pentru un an şi încă un an,

înainte de a reveni în ţara unde se simte în
continuare exilat. Un concediu petrecut în 1995
în Moldova şi Bucovina îi dă şansa de a întâlni
familia Andrei, preotul paroh al bisericii Bărboi
din Iaşi cu care leagă o caldă prietenie. Familia
Andrei îl familiarizează cu frumuseţile
Bucovinei, îl introduce în lumea culturală şi
artistică a Iaşului şi, totodată, îl îndeamnă să se
elibereze de frământările interioare, evocându-şi
vicisitudinile şi bucuriile printr-o carte.
Prin grija şi la insistenţele calde ale
acestei familii va apărea în anul 1996, la editura
“Gh. Asachi” din Iaşi volumul de confesiuni
“Inscripţie pe şevalet”, ilustrat cu lucrări din opera
artistului şi prefaţat de criticul plastic Aurel Leon,
o legendă vie a locurilor.
Despre Karl Robert Perko, scriitorul
ieşean scrie: “ Robert e pictor marin. Cu asta se Prin vara anului 2000 este văzut la
recomandă. Are o culoare ademenitoare, compusă Mangalia în compania unei tinere şi superbe fete
din sentimente şi poezie. Gestul originar al blonde, zveltă şi longilină, pe care o recomandă
picturii lui Robert este refuzul oricărei retorici drept viitoare soţie.
şi tângi melancolice. Stilistica lui e percepută cu Deschide şi o amplă expoziţie de
uşurinţă, mai ales în morfologia ei. Robert îşi pictură şi grafică în foaierul Casei de Cultură din
gospodăreşte opera cu dragostea cu care un ţăran Mangalia, expoziţie ce se bucură de mare succes.
îşi vede livada cu pomi. În Galeria de Stat de la Tuturor celor pe care îi întâlneşte le
Budapesta există sala şcolii de la Baia Mare, care mărturiseşte că inima lui e la Mangalia şi că
se deosebeşte de rest. Strigă de la distanţă că e aşteaptă cu nerăbdare să revină şi să se stabilească
din România. La fel, strigă pictura lui Robert. definitiv la malul mării.
Integrată în pictura realistă, cu vagi reminiscenţe De câţiva ani, pictorul s-a stabilit în
de romantism, pictura lui e un eveniment al Mangalia. E căsătorit, cum altfel, cu o femeie
bucuriei de viaţă, de lumină, contrară deformării frumoasă, Ana, e volubil, activ, gata să se dăruiască
nordice. Pictura lui solară e de la Mangalia”. oricui: copiilor pe care îi învaţă să devină viitori
Timpul, familia, lucrul în atelier, artişti, oamenilor din jur pe care ar dori să-i vadă
activitatea expoziţională intensă, îl înseninează pe apreciind frumosul artistic, prietenilor, familiei
pictorul care îşi regăseşte vitalitatea, exuberanţa, din Germania care şi-a găsit rostul, românilor toţi
ba chiar disponibilităţile sentimentale. şi României, iubirea lui cea mai mare.

35
V. Exilul German. Reîntoarcerea

cu soția la o expoziția de pipe, în Mangalia

cu Șeful Statului Major al Forțelor Navale,

contraamiral Dorin Dănilă

cu Viorel Oleniuc și Mirela Frusescu

expoziție la Mangalia

cu Octavian Cosma, redactor-șef Revista RiViERA maestrul și primul ucenic

prima expoziție a elevilor maestrului familia Perko și familia Nedelcu

36
 V. Exilul German. Reîntoarcerea

acasă, la Mangalia

ultimul atelier din Germania

Robert și Ana Maria

colecția privată soția, Ana Maria
de pipe

acasă, la Mangalia, trei generații

citind povești nepoatei Livia

37
VI. Opera
Trăsăturile definitorii ale creaţiei plastice ale artistului Karl
Robert Perko sunt realismul şi constanţa stilistică.
Sursa lor originară e probabil, condiţia de autodidact, de self
made man, a omului care se va profesionaliza de-a lungul întregii vieţi,
asimilând cunoştinţe, tehnică şi viziune din fiecare întâlnire artistică pe
care întâmplările vieţii i-o aşază în drum
Cursurile academice şi expertiza plastică vor veni într-o perioadă
de maturitate existenţială, în Germania, prin obţinerea licenţei de
desen aplicat (pictură şi grafică la Studienge Meinschaft Darmstadt
“Freies Zeichen un Malen”) şi munca migăloasă de cercetare şi restaurare la
Theodor Zink Museum din Kaiserlautern.
Nu mai puţin identitatea sa stilistică e fructul temperamentului
său de german “altoit” cu o viguroasă mlădiţă sudică, mediteraneeană.
Astfel rigoarea saxonă disciplinează elanul latin, gravitatea
nordică ordonează impulsul dionisiac, incendiul interior sublimează
în strălucire distribuită echilibrat universul plastic ce-i caracterizează
viziunea interioară.
La modul esenţial, Robert Perko e un pictor marin, aşa cum şi-a
dorit-o întotdeauna. Dar un pictor naval, în descendenţa lui Dimitrie
Ştiubei, o retină fidelă a ambarcaţiunilor civile sau militare în care acestea
dintâi sunt subiectul, iar marea doar fundalul pe care trăiesc, nu.
Viziunile sale sunt seduse de alteritatea esenţială a mării în care
liniştea şi tumultul se pot înlocui în fiecare clipă una pe alta, lumina cu
ameninţarea întunecată a adâncurilor, albastrul ceresc cu cenuşiul opac,
sidefiul strălucitor cu verdele acvatic. Dincolo de propria sa realitate de
esenţă primordială, apa e semn, e simbol, e metaforă a oglindirii interi-
orului sufletesc în propriile sale nelinişti şi spaime.
Sinele artistului percepe instinctual această prezenţă covârşitoare
pe care redând-o, reprezentând-o, transfigurând-o, încearcă să o transforme
în realitate plastică armonică, echilibrată, inteligibilă, acceptabilă pentru
suflet nu ca stihie ci ca izvor de frumuseţe, de linişte, de meditaţie estetică.
De aceea mările plasticianului de la mare, deşi vălurite,
zbuciumate, nestăpânite, devin subiect de contemplaţie calmă, degajată,
apolinică. Robert nu îşi reprimă sentimentul, îl disciplinează.

38
Și totuși voi supraviețui
acuarelă și tempera
50 x 38 cm

39
VI. Opera

Cum spuneam, carcasa germană e

saturată cu sentimentalitate latină, la ocazii chiar
cu zeflemeaua subţire balcanică. Dar niciodată
emoţionalitatea genuină nu e lăsată să se reverse
ca lavă, ci rostuită în forme şi structuri elaborate
atent, cu frica şi severitatea protestantă, nordică,
teutonă alarmate de ridicolul expresivităţii
neîngrădite.
Sunt elocvente în acest sens pasiunea şi
devotamentul eului său artistic pentru desen.
Artistul elaborează minuţios, cu o infinită
meticulozitate încadrarea fiecărui element
Marinar pictând
sculptură în bronz
component într-o structură articulată mental, a Țărancă cu pâine
fiecărui detaliu în ansamblul final. Tumultul său sculptură în bronz
pasional, amalgamul de senzaţii, trăiri, viziuni
fulgurante transpare, vioi parcă evadând nărăvaş
în culoare. Cromatica tablourilor creatorului
plastic e una intensă, solară, mediteraneeană.
Albastrul e viu, e vital, vine din siniliul
albăstrelelor sau al lanurilor de in, roşul se naşte
din incandescenţa macilor verii, verdele e proaspăt
ca iarba şi frunza lunii lui mai, cenuşiul e culoarea
pomilor uzi în noiembrie, negrul nu e funerar, ci
dens şi cleios ca smoala cu care sunt călăfătuite
barcazele înaintea sezonului de pescuit.
Tematic, creaţia picturală e, aşadar,
dominantă de marine. Artistul nu concede nici
un privilegiu unei anume ipostaze a mării: se
distribuie egal între răsărituri somptuoase,
amieze placide, furtuni înfricoşate sau asfinţituri
romantice.
Disponibilitatea interioară, dar şi
curiozitatea artistică îi permit lărgirea universului
exploatat pictural. Peisajele pitoreşti explorând
arealul dobrogean cu geamii, case tătăreşti,
drumuri de ţară, smochini sau măgari, alternează Ana Maria Autoportret în gips
cu imagini moldovene cu turle de biserici, schituri sculptură în lut

40

Câmp de levănțică
ulei
73 x 47 cm
sau elemente de arhitectonică rurală tradiţională.
Şi peregrinările pictorului prin Germania,
Franţa, Italia, Spania, Grecia au lăsat mărturii
plastice seducătoare prin exactitatea desenului şi
cromatica îmbietoare, suculentă.
O prezenţă discretă, autobiografică,
e recognoscibilă în nevoia de a-şi reprezenta
atelierul, mai modest şi improvizat la
începuturi, mai elaborat, mai histrionic, acum la
vârsta maturităţii artistice.
Florile îşi îmbină splendoarea cromatică
cu alăturări experte de obiecte cu iradiaţie poetică
proprie: cărţi vechi, ceainice sau ceşti patinate de
vreme, interioare ţărăneşti vag sugerate.
Căutarea artistică îl conduce pe
pictor către seducţia impresionistă sau chiar către
însolitul suprarealist, mai ales în perioada actuală.
Rigoarea realistă îi nuanţează însă
chemarea către exces în aşa fel încât produsul
artistic rămâne în interiorul unui univers
liniştitor, cotidian.
VI. Opera
Un loc aparte în universul artistic este
reprezentat de către grafică. Desenul în creion,
peniţă sau cărbune privilegiază naturile moarte
care relevă cu uşurinţă fineţea liniei, dispunerea
savantă a umbrelor sau exactitatea conturului.
Nu în ultimul rând tentativele sculpturale
sunt meritorii, adăugând o notă autobiografică,
altfel respinsă constant. Câteva mulaje în gips,
câteva sculpturi în lemn reprezintă autoportrete
ale artistului la diferite vârste.
Sintetizăm, la final, câteva dintre
constatările anterioare: realism substanţial,
cromatică intensă, pasională, rigoare a
compoziţiei, imaginaţie vie în cadrele unui
univers ospitalier, omenesc, ferit de angoase sau
iraţional, oglindă a unui spirit solar, încrezător,
care celebrează prin fiecare creaţie plastică şi
prin întreaga operă în sine miracolul existenţei ca
atare, bucuria de a fi în lume, cu lumea.
Prof. Ionel Dumitrescu
41
VII. Lucrări reprezentative

Singurătate
ulei
70 x 50 cm

La Marea Nordului
ulei
66 x 36 cm

42
Barcă pe mal
ulei
90 x 63 cm

43
VII. Lucrări reprezentative

Bine ați venit în port

ulei
67 x 49 cm

Joc de culoare
ulei
55 x 43 cm

44
 VII. Lucrări reprezentative

Impresii din Grecia

ulei
50 x 34 cm

45
VII. Lucrări reprezentative

Mal abrupt
ulei
80 x 63 cm

46
 VII. Lucrări reprezentative

Stânca iubirii
ulei
67 x 48 cm

47
VII. Lucrări reprezentative

Farul vechi
ulei
57 x 46 cm

48
 Pescador în nord
ulei
67 x 47 cm

Stânci pe înserat
ulei
68 x 36 cm

49
 VII. Lucrări reprezentative

Măslinii (Spania)
ulei
69 x 54 cm

Pipa
ulei
56 x 53 cm

Măslinul
ulei cuțit
48 x 42 cm

51
VII. Lucrări reprezentative

Crescătoria de tauri (Sevilia)

ulei cuțit
67 x 46 cm

Stânci în Franța
ulei cuțit
57 x 36 cm

52
 VII. Lucrări reprezentative

Pomul
ulei cuțit
67 x 40 cm

Peisaj Franța
ulei
48 x 35 cm

53
VII. Lucrări reprezentative

Măgarul (Spania)
tempera
47 x 35 cm

Presă de ulei (măsline)

tempera
44 x 31 cm

54
 VII. Lucrări reprezentative

Banca de lemn
tempera
25 x 24 cm

Moara de cereale
tempera
25 x 17 cm

55
VII. Lucrări reprezentative

Cuptorul de pâine (Spania)

ulei
79 x 57 cm

Marinar italian
ulei
74 x 51 cm

56
 VII. Lucrări reprezentative

Ana Maria
ulei
86 x 36 cm

Curte interioară
ulei
52 x 31 cm
VII. Lucrări reprezentative

Blajinul
pastel
56 x 38 cm

Privesc în trecut
ulei
49 x 35 cm

58
 VII. Lucrări reprezentative

Somn de amiază
ulei
58 x 46 cm

La prânz în Sevilia
ulei
59 x 40 cm

59
VII. Lucrări reprezentative

Flori pe stradă
ulei
33 x 25 cm

Moară spaniolă
ulei
39 x 31 cm

60
 VII. Lucrări reprezentative

Portocale și lămâi
pastel
34 x 25 cm

Spaniola
ulei
33 x 25 cm

61
Soția mea, Ana
ulei
69 x 38 cm

62
 VII. Lucrări reprezentative

Măști la Veneția
ulei
43 x 33 cm

Costume de carnaval
pastel
38 x 36 cm

Clovn Veneția I
pastel
27 x 24 cm

63
VII. Lucrări reprezentative

Carnaval Veneția
ulei
28 x 26 cm

Clovn Veneția II
pastel
28 x 21 cm

64
 VII. Lucrări reprezentative

Enescu
colaj
24 x 19 cm

65
VII. Lucrări reprezentative

Tabloul
ulei
54 x 40 cm

Schiță pentru nud

cerneală
31 x 24 cm

66
 VII. Lucrări reprezentative

Ana
ulei
90 x 60 cm

Schiță pentru nud

tuș și sepia
30 x 21 cm

67
VII. Lucrări reprezentative

Paradox
cărbune
57 x 26 cm

Bătrân
sepia
56 x 28 cm

Mișcare anatomică
cretă albă
52 x 38 cm

68
 VII. Lucrări reprezentative

Carmen
ulei
68 x 50 cm

Fantezie spaniolă
tempera
58 x 35 cm

Sărutul
tempera
45 x 31 cm

69
VII. Lucrări reprezentative

Fotograf (Sevilia)
tempera
49 x 35 cm

Jucătorii de table
(Mangalia)
ulei
68 x 47 cm

70
 VII. Lucrări reprezentative

Afrodita
ulei
49 x 37 cm

Pisica și călugărul
tempera
44 x 30 cm

71
VII. Lucrări reprezentative

Megaliți
pastel
38 x 26 cm

Concert Bach
ulei
56 x 40 cm

72
 VII. Lucrări reprezentative

Odihnă la mare
ulei
88 x 50 cm

Zmeul
ulei
64 x 45 cm

73
 Tributul mării
ulei
67 x 44 cm

Ceasul
ulei
43 x 30 cm

74
 VII. Lucrări reprezentative

De ce atâta mizerie?
tempera
52 x 28 cm

Plajă în Grecia
tempera
43 x 32 cm
VII. Lucrări reprezentative

Balcic
ulei
45 x 30 cm

Din nou acasă

ulei
38 x 25 cm
 VII. Lucrări reprezentative

Crescătoria de mufloni
pastel
37 x 24 cm

Capra
tempera
40 x 29 cm

Poarta lui Moș Gheorghe

ulei
17 x 12 cm

77
Câmp de floarea soarelui
ulei
61 x 21 cm

Pârâul (Franța)
ulei cuțit
38 x 22 cm

Far vechi
tempera
48 x 28 cm

78
 VII. Lucrări reprezentative

Stradă la Voitinel
ulei
35 x 26 cm

Pomul primăvara
ulei cuțit
48 x 40 cm

79
VII. Lucrări reprezentative

Uimirea unui copil (Praga)

ulei
62 x 44 cm

Veneția nordului
tempera
38 x 24 cm

Haidelberg
ulei
35 x 25 cm

80
 VII. Lucrări reprezentative

Port în Italia
ulei
82 x 40 cm

Podul (Roma)
ulei
52 x 29 cm

Case spaniole
tempera
40 x 19 cm
VII. Lucrări reprezentative

Libertatea cailor
ulei
55 x 36 cm

Stânca diabolică
ulei
49 x 36 cm

82
 VII. Lucrări reprezentative

Stradă Albești
pastel
39 x 31 cm

Frumoasa Veneție
ulei
58 x 37 cm

Port englez
tempera
69 x 37 cm

83
VII. Lucrări reprezentative

Înainte de
ploaie
ulei
38 x 23 cm

Zbuciumul
mării
tempera
40 x 26 cm

84
 VII. Lucrări reprezentative

Marinarii
ulei
58 x 34 cm

Far din Normandia

ulei
44 x 26 cm

85
 Agitație în port (Barcelona)
ulei
62 x 37 cm
Manevră în port
ulei
52 x 32 cm

86
VII. Lucrări reprezentative

În port la Barcelona
ulei
53 x 45 cm

Portul modern
(Barcelona)
ulei
57 x 43 cm

87
VII. Lucrări reprezentative

În val
ulei
61 x 49 cm

Fantezie marină
ulei
60 x 40 cm
VII. Lucrări reprezentative

Dis de dimineață
ulei
61 x 46 cm

Caiacele
pastel
55 x 33 cm

89
 VII. Lucrări reprezentative

Bărci la cheu
ulei
83 x 55- cm

Regata
ulei
79 x 56 cm

90
 VII. Lucrări reprezentative

Spre casă
ulei
50 x 34 cm

91
VII. Lucrări reprezentative

Albastru
ulei
39 x 30 cm

92
 VII. Lucrări reprezentative

Liniștea mării
tempera
42 x 27 cm

Navă la orizont
Tempera
47 x 26 cm

93
VII. Lucrări reprezentative

Velier I
tempera
28 x 20 cm

Velele
ulei
80 x 54 cm

94
 VII. Lucrări reprezentative

Velier IV
tempera
29 x 20 cm

În culoare
ulei
84 x 65 cm

95
VII. Lucrări reprezentative

Speranța
ulei
56 x 50 cm

Marină
ulei
53 x 34 cm

96
 VII. Lucrări reprezentative

Marea
pastel
65 x 35 cm

Cele două
pastel
60 x 41 cm

97
VII. Lucrări reprezentative

Ajută-mă Doamne!
ulei
65 x 42 cm

98
 VII. Lucrări reprezentative

Valul cel mare

ulei
69 x 43 cm

Dialogul cerului
cu marea
pastel
49 x 33 cm

Cu vânt din pupa

pastel
42 x 28 cm

99
VII. Lucrări reprezentative

Rosemarie
tempera
45 x 29 cm

100
 VII. Lucrări reprezentative

Navă de salvare
ulei
44 x 22 cm

Fregata “Ferdinand”
ulei
67 x 47 cm

101
 VII. Lucrări reprezentative

Ofelia
tempera
35 x 23 cm

Livia Maria
acuarelă
56 x 40 cm

102
 VII. Lucrări reprezentative

Pericol
ulei
60 x 47 cm

Mama Leontina
ulei
54 x 34 cm

103
VII. Lucrări reprezentative

Schiță
cerneală
19 x 12 cm

Pe întinsul
mării
kamayo
46 x 35 cm

Pe punte
creion
34 x 23 cm

Din pupa
creion
41 x 31 cm

La datorie
kamayo
60 x 44 cm

Farul vechi
(Olanda)
tuș
47 x 27 cm

104
 VII. Lucrări reprezentative

Coleziunea
creion
75 x 29 cm

Gemenele Sevim
kamayo creion
55 x 41 cm 33 x 15 cm

La ancoră
creion
32 x 23 cm

Marină
creion
35 x 21 cm

105
 VII. Lucrări reprezentative

Kaiserslautern
creion
44 x 31 cm

În Bavaria
tuș
38 x 27 cm
Stradă din Loret del Mar
kamayo
25 x 19 cm

La râu
cărbune
40 x 27 cm

106
 VII. Lucrări reprezentative

Iarna în Germania
pastel bicolor
40 x 31 cm Geamia
creion
35 x 26 cm
Ruinele castelului
Barbarosa (KL)
kamayo Școala de muzică
60 x 42 cm
(Kaiserslautern)
creion
44 x 30 cm

Școala din Albești

tuș și creion
38 x 25 cm

107
VII. Lucrări reprezentative

În camera de oaspeți
cărbune
54 x 38 cm
Moș Karl
cărbune
39 x 30 cm Iosefina
cărbune
50 x 32 cm

Mașină de tăiat istorică

creion
25 x 18 cm

108
 VII. Lucrări reprezentative

La taifas
cărbune
47 x 34 cm
Moșneagul
cărbune
50 x 31 cm
Cuptorul de pâine
(Albești) Bunica mea
creion creion
22 x 16 cm 32 x 21 cm

109
VII. Lucrări reprezentative

De ce?
creion
51 x 37 cm

Doamna “C”
creion
Somn dulce 35 x 26 cm
creion
41 x 26 cm

110
 VII. Lucrări reprezentative

Carnaval la Veneția
cărbune Autoportret
22 x 23 cm cărbune
40 x 58 cm

Extaz
creion și cărbune
42 x 32 cm
Ana
cărbune
54 x 35 cm

111
VIII. Impresii

112
113
VIII. Impresii

114
VIII. Impresii

115
VIII. Impresii

116
VIII. Impresii

117
VIII. Impresii

118
VIII. Impresii

119
VIII. Impresii

120
VIII. Impresii

121
 Integrată în pictura realistă, cu vagi reminiscențe de
romantism, pictura lui e un eveniment al bucuriei de viață,
de lumină, contrară deformării nordice. Pictura lui solara e
de la Mangalia

Aurel Leon

ISBN: