Sunt sute de biografii ale lui Picasso, dar profilul său

psihologic reiese în nuanţe sensibile şi profunde din cartea

autobiografică a partenerei sale, Françoise Gilot. În “Viaţa
cu Picasso”, Gilot demonstrează că între a fi un artist
extraordinar sau chiar un geniu şi a fi un om egoist sau un
psihopat nu este nicio contradicţie. Cu toate că Gilot nu
aplică acest filtru clinic, eu sunt de părere că acesta este
profilul psihologic care reiese din relat ările sale asupra
comportamentului şi trăsăturilor de personalitate ale lui
Picasso. Iar modul în care ea schiţează sărăcia emoţională a
acestuia nu pune deloc în umbră resursele imense de
creativitate ale artistului.

Nu intenţionez să îi pun un diagnostic lui Picasso, pentru c ă

nu sunt în măsură să o fac. Cu toate acestea, vreau să ofer
câteva exemple relevante şi detaliate care ajută la
identificarea unor manifestări psihopate în cazul unui om cu
o atât de mare sensibilitate artistică şi o atât de pronun ţat ă
agerime intelectuală. Voi folosi autobiografia lui Gilot pentru
a infirma concepţia greşită conform căreia a fi talentat, cult
şi sensibil înseamnă automat că nu poţi fi rău. Desigur că
poţi. Aşa cum subliniază şi Hannah Arendt în lucrarea sa
referitoare la banalitatea răului, zeci de mii de oameni
inteligenţi, educaţi şi aparent “normali” au luat parte la
crimele naziste împotriva umanităţii în timpul Holocaustului.
Probabil că mulţi dintre ei au avut remuşcări. Alţii însă, ca
Eichmann de exemplu, au făcut-o voluntar, pentru beneficiul
propriu şi au fost complet lipsiţi de conştiinţă. Dar acest
număr mic de oameni cruzi nu dovedeşte, spune Arendt, că
răul este o trăsătură obişnuită. Aceia nu erau oameni ca toţi
ceilalţi, care au fost supuşi unor presiuni externe
extraordinare în perioade extreme. În schimb, acei oameni
fără scrupule au demonstrat că psihopatia este o trăsătur ă
obişnuită: aceea de a fi născut cu o pornire psihologic ă de a-
i folosi şi distruge pe ceilalţi.

Germanii, la fel ca ruşii, nu au trăsături de caracter

distinctive care îi fac mai predispuşi să comită un genocid.
Din nefericire însă, trăsăturile psihopatiei s-au aplicat şi s-au
amplificat pornind din mijlocul lor, pentru că ei au încurajat
indivizi disfuncţionali similari, la fel ca şi restul popula ţiei,
să se comporte fără scrupule faţă de semenii lor. Dar astfel
de indivizi malefici au existat în toată istoria lumii,
pretutindeni. Şi au devenit cu atât mai periculoşi şi influen ţi
în anumite circumstanţe sociale, precum războaie, conflicte
civile sau în cadrul unor sisteme sociale totalitare, pentru
că în acele cazuri crimele erau scuzate şi chiar încurajate.

Ştiind acest lucru, mă surprinde să aud oameni care declar ă

pe posturile de televiziune, atunci când li se ia un interviu în
legătură cu o crimă, că “astfel de lucruri oribile nu se pot
întâmpla în cartierul nostru”. De ce nu s-ar întâmpla?
Indivizi cu dereglări psihice şi lipsiţi de conştiinţă există în
orice fel de cartier. Până ce sunt prinşi şi condamna ţi pentru
faptele lor, sunt liberi să trăiască oriunde vor. Alteori, aud
oameni care se arată surprinşi când criminali cu sânge rece
se dovedesc a fi fost oameni educaţi, profesori, doctori,
oameni de ştiinţă, muzicieni, avocaţi, scriitori sau artişti.

Psihologic vorbind, a fi talentat sau dăruit în orice domeniu

nu exclude posibilitatea de a fi psihopat. Psihopatia este o
deficienţă emoţională care determină absenţa empatiei faţă
de ceilalţi, nu o deficienţă artistică sau intelectuală.
Dimpotrivă, aşa cum afirmă şi Robert Hare în cartea “F ăr ă
conştiinţă”, se aplică logica inversă. Cu atât mai bun este
camuflajul unui psihopat cu cât el este mai educat, mai
fermecător, mai rafinat şi mai talentat. Un astfel de individ
este mai predispus să scape nepedepsit, pentru că oamenii
din jur îi vor acorda prezumţia de nevinovăţie. Dacă vă uitaţi
la oamenii răi din istorie, veţi vedea că s-au născut în felurite
culturi sau societăţi, că au provenit din toate nivelurile de
educaţie, ocupaţie şi venituri. Majoritatea psihopaţilor, aşa
cum am văzut deja, nu ating un succes fulminant, pentru c ă
se plictisesc repede de scopurile pe care le urmează. Dar
unii dintre ei se îmbogăţesc, ajung să deţină puterea sau să
fie faimoşi. Câţiva pot fi artişti geniali, aşa cum a fost cazul
lui Picasso.
În “Viaţa cu Picasso”, Gilot descrie aproape toate
simptomele-cheie ale psihopatiei prezente la Picasso:
absenţa totală a empatiei şi a dragostei, lipsa de remuşcare
şi logica facilă pe care o aplica atunci când făcea r ău altor
oameni, dorinţa de a seduce pentru a-şi exercita puterea
asupra femeilor, duplicitatea şi manipularea ca mod de via ţă,
idealizarea, devalorizarea şi descotorosirea de fiecare
relaţie de dragoste pe care a avut-o, dorinţa fundamental ă
de a conduce, un narcisism de nestrămutat şi o pornire de a
face rău stricând vieţile femeilor care i-au fost partenere de
viaţă. Voi descrie în continuare în detaliu comportamentul
patologic al lui Picasso, pornind de la relatările
autobiografice ale lui Gilot şi de la explicaţii psihologice
relevante pentru modul în care se comport ă psihopa ţii şi
narcisiştii.
1. Seducţia ca joc de putere. Gilot descrie cum încă de la
începutul relaţiei lor, Picasso a vrut să fie cel care conduce.
Privea seducţia ca pe un joc al puterii, în care avea dreptul
să facă toate mişcările-cheie. Când ea refuza să fie un pion
pasiv şi nu juca rolul predictibil al femeii “respectabile” care
rezistă avansurilor sale, Picasso era uimit. Gilot spune:

“După ce a pus şi ultima bucată înapoi pe masă, s-a întors

brusc şi m-a sărutat pe buze. M-a privit surprins: Nu te
superi? I-am răspuns că nu. Ar trebui? A părut şocat. Ce
dezgustător, a spus. Măcar ai fi putut să mă dai la o
parte. Altfel îmi transmiţi mesajul că aş putea să fac
tot ce vreau. Am zâmbit şi i-am spus să continue… M-a
privit circumspect, apoi m-a întrebat: Mă iubeşti? I-am spus
că nu pot fi sigură de asta, dar că îmi place de el şi mă simt
bine în preajma lui, aşadar nu vedeam niciun motiv pentru
care să pun în avans limite relaţiei noastre. Apoi a spus din
nou: Ce dezgustător. Cum să seduc pe cineva în
condiţiile astea? Dacă nu opui rezistenţă, atunci ce
rost mai are? Va trebui să mă mai gândesc. ”

Nu e surprinzător că Picasso face apel la rolurile tradiţionale

ale bărbatului şi femeii şi se aşteaptă la un comportament
anume din partea unei femei din clasa de mijloc. Până la
urmă, mulţi bărbaţi din generaţia lui făceau asta. Dar este
interesantă maniera în care vede seducţia ca pe un joc al
cuceririi fără un adversar real. Se aşteaptă ca partenera lui
să fie un pion pasiv în mâinile sale. Desigur, din moment ce
psihopaţii adoră totodată provocările, faptul că Gilot nu se
ralia stereotipurilor de gen l-a intrigat la început. De fapt,
tocmai asta l-a făcut să continue relaţia.

2. Estetizarea experienţei erotice ca substitut pentru

legătura emoţională. În loc să creeze o legătură emoţională
cu partenerele lor, psihopaţii fac experimente senzoriale.
Explorează modul în care fiecare femeie reac ţioneaz ă la
atingerea lor. O gustă şi îi simt toate formele corpului.
Desigur, orice experienţă erotică are şi o componentă
senzorială. Dar, pentru psihopaţi, plăcerea estetică şi
senzorială a sexualităţii înlocuieşte legătura emoţională, nu
doar o completează. Experimentarea senzuală şi sexuală
face parte din tendinţa generală a psihopatului de a-i vedea
pe ceilalţi doar ca pe obiecte care pot fi folosite pentru
răsplătirea propriului ego. Gilot descrie prima experien ţă
intimă cu Picasso: “Şi-a luat mâinile. Nu brusc, ci cu grijă, ca
şi cum sânii mei erau două piersici a căror form ă şi culoare îl
atrăgeau; le culesese, îi plăcuse ideea că erau coapte, ca
apoi să-şi dea seama că nu era încă vremea mesei”. Pentru
Picasso, noua lui iubită e un obiect estetic, frumos şi
atrăgător, menit să îi trezească simţurile şi să îi satisfacă
dorinţele când şi cum vrea el.

3. Faza de evaluare/oglindire. Robert Hare şi Paul Babiak

descriu în cartea “Şerpi în costume” (Snakes in Suits) cum
se desfăşoara faza evaluării, fază în care psihopatul îi va
trimite ţintei patru mesaje principale: 1)Îmi place de tine; 2)
Am aceleaşi interese pe care le ai şi tu; 3) Sunt la fel ca tine
şi 4) Sunt partenerul perfect pentru tine, sufletul t ău
pereche. Acest proces face parte din faza de “oglindire” a
apropierii unui psihopat de partener. Cu siguran ţă c ă
aproape toate relaţiile implică şi aspecte de oglindire,
pentru că aşa descoperă cuplurile că au lucruri în comun.
Dar reflecţia într-un psihopat pare instantanee şi total ă. Este
o legătură simulată, care e prea rapidă şi arată prea bine ca
să fie adevărată.

În plus, are loc înainte să se creeze o conexiune emo ţională.

Se întâmplă înainte ca partenerii să înceap ă să se cunoasc ă
bine şi în diferite circumstanţe, aşa cum se întâmplă cu
trecerea timpului. Legătura instantanee, după cum am văzut
în analiza lui Carver, este un simptom al unor sentimente
superficiale, nu al unei compatibilităţi miraculoase.
Înseamnă că psihopatul se va detaşa de tine şi va trece la o
ţintă nouă la fel de uşor cum s-a ataşat de tine. Dar prin
iscusinţa conversaţională şi prin farmecul înnăscut, ca şi
printr-o capacitate extraordinară de a se identifica cu tine şi
de a-ţi reflecta cele mai adânci dorinţe, psihopa ţii te pot
face iniţial să simţi că visul ţi s-a împlinit. Se prezintă pe ei
înşişi ca pe singurii parteneri care ar putea să umple
golurile din viaţa ta. Şi este exact modul în care Picasso a
făcut-o pe Gilot să se simtă după numai câteva întâlniri
scurte:

“Abia în noiembrie am avut ocazia să merg din nou la

Picasso. De un lucru îmi dădeam seama: îmi era extrem de
uşor să vorbesc cu el. Nu vorbisem cu tatăl meu ani în şir.
Chiar şi relaţia cu un băiat de vârsta mea pe care credeam
cândva că îl iubesc a fost complicată, chiar nocivă. Acum
însă, dintr-o dată, simţeam o lejeritate de a vorbi despre
orice cu acest bărbat care era de trei ori mai bătrân decât
mine. Părea un miracol. Am avut impresia, revăzându-l după
patru sau cinci luni şi trecând totul prin filtrul experien ţelor
din vara aceea, că mă revedeam cu un prieten foarte
asemănător cu mine”.
Dacă citiţi şi alte biografii ale lui Picasso, vă veţi da seama
că toate partenerele lui spuneau că au simţit acelaşi lucru la
început, când le curta. Şi totuşi, aceste femei erau foarte
diferite una de alta. Picasso nu ar fi putut nicicum să fie
identic cu toate. Doar pretindea să fie, pentru ca ele să se
lege emoţional de el. Apoi, după ce îşi pierdea interesul faţă
de ele, nu le mai oglindea trăsăturile de personalitate şi
interesele. Cu Olga, rusoaica balerină implicată în viaţa
socială, artistul mizantrop şi subversiv se transformase într-
un fluturaş social. Ani la rândul, a mers cu ea la petreceri la
care se vedea cu politicieni şi aristocraţi.
Asta până când s-a săturat de ea, când a cunoscut-o
pe Marie-Thérèse Walter. Marie era o fată de 17 ani care îl
făcea pe Picasso, ajuns la apogeul vieţii, să se simtă din nou
tânăr. Cu ea se purta ca un adolescent rebel uşor sadic şi
obsedat de sex. Rolul se potrivea, pentru că Marie nu era
doar foarte tânără, ci şi senzuală şi supusă. Cu Dora Maar,
iubita lui excentrică, pretenţioasă, instabilă, care era
fotograf suprarealist, Picasso avea certuri furtunoase,
conversaţii intelectuale, proiecte artistice comune şi
dezbateri estetice.

Asta până a întâlnit-o pe Françoise Gilot. Ei i s-a arătat drept

un om rezervat şi cinic. O vedea ca pe o femeie timidă,
ciudată şi puţin androgină. Neavând un simţ înrădăcinat al
identităţii şi fiind motivat de o sete nepotolită de a cuceri şi
controla, psihopatul va deveni orice vrei să devină pentru a
te seduce. Doar că nu va rămâne pentru mult timp la acel
stadiu, pentru că el nu este aşa de fapt. Odată ce te-a
cucerit, interesul lui faţă de tine scade. La fel şi dorin ţa să
facă, să spună şi să fie aşa cum îţi face ţie plăcere. De fapt,
după faza seducţiei, rolurile se inversează. Ţinta resimte o
presiune tot mai mare de a face tot ce e posibil pentru a-l
mulţumi pe psihopat şi nu invers.

4. Masca personalizată a psihopatului. Psihopaţii ştiu

instinctiv de ce e nevoie pentru a seduce o femeie. Nu doar
că îţi reflectă trăsăturile, dar îţi şi anticipează dorin ţele şi se
conformează nevoilor tale. Cu o femeie promiscuă, un
psihopat poate fi direct. Va transforma procesul seduc ţiei
într-unul scurt şi dulce. Pe de cealaltă parte, cu o femeie
care prezintă o imagine “respectabilă”, acelaşi psihopat e
lent, gentil şi dezarmant de timid.

Acesta este rolul pe care Picasso, în general nerăbdător şi

asertiv, a ales să îl joace cu Gilot. “M-a întins pe pat şi s-a
culcat lângă mine. S-a uitat la mine minute în şir, tot mai
tandru, mişcându-şi uşor mâna peste corpul meu ca un
sculptor care lucrează la o operă şi care se asigură că
formele sunt exact aşa cum trebuie. A fost foarte blând şi
aceea e trăsătura pe care o văd şi astăzi la el – incredibila lui
blândeţe”. Picasso ştie intuitiv că are de-a face cu o femeie
rezervată şi inteligentă. Cu alte ţinte, mai naive şi mai
sentimentale, ar fi funcţionat o strategie în care să fac ă
declaraţii de dragoste siropoase. Dar cu Gilot a abordat
seducţia într-un mod mai lent şi mai cerebral. Iar strategia a
funcţionat. Gilot îşi aminteşte cu nostalgie şi lirism
începutul promiţător al relaţiei lor:

”Stăteam în braţele lui în timp ce îmi spunea punctul său de

vedere şi eram fericită, nu aveam nevoie de nimic altceva în
afară de a fi împreună cu el. Am stat acolo întinşi, fără să ne
spunem un cuvânt, şi am simţit că e începutul a ceva
minunat – în sensul adevărat al cuvântului. Dacă m-ar fi
posedat atunci cu toată forţa corpului sau ar fi dezlăn ţuit un
torent de sentimente declarându-mi iubirea, n-aş fi crezut.
Dar aşa, îl credeam. Nu mă gândisem până atunci că aş fi
putut ajunge vreodată să îl iubesc. Dar în acele momente
ştiam că nu avea cum să fie altfel. Era în stare să sf ărâme, în
relaţiile sale cu ceilalţi, aşa cum o făcea şi în art ă,toate
stereotipurile, pe care le poţi recunoaşte uşor altminteri,
chiar dacă nu le-ai văzut pe toate. Când am plecat de-acolo
în ziua aceea, ştiam că orice avea să se întâmple, oricât de
minunat sau dureros sau mixul halucinant dintre cele dou ă,
avea să fie semnificativ”.

Cu siguranţă, relaţia lui Gilot cu Picasso s-a dovedit a fi una

foarte importantă pentru ea. Pictorul a devenit nu doar
iubitul ei, ci şi partenerul ei de viaţă, mentorul său artistic,
prietenul ei cel mai bun şi tatăl copiilor ei, Claude şi Paloma.
Dar relaţia lor nu a fost mereu bazată pe dragoste şi respect
reciproc, aşa cum sperase ea. Spre sfârşitul relaţiei, durerea
pe care i-o cauzase Picasso depăşise cu mult plăcerea pe
care o simţise la început alături de el. Mai mult, din cartea ei
reiese că relaţia pe care ea a privit-o ca pe fundamentul
vieţii sale a fost doar un alt joc al seduc ţiei pentru el. În
termeni clinici, ea a fost “rezerva lui narcisistă”, ca toate
femeile din viaţa lui. Doctorul Roger Melton explică în
articolul său, “Romeo sângerează: când bărbatul perfect
ajunge să se dovedească a fi bărbatul complet nepotrivit”
(“Romeo’s Bleeding: When Mr. Right Turns out to be Mr.
Wrong”):

”Spre deosebire de bărbaţii care luptă cu propria

nesiguranţă într-o relaţie şi îşi conştientizează rolul în
conflicte sau în problemele pe care cuplul le întâmpin ă, sunt
alte tipuri de bărbaţi care văd dragostea ca pe un joc şi pe
tine ca pe un pion. În acest concurs crud şi mascat, viclenia
este cuvântul de bază, decepţia este soluţia şi controlul este
scopul lor suprem. Aşa cum dependenţii sunt mereu în
căutarea unei doze noi, aceşti bărbaţi sunt într-o neîncetat ă
căutare de femei pe care le pot înşela şi manipula. Spre
deosebire de oamenii sănătoşi, care îi respectă pe ceilalţi
aşa cum se respectă pe ei înşişi, bărbaţii care controlează nu
respectă pe nimeni. Pentru ei, oamenii sunt obiecte. Şi
obiectele se folosesc”.
Gilot îşi dă seama repede că Picasso nu era în stare să îi
ofere un sprijin emoţional real. Dar se complace într-o rela ţie
inegală înainte să se nască fiul şi fiica lor. Îi oferă toată
dragostea şi susţinerea de care e capabilă, iar el îi ofer ă în
schimb doar talentul său artistic. Doar după ce devine
mamă, Gilot îşi dă seama că nu mai poate suporta asimetria
fundamentală dintre ei doi, pentru că o secătuieşte de
energie. De acolo înainte, lui Gilot nu i se mai potriveşte
rolul martirului. Şi explică şi de ce: “când m-am mutat cu
Pablo, simţeam că e un om căruia puteam şi trebuia să mă
dăruiesc complet, dar de la care trebuie să mă aştept să nu
primesc nimic mai mult decât oferea şi lumii din jur – arta.
În decursul următorilor cinci-şase ani, am născut şi am fost,
probabil şi din cauza asta, mai puţin dornică să mă
mulţumesc cu aşa o atitudine spartană. Simţeam nevoia de
căldură sufletească”.
 5. Fisuri în masca psihopatului. Aşa cum am văzut deja,
psihologii care tratează victime ale seducţiei psihopaţilor
spun că se întâmplă foarte rar ca masca unui psihopat să
rămână intactă în timp. Psihopaţii încep să dea semne ale
personalităţii lor reale imediat ce începe faza manipulării,
adică destul de devreme. Din păcate, victimele au tendin ţa
să ignore semnalele, pentru că sunt deja prinse emoţional
sau cel puţin intrigate de psihopat. Picasso, de exemplu,
scotea la iveală trăsături urâte de caracter. I-a spus la un
moment dat lui Gilot că vede oamenii ca pe simple obiecte
pe care le foloseşti şi de care te descotoroseşti după ce au
expirat:

“M-am dus într-o zi să-l văd şi am stat unul lângă altul,

privind dansul firelor de praf în razele soarelui care treceau
prin fereastră. Mi-a spus: Nimeni nu contează cu
adevărat pentru mine. În ceea ce mă priveşte,
oamenii sunt ca firele acelea de praf care plutesc în
soare. E suficient să dai un pic cu mătura şi dispar.”

În mod evident, auspiciile nu se arătau prea favorabile

pentru Gilot. Picasso dovedea nu doar un narcisism
debordant, ci şi o sfidare totală a umanităţii. Dar Gilot era
prea ataşată de iubitul ei atunci ca să îl părăsească. Şi, mai
mult, credea, aşa cum fac atât de multe femei care au rela ţii
cu bărbaţi periculoşi, că poate să-l schimbe prin exemplul
său bun şi prin dragostea şi grija ei. Dar îşi va da seama în
cele din urmă că dragostea nu poate schimba pe oricine.
Unii oameni sunt răi şi nu pot fi salvaţi prin niciun mijloc.

6. Posesivitatea psihopată. Când un psihopat vrea o femeie,

devine foarte posesiv. Bărbaţii de felul acesta îşi văd soţiile,
iubitele şi copiii la fel cum noi ceilalţi vedem o maşină sau
un casetofon: ca obiecte pe care le posedă şi pe care nimeni
nu are dreptul să le ia. Când un psihopat e în faza de
idealizare a relaţiei, femeia e ca un Ferrari nou-nouţ pentru
el. Când s-a plictisit de tine şi e gata să te îndepărteze, devii
o Dacie ruginită. În oricare dintre situaţii, te vede ca pe o
proprietate cu care poate face tot ce-şi doreşte. Pentru c ă o
consideră pe Gilot proprietatea lui, încearcă să o izoleze de
ceilalţi, pentru a o controla complet. Gilot povesteşte: “Ar
trebui să porţi o rochie neagră până în pământ” mi-a
spus într-o după-amiază, cu o batistă pe faţă, ca nimeni
să nu te vadă. Aşa n-o să le aparţii deloc celor din
jur. Nici măcar cu ochii nu te vor putea avea. Aşa
gândea, cum că dacă cineva înseamnă ceva pentru tine,
trebuie să îl ţii doar pentru tine, pentru că orice contact
accidental pe care l-ar putea avea cu lumea exterioar ă l-ar
putea deteriora”.

Nevoia de a păstra în stare pură obiectul dorinţei nu este

singurul motiv pentru care psihopaţii îşi izolează ţintele de
exterior. Mai important este că, aşa cum am văzut în
explicaţia lui Carver, odată ce o femeie este separată de
ceilalţi, psihopatul o poate manipula şi controla mult mai
bine decât atunci când are modalităţi de salvare. Nu mai e
nevoie să adaug că opusul nu se aplică, din moment ce
psihopaţii au standarde duble. Nu poţi să limitezi sau să
controlezi contactul unui psihopat cu lumea exterioar ă aşa
cum face el cu tine. În cel mai bun caz, îţi va spune ce vrei
să auzi şi, pe la spatele tău, va face tot ce vrea. Psihopaţii au
o dorinţă aprigă de a-şi maximiza opţiunile în via ţă, fiind
liberi să curteze pe cine vor sau ce vor, oricând, limitând în
acelaşi timp opţiunile ţintei lor, pe care o ţin din scurt. Iar
Picasso e suficient de explicit în legătură cu intenţiile lui de
a o închide pe Gilot într-o cutiuţă etanşă, în care să trăiască
doar pentru el şi prin el, când îi spune: “Mi-ar plăcea
foarte mult un lucru. Ca tu să rămâi, începând de
acum, în pădure. Să dispari complet, şi nimeni să nu
ştie vreodată că eşti acolo. Şi o să-ţi aduc mâncare
de două ori pe zi. Tu ai putea să lucrezi acolo în
linişte şi eu aş avea un secret pe care nu mi l-ar
putea lua nimeni. Ai fi foarte fericită, pentru că nu ar
trebui să-ţi mai faci griji în legătură cu restul lumii, ci
doar cu mine“.

Cu toate că Picasso îşi îmbracă ideea în cuvinte şi metafore

romantice şi flatante, ceea ce descrie este de fapt o cuşc ă:
o viaţă de prizonier potrivită mai degrabă unui animal de
casă, nu femeii în care ai încredere, pe care o respecţi şi o
iubeşti. Mai mult, Picasso spune clar că nu vrea să îi
întoarcă favorul. De fapt, spune că îi e teamă că dacă iubita
lui se mută cu el o să îi limiteze libertatea, lucru pe care nu
e dispus să îl accepte. Gilot îşi aminteşte: “S-a mai gândit
puţin şi a spus Nu ştiu dacă e o idee atât de bună
pentru că m-ar lega şi pe mine. Dacă tu n-ai mai
avea libertate, n-aş mai avea nici eu.” În
schimb, Picasso devine insistent când Gilot este cea care
refuză să se mute cu el. Traiul împreună devine, ca pentru
mulţi psihopaţi, un mod prin care să posede şi să controleze
partenera de viaţă şi nu un angajament pe viaţă.

7. Absența remușcării față de răul cauzat altora. După cum

am observat, cercetările arată că una dintre cele mai de
temut trăsături ale psihopaților este aceea de a-și trece
faptele rele prin filtrul raţiunii reci. Când Picasso îşi p ăr ăsise
fosta prietenă, pe Dora Maar, pentru Françoise Gilot, Maar
suferise o cădere nervoasă care i-a speriat pe cei din familie
şi pe prietenii săi. Unii dintre ei chiar s-au temut că se va
sinucide. Dar lui Picasso, partenerul ei de câțiva ani, puțin îi
păsa. La acel moment, era deja în faza de curtare a lui Gilot.
Terminase relația cu Maar și putea foarte lesne să o arunce
la gunoi ca pe o șosetă folosită. Atitudinea și acțiunile lui
demonstrează că Picasso își privea fostul suflet-pereche,
care era lângă el pe plan personal și artistic de ani buni, ca
pe un handicap sau, în cel mai bun caz, ca pe o potențială
rezervă, dacă ar fi dorit să se folosească din nou de ea
cândva. Când un prieten comun de-al lor, poetul Paul Eluard,
îi reproșează modul insensibil în care și-a părăsit prietena,
Picasso dă vina pe mișcarea suprarealistă, din care făcea
parte și Maar, și pe psihoterapeutul Jacques Lacan, la care
Dora apela pentru a-și trata depresia și anxietatea. Într-o
manieră complet nedemnă, Picasso îi arată cu degetul și pe
prietenii care încearcă să o ajute pe Dora. Îi consideră pe
toți responsabili, mai puțin pe el însuși. Și i se plânge lui
Gilot:

“După ce Lacan a plecat cu Dora, Eluard a fost atât

de supărat încât m-a acuzat că sunt responsabil
pentru starea ei, pentru că am făcut-o nefericită. I-
am spus că, dacă nu mă întâlnea pe mine, ar fi căzut
în depresie de multă vreme. Şi i-am spus că singurii
vinovați sunt el și suprarealiștii, cu toate ideile lor care
promovează antiraționalismul şi cu toate scenele lor fără
noimă. Eluard mi-a răspuns atunci că influența lor a fost
una indirectă, cel mult, pentru că totul se petrecea la
nivel teoretic în cercul lor, dar că eu o făceam
nefericită în modul cel mai concret. Tot ce știu este că
după ce m-a cunoscut pe mine, viața Dorei a devenit mult mai
ordonată decât fusese înainte şi mult mai concentrată. Am
ajutat-o să se reclădească.”
Psihopații sunt atât de absorbiți de propria persoană încât
au impresia că femeile pe care le-au folosit, înșelat, rănit și
abandonat ar trebui să le fie recunoscătoare pentru
tratamentul la care le-a supus. În mintea lor bolnavă, acele
femei trebuie să conștientizeze că au avut astfel o şansă:
aceea de a face parte din viața lui. Bineînțeles, situația
inversă nu se aplică. Dacă vreo femeie îndrăznește să înșele
sau să părăsească un pshiopat, el îi poartă ranchiună toată
viața. Iar asta a fost și atitudinea lui Picasso față de Gilot,
care a fost singura femeie care l-a înfruntat și care a fost
tare pe poziții, părăsindu-l după ani de suferință și sacrificiu.
Oamenii normali nu pot rezona cu asprimea de care d ă
dovadă psihopatul. Când aude chiar de la Picasso motivele
pentru care s-a purat urât cu fosta lui iubită, Gilot își apără
rivala, nu pe el: “M-a mâhnit toată povestea. I-am sugerat să
petrecem puțin timp singuri după ce terminăm de vorbit. El
mi-a spus: “Nu. Prezentul e întotdeauna mai important
decât trecutul. Iar asta e bine pentru tine. Via ța
trebuie să meargă înainte și viața suntem noi“. Gilot nu se
simțea deloc o învingătoare, ba dimpotrivă. Refuza să fie
martor la umilința la care era supusă rivala ei. Încerca să îl
convingă pe Picasso că Maar merita să fie tratat ă mai bine,
chiar dacă nu mai era iubita lui.
Dar Picasso consideră că neliniștea ei morală e una pur
sentimentală: “Nu cred în aşa o compasiune” îi spunea
lui Gilot. E un tip de sentimentalism pseudo-umanitar
pe care l-ai deprins de la plângăciosul de Rousseau.
Dar natura umană e predeterminată. După cum am
văzut deja, psihopații sunt sofiști iscusiți. Consideră că
valorile umane sunt neimportante, ca nişte simple norme
urmate de o turmă. Folosind argumente pseudo-intelectuale,
psihopații își conving partenerele să le facă rău celor de
dinaintea lor. Consecința e aceea că femeile se întorc una
împotriva celeilalte, în loc să își unească forțele împotriva
psihopatului, adevăratul vinovat. Iar mașinațiunile de acest
tip îi satisfac psihopatului tendința sadică de a pricinui cât
mai mult rău emoțional femeii pe care o părăsesc, folosindu-
se de noua victimă pe post de complice. Gilot își dă seama
de strategie, dar sfârșește prin a ceda presiunii venite de la
Picasso. “Mi-a spus că i-a dat de înțeles Dorei că între ei doi
nu mai e nimic. Și a insistat că au căzut de acord în această
privință. Dacă păream a nu-i da crezare, îmi spunea să merg
la ea acasă și să mă conving. Nu voiam să fac asta, dar el tot
insista”.

Când Picasso o duce pe noua iubită acasă la Dora pentru a o

pune față în față cu noua cucerire, Dora îl priveşte lucid, ca
pe un om incapabil de dragoste sinceră. Dar, bineîn țeles,
fiind geloasă pe Gilot, care a înlocuit-o, o insultă și pe ea:
“Ești foarte amuzant” i-a spus Dora. “Ești atât de atent cu o
relație care o să se termine cât ai bate din palme“. Dora
spunea că ar fi surprinsă dacă relația noastră o să dureze
mai mult de trei luni, pentru că Pablo era genul de b ărbat
care nu se atașa de nimeni. “N-ai iubit pe nimeni
niciodată” i-a spus ea lui Pablo. “Nu știi să iubești“.

Văzându-și noul iubit fără mască pentru câteva momente,

Gilot se simte copleșită de un instinct de conservare care o
face să vrea să fugă din brațele lui Picasso și să pună punct
relației. Pentru că, gândeşte, dacă Picasso își tratează astfel
fosta iubită, de ce nu ar face-o la fel și cu ea când se
plictisește de relația lor? Dar Picasso reușește să o întoarcă
din drum. O face pe Gilot să se simtă specială și prin ceea ce
reprezintă ca om și prin asocierea ei cu un artist ca el. O
convinge că o preferă pe ea și nu pe cea pe care a înlăturat-
o. Îi spune că ea este superioară tuturor celorlalte femei. Și
plusează spunându-i că s-a purtat urât cu fosta sa iubit ă
doar pentru a-i dovedi lui Gilot că o iubeşte. Dar până şi
declaraţia lui de dragoste scoate la iveală superioritatea
închipuită faţă de ea:

“Eu am făcut asta pentru tine” a spus Pablo “doar ca să

te ajut să îţi dai seama că nu e nimeni mai important
decât tine în viaţa mea. Şi asta e mulţumirea cu care
mă aleg?! Nu ai nici cea mai mică idee despre cum e
viaţa de fapt. Ar trebui să te arunc în Sena, asta
meriţi“. M-a luat de mână şi m-a împins într-una dintre
balustradele podului. M-a întors, cât să privesc înspre apă.
“Ce-ai zice de asta?” m-a întrebat. I-am spus să o facă
dacă vrea; e primăvară, apa e caldă, iar eu sunt o întotătoare
bună. Mi-a dat în cele din urmă drumul. Am fugit la metrou şi
l-am lăsat singur pe pod”.

Gilot este capabilă de auto-analiză şi îşi dă seama că dacă

nu ar fi fost atât de îndrăgostită de Picasso ar fi în ţeles c ă
felul în care se purta cu Dora şi cu ea era un semn c ă
trebuie să îl părăsească. Dar la acel moment era prea
absorbită de el şi se afla sub controlul lui ca sub hipnoză,
încât aproape că nu observa semnele care ar fi ajutat-o să
iasă cu bine din relaţie. “Ar fi trebuit să iau puţină distanţă
faţă de Pablo, dar nu am făcut-o. Mă deranja ce se
întâmplase şi implicaţiile care derivau, dar sentimentele
mele pentru el erau atât de puternice încât dep ăşeau ca
intensitate orice semnal de avertizare”.
Psihopaţii se bazează pe ataşamentul emoţional al
victimelor atunci când abandonează pas cu pas masca şi
încep să se arate aşa cum sunt cu adevărat.

8. Manipularea psihopată. Multe femei care îşi povestesc

experienţele de viaţă cu psihopaţi spun că aceştia cer tot
mai mult de la ele cu cât ele se opun tentativelor lor de
manipulare şi lipsei lor de principii faţă de ceilalţi oameni. În
acelaşi timp, femeile devin mai slabe şi mai puţin capabile
să reziste încercărilor psihopatului. A te pune contra unui
psihopat nu e profitabil pe termen lung. Tot ce faci e să îi
hrăneşti pofta de control şi dorinţa de a face rău în
continuare. Françoise Gilot învaţă această lecţie dureroasă
pe măsură ce se luptă să-i satisfacă dorinţele cedându-i
mereu. După ce reuşeşte să o întoarcă împotriva rivalei sale,
Picasso înfige apoi cuţite tot mai adânc.
Îi cere să îşi părăsască bunica bolnavă, care are nevoie de
îngrijire, pentru a se muta cu el. Îşi manifestă astfel puterea
faţă de iubita lui şi îi testează loialitatea. Psihopaţii văd
dragostea şi loialitatea partenerelor ca pe un joc la zero.
Dacă partenerele lor nutresc sentimente de dragoste faţă de
părinţi, bunici, copii sau prieteni, asta înseamnă mai puţină
dragoste şi mai puţin control pentru ei. Abia după ce îşi
izolează fizic şi emoţional victimele de ceilalţi, psihopaţii
simt că deţin controlul. Tot atunci se şi plictisesc însă de
victima lor înfrântă şi trec la una nouă. Puterea nu are
întotdeauna o conotaţie negativă, aşa cum nici carisma nu
este mereu periculoasă. Dar psihopaţii se folosesc de
puterea carismei pentru a-şi satisface scopuri de pr ăd ători.
Roger Melton scrie, în articolul său despre narcisişti
obsedaţi de control:

“Controlul nesănătos îşi are originile într-o dorinţă de a

domina pe altcineva, fie prin cuvinte, fie prin ac ţiuni menite
să farmece şi să facă rău în acelaşi timp, captivând-o şi
distrugând-o pe victima captivă emoţional. Acest dublet
farmec-consecinţe negative este semnul distinctiv al
manipulării celui obsedat de control. Ambalând otrava în
vorbe dulci, psihopaţii sunt experţi în a-şi masca natura
adevărată. Ascund intenţiile rele sub aparenţe şlefuite,
pentru că au dus aparenţele la rang de art ă. Tocmai această
abilitate a obsedatului de control de a alterna aparen ţa cu
tacticile de manipulare perpetuează capcanele emoţionale
destructive în care cad victimele”

Picasso încearcă să o convingă pe Gilot că nu e nicio

problemă în a-şi abandona bunica. Pentru că, până la urm ă,
orice faci poate răni pe cineva. Nu poţi să trăieşti astfel încât
să nu răneşti pe nimeni. În plus, adaugă el, dragostea lui
Gilot pentru el trebuie să fie mai presus decât cea pentru
familie:
“Priveşte problema în felul următor: ceea ce îi poţi
aduce bunicii tale, în afara afecţiunii pe care i-o porţi,
nu e ceva esenţialmente constructiv. Când eşti cu
mine, în schimb, mă ajuţi să fac ceva constructiv cu
adevărat. E mai logic şi mai de bun augur să fii cu
mine, pentru că eu am nevoie de tine. Cât despre
bunica ta, sunt lucruri pe care poţi să le faci şi altele
care trebuie lăsate în voia sorţii, pentru că depăşesc
limitele puterii celuilalt. E mai bine câteodată să
acţionezi în sensul pe care îl vrei şi apoi, după ce
omul şi-a revenit, să îl laşi să se împace cu ideea “.

O asemenea prostie nu o convinge pe Gilot: “I-am spus c ă

ideile lui mi se par brutale”. Îi spune că e, dimpotrivă,
nedrept să faci rău celor pe care îi iubeşti şi că poţi evita
asta nefăcând ceva ce ar putea să le dăuneze. Răspunsul lui
Picasso la argumentele ei este mai degrabă metafizic, şi
depersonalizează întregul scenariu: “Dar sunt lucruri de
care nu poţi să îi fereşti pe alţii, orice ai face. Sigur,
preţul este mare, dar sunt momente în viaţă în care
nu avem de ales. Dacă o nevoie e mai puternică
decât toate celelalte, atunci trebuie să o urmezi,
chiar dacă în anumite privinţe dai dovadă de un
comportament urât. Nu există nimic mai pur şi mai
complet decât refuzul. Când vine vorba de o pasiune
care pentru cineva este extrem de importantă şi care
el ştie că implică şi o doză de tragedie, acel cineva
lasă deoparte legile obişnuite şi se comportă altfel
decât în mod firesc“.

Acest argument atinge nucleul viziunii despre lume a

psihopatului egocentric. În prima parte a discursului,
Picasso spune în termeni generali că e inevitabil să le faci
rău celorlalţi. Dar Gilot îi demontează argumentul, spunându-
i că este posibil să nu faci rău şi ea ar putea face asta stând
lângă bunica ei. Apoi Picasso o flatează pe Gilot. Îi spune că
dragostea lor este una extraordinară. Că se afl ă prin urmare
dincolo de legile morale care guvernează restul omenirii.
Unele femei care se află în situaţii similare povestesc că şi-
au părăsit alţi parteneri, prietenii sau chiar copiii pentru c ă
psihopaţii le făceau să se simtă “speciale”.

Picasso descrie legătura aparent unică dintre el şi Gilot în

termenii unei puteri superioare, poate chiar a destinului
însuşi. “Este o chestiune de recunoaştere a unui
destin propriu şi nu una care ţine de insensibilitate
sau lipsă de omenie” îi spune iubitei sale. Ceea ce vrea să
spună însă este că nevoile lui sunt cu mult mai importante
decât ale altora. Dar îmbracă afirmaţiile în cuvinte aparent
morale, care îl fac să sune mai principial decât este în
realitate. Orice psihopat ştie cum să se folosească de faptul
că oamenii au conştiinţa ca scut care îi blochează lui
scopurile egoiste. Apelul la standarde morale, la fel ca
simulărea histrionică a iubirii, e doar un alt truc al
psihopatului. Îi permite să obţină ce îşi doreşte de la ceilalţi
transformând sabotarea substratului moral şi emo ţional al
celorlalţi în scopul vieţii sale. Iar argumentele lui Picasso
reflectă, mai presus de orice, egoismul său absolut. Melton
explică:

“În esenţa sa, orice manipulator este extrem de egocentric.

Nu e doar un egocentrism temporar, ci unul permanent. El
crede că toţi gravitează în jurul lui, ca şi cum oamenii ar fi
planete şi el soarele. Trebuie să aibă ce doreşte, doar pentru
că doreşte. Nu are nevoie de alte justificări. Punându-se pe
sine în centrul universului tuturor celorlalţi, nu vede c ă şi
ceilalţi au nevoi la fel de importante ca ale lui. Blocat în
această imagine de grandoare, care îi dă proporţii de zeu,
poate chiar să simtă că merită să fie venerat”.
Gilot îşi dă seama că argumentele iubitului ei sunt nefondate
şi că maschează imoralitatea. “I-am spus că un om primitiv
poate să accepte o asemenea idee, şi nu un om care se
ghidează după principii”. Când un psihopat nu poate să
câştige un argument bazându-se pe forţa carismei,
elocvenţei şi a şarmului său, recurge la strategia atingerii
fizice violente. Duoă scena de mai sus, Picasso o torturează
pe Gilot arzând-o pe mână cu ţigara aprinsă. Cum era de
aşteptat, Gilot se revoltă: “Îi spuneam deseori că e diavolul
în persoană şi acum îmi dădeam seama că aşa era. Ochii lui
s-au îngustat şi mi-a spus: “dar tu eşti un înger, un înger
venit dintr-un loc fierbinte. Şi, din moment ce sunt
diavolul, tu eşti unul dintre subiecţii mei. O să te
marchez“.

Pentru că nici violenţa fizică nu o intimidează, Picasso

recurge la o metodă pur emoţională şi manipulatorie:
ultimatumul. O întreabă pe cine iubeşte mai mult şi o pune
să aleagă între el şi bunica ei. Apoi o face pe Gilot să se
simtă vinovată că nu îi pasă suficient de mult de relaţia lor
încât să sacrifice de dragul ei relaţia cu bunica. “Contez în
viaţa ta?” o întreabă. “E doar un joc pentru tine totul?
Eşti atât de insensibilă încât să faci asta? Ar trebui să
îţi pese de mine. Am nevoie de tine. Şi pentru că nu
pot trăi fără tine, trebuie să vii să locuieşti cu mine“.
Şantajul emoţional prelungit o epuizează în cele din urm ă pe
Gilot, care se mută cu Picasso. E o decizie pe care o va
regreta în scurtă vreme.

9. Masca psihopatului începe să se fisureze.

Oamenii spun că mutatul împreună e cel mai sigur mod de a

ucide pasiunea. Dacă această afirmaţie cinică se dovedeşte
parţial adevărată pentru relaţiile normale, este complet
adevărată pentru legăturile psihopatice. Într-o pervertire
schopenhaueriană a iubirii, odată ce un psihopat stabileşte o
legătură dominantă cu o femeie, începe să se şi plictisească
de ea. Nu e surprinzător că atunci când îşi aminteşte de
viaţa lor împreună, Gilot ajunge la concluzia că ea şi Picasso
au fost cei mai fericiţi în cei trei ani dinainte să se mute cu
el şi atunci când era însărcinată. Scrie: “gândindu-mă la
viaţa noastră împreună, mi-am dat seama că singura
perioadă în care îl vedeam într-o stare psihică bună, cu
excepţia anilor 1943-1946, dinainte să mă mut cu el, a fost
cea în care eram gravidă cu Claude. Au fost singurele dăţi în
care era fericit, relaxat şi binedispus, fără griji. Fusese
foarte bine, mi-am dat seama eu, şi speram că avea să fie la
fel din nou, pentru binele amândurora. Ştiam că nu puteam
să am 10 copii doar ca să îl păstrez mereu în dispoziţia
aceea, dar puteam măcar să mai încerc o dată şi aşa am
făcut”.

Psihopaţii le cer partenerelor să le facă copii, dar nu pentru

că le-ar plăcea micuţii, pentru că sunt incapabili să iubească
pe cineva cu adevărat, ci pentru că adoră să le “marcheze”
pe femei, pe care le consideră proprietatea lor. Lăsându-le
gravide, se simt mai potenţi şi mai virili, mai ales pe măsur ă
ce îmbătrânesc, aşa cum era cazul lui Picasso, care era mult
mai în vârstă decât Gilot.

10. Femei înşirate pe sfoară: Psihopatul ca maestru

păpuşar (Continuarea articolului):

Îmi amintesc de un fragment superb în care Gilot îl

parafrazează pe Picasso:

”Mi-a spus că nu trebuie să ne vedem prea des.

Toată
frumuseţea unui fluture stă în aripile lui, aşa că nu
trebuie să le atingi. Nu trebuie să abuzezi de ceva
care ne aduce bucurie amândurora. Orice altceva
există în viaţa mea mă trage în jos şi mă întunecă.
Dar relaţia mea cu tine e ca o fereastă care se
deschide şi care vreau să rămână deschisă. Trebuie
să ne vedem, dar nu prea des. Când vrei să mă vezi,
mă suni şi îmi spui“.

Ce mod înduioşător de a descrie întreg procesul seducţiei

psihopate, de la idealizarea iniţială la devalorizare şi apoi
îndepărtare. Aproape că face ideea să sune bine, nu
revoltător. Relaţiile psihopaţilor sunt atât de fragile şi
delicate, ca aripile unui fluture, pentru că nu au un
fundament real. Sau mai degrabă pentru că tot ce e bun la ei
se bazează pe iluzie, manipulare şi înşelăciune. Iar
psihopatul ştie asta în permanenţă. Dar e capabil uneori de o
gândire dublă: poate să creadă la un moment dat că iubirea
lui pentru tine o să dureze, chiar dacă ştie din experien ţă c ă
fiecare sentiment, interes şi relaţie pe care a avut-o au fost
efemere. Din nefericire, odată ce i-ai căzut în mreje, tu eşti
cea care crede mai mult decât el că relaţia voastră e solidă
şi reală şi că se bazează pe respect reciproc sincer.
După cum am văzut deja comparând sentimentele celor doi,
diferenţa de atitudine nu este neapărat una de intensitate, ci
mai degrabă de durată şi profunzime. Este o prăpastie
imensă între “pentru moment” al lui şi “pentru totdeauna” al
tău. Când relaţia începe să se fisureze şi se încheie faza de
lună de miere, te simţi confuză şi rănită. Ce s-a ales de toate
promisiunile lui de dragoste şi dăruire? Făceau parte dintr-
un univers paralel? Nu ţi-ai dat de fapt niciodată seama că
“pe viaţă” însemna la el “atât timp cât mă inciţi” sau “atât
cât vreau eu”. Dar din cauza cuvintelor frumoase, flatante şi
a promisiunilor, dar mai ales a emoţiilor, timpului şi energiei
pe care le-ai investit în relaţie, nu ai văzut că el se scaldă
într-un superficial şi continuu prezent. Că senza ţiile,
dorinţele şi obiectivele temporare sunt tot ce contează
pentru el.

Dacă dragostea durează cât viaţa unui fluture, pentru a

recurge la metafora lui Picasso, atunci fluturele trebuie s ă
găsească alte flori pe care să le polenizeze. Fiind mereu în
căutare şi superficiali, psihopaţii trebuie să aib ă mai multe
surse de noutate, plăcere şi intrigă. Şi sunt buni la a se
bucura de ele în paralel. Au femei de rezerv ă şi rezerve ale
rezervelor. În felul acesta, dacă o relaţie se termină, nu se
întâmplă nimic rău. Trec repede la alta. În plus, nicio femeie
nu poate fi plăcută şi interesantă pe tot parcursul unei zile.
Când o femeie e obosită, nedisponibilă sau într-o stare
proastă, psihopatul recurge mereu la o alta pentru a-l
consola. Se simte îndreptăţit să o facă. Pentru că, în mintea
lui, e perfecţiunea întruchipată.

Picasso n-are nicio reţinere în a-i împărtăşi lui Gilot intenţiile

din spatele tacticilor sale. Vrea să le distrugă respectul de
sine femeilor care au o imagine bună despre ele însele.
“Sunt doar două tipuri de femei pentru mine – zeiţe şi preşuri, îmi
spunea. Şi ori de câte ori mă simţeam zeiţă, făcea tot ce
putea să mă transforme într-un preş.” Acesta este sensul de-
a fi al unui psihopat. După cum am văzut, scopul unui
prădător emoţional nu este acela de a crea o relaţie
sănătoasă şi durabilă, ci de a se amuza şi a se simţi mai în
putere sublimându-i victimei demnitatea, înainte să treac ă la
următoarea. Picasso a avut ca iubite multe feluri de femei.
Le-a idealizat ca pe nişte zeiţe pe fiecare în parte la început,
dar le-a tratat în cele din urmă ca pe nişte preşuri. Gilot îşi
dă seama de acest joc dublu, în care o femeie este o
fantezie temporară (iubita cea nouă idealizată) care
înlocuieşte realitatea mundană a unei alte femei (cea care e
deja devalorizată):

“[Marie-Thérèse] îl bântuia, fiind inabordabilă la nivel

ipotetic, metaforic, dar foarte disponibilă la nivel practic,
oricând îi simţea lipsa. Nu avea nicio realitate deranjantă.
Era o reflecţie a universului. Era importantă în via ţa lui
atunci când el locuia cu Olga, pentru că era visul unei
realităţi reprezentate de altcineva. A iubit-o în continuare
pentru că nu o posedase cu adevărat niciodată: ea locuia în
altă parte şi era trapa de evadare dintr-o realitate pe care el
o găsea deranjantă. Dar după ce a alungat-o pe Olga, ca să o
posede în forma pe care şi-o dorea atât de mult pe Marie,
realitatea s-a schimbat. Ce fusese fantezie şi vis devenea
realitate, iar absenţa devenea prezenţă. Apoi a apărut în
peisaj Dora Maar, care îi făcea fotografii lui Pablo şi de care
el a devenit foarte interesat”.

Povesteşte mai departe cum, urmând logica de a transforma

o zeiţă idealizată într-un preş devalorizat, Picasso s-a
descotorosit de Maar când Gilot i-a atras atenţia. Gilot îşi d ă
seama că Picasso urmează un tipar previzibil şi că percepe
relaţiile cu femeile în conformitate cu el. Îşi dă seama că
dacă nu scapă de bună voie din labirint, va fi următoarea pe
listă în scurt timp.
11. Devalorizarea şi abandonul. De fapt, acesta e scopul
psihopatului încă de la început. După ce Gilot se mută cu el,
Picasso începe să o trateze la fel cum făcuse cu toate
femeile din viaţa lui. Odată ce e sub controlul lui, el se
plictiseşte de ea, o înşală, se poartă urât cu ea şi o minte. Îi
impune, mai presus de orice, standarde duble care devin
umilitoare pentru Gilot. Îi cere ca toată existenţa ei să aibă
în centru satisfacerea nevoilor lui, dar nimic din ceea ce
face ea nu îl satisface cu adevărat sau pe termen lung. În
acelaşi timp, controlează toate aspectele din viaţa ei şi se
îndepărtează de ea, pentru a urmări alte ţinte amoroase.
Când Gilot îl confruntă în legătură cu presupunerile pe care
le are despre el, Picasso se arată indignat şi refuză să
recunoască adevărul despre infidelităţile sale:

“De când m-am mutat cu el în luna mai 1946 şi până la

excursia lui în Polonia cu Eluard şi Marcel, Pablo şi cu mine
am fost nedespărţiţi. După ce s-a întors din Polonia a început
să plece fără mine la Paris în scurte călătorii. Odată, când n-a
venit acasă, am scos o saltea pe balcon şi am stat acolo,
trează, până ce am văzut maşina oprind în faţa garajului,
înainte de răsărit. Când a urcat, Pablo era furios şi m-a
acuzat că îl spionez şi a spus că e liber să vină şi să plece
când vrea. Şi toate astea fără ca eu să-i fi adresat un cuvânt.
În loc să dormi în pat, acolo unde trebuie, stai aici şi
mă aştepţi. Se vede de la o poştă că încerci să îmi
răpeşti libertatea mi-a spus.

Şi asta în condiţiile în care Gilot nu putea face nimic f ără ca

Picasso să ştie şi să-şi dea acordul, cu atât mai puţin să
călătorească singură sau să aibă vreo relaţie extraconjugală,
aşa cum avea el. Atitudinea lui Picasso reflectă fără îndoială
standardele care circulau la acea vreme referitoare la femei
şi bărbaţi. Dar este şi un simptom al dorinţei psihopatului de
a fi cel în putere. Reflectă convingerea acestuia c ă îi este
superior partenerei sale şi că are prin urmare tot dreptul s ă
facă orice îşi doreşte, în timp ce ea trebuie să rămână sub
papuc. Faza “preşului” o înlocuieşte pe cea a zeiţei. Gilot
descrie etapele propriei decăderi: “În săptămânile care au
urmat, am văzut cum ridică un zid fizic şi spiritual între noi.
La început nu mi-a venit să cred că vrea să stea departe de
mine tocmai atunci când eu simţeam nevoia să fiu cel mai
aproape de el”.

Luând în considerare informaţiile clinice despre psihopatie,

faptul că Picasso îşi pierde interesul faţă de partenera lui
tocmai atunci când ea pare mai implicată emoţional în
relaţie nu este o coincidenţă. După cum am văzut deja, odată
ce un psihopat prinde o femeie în plasă, ea nu mai reprezint ă
o ţintă pentru el. O priveşte ca pe o posesiune, în timp ce se
simte îndreptăţit să urmeze alte ţinte şi să seducă alte femei.
E firesc pentru psihopaţi şi narcisişti să aibă aceste
standarde duble, care ne duc la punctul urm ător:

12. Standardele duble ale psihopatului. Un psihopat o va

părăsi bucuros şi cu uşurinţă pe femeia din via ţa lui pentru o
alta, doar pentru că aşa simte nevoia. Dar nu e la fel de
împăcat cu situaţia dacă ea îl părăseşte. Şi asta nu pentru că
o iubeşte, ci pentru că, aşa cum explică Roger Melton,
psihopaţii sunt narcisişti manipulatori. Orgoliul lor este rănit
dacă rămân fără parteneră. Deşi a neglijat-o şi a înşelat-o
spre sfârşitul relaţiei lor, când Gilot decide în sfârşit să îl
părăsească, Picasso devine furios. Cum faza lunii de miere s-
a încheiat de mult, de data asta nu mai îmbracă ideile în
cuvinte mierioase, ci îi aminteşte într-un mod franc c ă se
află într-o postură inferioară: “Treaba ta este aceea de a-
mi rămâne alături şi de a fi devotată mie şi copiilor.
Nu e problema mea dacă asta te face sau nu fericită “.

Picasso încearcă să o împiedice pe Gilot să îl părăsească, nu

doar pentru a-şi recăpăta puterea asupra ei, ci şi pentru c ă,
aşa cum am văzut, psihopaţii vor să aibă mai mulţi pioni la
îndemână. Se complac în “spaţiul triangular al dorin ţei” şi al
duplicităţii, aşa cum l-a numit René Girard. Trebuie să înşele
pentru a se bucura de o ţintă pe care o urm ăresc. Trebuie să
o bârfească pe femeia pe care o părăsesc cu cea cu care
sunt în prezent. Trebuie să găsească o altă femeie cu care să
o înşele pe amantă şi să se bucure de o dublă, triplă sau
chiar cvadublicitate. Fiecare relaţie e triangulată. E compusă
din psihopat, ţinta curentă cu care o critică pe anterioara
victimă, care e acum pionul de rezerv ă.

Vă simţiţi confuzi? Încercaţi atunci să vă puneţi în pielea

bietului psihopat! Dacă nu ai pe cine să bârfeşti, de cine să
te plângi, pe cine să înşeli, pe cine să cucereşti, pe cine să-i
furi altui bărbat, pe cine să minţi, pe cine să răneşti, cui să îi
faci rău, atunci relaţia sexuală nu mai are farmec. Partenerii
de cuplu devin plictisitori, ca o pereche de pantofi vechi. Din
punctul de vedere al unui psihopat, o viaţă normală,
standarde morale, emoţii sincere şi relaţii de durat ă sunt
ingredientele unei vieţi cu adevărat plictisitoare.

13. Vacuumul emoţional. Gilot nu mai poate fi convinsă de

argumentele lui Picasso pentru a rămâne cu el, iar asta se
întâmplă pentru că faptele lui vorbesc mai bine decât
declaraţiile sale ocazionale de iubire. Până la urm ă, este
foarte uşor să îi spui unei femei că o iubeşti. E mult mai greu
să îi dovedeşti asta tratând-o cu respectul pe care îl merit ă.
Iniţial, când Gilot vedea cum se purta Picasso cu fostele
partenere, se simţea protejată la gândul că pe ea o va trata
mai bine. Credea în vorbele lui atunci când îi spunea c ă o
iubeşte mai mult şi că se potriveşte mai bine cu ea decât cu
orice altă femeie din trecutul lui. Dar, după o vreme, Gilot şi-
a dat seama că nu era excepţia care confirma regula. Era
doar o altă piesă în tiparul lui de idealizare, devalorizare şi
îndepărtare a femeilor din viaţa lui:
“Toate aveau valori diferite, din motive diferite. Olga, de
exemplu, a fost înfrântă pentru că a cerut prea mult. Cineva
ar putea crede că dacă nu ar fi cerut lucruri atât de multe şi
atât de ridicole, n-ar fi eşuat. Şi totuşi, Marie-Thérèse Walter
nu cerea nimic, era dulce, dar tot a eşuat. Apoi Dora Maar,
care cu siguranţă nu era o femeie proastă, ci o artistă care la
înţeles altfel decât celelalte. Dar şi ea a eşuat, deşi l-a iubit
şi a crezut în el, la fel ca celelalte. Deci a fost greu şi pentru
mine să îl cred pe deplin. Le părăsise pe toate, deşi fiecare
dintre ele era atât de adâncită în propria situa ţie încât a
crezut că e singura femeie care contează pentru el şi c ă
viaţa ei şi a lui se întrepătrundeau perfect. Dar nu era niciun
mod prin care să te apropii de el cu adevărat pentru prea
mult timp”.
Când îşi dă seama că Picasso nu este capabil să o iubeasc ă
nici pe ea, Gilot devine deprimată. Chiar şi atunci când vede
câtă suferinţă i-a pricinuit, Picasso se gândeşte mai degrabă
la cum să-i surprindă chipul trist în tablouri. “Am plâns mult.
Lui Pablo i se părea foarte stimulantă starea în care eram.
Îmi spunea, în timp ce mă desena: Faţa ta arată minunat
astăzi. E un chip cu trăsături foarte grave. Iar eu îi
spuneam că nu e un chip cu trăsături grave, ci unul trist”.

Picasso era orb la durerea lui Gilot, şi în plus de asta o

critica pentru că slăbise din cauza chinului la care o
supunea. Îi spunea: “arăţi ca o mătură. Crezi că
măturile sunt atrăgătoare pentru cineva? Pentru
mine sigur nu“. În timp ce cruzimea lui e fără margini în
privinţa femeii pe care se presupune că o iubeşte, când vine
vorba de propria suferinţă, Picasso se aşteaptă din partea ei
la devotament şi compasiune.

Ajunsă însă aici, Gilot nu mai poate să îi ofere altceva decât

descurajare şi tristeţe. Vede totul cu claritate. Simte c ă s-au
alientat unul de altul. Îşi dă seama că nu îi mai este de folos,
aşa cum nici înaintaşele ei nu i-au mai fost. Robert Hare şi
Paul Babiak scriu în “Snakes in Suits” că atunci când
psihopaţii au epuizat una dintre victime, se simt goliţi
emoţional într-un mod aflat dincolo de închipuirea noastr ă.
Tonul vocii şi comportamentul lor devin mecanice. Chipul lor
devine rece şi distant. Luni sau chiar ani de viaţă în doi se
şterge din mintea lor, ca şi cum n-ar fi existat.

Unele femei se simt atât de implicate în relaţia cu partenerii

psihopaţi încât se refugiază în negare. Se agaţă de false
speranţe şi refuză să accepte alienarea evident ă. Gilot are
totuşi curaj şi se confruntă cu realitatea: “Dar rela ţia noastr ă
a continuat să se deterioreze, până la punctul în care
împlinirea personală şi emoţională firească pentru o femeie,
care vine din dragostea pe care i-o oferă bărbatul ei,
devenise imposibilă”. Din nefericire, mai durează doi ani, din
1949 şi până în 1951, până ce Gilot îl părăseşte.

14. Decepţia şi turnarea gazului pe foc. Ca majoritatea

psihopaţilor, Picasso era maestru la a turna gaz pe foc. Chiar
dacă o înşela pe Gilot, nega cu vehemenţă că are şi alte
aventuri. Ba chiar îi spunea că e nebună că îl suspectează de
infidelitate. Martha Stout şi Robert Hare spun amândoi c ă
psihopatul poate fi atât de convingător atunci când neag ă
acuzaţiile încât victima lui începe să se îndoiască de adevăr
şi chiar de propria sănătate mintală. Strategia clasic ă a
turnării gazului pe foc se recunoaşte în urm ătoarea scen ă:

“Când Pablo s-a întors, l-am întrebat dacă vrea să vorbească

cu mine despre schimbările sentimentale pe care le simt din
partea lui. I-am spus că am fost mereu sinceri unul cu altul
şi că simt că trebuie să fim la fel şi în continuare. Şi-a dat
seama că prea multă vorbărie pe această temă ar complica
lucrurile pentru el, aşa că mi-a spus: Eşti nebună. Nu se
întâmplă absolut nimic. A fost atât de convingător încât l-
am crezut şi am preferat să cred că poate jurnaliştii erau
dezinformaţi”. Dar pe măsură ce aventurile lui Picasso se
intensifică şi devin tot mai evidente, Gilot nu mai poate să îi
accepte minciunile. Se trezeşte în cele din urm ă din vraja
psihopatului: “Am fost sub vraja lui, dar gata. M-am trezit”.

15. Furia psihopatului. Psihopaţii îşi văd victimele ca pe o

proprietate. Au dreptul să jongleze cu mai multe relaţii şi să
caute plăcerea, dar devin de-a dreptul furioşi dac ă
partenerele lor devalorizate vor să îşi continue via ţa.
Picasso îşi exprimă în mod deschis posesivitatea şi îi spune
lui Gilot: Prefer oricând să văd o femeie moartă decât
fericită cu altcineva. Când Gilot decide să îl părăsească,
Picasso locuieşte deja cu noua lui iubită, Jacqueline Roque,
pe care Gilot o descrie drept extrem de supusă. Dar o vede
în continuare a pe Gilot drept a lui, chiar dacă a înlocuit-o:
“Îmi datorezi atât de multe, mi-a spus. Aşa îmi
mulţumeşti, presupun. Ei bine, am un singur lucru de
spus. Oricine altcineva o să aibă doar defectele mele
şi niciuna dintre calităţi. Sper ca viaţa ta să fie un
fiasco, creatură nerecunoscătoare!”

Ce spunea Picasso ar fi fost adevărat dacă Gilot l-ar fi

înlocuit cu alţi psihopaţi. Dar nu face asta. Îl înlocuieşte pe
Picasso cu un om real, normal, care o iubeşte cu adevărat.
Psihopaţii urăsc să trăiască cu ideea că nu au reuşit să îşi
distrugă fosta parteneră. Nu vor ca femeia “lor” să îşi
recâştige forţele şi să trăiască mai fericită fără el.

De
Iar Picasso recunoaşte asta când îi spune lui Gilot:
fiecare dată când schimb o soţie o ard pe cea veche.
Aşa pot să scap de ele. Omori femeia şi ştergi
trecutul pe care îl reprezintă. De fapt, şi-a
atins parţial scopul. Cu excepţia lui Gilot, a reuşit să îşi
distrugă psihic toate fostele partenere. Dar pe ea, oricât de
tare s-a străduit, nu a putut să o aducă în acel stadiu. Şi a
văzut libertatea ei ca pe o trădare. În articolul său despre
narcisişti manipulatori, Melton spune că psihopaţii şi
narcisiştii nu înţeleg trădarea aşa cum o fac oamenii
normali. Nu o văd ca pe o încălcare a încrederii reciproce,
pentru că nu au încredere în ceilalţi şi nu sunt de încredere.
În schimb, văd trădarea ca pe o dovadă de independenţă a
celei pe care o controlau până atunci:

“Pentru majoritatea oamenilor, trădarea înseamnă o

încălcare flagrantă a încrederii pe care cineva a investit-o
într-o altă persoană cu care are o relaţie apropiat ă. Dar,
pentru un narcisist manipulator, trădarea înseamnă că
cineva nu mai e la dispoziţia lui. Când cineva scapă din lesă,
se simte trădat. Dar narcisiştii sunt incapabili să dezvolte
relaţii apropiate, de iubire şi încredere, aşa că nu există
pentru ei noţiunea de încălcare flagrantă a încrederii
mutuale. Când un narcisist manipulator se simte trădat, pe
chipul lui se citeşte mulţumirea. Devine arogant şi foloseşte
expresii ca: Nu ştia cu cine are de-a face sau nu ştie
cine sunt?. Dacă şi-ar da seama de realitate, ar formula
altfel ideea: Nu ştii cine cred eu că sunt?”

Pentru a-şi recăpăta dominaţia, Picasso încearcă să îi

submineze respectul de sine lui Gilot, ca ea să nu aibă
suficientă putere să îl părăsească. Îi spune că nu înseamnă
nimic fără el. O întreabă dacă are impresia că alţi oameni vor
fi interesaţi de ea, ca şi cum ideea ar fi de neconceput. Din
fericire însă, Gilot nu mai crede în insultele lui în acest
stadiu. Alege în schimb să creadă în ea. Nu se mai vede ca
pe o umbră a lui. Şi poate că tocmai luciditatea o salvează.
Majoritatea oamenilor din viaţa lui Picasso au f ăcut excep ţii
în cazul lui pentru că era, într-adevăr, un artist excepţional.
Dar Gilot îl văzuse ca pe o fiinţă umană. Văzuse vidul din
interiorul lui, iar asta a ajutat-o să caute o via ţă mai bun ă
fără el. În cele din urmă, Picasso n-a privat-o de fericire în
compania altui bărbat. Şi nici nu a reuşit să o întoarcă
împotriva umanităţii sau nici măcar împotriva lui. Gilot nu l-a
respins pe Picasso şi nu a văzut anii petrecuţi alături de el
ca pe o perioadă dureroasă, ci ca pe o experien ţă care a
ajutat-o să se maturizez. I-au dat forţa pe care a avut-o pân ă
la sfârşitul vieţii:

“Pablo mi-a spus, în prima după-amiază în care am fost

singură la el, în februarie 1944, că simte că relaţia noastră o
să ne lumineze vieţile. Eram ca o fereastră care se deschide
şi care voia să rămână deschisă. Şi am făcut-o, atât timp cât
prin ea pătrundea lumină. Când nu a mai făcut-o, am închis-o,
chiar dacă am făcut-o împotriva voinţei mele. De atunci
înainte, a distrus toate mijloacele care mă legau de trecutul
nostru comun. Dar astfel m-a ajutat să mă descopăr şi să
supravieţuiesc. Pentru asta îi voi fi veşnic recunoscătoare”.
Sper ca aceia care citesc autobiografia lui Françoise Gilot
să înţeleagă din ea mesajul ei ca pe unul despre
supravieţuire, rezistenţă şi forţă. Povestea relaţiei ei cu
Picasso demonstrează că un om se poate întâlni cu indivizi
răi oriunde şi oricând. Dacă vă aşteptaţi ca psihopa ţii să fie
monştri ca în filmele de groază şi nu oameni inteligen ţi,
fermecători şi chiar artişi sensibili în aparenţă, doctori,
oameni de ştiinţă, profesori sau avocaţi, atunci mai citiţi
despre ei sau mai urmăriţi filme cu ei. Dar ţineţi minte că îi
puteţi găsi în viaţa reală, practicându-şi meseriile şi
punându-şi talentul în practic