Alexandru Lapusneanul

De Costache Negruzzi

Nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul a apărut în anul 1840 în primul număr din revista Dacia
literară, iar apoi a fost inclusă în anul 1857 în singurul volum al autorului intitulat Păcatele tinereţelor.
Nuvela este scrisă sub ideologia paşoptistă, respectând ideile impuse de Mihail Kogălniceanu în
articolul Introducţie, care cerea autorilor să promoveze o literatură originală cu teme inspirate din istoria
naţională şi folclorul naţional.
        Subiectul nuvelei este preluat din cronica lui Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, din care
autorul preia anumite scene, fapte şi replici: venirea lui Lăpuşneanul la a doua domnie, întâlnirea cu boierii
trimişi de Tomşa, uciderea celor 47 de boieri, arderea cetăţilor Moldovei, călugărirea şi uciderea prin
otrăvire a domnitorului. O altă sursă importantă de inspiraţie esteLetopiseţul Ţării Moldovei de Miron
Costin de unde prelucrează, pentru episodul omorârii lui Moţoc din nuvelă, scena uciderii unui boier în
timpul domniei lui Alexandru Iliaş. Nuvela reconstituie cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul
(1564-1569), prezentând lupta pentru impunerea autorităţii domneşti în Moldova secolului al XVI-lea.
Autorul nu transcrie evenimentele ca în cronicile istorice ci le modifică în funcţie de propria sa viziune,
influenţată de romantismul paşoptist. Autorul modifică realitatea istorică, dar acţiunea nuvelei se
păstrează în limitele verosimilului. Personajul lui Negruzzi nu se aseamănă până la confundare cu
personalitatea reală, istorică a lui Alexandru Lăpuşneanul. Personajul ilustrează un tip uman, este un
personaj de factură romantică, prin intermediul căruia autorul îşi exprimă propria sa viziune artistică.
        Nuvela are ca temă evocarea artistică a unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei, şi anume cea
de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul şi consecinţele deţinerii puterii de un domnitor crud, tiran.
        Nuvela este structurată în patru capitole, fiecare având un moto sugestiv pentru conţinutul
acestora: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...”, „Ai să dai samă, doamnă!...”, „Capul lui Moţoc vrem!...”,
„De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...”. Naratorul este omniscient, naraţiunea se realizează la
persoana a III-a, perspectiva asupra evenimentelor fiind obiectivă. Naraţiunea se desfăşoară linear,
cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor narative şi a episoadelor. Deşi nuvela este o specie care aparţine
genului epic, se remarcă în acest caz caracterul dramatic oferit de rolul capitolelor în ansamblul textului
(seamănă cu actele unei piese de teatru), de realizarea scenică a secvenţelor narative, de utilizarea
predominantă a dialogului şi de minima intrevenţia a naratorului.
        Motoul din primul capitol„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...” subliniază întreaga ură şi tenacitate a lui
Alexandru Lăpuşneanul, care mai fusese o dată pe tronul ţării, dar fiind trădat de boieri, a fost nevoit să
părăsească ţara. Scena dintre viitorul domnitor şi boierii trimişi de Tomşa prefigurează conflictul principal
al nuvelei, acela dintre Lăpuşneanul şi boieri. Un rol important îl va avea vornicul Moţoc, boier viclean care
îi vânduse pe toţi domnitorii care au ocupat tronul Moldovei în ultimii ani. Comportamentul este pus în
evidenţă de gesturile sale, dar şi de atitudinea domnitorului: „Eu te iert însă, c-ai îndrăznit a crede că iar
mă vei putea înşela, şi îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji de sângele tăru; te voi cruţa, căci îmi eşti
folositor, ca să mă uşurezi de blăstemurile norodului. Sunt alţi trântori, de care trebuie curăţit stupul.
Moţoc îi sărută mâna asemenea cânelui care, în loc să muşce, linge mâna care-l bate. El era mulţămit de
făgăduinţa ce câştigase; ştia că Alexandru-vodă a să aibă nevoie de un intrigant precum era el.” Din punct
de vedere al construcţiei textuale, aceste cuvinte trimit deja la finalul capitolului al treilea, când Moţoc va
plăti cu viaţa pentru a-l uşura pe vodă de „blăstemurile norodului”. De asemenea, prin propoziţia „Sunt alţi
trântori, de care trebuie curăţit stupul.” anticipă violenţa din capitolul următor.
        Al doilea capitol prezintă planurile de distrugere a boierimii puse la cale de domnitor. Motoul se referă
la „leacul de frică” pe care Lăpuşneanul îl promite soţiei sale, Ruxanda.
        Abia în al treilea capitol personajul atinge plenitudinea personalităţii sale. Disimularea, diplomaţia
ating punctul culminant şi ele se vor combina cu plăcerea estetică a contemplării cruzimii. „Leacul de
frică” al doamnei Ruxanda este de fapt piramida de patruzeci şi şapte de capete pe care acesta o relizează
după ce ucide boierii. În acest capitol care are ca moto replica poporului: Capul lui Moţoc vrem!...” se
explică şi promisiunea pe care Lăpuşneanul i-a făcut-o la început vornicului: nu a murit de mâna
domnitorului deoarece acesta a dorit încă de la început să-l sacrifice ca ţap ispăşitor. De asemenea, în
 finalul acestui capitol se mai face o promisiune, care va fi îndeplinită la sfârşitul nuvelei. Boierii care scapă
de la masacru, Spancioc şi Stoici fac o promisiune pe malul Nistrului: „Spuneţi celui ce v-au trimis, strigă
către ei Spancioc, că ne vom vedea pân-a nu muri!”.
        În ultimul capitol este prezentat sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul. Acesta se mută împreună cu
familia la Hotin pentru a-i supraveghea mai de aproape pe Spancioc şi Stroici „care şedeau la Cameniţă,
aşteptând şi pândind vreme.” Doamna „dă samă” şi, împinsă de ceilalţi, îşi otrăveşte soţul care moare sub
privirile neiertătoare ale lui Spancioc şi Stroici, spre a împlini promisiunea de pe apa Nistrului.

1. PERSONAJUL PRINCIPAL: ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL

        Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al nuvelei, este un personaj romantic,
excepţional, care acţionează în situaţii excepţionale, cum ar fi scena uciderii boierilor, a pedespsirii lui
Moţoc şi a morţii domnitorului. Întruchipează tipul domnitorului tiran şi crud, care conduce ţara într-un
mod absolutist, fără a ţine cont de părerile boierilor. Personajul este construit din contraste şi în antiteză cu
celelalte personaje, are o psihologie complexă, cu calităţi şi defecte puternice.
        Destinul personajului este urmărit cu ajutorul celor patru replici plasate în fruntea capitolelor şi
având rol de moto. Alexandru Lăpuşneanul doreşte să impună autoritatea domnească prin orice mijloace.
Afirmaţia din ultimul capitol „Eu nu sunt călugăr, sunt domn!” reflectă faptul că îşi înfruntă destinul chiar şi
atunci când este pus în faţa limitelor omeneşti, cum ar fi boala sau moartea.
        Personajul nu evoluează pe parcursul nuvelei, trăsăturile sale principale fiind prezentate încă de la
început: este hotărât, crud, inteligent, prefăcut, bun cunoscător al psihologiei umane, abil politic. Este
caracterizat direct, de către narator, de către celelalte personaje şi chiar de el însuşi, şi indirectprin fapte,
limbaj, atitudini, comportament, relaţii cu alte personaje.
        Naratorul realizează în mod directportretul fizic al domnitorului prin descrierea vestimentaţiei
specifice vremii: „Purta coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de catifea stacoşie, avea cabaniţa
turcească.” De asemenea, înregistrează gesturile şi mimica personajului prin notaţii scurte: „Spun că în
minitul acela el era foarte galben la faţă şi că racla sfântului ar fi tresărit”, „Răspunse Lăpuşneanul cu
sânge rece.” Caracterizarea realizată de alte personaje este succintă: mitropolitul Teofan spune despre
domnitor:  „Crud şi cumplit este omul acesta”, în timp ce Spancioc îl numeşte tiran: „sângele cel pângărit
al unui tiran ca tine.”
        Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază cruzimea (trăsătura esenţială a
personajului), dar şi dorinţa lui de a distruge influenţa boierilor
        Hotărârea de a avea puterea domnească reiese încă de la începutul nuvelei, din episodul în care
primeşte solia boierilor. La încercarea acestora de a-l face să renunţe la tronul Moldovei, Alexandru
Lăpuşneanul răspunde astfel: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul, a cărui ochi
scânteiară ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia
voastră. Să mă întorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt.”Hotărârea este pusă în practică
prin guvernarea cu ajutorul terorii, deoarece domnitorul reuşeşte să contracareze posibilele încercări de
revoltă a boierilor, activitate care culminează cu uciderea celor 47 de boieri. Nu îşi va pierde această
hotărâre şi tărie decaracter nici în clipa morţii, când revine asupra deciziei de a se călugări şi ameninţă pe
cei din jur: „M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!”
        Voinţei neabătute i se asociază şi alte trăsături. Abilitatea în ceea ce priveşte relaţiile
umane,diplomaţia, cunoaşterea psihologiei umane, sunt calităţi ale conducătorului, dar în acest caz sunt
folosite pentru consolidarea puterii absolute, nu pentru o cârmuire corectă a ţării. Cunoscând oamenii, le
face promisiuni care îi liniştesc, dar care ascund de fapt un plan de răzbunare. Promisiunea pe care i-o face
lui Moţoc: „îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji în sângele tău; te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca
să mă mai uşurezi de blăstemurile norodului” îl linişteşte pe boierul intrigant, care se crede util
domnitorului şi care crede că a reuşit să reintre în graţiile acestuia. Planul de răzbunare al lui Lăpuşneanul
este însă crud deoarece îl predă pe Moţoc mulţimii care îl sfâşie: „Du-te de mori pentru binele moşiei
dumitale, cum ziceai însuşi când îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă iubeşte ţara. Sunt bucuros că-ţi
răsplăteşte ţara pentru slijba ce mi-ai făcut, vânzându-mi oastea lui Anton Sechele, şi mai pe urmă lăsându-
mă şi trecând de partea Tomşii.”Sacrificându-l pe boier, se răzbună pentru trădarea acestuia şi
manipulează mulţimea revoltată, de a cărui putere este conştient: „Proşti, dar mulţi.” În acest episod dă
dovadă de stăpânire de sine şi de sânge rece
        O altă promisiune pe care o respectă este oferirea unui „leac de frică” doamnei Ruxanda, care îl
rugase să nu mai verse sânge nevinovat. Alcătuirea piramidei din capetele boierilor şi oferirea acesteia
drept lecţie pentru soţie, pune în evidenţă sadismul domnitorului. El se stăpâneşte în momentul în care
Ruxanda încearcă să-l convingă să renunţe la crime şi are impresia că doreşte să se amestece în conducerea
ţării, dar nu iartă atitudinea ei şi se răzbună prin acest „leac de frică”: „- Muiere nesocotită! strigă
Lăpuşneanul sărind drept în picioare, şi mâna lui, prin deprindere, se răzămă pe junghiul din cingătoarea
sa; dar îndată stăpânindu-se se plecă, şi rădicând de Ruxanda de jos [...]. – Îţi făgăduiesc că de poimâine nu
vei mai vedea, răspunse Alexandru-Vodă; şi mâne îţi voi da un leac de frică.”
        Deţine arta disimulării şi regizează cu inteligenţă invitaţia la ospăţul de împăcare cu boierii, care este
de fapt o cursă. Inteligent, alege ca loc al discursului său biserica, pentru a le sugera boierilor că s-a căit şi
că doreşte o mai bună înţelegere cu aceştia: „Boieri dumneavostră! Să trăim de acum în pace, iubindu-ne
ca nişte fraţi, pentru că aceasta este una din cele zece porunci: Să iubeşti pe aproapele tău ca însuşi pre
tine, şi să ne iertăm unii pe alţii, pentru că suntem muritori, rugându-ne Domnului nostru Isus Hristos – îşi
face cruce – să ne ierte nouă greşalele, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri.” De asemenea, are o
inteligenţă diabolică, reuşind să manipuleze boierii sau poporul şi să-şi pună în aplicare planurile.
        Cruzimea este o însuşire obişnuită în această perioadă istorică dominată de lupta pentru putere (tot
de cruzime dau dovadă şi Spancioc şi Stroici care asistă la moartea domnitorului), dar în cazul lui
Lăpuşneanul este exagerată, are manifestări excepţionale, de unde şi încadrarea personajului în tipologia
romantică. Domnitorul asistă râzând la măcelul boierilor: „Cât pentru Lăpuşneanul, el luasă pre Moţoc de
mână şi se trăsesă lângă o fereastră deschisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El râdea; iar Moţoc,
silindu-se a râde ca să placă stăpânului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind.”  După
uciderea celor 47 de boieri îi promite doamnei Ruxanda că nu va mai ucide, dar născoceşte schingiuri  „ca
să nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omeneşti”. În final dă dovadă din nou de cruzime când
ameninţă să-şi ucidă propriul fiu pe care îl crede un uzurpator al puterii sale. Uciderea lui prin otrăvire este
singura cale de a-l opri să mai facă rău, dar în acelaşi timp este o pedeapsă pentru cruzimea sa.
        Replicile personajului sunt memorabile, două dintre ele fiind transformate de autor în moto-uri ale
capitolelor I şi IV. Răspunsul dat boierilor: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau [...] şi dacă voi nu mă iubiţi,
eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră.”, a devenit o emblemă a personajului
care se autodefineşte prin voinţa de neînfrânt. Ameninţarea din final: „De mă voi scula, pre mulţi am să
popesc şi eu...” redă aluziv dorinţa de răzbunare a celui căzut.
        Forţa excepţională a personajului domină relaţiile cu celelalte personaje. Pentru a se răzbuna, pune în
aplicaţie câte un plan, în funcţie de gravitatea vinii: pe boieri îi măcelăreşte, e Moţoc îl dă mulţimii,
doamnei Ruxanda îi dă „un leac de frică”. Pentru această cruzime este în final pedepsit de cei care asistă la
mortea sa. Spancioc şi Stroici nu vor să îi curme suferinţa ci dimpotrivă îl lasă să se chinuie:  „învaţă a muri,
tu care ştiai numai a omorî.”
        Relaţia cu doamna Ruxanda este construită pe principiul romantic al antitezei angelic – demonic.
Diversitatea atitudinilor faţă de soţia lui reflectă falsitatea, disimularea. Se căsătorise cu ea „ca să atragă
inimile norodului în care via încă pomenirea lui Rareş”. Nu o respectă nici pentru originea ei nobilă, nici
pentru că îi este soţie şi mamă a copiilor săi, iar Ruxanda „ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cât de
puţină simţire omenească.” Gesturile, mimica şi cuvintele rostite de Lăpuşneanul în capitolul al II-lea, în
scena discuţiei cu doamna Ruxanda, evidenţiazăipocrizia lui în relaţia soţ – soţie. Mai întâi îi sărută mâna,
apoi se posomoreşte, reacţionează impulsiv la rugămintea ei, dar se stăpâneşte şi îi promite „un leac de
frică”. În capitolul următor, după ce se răzbună pe boieri şi pe Moţoc, nu o iartă pentru îndrăzneala ei şi îşi
ţine promisiunea de a  o „vindeca” de frică. Se bucură cu cruzime de spaima doamnei care leşinase la
vederea piramidei de capete, afirmând: „- Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se
bucure, ea se sparie.” În ultimul capitol insistenţele boierilor şi ameninţarea lui Lăpuşneanul că îi va ucide
copilul, o determină să-şi otrăvească soţul.
        Alexandru Lăpuşneanul este un personaj romantic şi prin urmare excepţional datorită cruzimii sale
exagerate, acţiunilor sale spectaculoase, replicilor sale.