Aci sosi pe vremuri

Ion Pillat

Poezia „Aci sosi pe vremuri” face parte din volumul „Pe Argeş în sus” apărut în 1923.
Acest volum este reprezentativ pentru tradiţionalismul poetului întrucât poeziile incluse
realizează imaginea spaţiului natal, casa părintească, natura câmpenească însufleţită de
amintirile copilăriei. Temele predilecte ale liricii lui Ion Pillat sunt: timpul, spaţiul natal şi
reînvierea trecutului acestea fiind regăsite şi în poezia „Aci sosi pe vremuri”.
Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului asociată cu
repetarea destinului uman, caracteristica ciclica vieţii. Titlul este o sintagmă ce fixează cadrul
spaţio-temporal al iubirii ce va fi evocată (timp şi spaţiu mitic, nedefinit), prin indicii de
spaţiu (adverbul de loc cu formă regională „aci”), de timp (locuţiune adverbială de timp „pe
vremuri”) şi forma verbală de perfect simplu („sosi”). Acestea sugerează că existenţa umană
se bazează pe experienţe repetabile, reluate şi retrăite de fiecare generaţie în parte care
simte şi trăieşte asemenea predecesorilor.
Compoziţional, poezia este alcătuită din nouăsprezece distihuri şi un vers final având
rolul de laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice:
incipitul, evocarea iubirii „de ieri” a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane,
iubirea „de acum” a tinerilor şi epilogul poeziei. Cele două planuri, trecutul şi prezentul sunt
redate succesiv ceea ce accentuează ideea de ciclicitate a vieţii şi a iubirii. Se utilizează
elemente de simetrie şi opoziţie a planurilor construite pe relaţia „atunci” – „acum”.
Elemente de recurenţă sunt spre exemplu motivul clopotului, însoţind două momente
esenţiale ale existenţei umane – nunta şi moartea, simbol al trecerii timpului şi laitmotivul
din versul final. Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează prin intermediul
unei metafore: „casa amintirii”, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului. Aceste prime
versuri reprezintă un pastel în care este descrisă casa ce arată imaginea unor amintiri.
Elementele asociate casei „obloane”, „poartă”, „zăvor”, versul „Păianjeni zăbreliră şi
poartă, şi zăvor” şi personificarea „îmbătrâniră plopii” sugerează trecerea timpului,
degradarea elementelor survenită odată cu trecerea timpului; se conturează astfel o imagine
a unui loc pustiu şi părăsit, dar se şi accentuează ideea de spaţiu privilegiat, izolat, accesibil
numai urmaşului care poate reînvia trecutul în amintire. Trecutul este activat prin
prezentarea bunicii cu nume mitologic Caliopy (muza poeziei şi a elocinţei în mitologia
greacă). Urmează o zonă narativ-epică unde se poate urmări întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii
de altădată. Totul se desfăşoară respectând un ceremonial. Bunicul aşteaptă sosirea berlinei
din care coboară tânăra „în largă crinolină”. Prezenţa berlinei accentuează imaginea
trecutului. Bunicul îi recită iubitei capodopere ale literaturii romantice, iar sunetul clopotului
însoţeşte protector cuplul de îndrăgostiţi. Aceştia par că vor să conserve momentele, dar
trecerea timpului a afectat până şi această atmosferă de basm. Meditaţia poetică,
tonalitatea elegiacă evidenţiază ideea că eternizarea fiinţei umane este posibilă doar prin
iubire. Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmată în versul următor de revenirea la
realitatea timpului care trece ireversibil: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână”,
portretele fiind singurele care păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor(„Ce straniu
lucru: vremea! – Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ştersele portrete.”) Prin
intermediul unei comparaţii se realizează o paralelă trecut-prezent şi se face trecerea la
planul prezentului: „Ca ieri sosi bunica...şi vii acuma tu”. Ca într-un ritual, nepoţii repetă
gesturile bunicilor. Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară acum din trăsură, iar
îndrăgostitul îi recită poeme simboliste. Din portretul fizic al iubitei se reţine doar detaliul
spiritualizat, imaginea ochilor, ieri „ochi de peruzea”, acum „ochi de ametist”.
Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi sugerează
repetabilitatea existenţei umane, iar versul final accentuează trecerea iremediabilă a
timpului („De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”).
Muzicalitatea e conferită atât de elementele prozodiei clasice – rima împerecheată,
ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe, de motivul clopotului care este un posibil refren cât si
de numele cu sonoritate din secolul al XIX-lea (Eliad, Le lac, Sburătorul) şi moderne de la
începutul secolului al XX-lea (Francis Jammes, Horia Furtună) La nivel morfo-sintactic,
timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate în poezie.
Verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire („vii”, „calci”) fie
însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi”, „te recunoşti”). Verbele la perfectul
simplu („sosi”, „sări”, „spuse”) au rolul de a reda rapiditatea gesturilor. O particularitate a
nivelului lexical este folosirea cuvintelor arhaice şi regionale în evocarea trecutului: „haiduc”,
„poteră”, „berlină”, „crinolină”. Din punct de vedere stilistic, la nivel structural se utilizează
paralelismul, simetria, antiteza, iar dintre figurile de stil se foloseşte cu precădere metafora:
„casa amintirii”, „ochi de peruzea”, „ochi de ametist” şi comparaţia care susţine ideea
ciclicităţii („Ca ieri sosi bunica ...şi vii acuma tu”).
În concluzie, prin tematică - amintirea trecutului, evocarea copilăriei, ciclicitate,
simetria poveştilor şi tonalitatea elegiacă poezia „Aci sosi pe vremuri” aparţine liricii
tradiţionaliste.