Iona

De Marin Sorescu

Iona (1968) este piesa de debut în dramaturgie a autorului, care va deveni ulterior prima
parte a trilogiei Setea muntelui de sare, fiind urmată de Paracliserul (1971) şi Matca (1969-
1973). Teatrul de avangardă pe care îl reprezintă Marin Sorescu prin expresionismul pieselor
sale şi prin elementele de teatru absurd sincronizează dramaturgia românească celei europene.
Piesa Iona se remarcă prin mai multe elemente de originalitate, regăsindu-se în această piesă
mai multe trăsături ale expresionismului: concentrarea pe problema eului, eroul care caută să
evadeze dintr-un mediu ostil, care se caută pe sine deşi este plin de contradicţii şi care doreşte
să instaureze un sistem propriu de valori. De asemenea, se remarcă prezenţa ironiei, a
grotescului şi a tragicului.        
Piesa lui Marin Sorescu are la origine, aşa cum se observă şi din titlu, mitul biblic despre
profetul Iona care este însărcinat să propovăduiască cuvântul Domnului în cetatea Ninive, căci
fărădelegile oamenilor ajunseseră până la cer. Vrea însă să se ascundă şi, cu ajutorul unei
corăbii fuge, dar este  pedepsit pentru neascultare. Dumnezeu trimite un vânt ceresc care
răscoleşte marea, şi pescarii, pentru a potoli urgia, îl aruncă pe Iona în valuri. Un monstru marin
îl înghite, din poruncă divină. Rugăciunea îl salvează şi Dumnezeu îi oferă a doua şansă de a-şi
îndeplini rolul de profet. Iona se revoltă împotriva lui Dumnezeu, dar nu poate ieşi din voinţa
acestuia. Piesa lui Marin Sorescu reinterpretează mitul, îl goleşte de conţinutul religios: spre
deosebire de personajul biblic, pescarul din piesă se află de la început în gura peştelui, fără
posibilitatea eliberării şi fără a fi săvârşit vreaun păcat. Singurul lucru pe care îl au în comun cele
două personaje este imposibilitatea acestora de a se împotrivi destinului.        
 Tema piesei este singurătatea, stare în care omul încearcă să se regăsească pe sine, deşi
nu ştie care este drumul spre această cunoaştere. Alături de această temă, se adaugă problema
omului care se revoltă în faţa destinului, care suferă din cauza lipsei de libertate şi de
comunicare.      
Deşi autorul şi-a intitulat piesa „tragedie în patru tablouri”, aceasta este de fapt
o parabolă dramatică, alcătuită sub forma unui monolog şi care conţine elemente lirice, cum ar
fi metafora şi alegoria.
Din punct de vedere al compoziţiei, piesa este alcătuită din patru tablouri. Cele patru
tablouri sunt în relaţie de simetrie, în primul şi în ultimul tablou Iona este afară, în al doilea şi al
treilea se află înăuntru. Fiecare dintre acestea prezintă un alt context în care se află personajul.
Rolul indicaţiilor scenice este de a ajuta la clarificarea semnificaţiilor simbolice şi de a oferi
cititorului posibilitatea de a înţelege textul. Fiind o piesă a teatrului modern, se renunţă la
regulile clasice, chiar şi la folosirea dialogului. Iona are în centru un singur personaj, folosindu-
se astfel monologul. Deşi aparent pare un dialog între două persoane, în realitate Iona se
dedublează, vorbeşte cu sine ca şi cum în piesă ar fi vorba despre două persoane: „Ca orice om
foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi îşi răspunde, se comportă tot
timpul, ca şi când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se «strânge» după cerinţele
vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice”. Acest fapt are drept consecinţă anularea conflictului,
a intrigii şi plasarea acţiunii în planul parabolei. Prin urmare, tot ce se întâmplă în piesă trebuie
interpretat în plan simbolic, nu real.
În tabloul I, „scena e împărţită în două. Jumătate din ea reprezintă o gură imensă de
peşte. [...] Iona stă în gura peştelui, nepăsător, cu năvodul aruncat [...]. E întors cu spatele spre
întunecimea din fundul gurii peştelui uriaş. Lângă el, un mic acvariu, în care dau veseli din coadă
câţiva peştişori.”. Incipitul este abrupt, deoarece personajul este prezentat direct în gura
peştelui, fără a se oferi o explicaţie în legătură cu motivul pentru care se află acolo. Apar câteva
simboluri, precum marea care poate fi interpretată ca fiind viața cu toate ispitele și bogățiile ei
(”Ce mare bogată avem!”), peștii care pot fi chiar oamenii prinși într-o mișcare fluidă a vieții sau
micile bucurii și obstacole pe care omul le pescuiește. Totuşi, prin prezenţa acvariului (care
reprezintă o lume cu limite evidente, dar și un refugiu al realizărilor lui Iona) şi a lipsei ecoului
(„Pustietatea măcar ar trebui să-mi răspundă: ecoul. [...] Gata şi cu ecoul meu.”) se anticipează
situaţia-limită în care se va afla personajul în curând, şi, prin urmare, tema piesei. La început,
Iona ignoră pericolul şi nu realizează situaţia în care se află. Acvariul poate fi și un avertisment
pentru inconştienţa cu care se poartă omul în faţa piedicilor pe care i le oferă viaţa. Lumea
naturală a peştilor nu este acvariul, care este în fond o închisoare, dar ei „dau veseli din coadă”,
părând a se fi adaptat pe deplin la situaţia anormală în care se află. Aceeaşi atitudine o va avea
şi Iona în momentul în care este înghiţit de „gura imensă de peşte” pe care o ignorase atâta
vreme. Gestul său disperat din finalul acestui tablou, când încearcă să oprească fălcile este
tardiv: „(Se apleacă peste acvariu şi în clipa aceasta gura peştelui uriaş începe să se închidă.
Iona încearcă să lupte cu fălcile, care se încleştează scârţâind groaznc.) – Ajutor! Ajutoooor! –
Eh, de-ar fi măcar ecoul!”        
În tabloul II, odată ajuns în burta peştelui, Iona nu realizează situaţia în care se află şi
încearcă să se adapteze noului mediu, la fel ca şi peştii din acvariu. Timpul şi spaţiul nu mai au
coordonate reale şi încep să-şi piardă din concreteţe, intervenind un timp interior: „Începe să
fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi în salcâmul din faţa casei.”  Prin
întrebările existenţiale pe care Iona începe să şi le pună anticipează sfârşitul piesei, printr-o
frumoasă metaforă despre moarte: „De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?”. În
încercarea de a se adapta noului mediu, se convinge că este liber, chiar dacă între anumite
limite, că poate face ceea ce își doreşte, fără să existe ceva care să-l oprească și că este astfel
încă viu: „Pot să merg, uite, pot să merg încolo. (Merge într-o direcţie, până se izbeşte de
limită.) – (Întorcându-se, calm) Şi pot să merg şi încoace. (Merge; acelaşi joc.) – Pot să merg
unde vreau. – Fac ce vreau. Vorbesc. – Să vedem dacă pot şi să tac. Să-mi ţin gura.”. Este speriat
însă de sentimentul singurătății și începe să vorbească, făcând trimitere pentru prima dată la
mitul biblic, reactivându-l, aducându-și povestea aminte doar parțial, fără a-i cunoaște sfârșitul.
Iona va trece prin momente dramatice, starea sa schimbându-se, el dobândind un limbaj
solemn. Va găsi un cuțit și deși primul gând a fost cel al sinuciderii, nu va duce la finalitate acest
lucru. Va fi cuprins de o greață existențială și își dorește să deschidă o fereastră, devenind astfel
conștient că omul este dator să facă ceva cu viața lui, că întotdeauna trebuie căutată o cale de
scăpare. De asemenea, se gândeşte că ar putea face un refugiu spiritual, o bancă de lemn în
mijlocul mării, gest pentru care să-l aprecieze şi să-l ţină minte întreaga omenire:  „Dacă aş avea
mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie
grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de
istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie, vântul, el mai degrabă s-ar
putea aşeza acolo, din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: «N-a făcut nimic bun în
viaţa lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea». M-am gândit bine,
lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul
sufleteului.”        
Tabloul III este cel mai lung, iar Iona va simți din ce în ce mai puternic sentimentul
singurătății, lucru evidențiat în discuția cu cei 2 pescari care apar, și deși nu comunică, el simte
că în doi nu scapi de această experiență, dar e mai ușor. Totodată,  „mica moară de vânt” aflată
în burta celui de al doilea peşte şi de care Iona se simte „atras ca de un vârtej”, constituie şi ea
un avertisment simbolic. Eroul „se va feri tot timpul să nu nimerească între dinţii ei de lemn”,
dar nu se va gândi că singurul gest normal în această situaţie ar fi să o înlăture din calea sa.
Atitudinea lui este specifică omului care refuză să îşi conştientizeze situaţia, încercând doar să
se adapteze. Apare și mitul labirintului, Iona simțindu-se pierdut pe drumul cunoașterii, având
sentimentul că nu va găsi niciodată ieșirea. Are nevoie de alinare și își aduce aminte de mama
lui, fiind cuprins de nevoia protecției materne. Simte mirosul unei vieți ratate și își dorește o
altă șansă, își dorește să se mai nască o dată, să posede astfel un suflet nemuritor.Un moment
important este încercarea lui de a trimite un mesaj în sticlă, către omenire, cerând ajutor, chiar
dacă este absurd (”omul e dator să-ncerce”). Pentru a da o notă dramatică, dar în același ton
colocvial, joacă o scenă interesantă: va scrie mesajul pe pielea din podul palmei, cu sânge, iar
„scrisoarea” o va pune în bășica peștelui. El trăiește apoi iluzia că toți vor veni în ajutorul său,
dar acest vis se destramă cu un sunet asurzitor, când Iona calcă, din greșeală, pe bășică,
pierzându-se astfel și ultima urmă de speranță. Va ajunge apoi la concluzia că el este absolut
singur, chiar și în raport cu Dumnezeu. Este prezentat și raportul dintre individ și societate,
individul fiind nevoit să-și trăiacă viața într-o lume complet indiferentă („băiete, descurcă-te
cum poți”, „Pe omenire o doare-n fund de soarta ta”). În finalul tabloului, aflat în pragul unei
angoase existențiale, apar sute de perechi de ochi și un soi de întuneric care îl vor înghiți.
Tabloul IV prezintă „o gură de grotă, spărtura ultimului peşte spintecat de Iona”, în care
îşi face apariţia barba lui Iona, „lungă şi ascuţită”, semn că a trecut o viaţă de când încearcă
zadarnic să găsească o soluţie pentru a depăşi limitele. Deși trăiește cu frenezie senzația că a
reușit să scape, descoperă destul de repede că tot ce văzuse fusese o iluzie și că lumea e
alcătuită dintr-un „șir nesfârșit de burți, ca niște geamuri puse unul lângă altul”. Va înțelege, cu
groază, structura lumii și face o asociere între condiția sa și a lui Dumnezeu, care a murit și nu
mai poate învia, fiind captiv într-un „mormânt”. Își va pierde speranța, dar totuși rămâne un
optimist incurabil („Oameni buni, învierea se amână”). Apare și problema increatului, dacă mai
este posibilă depășirea propriei condiții, o dată ce ai fost născut. Va regreta că această dorință
de a știi care nu i-a adus fericire, dar este conștient că nu se mai poate întoarce la starea sa
inițială, de inocență. În final, Iona ajunge în ultima ipostază, cea a iluminatului, care se reface
sufletește și se împacă cu sinele, dându-și seama că nu contează dacă ai sau nu noroc, că cea
mai mare greutate este singurătatea și că el nu a greșit când a căutat libertatea, ci doar a greșit
drumul. Va face gestul spintecării burții, un aparent sinucid, conștientizând ca libertatea trebuie
căutată în interior, concluzionând cu replica „răzbim noi cumva la lumină”.
În concluzie, prin "Iona", Marin Sorescu adânceşte multitudinea simbolurilor prin
ambiguitate, ironie şi limbaj aluziv, confirmând afirmaţia lui Eugen Simion: "Când un poet scrie
teatru, este aproape sigur că piesele lui sunt nişte metafore dezvoltate. Marin Sorescu face
excepţie, piesele lui nu intră în categoria incertă a teatrului poetic, deşi, prin tensiunea ideilor şi
traducerea unor atitudini umane în simboluri mari, nu sunt lipsite de lirism şi nici de
dramatism. Iona, Paracliserul şi Matca sunt opere dramatice în sensul nou, pe care îl dau
termenului scriitorii moderni de genul Beckett sau Ionesco: o căutare spirituală".