NOŢIUNI GENERALE

În sens larg, endocrinologia reprezintă ramura ştiinţei ce studiază metabolismul hormonilor.

Endocrinologia este definită ca ramura medicală ce studiază anatomia, fiziologia şi patologia
glandelor endocrine.
Din punct de vedere didactic, această ramură complexă cuprinde endocrinologia fundamentală şi
endocrinologia clinică, domenii care se intercondiţionează.
Hormonii sunt definiţi ca substanţe chimice, molecule mesager, ce trasmit informaţia biologică la
distanţă, de la o celulă la alta ori de la un ţesut la altul. Sediul secreţiei hormonale îl constituie structuri
organizate, glandele endocrine, iar produşii secreţiei glandulare sunt deversaţi direct în circulaţia sanguină.
În componenţa sistemului endocrin intră sistemul hipotalamohipofizar, epifiza (glanda pineală), tiroida,
paratiroidele, corticosuprarenale, medulosuprarenalele, gonadele, pancreasul endocrin şi timusul. Numeroşi
hormoni pot fi sintetizaţi şi la nivelul altor ţesuturi, ca de pildă, tractul gastroinstestinal (gastrina), sistemul
nervos (noradrenalina), cordul (factorul natriuretic atrial).
În accepţiunea clasică, hormonii secretaţi de către glandele endocrine în circulaţia sanguină sunt
transportaţi la distanţă, unde exercită un efect specific (acţiune de tip endocrin). Pe lângă efectul la distanţă,
unii hormoni acţionează local, în vecinătatea celulei care i-a sintetizat: fie hormonul eliberat de o celulă
exercită efecte asupra celulelor înconjurătoare (mecanism paracrin), fie hormonul influenţează chiar
activitatea celulei care l-a eliberat.
Din punct de vedere al structurii chimice, hormonii aparţin mai multor clase:
1. hormoni peptidici sau proteici : neurohormonii hipotalamici, hormonul adrenocorticotrop,
parathormonul, etc
2. hormonii glicoproteici: hormonii gonadotropi, hormonul coriogonadotrop, hormonul
tireotrop
3. hormonii derivaţi din aminoacizi: hormonii tiroidieni şi hormonii medulosuprarenali
4. hormoni steroizi: hormonii corticosuprarenali şi hormonii sexuali
Efectele biologice hormonale asupra celulelor/ţesuturilor ţintă sunt mediate de o moleculă receptor.
Se deosebesc mai multe clase de receptori endocrini:
 Receptorii de membrană (de suprafaţă) cuprind acei receptori localizaţi în membrana
celulară şi cărora li se descriu trei domenii: unul extracelular, ce leagă hormonul, un
altul transmembranar şi un domeniu intracelular, cuplat la mecanismul intracelular
de transmitere informaţională. Din această grupă fac parte receptorii hormonilor
proteici sau glicoprotetici.
 Recetorii citoplasmatici sunt receptori localizaţi în citoplasmă, legaţi de o proteină de şoc
termic. Legarea hormonului de receptor este urmată de disocierea proteinei de şoc
termic de complexul hormon-receptor endocrin, complex care va fi transportat în
nucleu. Această grupă are ca reprezentant receptorul hormonilor glucocorticoizi.
 Receptorii nucleari sunt receptori dispuşi intranuclear. Legarea hormonului conduce la
stimularea receptorului, urmată de activarea unor elemente de răspuns hormonal
(secvenţe nucleotidice ale genelor ţintă). În această categorie se încadrează
receptorul hormonilor tiroidieni, receptorul 1.25(OH)2vitamina D3, receptorul
acizilor retinoici.
Nivelul hormonilor în circulaţia sistemică este controlat pe principiul mecanismului de conexiune
inversă (mecanismul de feed-back negativ). Pentru glandele tiroidă, corticosurarenală şi gonade
funcţionează un mecanism de reglare al hormonilor acestor glande cu hipotalamusul şi hipofiza.
Pentru axul hipotalomo-hipofizo-somatotrop, IGF-1 circulant închide prin feed-back negativ
circuitul. În cazul glandelor paratiroide, mecanismul de feed-back negativ este realizat de către nivelul
calciului ionic - care acţionează asupra unui „receptor de calciu” situat în membrana celulei paratiroidiene.
Există şi mecanismul de feedback pozitiv, prin care concentraţiile înalte, preovulatorii ale
estradiolului declanşează vârful secretor de LH, responsabil de ovulaţie.
Se descrie un feedbak negativ lung, prin care concentraţia hormonilor glandei periferice reglează
eliberarea neurohormonilor hipotalamici şi a hormonilor adenohipofizari, cu restabilirea stării de echilibru
la nivelul axului hipotalomo-hipofizo-glandular; un feedbak negativ scurt, prin care concentraţia
hormonului hipofizar reglează eliberarea neurohormonilor hipotalamici şi, respectiv, un feedback negativ
ultrascurt, prin care hormonul hipotalamic controlează propria secreţie.