TEHNICI ȘI METODE ALE

ADOPTARII DECIZIEI PUBLICE

Lector Univ. Dr. RAIU Cătălin Vălentin

RECAPITULARE
(Examen scris – 9 mai 2019, orele 1200-1400, Amf4)
 DETALII EXAMEN & TEMATICA

EXAMEN SCRIS:

- Se dau 4 subiecte, alegeți 2;

- Cele 3 puncte de seminar se pot obține și prin atașarea analizei de declarație politică (sau a
recenziei de film, după caz) la foaia de examen.

TEME EXAMEN ȘI POSIBILE SUBIECTE:

1. Ideea de Stat de Drept: definiția clasică (britanică, pro-democrație) versus cea contemporană
(europeană, neutră față de democrație);
2. Separația:
- Dintre aparatul administrativ și cel politic;
- În interiorul puterilor politice (ex: Parlamentul, la rândul său, este împărțit în comisii de lucru
și grupuri parlamentare);
3. Setul de politici neoliberale dintre anii 1980 (în Occident) și 1990 (în fostele țări membre
URSS);
4. Separația dintre funcționari și demnitari;
5. Corupția.
 MATERIE

STATUL DE DREPT: ORIGINI

Liberalismul politic este tributar separatismului. Modernitatea politică separă publicul de

privat. În sec. XVII-XVIII, cetățeanul este posesorul său propriu => anti-sclavie. Tot în această
perioadă se conturează și drepturi și libertăți precum:
- Dreptul la moștenire;
- Dreptul la propria opinie și libertate de exprimare;
- Dreptul la viață;
- Dreptul la inviolabilitatea corespondenței.

Liberalismul politic, în contextul său modernist, separă, prin intermediul Rule of Law:
- Societatea de Stat;
- Partidele de Stat;
- Biserica de Stat;
- Economia de Stat.

Albert Venn Dicey, în 1895, enunța că liberalismul politic este o abordare specifică
Regatului Unit, de tip liberal și democratic prin care, în mod simultan, drepturile și libertățile
cetățenilor sunt maximizate, concomitent cu limitarea puterii autorității Statului => abordare
dinspre cetățeni către Stat (de jos în sus), posibilă în Regatul Unit datorită unei lungi istorii a
liberalismului politic care a limitat tot mai mult puterea autorităților.

În Germania (Reichstadt) și Franța (État de droit), Statul este manufacturat din norme de
drept => abordare dinspre stat spre cetățeni (de sus în jos, invers sistemului din Regatul Unit).
Statul este neutru față de democrație. În aceste spații se încurajează ideea de Republică
(comunitatea celor egali în identitate, nu și în drepturi).

În Germania anilor 1940, Hitler ridică ideea de guvernare în baza Statului de Drept la
rangul de cel mai important principiu, materializat sub forma:
- Atotputerniciei Statului;
- Coeziunii pe care o întreține statul;
- Supremația Statului față de cetățeanul de rând;
- Posibilității ca Statul să atenteze la drepturile și libertățile cetățenilor sub egida „păstrării
siguranței majorității” (”for the greater good”).

Tocmai datorită acestui abuz de putere conglomerată într-o singură entitate, națiunea se
”topește” (și la propriu, și la figurat, luând în considerare Holocaustul) sub autoritatea lui Hitler.
Tot ce acesta a făcut, s-a făcut în baza legii, nedepășind normele de Stat de Drept. Propunerile lui
Hitler, aflat la putere prin partid unic, nu se dezbăteau aproape deloc de către alte entități legislative
(având un rol mai degrabă simbolic, cu o importanță derizorie). Cuvântul lui Hitler, devenit acum
literă de lege, se aplica indiferent de natura discriminatorie a prevederilor. Așadar, Germania
Nazistă a fost cel mai consolidat Stat de Drept din istorie, însă perfect nedemocratic.
(Recomandare personală: The Book Thief)

POLITICILE NEOLIBERALE

Între anii 1980 (în Occident) și 1990 (în fostele țări membre URSS), paradigma în politicile
economice suferă schimbări majore: se renunță la ideea de stat al bunăstării în favoarea unei
dereglementări accentuate a pieței, concomitent cu slăbirea autorității și instituțiilor statului.

În SUA, Regatul Unit, Australia și Noua Zeelandă, la putere se află personalități

neoconservatoare și neoliberaliste.

Ronald Reagan (SUA) și Margaret Thatcher (Regatul Unit) au preluat cârma puterii
publice în anii 1980. Aceștia au realizat simultan politici care prevedeau:

- Scăderea vamelor (tarife vamale);

- Închiderea unor servicii publice ale statului care nu dădeau randament economic, costurile de
întreținere fiind mai mari decât eventualele beneficii resimțite (Thatcher și mineritul);
- Deschiderea către piață a unor servicii care erau eminamente publice (școli private, spitale
private, penitenciare private etc.);
- Construirea masivă de autostrăzi în parteneriat public-privat;
- Restrângerea dimensiunii și atribuțiilor birocrației de stat.
 Ani-reper:

- 1984: politicile de dereglementare a pieței sunt aplicate în Regatul Unit;

- 1986: Thatcher creează Serious Fraud Office (echivalentul DNA);
- 1992: se semnează Tratatul de la Maastricht;
- 1995: se inventează moneda unică europeană;
- 1990-2000: tot mai multă integrare europeană; se redefinește noțiunea de Stat de Drept, care
are ca principală atribuție facilitarea liberei circulații a capitalului. Astfel sunt divizate două
tabere: ”the good guys” (investitorii) și ”the bad guys” (politicienii).
Această nouă definiție a Statului de Drept este una neutră față de democrație, spre deosebire
de definiția britanică (având în centru maximizarea drepturilor și libertăților). Definiția
europeană a Statului de Drept vizează protejarea capitalului și libera sa circulație drept
prioritate; eventualele drepturi și libertăți cetățenești reies, în cel mai bun caz, ca anexe ale
acestor prevederi pro-capital.

STATUL DE DREPT: DEFINIȚIA CANON VS ACTUALITATE

Definiția contemporană a Statului de Drept este neutră față de democrație. Opusă acesteia
este cea a Regatului Unit: prin rigorile legii se implementează democrația. Totodată, Regatul Unit
a devenit un exemplu de ipocrizie în ceea ce privește Statul de Drept.

Una dintre exigențele UE este ca procurorii din statele membre să fie recrutați strict pe
baza aptitudinilor, fără implicarea politicii (formă de meritocrație). Recent, UE a creat un Parchet
European prin care procurorii sunt aprobați numai prin intermediul politicienilor, factorul
meritocratic fiind aproape complet ignorat. Parchetele trebuie conduse de un civil (răspunzător,
așadar, în fața poporului, deoarece provine din rândul său), ci nu nu de un procuror (pentru a nu se
auto-reproduce sistemul).

Cu toate acestea, în măsura în care instituțiile sunt conduse de persoane responsabile în

fața poporului, vorbim de regim democratic. În partea opusă se află corporatizarea societății. În
sistemele democratice, toate instituțiile publice trebuie conduse prin desemnare populară. Instituția
publică cu cel mai mare potențial de agresiune la adresa democrației este armata.
În definiția UE, Statul de Drept este foarte precis în altă zonă: economia, piața liberă.
Față de politicile ce privesc drepturile și obligațiile, Statul de Drept european este neutru.
 SEPARAȚIA DINTRE FUNCȚIONARI ȘI DEMNITARI*

*Subiectul de față nu a fost predat extensiv la curs, cel mult oferindu-se câteva linii mari și idei generale,
fără prea multă concretizare. Voi încerca, cât îmi stă în înțelegere, să clarific subiectul, în limita posibilului.

O primă diferență dintre funcționar și demnitar este semnalată de raportul de putere:

funcționarii publici se află pe o scară ierarhică inferioară celei de demnitar public. În timp ce primii
activează de obicei în instituții publice, cei din urmă se regăsesc în aparatul autorității publice.
Spre clarificare, propun o mini-lectură:
”Se subînțelege că funcționarii cu rang înalt – demnitarii publici – sunt persoanele care ocupă funcții de demnitate
publică în servicii de interes la nivel național, ceea ce nu înseamnă că nu ar putea, în mod exceptional, să existe și in teritoriu, așa
cum găsim în dreptul comparat guvernatori de provincii, guvernatori ai unor zone defavorizate ori guvernatori de euro-regiuni. Este
greu de admis existența unor demnitari publici la nivel local, întrucât demnitatea publică este axată pe ideea de suveranitate
a statului, de reprezentare a instituțiilor statului și nu de simpli funcționari administrativi locali. De aceea, faptul că anumite funcții
publice, prin anumite artificii legislative, sunt asimilate și salarizate la nivelul funcțiilor de demnitate publică, nu le
transformă în funcții de demnitate publică.
Reținem, totuși, că funcțiile de demnitate publică pot fi ocupate prin mandat obținut direct, prin alegeri organizate, sau
indirect, prin numire potrivit legii. Nefiind supuse regimului juridic instituit de Legea 188/1999, se deduce că demnitarii publici nu
beneficiază, printre altele, de stabilitate în funcție, ei putând fi, în principiu, revocabili din funcțiile pe care le dețin.
Prin comparație si prin deducție, putem concluziona asupra faptului că demnitarii publici sunt acele persoane numite sau
alese într-o funcție de demnitate publică, în urma alegerilor generale sau locale. Statutul unora dintre demnitarii publici
este reglementat prin legi speciale, cum ar fi Legea 215/2001 în cazul președinților Consiliilor Județene și primarilor, ori prin texte
constituționale pentru ceilalți.
O conturare și mai exactă a categoriilor de funcționari care pot fi incluși printre persoanele care exercită o serie
de demnități publice și funcții publice o aduce Legea 161/2003, cu modificările și completările ulterioare, care se aplică:
a) Președintelui României;
b) deputaților și senatorilor;
c) consilierilor prezidențiali și consilierilor de stat în Administrația Prezidențială;
d) prim-ministrului, miniștrilor, miniștrilor delegați, secretarilor de stat, subsecretarilor de stat și funcțiilor asimilate acestora,
prefecților si subprefecților;
e) magistraților, aleșilor locali, funcționarilor publici.”
(Sursă)

După cum este semnalat, demnitarii publici își câștigă statutul în urma unor alegeri generale sau
locale. Funcționarul, pe de altă parte, accede la această funcție în urma unui concurs (sau, după caz, examen).
Această trăsătură fundamentează de la bun început diferența de statut dintre demnitar și funcționar.
Revenind la tema de bază însă, distincția demnitar – funcționar în acest context face trimitere la
libertatea pe care statutul de demnitar o poate oferi în comparație cu cea de funcționar. Spre exemplu, în
cazul demnitarilor:
- Ministrul X ia decizia 1, de dreapta;
- Ministrul Y ia decizia 2, de stânga;
- Ministrul Z ia decizia 3, ca hibrid dintre deciziile celor doi.
… pentru că pot! Și nicio lege nu le îngrădește acest drept; au ”free will” asupra deciziilor luate.
 Important de subliniat aici că, în cazul demnitarilor, există unitate între persoana care deține
funcția (persoana, ca om) și funcție în sine (întotdeauna va trebui să existe, de pildă, funcția de Ministru al
Transporturilor, dar persoana care ocupă această funcție nu are un set de reguli prestabilite în ceea ce privește
măsurile pe care le-ar adopta pe viitor, și este foarte puțin probabil ca toți miniștrii de transport să aibă fix
aceeași mentalitate și perspectivă asupra domeniului precum ceilalți. Nu toți miniștrii de transport vor investi
în autostrada București-Pitești, deoarece nu există niciun act legislativ care să îi oblige în acest sens; aceștia
dețin libertate de analiză, decizie și implementare). Consecvent, Președintele României are puterea de a
decide dacă participă sau intervine în diverse conferințe internaționale, apariții în mass-media sau alte
platforme. Funcția conferă prilejul, însă este la latitudinea persoanei care ocupă funcția dacă dorește sau nu.
Din acest punct de vedere, este aproape categoric că funcția de ministru (ca demnitar public) se
confundă în mod negreșit cu persoana care o deține. Când cineva laudă scurta perioadă a Guvernului
tehnocrat interimar, în mod aproape garantat primul care vine în minte este Dacian Cioloș, care a fost prim-
ministru în acea perioadă (17 noiembrie 2015 – 4 ianuarie 2017). În acest caz contează mai puțin funcția
de prim-ministru în sine, și mai mult persoana care a ocupat funcția (cel puțin în ochii opiniei publice).

Persoana care exercită funcția de demnitate publică are putere asupra modului în care acea funcție este
exercitată, nu invers. Urmând același șir logic, statutul de funcționar public are putere asupra persoanei
care o exercită, nu invers, căci aceasta este subordonată celei de demnitate publică.

Extras din Statutul Funcționarilor Publici (actualizat 2019):

Articolul 6
Prevederile prezentei legi (Legea 188/1999 – Statutul Funcționarilor Publici) nu se aplica:
a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autoritatilor si institutiilor publice, care desfasoara activitati de secretariat,
administrative, protocol, gospodarire, intretinere-reparatii si de deservire, paza, precum si altor categorii de personal care nu exercita
prerogative de putere publica. Persoanele care ocupa aceste functii nu au calitatea de functionar public si li se aplica legislatia
muncii;
b) personalului salariat incadrat, pe baza increderii personale, la cabinetul demnitarului;
c) corpului magistratilor;
d) cadrelor didactice;
e) persoanelor numite sau alese in functii de demnitate publica.

Articolul 12
Categoria inaltilor functionari publici cuprinde persoanele care sunt numite in una dintre urmatoarele functii publice:
a) secretar general al Guvernului si secretar general adjunct al Guvernului;
b) secretar general din ministere si alte organe de specialitate ale administratiei publice centrale;
c) prefect;
d) secretar general adjunct din ministere si alte organe de specialitate ale administratiei publice centrale;
e) subprefect;
f) inspector guvernamental.
 Potrivit Art. 6 lit. e), funcțiile de demnitate publică sunt reglementate separat de funcțiile publice,
deși, paradoxal, acestea joacă tot un rol cu caracter public.
Nr. Crt. Funcția Categoria personalului
1 Prim-ministru Demnitar
2 Viceprim-ministru Demnitar
3 Consilier de stat Demnitar
4 Secretar de stat Demnitar
5 Director de cabinet (cu rang de secretar de stat) Demnitar
6 Subsecretar de stat Demnitar
7 Secretar general al Guvernului Demnitar
8 Secretar general adjunct al Guvernului Demnitar
(Sursă)

Autoritate
publică
Instituție
publică Demnitate
publică
Funcție publică • Președintele
României
(subordonată
• Senatul
autorității publice)
• Camera Deputaților
• Înalți funcționari publici • Guvernul României
• Funcționari publici, care • ÎCCJ
pot fi la rândul lor: • CSM
• de conducere • Ministerul Justiției
• de execuție • Ministerul Public etc.

Funcționar •Distincție dintre:

•Office (funcția)
public •Persoana (omul)

Demnitar •Unitate dintre persoana care

deține funcția și funcție în sine
public