IP COLEGIUL DE MEDICINĂ UNGHENI

Catedra Discipline clinice de bază

Subiectul: Hemotransfuzia. Efectuarea

hemotransfuziei. Noțiune de hemotransfuzie.
Sistemul grupelor ABO şi Rhezus factor

Călugareanu Ala, profesor,

Disciplina Chirurgie cu
nursing specific

UNGHENI 2020
1
Tema: Noțiune de hemotransfuzie. Sistemul
grupelor ABO şi Rhezus factor.
Planul lecției:
1. Noţiune de hemotransfuzie.Căile de transfuzie.
2. Sistemul grupelor ABO.Metodologia de determinare a grupelor
sangvine cu ser izohemaglutinant uman; cu ser izohemeglutinant
monoclonal conform Ghidului Naţional în transfuziologie.
3. Rezus(Rh –factor). Importanţa determinării lui.
1.Noţiune de hemotransfuzie. Căile de transfuzie.
0

•Transfuzie: Substituirea şângelui cu componentele sau cu derivatele

lui în organism.
•Perfuzie: Administrarea substituenţilor sângelui.
Scopurile transfuziei şi perfuziei sunt variate, dar pot fi unite în două
grupuri:
1. Cantitative : constau în umplerea patului vascular şi lichidarea
deficitului volumului sângelui circulant.
2. Calitative : constau în acţiunea reologică, restabilirea capacităţii de
oxigenare şi de coagulare a lui.

Metodele de hemotransfuzie:
2
1.Directă: este transfuzia sângelui integral care se efectuează direct
de la donator la bolnav. Se face rar în cazuri extremale, când viaţa
bolnavului este în pericol, iar alte metode nu sunt accesibile.
Efectele negative, caracteristice metodei indirecte, lipsesc în
transfuzia directă, care este indicată în toate cazurile de
hemotransfuzie, dar mai ales:
•Dereglarea proceselor de coagulare – fibrinoliză, hemofilie,
sindromul CID;
•Șoc grav;
•Boala arşilor;
•Intoxicaţii grave – pancreatită;
•Insuficienţă imunobiologică – septicemia etc

2. Indirectă : transfuzia de componente sau derivate ale sângelui

pregătite din sângele donatorului şi conservate în prealabil şi
administrate la necesitate. Această metodă are o largă răspândire.

Căile de hemotransfuzie:
Sângele se administrează prin mai multe căi:
1. Intravenoasă : cea mai utilizată cale.
2. Intraarterială: în jet sub presiune în moarte clinică.
3. Intraosoasă : în cazurile când transfuzia i/v este dificilă. Se face în
substanţa spongioasă a oaselor (stern, osul calcaneu, aripa osului iliac,
etc.)
Modurile de hemotransfuzie:
1. Exangvinotransfuzia : se face în intoxicaţii grave constă în emisia
de sânge şi înlocuirea lui cu sângele donatorului.
2. Reinfuzia: transfuzia propriului sânge acumulat în cavităţi, în
cazul lezării organelor parenchimatoase. Sângele se recoltează, se
filtrează prin 4 straturi din tifon în a care se adaogă heparină şi se
transfuzează în jet i/v sau i/a.
3. Transfuzia de sânge cadaveric: el nu conţine fibrinogen, de
aceea nu se coagulează şi se recoltează în cantităţi mari de la
persoanele decedate în urma infarctului miocardic, hemoragiei

3
intracraniene, traumatisme grave etc. Se recoltează în primele 6 ore
după deces.
4. Autohemotransfuzia : se colectează sângele de la pacient, se
conservează şi tot acestei persoane se administrează la necesitate.

Grupa sanguină Poate dona la: Poate primi de la:

0(I) toate grupele 0(I)

A (II) A (II) și AB (IV) A (II) și 0 (I)

B (III) B (III) și AB (IV) B (III) și 0 (I)

AB (IV) AB (IV) toate grupele

Rolul transfuziei şi perfuziei în reechilibrare hidroelectrolitică a

organismului. Indicaţiile şi contraindicaţiile în transfuzii şi
perfuzii.

Rolul transfuziilor şi perfuziilor.

1. Substituirea sângelui pierdut în anemia acută posthemoragică– în
funcţie de cantitatea de sînge pierdut se transfuzează de la 500 ml pînă
la 3000 ml;
2. Diminuarea intoxicaţiei organismului (detoxicarea în intoxicaţii
exogene, în intoxicaţii septice etc.). Mărirea volumului circulant de
sânge duce la micşorarea concentraţiei de toxine;
3. Stimularea forţelor de apărare ale organismului;
4. Cu scop de hemostază în hemoragii – favorizează formarea
trombului în locul lezării vasului;
5. Acţiunea nutritivă – conţine proteine, glucide, lipide în forme uşor
asimilabile.

4
Indicaţiile în hemotransfuzii:

1. Anemie acută posthemoragică;

2. Intoxicaţi exogene şi septice grave;
3. Pregătirea preoperatorie a bolnavilor extenuaţi;
4. Intraoperator în intervenţii ce sunt însoţite de hemoragii mari;
5. Şocul traumatic hipovolemic sau operator;
6. În anemii cronice;
7. În perioada de reanimare şi terapie intensivă.

Contraindicaţiile în hemotransfuzii :

Sunt legate de pătrunderea în organism a unei cantităţi mari de

produse de descompunere a proteinelor. Aceasta interesează organele
de dezintoxicare şi de excreţie (ficat, rinichi). Transfuzia sângelui
provoacă schimbări profunde în proteinele organismului, ea activează,
evoluţia proceselor în organism. Tot odată creşte brusc volumul
sângelui circulant, ce reprezintă un efort în plus asupra sistemului
cardiovascular. În legătură cu aceasta pentru transfuzii sunt şi
contraindicaţii :

1. Disfuncţii grave ale ficatului şi rinichilor (hepatite acute,

pielonefrite acute).
2. Decompensarea funcţiei sistemului cardiovascular.
3. Afecţiunile alergice (astm bronşic, eczemă acută, edemul Quinche
etc.)
4. Tuberculoză activă în fază de infiltrat.
5. Afecţiunile pulmonare însoţite de stază pulmonară în circuitul
sangvin mic.
În prezenţa indicaţiilor vitale pentru transfuzie, contraindicaţiile se
reduc.

5
 2.Sistemul grupelor AB0 şi Rh-factor.

Termenul de grupă sangvină(grup sangvin) este folosit pentru a

caracteriza sângele unui individ în funcție de prizența sau absența
unui antigen pe suprafața eritrocitelor acestuia. Majoritatea
antigenelor din grupul sangvin sunt de natură glicoproteică,oarecum
stabile din punct de vedere genetic, unele fiind întâlnite la mai multe
specii de mamifere în forme identice.
•Sursa principală a sângelui sunt donatorii care după proprietăţile
sângelui se împart în 4 grupe.
•Grupa sangvină e stabilă, în cursul vieţii nu se schimbă.
Grupa sangvină reprezintă un caracter biologic determinat genetic şi
depinde de setul de antigene (aglutinogene), conţinut în eritrocite şi
în anticorpii antieritrocitari (aglutinine) din serul sanguin.
I gr.- 0(I) Eritrocitele nu conţin aglutinogen, iar serul conţine
aglutininile α şi β.
II gr.- A (II ) Eritrocitele conţin aglutinogenul A, serul aglutininile β
III gr.- B (III) Eritrocitele conţin aglutinogenul B, serul aglutininile α.
IV gr - AB (IV) Eritrocitele conţin ambii aglutinogeni AB, serul nu
conține aglutinine.

Grupa Aglutinogen Aglutinine Frecvența

0(I) 0 (zero) α, β 36%

A(II) A β 40%
B(III) B α 17%
AB(IV) AB 0 (zero) 7%

La întâlnirea
aglutinogenului A cu
aglutininele α şi
aglutinogenului B cu
aglutininele β se
produce reacţia de

6
aglutinare, se petrece hemoliza eritrocitelor (distrugerea celulelor
sangvine).

Determinarea grupelor sangvine cu ser izohemaglutinant uman;

cu ser izohemaglutinant monoclonal, conform Ghidului Naţional
în transfuziologie.

Determinarea grupelor sangvine cu serul izohemaglutinant

(hemotest).

Serurile izohemaglutinante standard se pregătesc din sânge uman.

Înainte de utilizare se verifică valabilitatea după următoarele criterii:
1. Serul trebuie să fie străveziu, fără semne de descompunere;
2. Pe fiecare flacon trebuie să fie indicate: grupa, termenul de
valabilitate, titrul, locul şi timpul de preparare.

Pregătirea materialelor:
7
1. Seruri-hemotest etalonate (două serii de test de gr. 0(I), A(II),
B(III),), pentru gr. AB(IV) de singură serie.
• O(I) – fără culoare
•A(II) – culoare albastră
•B(III) - culoare roşie
• AB(IV) – culoare galbenă

Se verifică eticheta pe care este scrisă grupa, seria, titrul, termenul de

valabilitate, transparenţa, locul şi timpul de preparare.
2. Placa emailată pe care sînt scrise grupele sangvine şi 2 serii;
3. 7 pipete, 7 baghete de sticlă;
4. Sol. Alcool 70%, vată;
5. Seringa monouzuală, garou, pernuţă suport pentru articulaţia
cotului;
6. Mănuşi.
7. Două eprubete

În prezent pentru determinarea grupelor sangvine sângele se

colectează din venă cu seringa monouzuală pentru profilaxia
infecţiilor serologice.
Tehnica efectuării.
Se va determina în sala de tratamente la t° 18-22°. Se recoltează sânge
din venă în 2 eprubete (una pentru determinarea grupei sangvine şi a
Rhezus factorului, alta pentru determinarea probelor de
compatibilitate se pune în frigider). Se depune sângele cercetat în
godeul al VII.
1. Se degresează placa emailată cu alcool.
2. Pe placa emailată se scrie numele persoanei investigate.
3. Sub fiecare simbol (grupă şi seria) se depune câte 0,1 ml (o picătură
mare) de ser izohemaglutinant standard de grupa corespunzătoare cu
instalarea imediată a pipetei în flaconul respectiv.
Cele două serii de seruri standard sunt aranjate în două rânduri una
sub alta.
4. Picătura de sânge cercetat (0,01 ml) se depune cu o baghetă de
sticlă/plastic alaturi de picătura de ser izohemaglutinant standard.

8
Coraportul dintre picătura de sânge şi volumul serului
izohemaglutinant standard trebuie să fie 1:10.
5. Picătura de sânge se amestecă cu cea de ser cu bagheta, folosind de
fiecare dată altă baghetă pentru omogenizare. Ulterior placa este
agitată prin înclinarea repetată, cu pauze de 1-2 minute între agitări.
Reacţia este monitorizată timp de 5 minute.
6. Pentru a preveni aglutinarea aparentă, dupa 3 minute se adaugă câte
0,05 ml soluţie fiziologică, se omogenizează, apoi se urmăreşte reacţia
până la 5 minute.
Peste 5 min se citeşte rezultatul.

Controlul şi interpretarea rezultatelor reacţiei.

Reacţia de hemaglutinare poate fi pozitivă sau negativă. În cazul
reacţiei pozitive apar aglutinate mici de culoare roşie. În cazul reacţiei
negative amestecul ramâne omogen colorat în roşu. La cercetarea cu
utilizarea serurilor izohemaglutinante standard putem obţine 4
variante a reacţiei:
1. Dacă serurile celor trei grupe au rămas omogen colorate în roşu
fără
semne de aglutinare, atunci sângele cercetat aparţine grupei 0 (I).
2. În cazul apariţiei aglutinării cu serurile grupelor 0 (I) şi B (III) şi
absenţa cu serul grupei A (II), sângele aparţine grupei A (II).
3. Dacă reacţia e pozitivă cu serurile grupelor 0 (I) şi A (II), şi
negativă cu serul grupei B (III) sângele aparţine grupei B (III).
4. Rezultatele pozitive cu serurile celor trei grupe indică că sângele
cercetat aparţine grupei AB (IV). În cazul dat, e necesar un control
suplimentar cu serul standard al grupei AB (IV). Pentru aceasta pe
placă în godeul al VII se depune 0,1 ml ser grupa AB (IV) şi se
adaugă 0,01 ml sânge cercetat.
Aceste două picături se amestecă şi reacţia se monitorirzează 5 min,
periodic agitând placa. Absenţa aglutinării în această picătură denotă
9
că sângele cercetat este de grupa AB (IV). Această variantă de testare
a grupei sanguine se foloseşte pentru investigare izoserologică în
instituţiile medicale ca metodă prealabilă.

Ser Gr O(I) Gr A(II) Gr B(III) Gr AB(IV)

izohemaglutinan αꞵ ꞵ Α
t (standard)

Gr (I) ─ + + +
αꞵ
Gr (II) ꞵ ─ ─ + +
10
Gr (III) α ─ + ─ +
Gr (IV) ─ ─ ─ ─

Determinarea grupelor de sânge cu ajutorul anticorpilor

monoclonali anti-A, anti-B si anti–AB. (Ţoliclon)
Altă metodă de determinare a grupelor de sânge este cu anticorpi
monoclonali anti-A, anti-B şi anti–AB. (Ţoliclon). Ei sunt obţinuţi
din conţinutul ascitic ai şoarecilor imunizaţi, care conţin anticorpi
specifici.

Pregătirea materialelor:
1. 1 flacon cu anticorpi monoclonal anti - A.
2. 1 flacon cu anticorpi monoclonal anti - B.
3. 1 flacon cu anticorpi monoclonal anti – AB.
4. placa emailată cu godeuri.
5. 3 pipete, 3 baghete de sticlă.
6. sol. Alcool, vată.
7. Seringa monouzuală, garou, pernuţă suport pentru articulaţia
cotului;
8. Mănuşi.
9. 2 eprubete, suport pentru ele.

11
Tehnica efectuării:
1. Placa emailată se degresează, se înscrie numele persoanei
investigate.
2. Se folosesc numai 3 godeuri de pe placa emailată.
3. În primul godeu se picură o picătură mare (0,1 ml) de reagent cu
anticorpi monoclonali anti-A.
4. În al doilea godeu se picură o picătură mare (0,1 ml) de reagent cu
anticorpi monoclonali anti- B.
5. În al treilea godeu se picură o picătură mare (0,1 ml) de reagent cu
anticorpi monoclonali anti-AB.
6. Alături se amplasează o picătură mică de sânge cercetat (0,03 ml)
7. Se amestecă picaturile cu baghete, se omogenizează conţinutul
picăturilor prin înclinarea plăcii.
8. Pentru a evita aglutinarea aparentă se picură 0,05 sol. NaCl 0,9%
9. Evaluarea rezultatul se face peste 3 min.

Controlul şi interpretarea rezultatelor reacţiei.

1. În cazurile absenţei aglutinării cu anticorpii monoclonali anti-A,
anti-B şi anti- AB se constată apartenenţa sângelui cercetat la grupa
0 (I);
2. Dacă hemaglutinarea este constatată cu anticorpii monoclonali
anti-A şi anti- AB, se apreciază apartenenţa sângelui cercetat la grupa
A (II);
3. Aglutinarea eritrocitelor cu anticorpii monoclonali anti-B şi anti-
AB denotă apartenenţa sângelui la grupa B (III);
4. În cazurile aglutinării eritrocitelor cu anticorpii monoclonali anti-
A, anti- B şi anti-AB se constată apartenenţa sângelui la grupa AB
(IV).
Pentru a exclude aglutinarea spontană nespecifică a eritrocitelor se
amestecă o picătură mare de soluţie fiziologică (0,1 ml) cu o picătură
mică (0,01 ml) de sânge al pacientului. Absenţa aglutinării în această
proba martor, confirmă corectitudinea reacţiei.
5. Placa se arată medicului, se scrie pe formular, se semnează de
medic.
6. Formularul şi eprubeta cu sânge colectat se trimite în laboratorul
clinic.

12
13
 Gr O(I) Gr A (II) GR B (III) Gr AB (IV)
Anti A ─ + ─ +
Anti B ─ ─ + +
Anti AB ─ + + +

3. Rh-factor. Importanţa determinării lui.

Factorul Rhezus: este o substanţă antigenă de origine proteică

străină, care se conţine în sângele a majoritatea oamenilor planetei
85%. Aceşti oameni se numesc Rhezus factori pozitivi (Rh+). Iar
restul 15% a populaţiei globului pământesc nu au în sânge această
substanţă antigenă şi se numesc Rhezus factori negativi (Rh-). Acest
factor a fost depistat pentru prima dată în eritrocitele maimuţei
Macacus rezus. De aici provine denumirea lui.
Dacă se transfuzează sânge Rh pozitiv bolnavilor cu sânge Rh
negativ, în sângele lor se formează Rh-anticorpi (adică organismul se
sensibilizează). Transfuziile repetate de sânge Rh pozitiv celor cu Rh
negativ duce la o reacţie gravă posttransfuzională, care poate duce la
moarte (Rhezus-conflict).
De aceea persoanele cu Rh pozitiv pot transfuza sânge numai
persoanelor cu Rh (+) Cei cu Rh(-) pot transfuza atât celor cu sânge
Rh (-), cât şi cu sânge Rh (+).
O însemnătate deosebită o au gravidele cu Rh negativ. Fătul poate
prelua Rh-pozitiv şi atunci în organismul gravidei se formează Rh-
anticorpi manifestat prin icterul hemolitic al nou-născutului sau
eritroblastoza. La sarcinile repetate (a doua, a treia) titrul Rh-
anticorpilor se măreşte şi poate provoca naştere prematură sau moarte
intrauterină a fătului.
Determinarea factorului Rh se face în laboratorul clinic.

14
Mecanismul de acţiune a sângelui transfuzat:
Acţiunea sângelui transfuzat asupra organismului este variată şi de
cele mai dese ori complexă. Deosebim:
• acţiune substituientă;
• stimulatoare;
• inactivantă;
• imunobiologică;
• nutritivă.
1.Acţiunea substituientă se reduce la restabilirea volumului sângvin
circulant cu toate funcţiile sale: •menţinerea tensiunii arteriale,

15
•transportarea oxigenului, •restabilirea hematocritului şi volumul
proteinic.
•În acest scop se aplică doze mari – 1000-2000 ml, iar uneori şi mai
mult.
2.Acţiunea de stimulare se reduce la :
•creşterea tonusului vascular;
•ameliorarea regeneraţiei sângelui şi ţesuturilor;
• sporirea activităţii fagocitare;
• mobilizarea sângelui din depozite şi ca urmare
•normalizarea funcţiei tuturor organelor şi sistemelor.
În acest scop se vor transfuza doze mijlocii – 250 ml de sânge cu un
interval de 3-5 zile.
3.Acţiunea hemostatică se manifestă prin micşorarea sau chiar oprirea
definitivă a sangvinării, mecanismul fiind aglomerarea de factori
hemostatici, ridicarea tonusului aparatului neuro-muscular al peretelui
vascular şi stimularea producţiei factorilor hemostatici în organism.
În acest scop se recomandă doze mici (100-150 ml) de sânge proaspăt
(cu păstrarea până la 24 ore, după care trombocitele mor), sau masă
trombocitară.
4. Acţiunea de inactivare se manifestă prin diminuarea concentraţiei
toxinelor, fixarea substanţelor otrăvitoare şi eliminarea lor cu urina.
Însă pentru un efect veritabil se efectuează exsanguinotransfuzia cu
renovarea completă a sângelui.
5. Acţiunea imunobiologică se bazează pe:
• sporirea activităţii fagocitare a leucocitelor;
•fortificarea producerii de anticorpi;

16
• restabilirea reactivităţii normale a organismului.
În acest scop se aplică doze mijlocii (250-300 ml) de sânge proaspăt
(transfuzie directă) cu interval de 2-3 zile.
6. Acţinea nutritivă se reduce la:
• restabilirea volumului de proteine;
• cantităţilor de microelemente;
• electroliţi;
•lipide;
• glucoză;
•vitamine.
Indicaţiile absolute pentru transfuzia de sânge sunt:
• hemoragie acută (mai mult de 15% din volumul sângelui circulant,
cu instalarea anemiei acute);
• şoc traumatic si hipovolemic;
•operaţii complicate, însoţite de traumarea masivă a ţesuturilor şi
hemoragie cataclismica intraoperatorie;
•boala arsilor și șocul combustitional ;
•hemoragia masiva și rapidă care se poate solda cu deces fără
scăderea hemoglobinei mai jos de 25 g/l și a hematiilor pâna la 1 mln.
Indicaţiile relative:
•anemia: cu Hb sub 80%,, Ht < 30%;
•anemii neoplastice;
•anemii secundare în cadrul leucozelor ;
•maladii inflamatorii cu intoxicaţie gravă;

17
•prelungirea hemoragiei;
• dereglări ale sistemului de coagulare;
•diminuarea statutului imunologic a organismului;
•unele otrăviri;
•procese inflamatorii cronice de lungă durată însoţite de micşorarea
proceselor de regenerare şi a reactivităţii;
•combustiile întinse însoţite de anemie .
În prezent în legătură cu faptul că există substituienţi sangvini ce
îndeplinesc funcţiile sângelui, principala indicaţie relativă pentru
transfuzie sangvină este anemia şi anume diminuarea hemoglobinei
mai jos de 80 g/l.

Indicii hemoglobinei şi hematocritului ca crteriu pentru

hemotransfuzie.
Hemoglobina sub 60 g/l: se administrează eritrocite; peste 100 g/l
eritrocite nu administram; între 60-100 g/l :drept criterii de
administrare vor servi semnele de ischemie de organ in evolutie
(hemoragie activă, hipovolemie). Hematocritul (norma 0,4- 0,5 pentru
bărbaţi şi 0,36 - 0,42 pentru femei). Mărirea indicilor hematocritei
indică despre micşorarea VSC din cauza pirderilor de plazmă.
Micşorarea indicilor Ht este rezultatul pierederilor de eritrocite.
Micşorarea Ht sub 0,3 este indicaţie pentru hemotransfuzie. Pierderea
la 20% din VSC şi micşorarea Hb pţnă la 60 - 80 gram pe litruşi a
hematocritei sub 0,3 este indicaţie pentru hemotransfuzie
Contraindicaţii la transfuzia sangvină Absolute: 1. Insuficienţa
cardiopulmonară acută, însoţită de edem pulmonar; 2. Infarct al
miocardului În caz că persistă o hemoragie masivă sau şoc traumatic,

18
atunci contraindicaţii absolute nu există şi sânge e necesar de
transfuzat. Relative: 1. Tromboze acute şi embolii. 2. Dereglări grave
a circulaţiei cerebrale: contutii şi comoţii cerebrale. 3. Endocardită
septică. 29 4. Viciile cardiace. 5. Miocardite şi miocardioscleroze cu
insuficienţă vasculară gr. II, III. 6. Boala hipertonică gr. III. 7.
Dereglări grave a funcţiei hepatice şi renale. 8. Maladii alergice- astm
bronsic, exema, edem Quinke. 9. Reumatism. 10.Tuberculoză acută şi
diseminată, TBC activ în stadiu infiltrativ.
Puncte cheie:
1. Utilizarea corespunzătoare a sângelui şi produselor de sânge
înseamnă transfuzia produselor de sânge sigure, exclusiv pentru
tratamentul condiţiilor care determină o morbiditate sau o mortalitate
ce nu poate fi prevenită sau tratată eficace prin alte mijloace.
2. Transfuzia implică riscul unor reacţii adverse şi riscul transmiterii
unor infecţii. Prin administrarea de plasmă se pot transmite
majoritatea infecţiilor transmisibile prin sânge total şi există doar
foarte puţine indicaţii pentru transfuzia de plasmă.
3. Sângele donat de membrii familiei sau de donatori "de înlocuire"
comportă un risc mai mare de transmitere a infecţiilor transmisibile
prin sânge față de sângele donat de donatori voluntari şi ne-
remuneraţi. Donatorii de sânge plătiţi prezintă în general cea mai
mare incidenţă şi prevalenţă de infecţii transmisibile prin transfuzie.
4. Sângele nu trebuie transfuzat decât dacă a fost recoltat de la
donatori selecţionaţi în mod corespunzător şi dacă a fost triat pentru
detectarea infecţiilor transmisibile prin transfuzie, şi testat pentru
compatibilitate între eritrocitele donatorului şi anticorpii din plasma
primitorului, conform normelor internaţionale.

19
Bibliografia:
1. Golovin B., Bedicov E., Creţu E., Chirurgie generală - Ghid
pentru lecţii practice, Î.I. “Angela Levinţa”, Chişinău, 2004;
2. Bedicov E.,Ignatenco S., Chirurgie - Compendiul deprinderilor
practice, Chişinău, 2004;
3. Gudumac E., Benea T., Golovin B., Creţu E., Chirurgie,
.S.F.E.”Tipogr. Centrală”, Chişinău, 2009;
4. Spînu A., Chirurgie generală şi semiologie chirurgicală, CEP
Medicina, Chişinău, 2008;
5. Spînu A., Chirurgie, Tip. Centrală, Chişinău, 2000;
6. Daşchevici S., Mihăilescu M., Chirurgie, ed. Medicală, Bucureşti,
1998;
7. Anghelescu N., Patologie şi nursing chirurgical, ed. Medicală,
Bucureşti, 1998;
8. Standarde/protocoale a deprinderilor practice, CNMF, Chişinău,
2008;
9. Гудумак Е., Бенеа Т., Головин Б., Крецу Е., Практическое
руководство по оказанию первой медицинской помощи и уходу
за хирургическими больными, red. A.Levinţa, Kишинэу, 2005;
10. Titircă L., Urgenţele medicochirurgicale, Bucureşti, 2005.
12. Strucicov V.I., Chirurgia generală, traducere G. Ghidirim,
Lumina, Chişinău, 1992.
13. Vasile D. Grigoriu M., Chirurgie şi specialităţi înrudite, ed.
Didactică şi pedagogică, R.A., Bucureşti 1995.

20
14. Gornea F., Marin I., Ortopedie şi traumatologie, ed. II,
Chişinău,2010;
15. Bivol G. C., Ghid Practic al medicului de familie, Chişinău,
2002.
16. Protocol/algoritm al deprinderilor practice, ed. II, Chişinău,
2017.
17. Ghid Imunohematologie, MS, RM, 2018.

21