LUCRAREA PRACTICĂ NR.

DETERMINAREA MINERALELOR PRINCIPALE DIN ROCI

Solurile se formează pe sedimente rezultate în urma proceselor de dezagregare şi

alterare a rocilor magmatice, metamorfice sau sedimentare, sub acţiunea îndelungată a
vieţuitoarelor, în urma proceselor de solificare.
Având în vedere că la baza solurilor stau sedimente sau chiar roci cu proprietăţi atât
de diferite pe care le imprimă şi solului într-o măsură mai mare sau mai mică sunt necesare
unele cunoştinţe despre minerale şi roci.
Mineralogia este ştiinţa care studiază geneza mineralelor, proprietăţile lor morfologice,
fizice şi chimice, clasificarea şi descrierea acestora.
Mineralele sunt substanţe anorganice, solide, omogene din punct de vedere fizico-
chimic, care se formează în scoarţa globului pământesc prin diverse procese: solidificare când
se formează din medii lichide, sublimare când se formează din medii gazoase şi cristalizare
din medii solide.
În categoria mineralelor intră şi unele substanţe lichide (mercurul) sau gazoase
(hidrogenul sulfurat, dioxidul de carbon).
În litosferă au fost identificate peste 4000 de minerale, mai răspândite fiind cca. 300.
În sedimentele ce stau la baza solului numărul acestora este şi mai mic, cu atât mai
mult cu cât minerale diferite, dar cu compoziţie chimică asemănătoare se comportă
asemănător şi în procesul de solificare.
Mineralele se pot găsi singulare (sarea gemă, gipsul), sub formă de minereuri în care
să predomine un mineral: zăcăminte de galenă (pentru extragerea plumbului), blendă (zinc),
bauxită (aluminiu), calcopirită (sulf, cupru, fier) sau asociate foarte divers, alcătuind rocile.
Mineralele se deosebesc între ele prin anumite proprietăţi, dintre acestea mai
importante sunt cele morfologice şi fizice. În vederea determinării mineralelor se cercetează
proprietăţile lor cu ochiul liber sau cu lupa.

Proprietăţile mineralelor
1.1. Proprietăţi morfologice
Aceste proprietăţi se referă la starea de agregare a mineralelor.
 Structura reprezintă modul de aşezare a particulelor într-un mineral. Majoritatea
mineralelor are structură cristalină (prezintă forme geometrice bine definite) şi mult mai rar
amorfă (nu au o formă precisă).
Cristalul este un corp solid, limitat de feţe plane, muchii şi colţuri, care iau naştere într-
o soluţie sau topitură. O structură cristalină implică o asociaţie de mai multe particule (ioni sau
atomi) dispuse într-un anumit mod într-o reţea, aceeaşi pentru un mineral.
La minerale au fost identificate numeroase forme cristaline care pot fi grupate în şapte
sisteme de cristalizare, toate pornind de la o formă geometrică simplă, care dă şi numele
sistemului (tabelul 1.1).

Caracterizarea sistemelor de cristalizare

Tabelul 1.1
Nr. Sistemul de Forma geometrică
Exemple
crt. cristalizare de bază
1 Cubic cub sare gemă, pirită, fluorină
2 Pătratic prismă pătratică calcopirită, piroluzită, zirconul
3 Hexagonal prismă hexagonală cuarţ, apatit, grafit
aragonit, anhidrit, sulf,
4 Rombic prismă rombică
olivina, stibina
5 Romboedric romboedru calcit, dolomit, hematit
6 prismă rombică oblică gips, muscovit (mică albă),
Monoclinic
(înclinată după o direcţie) ortoză, talc
prismă bioblică
7 Triclinic albit, anortit
(înclinată după două direcţii)

Habitusul mineralelor (habitus - tipar) reprezintă modul cum este dezvoltat cristalul
pe cele trei direcţii în spaţiu. Deşi nu toate mineralele pot fi recunoscute uşor după forma
cristalelor, pentru unele ea este specifică şi constituie un indiciu de recunoaştere.
Din punct de vedere al habitusului se diferenţiează:
a. forme izometrice - feţele cristalului sunt dezvoltate egal pe toate direcţiile (mineralele
ce cristalizează în sistem cubic - sare gemă, pirită, diamant etc.);
b. forme alungite pe axa verticală sau laterală - o dezvoltare mai puternică pe axa
verticală şi laterală: prismatic, columnar (turmalină), acicular (cuarţ, amfiboli, stibină, gips);
c. forme alungite pe axa orizontală - tabular, când cristalele apar turtite sub forma unor
plăci groase (baritina), lamelar, când cristalele sunt sub formă de plăci subţiri, lamelare,
foioase sau solzoase (micele, cloritul etc.).

În natură mineralele formează asociaţii de cristale de diferite forme şi mărimi numite

agregate. Acestea pot fi mono sau poliminerale. Cele mai frecvent întâlnite sunt:
 agregate granulare: asociaţii de diferite mărimi: cuarţ, sare gemă, calcit;
 agregate compacte: conturul cristalelor nu poate fi distins cu ochiul liber: calcar
compact, gips compact etc;
  agregate pământoase: cu aspect sfărâmicios, făinos, cu duritate mică: minerale
argiloase, limonit;
 agregate lamelare, foioase: mică albă şi neagră, gips;
 agregate solzoase: grafit, sericit;
 agregate aciculare: aragonit, stibină;
 agregate fibroase: azbest, gips fibros;
 druze şi geode: cristale depuse pe crăpăturile din scoarţă (flori de mină);
 concreţiuni: agregate sferice alcătuite din cristale alungite, aşezate cu vârful la
centru: fosforite, concreţiunile ferimanganice din sol;
 agregate oolitice: concreţiuni mici, sferice formate prin depuneri succesive, de
mărimea unui bob de nisip: limonitul, hematitul, aragonitul;
 forme de curgere:
- alungite: stalactite, stalagmite;
- agregate reniforme, agregate struguriforme sau mamelonare.
Aceste forme de curgere sunt specifice pentru limonit, calcedonie, calcit, aragonit etc.
Striaţiunea feţelor - unele minerale nu au feţele cristalelor perfect netede ci prezintă
anumite striaţiuni, acestea fiind un caracter de recunoaştere a acestora (pirită, blendă, cuarţ
etc.).
Striaţiunile pot fi paralele sau întretăiate, unele urmăresc sensul alungirii cristalului sau
sunt transversale.

1.2. Proprietăţi fizice

Mineralele prezintă o serie de proprietăţi fizice care sunt necesare la identificarea
acestora. Dintre aceste proprietăţi, importanţă mai mare prezintă: proprietăţile optice, cele
mecanice, greutatea specifică (densitatea).

1.2.1. Proprietăţi optice: legate de modul de comportare al unui mineral studiat în

lumina albă.
Culoarea mineralelor
Este un caracter utilizat frecvent în denumirea mineralelor (albit, clorit, azurit etc.).
Mineralele sunt colorate diferit în funcţie de lungimea undelor reflectate. Când mineralele
reflectă în totalitate lumina albă ele ne apar de culoare albă, când o absorb în totalitate apar
de culoare neagră, dar când absorbţia este mică dar egală pentru întreg domeniul vizibil sunt
incolore: sare gemă, cuarţ.
Din punct de vedere al culorii, mineralele pot fi idiocromatice, datorită culorii proprii:
(pirita este galbenă aurie, ortoza - roz, olivina - verzuie) şi allocromatice, deşi în stare pură au
o anumită culoare datorită unor impurităţi aflate în cantităţi mici ne apar foarte divers colorate:
(cuarţul în mod obişnuit este incolor şi transparent, dar impurificat poate avea nuanţe violacee,
negricioase, ruginii, gălbui).
Pseudocromatismul - specific unor minerale transparente, fenomen determinat de
interferenţa luminii pe suparafeţele interioare ale planurilor de clivaj. Specific peliculelor
irizante de ţiţei, limonitului reniform, cristalelor de hematit etc.
Sub aspectul culorii, o clasificare mai eficientă a mineralelor se face după aspectul
general:
- minerale leucocrate, de culoare deschisă: alb, gălbui, roz, cenuşiu deschis, verzui
etc.;
- minerale melanocrate, de culoare închisă: negru, cenuşiu închis, brun.
Pentru determinarea culorilor se fac aprecieri comparative cu culoarea unor substanţe
bine cunoscute. Frecvent sunt folosite în mineralogie denumiri duble: alb-lăptos, galben de
aramă, cenuşiu de plumb etc. (tabelul 1.2).
Culoarea urmei: este o proprietate optică şi reprezintă culoarea unei pulberi fine
obţinută trasând cu un mineral o linie pe o suprafaţă albă, de porţelan. Este un mod sigur de
determinare pentru acele minerale care sunt colorate foarte intens: hematitul care în masă ne
apare de culoare negricioasă, lasă o urmă de culoare roşie-vişinie, limonitul care este brun
lasă o urmă galben-verzuie, pirita care este galbenă lasă o urmă neagră.
La unele minerale culoarea urmei poate coincide cu cea a mineralului (magnetitul care
are culoarea şi culoarea urmei neagră).
Cele mai multe minerale colorate, transparente sau semitransparente nu lasă urmă
sau lasă o urmă albă.

Clasificarea culorilor
Tabelul 1.2
Nr. crt. Culori principale Mineralul
1 Violet Ametist
2 Albastru Azurit
3 Verde Malachit
4 Galben Sulf
5 Portocaliu Crocoit
6 Roşu Cinabru
7 Brun Varietăţi de limonit
8 Alb de staniu Mispichel
9 Cenuşiu de plumb Galena
10 Negru de fier Magnetit
11 Roşu arămiu Cupru nativ
12 Galben de alamă Calcopirita
13 Auriu metalic Aurul

Transparenţa
Este proprietatea mineralelor de a permite trecerea luminii albe prin ele. Cu cât
transmisia luminii este mai mare, mineralele sunt mai transparente; cu cât absorbţia luminii
este mai mare, mineralele sunt mai puţin transparente, respectiv sunt opace. Când transmisia
este selectivă mineralele apar colorate în funcţie de lungimea de undă reţinută.

Din acest punct de vedere mineralele se împart în trei grupe:

- transparente, când lasă să treacă în întregime razele de lumină prin ele: cuarţ, sare
gemă, calcit etc;
- semitransparente, când lasă să treacă numai o parte din cantitatea de lumină ce le
străbate, cealaltă fiind absorbită; prin mineral se vede numai conturul unui obiect nu şi detaliile:
blendă, silex etc;
- opace, când nu lasă să treacă lumina prin ele; cele mai multe minerale sunt opace.
Anumite minerale sub formă de cristale sau fragmente mari sunt opace, dar în foiţe
sau secţiuni subţiri devin transparente (biotitul, piroxeni, amfiboli etc.).

Luciul
Reprezintă modul în care suprafaţa unui mineral reflectă lumina. Luciul depinde de
mărimea suprafeţei plane a cristalului, diminuându-se cu micşorarea cristalelor, ca urmare a
interferenţei razelor luminoase reflectate, de indicele de refracţie a mineralelor, puterea de
absorbţie a luminii etc. Determinarea luciului se face în spărtură proaspătă şi în general pe
feţele de clivaj care oferă suprafeţe mai mari de reflexie.
Se disting următoarele tipuri de luciu:
- sticlos, asemănător cu cel al unei bucăţi de sticlă (cuarţ, sare gemă);
- adamantin, asemănător cu cel al diamantului (diamant, galenă);
- metalic şi semimetalic (unele sulfuri: pirită, calcopirită, piroxeni, amfiboli);
- gras, când mineralele prezintă un luciu de intensitate mai mică asemănător cu cel al
unei suprafeţe acoperite cu o peliculă fină de grăsime (sulf nativ, sare gemă în spărtură
veche);
- mătăsos, la mineralele cu aspect fibros (azbest, gips fibros, sericit);
- sidefos, caracteristic mineralelor cu aspect lamelar (mică albă şi neagră, gips lamelar,
ortoză);
- mat, mineralele nu prezintă luciu şi au un aspect pământos, cu porozitate fină (limonit,
caolinit etc.).

1.2.2. Proprietăţi mecanice

Duritatea este rezistenţa pe care o opune un mineral la zgâriere, roadere sau apăsare,
în comparaţie cu o serie de minerale luată drept etalon. Pentru aprecierea durităţii cea mai
largă utilizare o are scara durităţii lui Mohs, alcătuită din zece minerale etalon, fiecare mineral
zgârie cu vârful pe toate cele dinaintea sa şi este în acelaşi timp zgâriat de cele ce-l urmează.
Pentru determinări expeditive şi când nu dispunem de o trusă tip Mohs, în mod empiric, dar
practic, se poate proceda astfel: mineralele ce pot fi zgârâiate cu unghia sunt considerate
foarte moi (duritate 1-2), cele ce se zgârâie cu o sârmă de cupru sunt minerale moi (duritatea
2-3), cele care pot fi zgârâiate uşor cu un cuţit sunt semidure (duritatea 3,5-4,5), cele ce nu
pot fi zgârâiate uşor cu un cuţit sunt considerate minerale dure (duritatea 5-6,5), iar cele ce
nu pot fi zgârâiate cu o lamă de oţel sunt minerale foarte dure (duritatea 7-10). În testarea
durităţii este important ca determinarea să fie efectuată pe o suprafaţă proaspăt curaţată, dacă
este posibil pe un plan de clivaj.
În tabelul 1.3 sunt prezentate mineralele din scara lui Mohs şi aprecierea expeditivă a
durităţii mineralelor. Duritatea se modifică, în funcţie de direcţie, în special la mineralele la
care legăturile de forţă indică o orientare bine definită.
Clivajul este proprietatea mineralelor cristalizate de a se desface sub influenţa unor
acţiuni mecanice exterioare, superioare forţei de coeziune, după anumite direcţii de minimă
rezistenţă aflate în acelaşi plan rezultând suprafeţe mai mult sau mai puţin plane.
Clivajul este caracteristic şi reflectă tăria legăturilor chimice pe diferite axe şi plane de
simetrie. Mineralul va fi examinat după: calitatea planului de clivaj, uşurinţa cu care clivează
şi forma fragmentelor rezultate.
În ceea ce priveşte calitatea planului de clivaj acesta poate fi:
 perfect - când la o acţiune mecanică slabă se obţin feţe perfect plane, cu luciu
puternic, în foiţe subţiri (micele, gipsul, blenda etc.);
 foarte bun - când feţele rezultate au luciu stcilos (calcit, sare gemă);
 bun - când la o acţiune mecanică puternică rezultă suprafeţe aproape plane dar cu
luciu şters (feldspaţi, hornblendă etc.);
 imperfect - se obţine printr-o lovitură foarte puternică rezultând suprafeţe neregulate
şi luciu gras (sulf, olivină).
După direcţiile de producere, clivajul poate fi: unidirecţional, bidirecţional sau
tridirecţional.
Unghiul de clivaj reprezintă, pentru unele minerale, caracter de determinare, cum este
cazul ortozei, care are unghiul de clivaj de 900, amfibolii şi piroxenii se pot deosebi după acest
unghi care este de 1240 la amfiboli şi între 87-930 la piroxeni.

Mineralele din scara lui Mohs şi aprecierea

expeditivă a mineralelor
Tabelul 1.3
Duritatea în Denumirea şi compoziţia Aprecierea expeditivă a
valori relative chimică durităţii mineralelor
se zgârie cu vârful de grafit al
1 Talc - Mg3Si4O10(OH)2
creionului; sunt unsuroase la pipăit
2 Gips - CaSO4 x 2H2O se zgârie cu unghia
 nu se poate zgâria cu unghia dar se
3 Calcit - CaCO3
zgârie cu un cui de fier
4 Fluorină - CaF2 se zgârie cu o sârmă de cupru
5 Apatită - Ca5(PO4)3(F,Cl,OH) se zgârie cu sticla
zgârie sticla şi este zgâriat de o
6 Ortoză - KSi3AlO8
bucată de cuarţ
7 Cuarţ - SiO2 zgârie puternic sticla
8 Topaz - Al2O3 zgârie puternic sticla şi cuarţul
9 Corindon - Al2O3 zgârie puternic sticla şi cuarţul
nu este zgâriat de nici un alt corp
10 Diamant - C
natural

Spărtura - multe minerale nu clivează, şi sub acţiunea unei forţe mecanice mai mari
decât forţa de coeziune, se sparg după diferite direcţii. Aspectul acestei spărturi poate da
indicaţii cu privire la natura mineralului respectiv. Se cunosc următoarele tipuri de spărturi:
- concoidală, în formă de scoică, cu muchiile dispuse concentric: silex;
- aşchioasă: corindon;
- colţuroasă: la metalele în stare nativă;
- neregulată: cuarţ, pirită;
- pământoasă: minerale argiloase;
- în trepte: marginile rupturii au forma unor trepte, în unghiuri drepte (amfiboli, piroxeni
etc.).
Spărtura se mai apreciază şi după tuşeu: acesta poate fi neted (silex), sau aspru
(pirită).

1.2.3. Alte proprietăţi fizice

Greutatea specifică sau densitatea este greutatea unităţii de volum a unui mineral.
Variază în funcţie de starea mineralului, cele cristalizate au o greutate specifică mai mare
compartiv cu cele în stare amorfă.
Pentru aprecierea expeditivă a densităţii mineralelor, se compară eşantioane cu volum
apropiat, din care unul are densitatea cunoscută.
În tabelul 1.4 se prezintă o clasificare simplificată a mineralelor după densitate.
Clasificarea mineralelor după densitate
Tabelul 1.4
Densitatea mineralelor (g/cm3) Exemplificări
Minerale foarte grele (D > 8) Metale în stare nativă
Combinaţii ale fierului: magnetit,
Minerale grele (D = 8-4)
hematit, pirită, baritină, galenă
Majoritatea mineralelor din sol sau
Minerale cu greutate mijlocie (D = 2,5-4)
sedimente: cuarţ, calcit, ortoză, mice
Minerale uşoare (D = 1,5-2,5) Sare gemă, gips
Minerale de origine vulcanică,
Minerale foarte uşoare (D < 1,5)
petrol, cărbuni, sodă

1.2.4. Alte proprietăţi de recunoaştere

 Unele minerale se recunosc după mirosul specific pe care-l au, de exemplu: sulful
datorită autooxidării prezintă miros de SO2; mineralele în stare umedă miros a pământ reavăn.
Mineralele în stare de pulbere pot avea tuşeu: unsuros, aspru sau nisipos.
Pentru determinarea carbonaţilor se foloseşte o reacţie chimică specifică acestei
grupe şi anume: reacţia acestora cu o soluţie de acid clorhidric (HCl) în concentraţie de 1/3.
CaCO3 + 2HCl → CaCl2 + H2O + CO2

În timpul reacţiei se degajă intens CO2 care produce o spumă la suprafaţa mineralului,
însoţită de un sfârâit uşor de sesizat; reacţia se numeşte efervescenţă.
Proprietăţi magnetice - minerale precum magnetitul, feronichelul atrag pilitura de oţel,
acele.
Fluorescenţa se produce sub influenţa unor factori cum sunt temperaturile înalte
(fluorina), dizolvare sau sub influenţa razelor ultraviolete.

Clasificarea mineralelor
De-a lungul timpului în clasificarea mineralelor s-a ţinut cont de o serie de criterii cum
sunt: forma geometrică a cristalelor, geneza lor, compoziţia chimică.
După originea lor mineralele întâlnite în natură se pot împărţi în două mari grupe:
 minerale anorganice - compuşii naturali ai tuturor elementelor, cu excepţia
elementelor native;
 minerale organice - variate combinaţii ale carbonului cu diferite elemente.
Mineralele ca părţi constituente ale rocilor se pot grupa în minerale principale întâlnite
frecvent şi în cantităţi mari în alcătuirea rocilor şi minerale accesorii care participă în cantităţi
mici, prezenţa sau absenţa lor nefiind obligatorie pentru un anumit tip de rocă.
Unele minerale au în compoziţia lor chimică mai mult dioxid de siliciu (SiO 2) şi trioxid
de aluminiu (Al2O3) ceea ce le imprimă o culoare mai deschisă, o greutate specifică mai mică
şi din punct de vedere chimic sunt minerale acide, caracter pe care îl pot imprima şi solului.
Altele conţin mai puţin dioxid de siliciu şi trioxid de aluminiu, dar au un procent mai ridicat de
fier, magneziu, calciu, ceea ce face să fie mai grele, să prezinte o culoare mai închisă şi un
caracter bazic; acestea sunt socotite minerale bazice şi prezenţa lor în sol îmbunătăţeşte
calităţile acestuia din toate punctele de vedere: morfologic solurile sunt mai închise la culoare,
au o reacţie moderat bazică până la neutră, proprietăţi fizice favorabile, bogate în substanţe
de nutriţie pentru plante.
Având în vedere compoziţia chimică şi structura lor internă, rezultă mai multe clase şi
subclase de minerale:
- elemente native;
- sulfuri şi sulfosăruri;
 - compuşi halogenaţi;
- oxizi şi hidroxizi;
- săruri oxigenate;
- compuşi organici.

1.3. Clasa elementelor native

Această clasă cuprinde metalele, nemetalele şi semimetalele care se găsesc în natură
în stare liberă (platină, aur, argint, mercur, sulf etc.), cu o pondere de numai 0,1% din greutatea
scoarţei terestre.
Mineralele native au cele mai mari greutăţi specifice, sunt foarte maleabile, au duritate
redusă, clivajul nu este bine definit.
Sunt importante mai mult pentru industrie, în geneza solului importanţă prezintă sulful
impregnat în diferite roci, ca sursă de aprovizionare a solului şi implicit a plantelor cu sulf.

1.4. Clasa sulfurilor şi sulfosărurilor

Sunt compuşi ai sulfului cu diverse metale, cu proprietăţi asemănătoare cu cele ale
metalelor: prezintă luciu metalic, o oarecare conductivitate electrică şi termică, majoritatea
prezintă clivaj perfect.
Cuprinde un număr mare de minerale (cca. 13% din totalul mineralelor existente în
natură), dar reprezintă abia 0,3-0,4% din greutatea litosferei (împreună cu sulfaţii).
Cel mai răspândit mineral al acestei clase este bisulfura de fier (FeS2), care se găseşte
în natură sub două forme: pirită şi marcasită.
Pirita - cristalizează în sistemul cubic, are o culoare galbenă de alamă, sau galbenă-
aurie, culoarea urmei neagră-verzuie, luciu metalic, greutatea specifică 5-5,2, duritatea 6-6,5.
Se întâlneşte ca mineral accesoriu în multe roci magmatice, metamorfice şi
sedimentare. La noi în ţară, pirita este întâlnită în Carpaţii Orientali, Baia Borşa, Fundul
Moldovei etc.
Marcasita - cristalizează în sistemul rombic, are culoare galbenă de alamă cu nuanţe
verzui iar culoarea urmei este verde-cenuşiu închis.
Tot din această clasă mai fac parte: calcopirita (CuFeS2) - cristalizează în sistemul
pătratic, culoare galben de alamă, verzuie, culoarea urmei neagră verzuie, clivaj imperfect,
spărtura concoidală, luciu metalic, greutatea specifică 4,1-4,3.
Este un mineral tipic zonelor cu temperaturi ridicate, vinelor hidrotermale, unde se
găseşte asociat cu pirită, nichel, pyrotit. De asemenea, se găseşte în rocile magmatice şi
metamorfice de contact. În România este întâlnit la Băiuţ, Cavnic, Baia Sprie, Baia Borşa etc.
 Galena (PbS) - cristalizează în sistemul cubic, culoare cenuşie de plumb, culoarea
urmei cenuşie-neagră, clivaj perfect, duritate 2, luciu metalic puternic, casantă, cel mai
important minereu de plumb.
Blenda (ZnS) - cristalizează în sistemul cubic, culoare galben-brună până la brună,
culoarea urmei brună, clivaj perfect, duritate 3-4, luciu adamantin, se prezintă sub formă de
cristale masive, compacte.
În procesul de solificare, sulful eliberat sub diverse forme, poate constitui o sursă de
aprovizionare a plantelor cu acest element.
Apare în special în vinele pegmatitice şi cele hidrotermale asociat cu galena,
calcopirita, fluorina. În România se găseşte la Cavnic, Baia Sprie, Rodna Veche, Săsar, Leşul
Ursului etc.

1.5. Clasa compuşilor halogenaţi

Cuprinde sărurile acizilor halogenaţi: fluorhidric, clorhidric, bromhidric, iodhidric,
acestea având o pondere în alcătuirea litosferei de cca. 0,5% din greutatea acesteia, prezintă
proprietăţi asemănătoare, corespunzătoare clasei chimice din care fac parte: sunt incolore
sau de culoare deschisă, transparente în strat subţire, cu densitate relativ mică, uşor solubile
în apă, sunt higroscopice.
Din clasa sărurilor halogenate mai răspândită este clorura de sodiu sau sarea gemă
(NaCl). Aceasta cristalizează în sistemul cubic, în stare pură este incoloră sau albă, iar când
conţine impurităţi este divers colorată (negricioasă, brună, cenuşie etc.), culoarea urmei este
albă. Are luciu sticlos sau gras, clivaj bun, greutatea specifică 2,1-2,2, duritatea 2-2,5 şi gust
sărat.
Este întâlnită în depozitele sedimentare salifere, rezultate în urma evaporării apelor
saline (Slănic-Moldova, Ocnele Mari, Tg. Ocna, Ocna Sibiului etc.).
Din această clasă mai fac parte: fluorina (F2Ca) - cristalizează în sistemul cubic,
incoloră, sau divers colorată (albă, galbenă, verde, albastră), clivaj perfect, luciu sticlos, puţin
solubilă în apă, duritatea 4, se întâlneşte în zone hidrotermale cu temperaturi medii şi mari,
asociat cu sulfuri de plumb, zinc şi argint, şi în roci sedimentare şi magmatice asociate cu
baritina şi cuarţul; silvina (KCl) - cristalizează în sistemul cubic, incoloră, roz sau alb lăptos,
clivaj perfect, luciu sticlos, gust sărat-amar, duritatea 1,5-2. Apare în depozite sedimentare de
evaporaţie (Tazlău, Piatra-Neamţ, Tg. Ocna).
Prezenţa acestor săruri în sol sau în apa freatică este deosebit de toxică pentru plante
şi dăunătoare pentru sol. De exemplu, sarea gemă (NaCl) înrăutăţeşte toate proprietăţile
solului: mecanice (solul devine plastic, aderent), morfologice (distruge structura solului), fizico-
chimice (modificarea compoziţiei cationilor schimbabili din complexul coloidal al solului).
 În general, se consideră că o concentraţie mai mare de 0,1% în sol este dăunătoare,
solurile fiind afectate de fenomene de salinizare, iar o concentraţie mai mare de 1% duce la
formarea solonceacului, sol cu o fertilitate naturală foarte scăzută, pentru valorificarea
acestuia fiind necesare măsuri de ameliorare.

1.6. Clasa oxizilor şi hidroxizilor

Din punct de vedere chimic aceste minerale sunt combinaţii ale oxigenului cu diferite
metale şi metaloizi. Se găsesc spre suprafaţa scoarţei terestre formându-se pe seama
oxigenului liber care pătrunde de la suprafaţă în scoarţa terestră datorită apelor rezultate din
ploi ce conţin oxigen şi dioxid de carbon provenind din aerul atmosferic.
Din această clasă fac parte oxizi simpli, oxizi hidrataţi şi hidroxizi.
În formarea solului au un rol important, deoarece participă la alcătuirea litosferei cu
cca. 17% din greutatea acesteia, din care 12,6% revine dioxidului de siliciu (SiO 2) şi 3,9%
compuşilor de fier.
Dintre mineralele acestei clase, importanţă mai mare prezintă dioxidul de siliciu, oxizii
şi hidroxizii fierului, manganului, aluminiului.
Dioxidul de siliciu (SiO2) cristalizat, cuarţul, este un mineral inert din punct de vedere
chimic, el intrând în alcătuirea solului sub formă de nisip. Cuarţul cristalizează în sistemul
hexagonal, are luciu sticlos, greutatea specifică 2,6-2,7, duritatea 7. De regulă, cuarţul este
alb lăptos sau cenuşiu, există însă şi varietăţi incolore sau divers colorate. Cuarţul nu clivează,
are spărtură concoidală sau neregulată. Este mineralul esenţial al multor roci magmatice,
metamorfice şi sedimentare. În roci se prezintă sub formă de mase grăunţoase sau compacte.
Cuarţul apare în rocile plutonice (granite, granodiorite, riolite) în lanţul Munţilor Carpaţi.
Dintre varietăţile de dioxid de siliciu amorf mai des întâlnit este silexul (cremenea).
Acesta prezintă aspect de piatră, are o culoare gălbuie-cenuşie, spărtură concoidală, ca
duritate se apropie de cuarţ.
Rezultat din procesele de alterare a unor silicaţi, SiO2 se poate prezenta sub formă
amorfă numită silice secundară, un mineral deosebit de activ, care imprimă solului o culoare
mai deschisă (se prezintă sub forma unor pudrări albicioase) şi o reacţie acidă, creând condiţii
nefavorabile dezvoltării plantelor.
Oxizii şi hidroxizii fierului sunt reprezentaţi printr-o serie de compuşi hidrataţi şi
nehidrataţi.
Hematitul este un oxid de fier nehidratat (Fe2O3). Acesta cristalizează în sistemul
romboedric, are culoarea neagră cu nuanţă roşcată, culoarea urmei roşie.
Apare ca mineral accesoriu în rocile magmatice şi sedimentare. În România se
găseşte la Ocna de Fier, Moldova Nouă, Munţii Poiana Ruscă, Ciclova etc.
 Prin hidratare, hematitul formează mai mulţi oxizi şi hidroxizi de fier din ce în ce mai
hidrataţi, goethitul, limonitul şi cel mai hidratat fiind limnitul.
Goethitul se prezintă sub formă de cristale prismatice cu rare striaţii verticale dispuse
în agregate tabulare, aciculare, oolitice şi pisolitice, culoare brun-negru, duritate 5-5,5, clivaj
perfect, opac cu luciu mătăsos.
Foarte rar, ca mineral principal, în unele pegmatite. În ţara noastră se găseşte la
Ghelar, Teliuc, Lueta etc.
Limonitul se prezintă în stare amorfă, sub formă de agregate compacte sau fibroase,
culoare galbenă, culoarea urmei galbenă, duritatea 5-5,5, casant, luciu mat sau sticlos.
Se găseşte în zona de oxidare a depozitelor feroase sau ca mineral rezidual, după
disoluţia carbonatului şi a rocilor silicioase „laterite” în zonele tropicale şi subtropicale. La noi
în ţară se întâlneşte la Ghelar, Lueta, Teliuc.
Cu creşterea gradului de hidratare, culoarea trece de la roşu, la portocaliu, galben şi
galben pai. Oxizii şi hidroxizii fierului deşi diverşi coloraţi în funcţie de gradul de hidratare, au
o putere mare de pigmentare, prezenţa lor în sol fiind sesizată coloristic. De altfel, multe din
denumirile solurilor provin de la prezenţa acestor oxizi: preluvosol roşcat, eutricambosol rodic
etc. Prezenţa în sol a oxizilor de fier, contribuie la structurarea acestuia, fierul manifestând
valenţa III.
În sol, în orizonturile afectate de exces de umiditate, se formează neoformaţii
ferimanganice care sunt de fapt acumulări de oxizi de fier şi mangan, (manganul fiind toxic
pentru plante).
Oxizii şi hidroxizii de mangan sunt reprezentaţi mai ales prin, piroluzită (MnO2).
Aceasta cristalizează în sistemul rombic, este de culoare neagră, duritatea 2-2,5, greutatea
specifică 4,9-5. Aceşti compuşi imprimă solurilor culori negricioase.
Acest mineral se întâlneşte în sedimente, fiind un produs de precipitare chimică în
lacuri sau ape stagnante. De asemenea, se poate forma prin alterarea de suprafaţă a
mineralelor manganoase. Ca arie de răspândire poate fi găsit în Munţii Bucovinei, Banatului,
în Maramureş etc.
Oxizii şi hidroxizii de aluminiu sunt reprezentaţi prin corindon (Al2O3), diaspor (Al2O3 x
H2O) şi hidrargilit (Al(OH)3). Frecvent, aceste minerale se găsesc în amestec cu oxizi de fier
sub forma unor mase cu aspect pământos numite bauxite.
Sub orice formă s-ar afla, prezenţa ionului de aluminiu (Al3+) în sol duce la acidifierea
puternică a acestuia, în acelaşi timp, fiind deosebit de toxic pentru plante.
1.7. Clasa sărurilor oxigenate
Este clasa cu ponderea cea mai mare în alcătuirea litosferei, şi cuprinde sărurile
acizilor: carbonic, sulfuric, fosforic, silicic. Din clasa sărurilor oxigenate, silicaţii sunt cei mai
răspândiţi participând cu cca. 75% din greutatea litosferei, carbonaţii cu 7%, apoi în ordine
descrescătoare celelalte minerale. Această clasă se poate subîmpărţi în câteva subclase
după natura acizilor care intră în constituţie.

1.7.1. Subclasa carbonaţilor

Mineralele din această clasă sunt foarte răspândite în partea superioară a litosferei.
Ele se caracterizează prin duritate mijlocie, culori deschise, o proprietate comună fiind
efervescenţa cu acizi minerali tari (de obicei se foloseşte HCl 1/3).
Cel mai răspândit este carbonatul de calciu (CaCO3), sub cele două forme de
prezentare: calcit şi aragonit (mai puţin răspândit).
Calcitul este colorat frecvent în alb lăptos, când conţine impurităţi poate avea diverse
culori, însă de obicei culori deschise. Prezintă luciu sticlos, face efervescenţă puternică cu
acidul clorhidric. Calcitul intră în alcătuirea rocilor sedimentare şi metamorfice.
Este un mineral sedimentar tipic format prin precipitare chimică în urma evaporării
soluţiilor bogate în bicarbonat de calciu sau prin extracţie în urma acţiunii organismelor marine.
În România apare în Dobrogea de Nord, Carpaţii Orientali, Meridionali, Occidentali.
Aragonitul are proprietăţi asemănătoare cu cele ale calcitului, diferenţiindu-se după
formele alungite, fibroase ale cristalelor, culoarea poate varia de la incolor la alb, galben,
cenuşiu etc., duritatea mineralului 3,5-4, casant, nu clivează, formele transparente prezintă
luciu sticlos.
Se întâlneşte în rocile metamorfice şi sedimentare, în ţara noastră este întâlnit la
Borsec în Carpaţii Orientali şi la Luncani în Banat.
Prezenţa în sol a acestui mineral îmbunătăţeşte proprietăţile acestuia sub toate
aspectele, ionul Ca2+ fiind necesar şi pentru o bună dezvoltare a plantelor. Este răspândit atât
în roci, cât şi în sol, în concentraţie mai mare întâlnindu-se în orizontul carbonatoacumulativ.
Dolomitul, carbonat dublu de calciu şi magneziu [CaMg(CO3)2], are un aspect compact
sau zaharoid, cristalizează în sistem hexagonal, colorat în alb cenuşiu, are luciu sticlos, face
efervescenţă slabă cu HCl, duritate 3-4.
Este întâlnit în compoziţia rocilor carbonatice sedimentare, metamorfice şi zăcăminte
hidrotermale. În România se găseşte în Munţii Poiana Ruscă, Munţii Tarcăului, Bistriţei etc.
Din punct de vedere chimic aceşti carbonaţi sunt substanţe cu reacţie moderat alcalină
şi nefiind toxici pentru plante se pot folosi pentru corectarea reacţiei acide a solurilor, proces
ce se numeşte amendare calcaroasă.
Un alt mineral din această subclasă este soda (Na2CO310H2O), care are solubilitate
mare, dar se poate forma în anumite condiţii şi în sol. Este incoloră, cenuşie sau albă-gălbuie,
are luciu sticlos.
Fiind o substanţă cu reacţie puternic alcalină duce la degradarea solurilor şi arderea
rădăcinilor la plante. Din această cauză solurile respective (soloneţurile), prezintă fertilitate
naturală scăzută; pentru a le putea introduce în circuitul agricol sunt necesare măsuri de
ameliorare.

1.7.2. Subclasa sulfaţilor

Sunt sărurile acidului sulfuric frecvent întâlnite în partea superioară a litosferei. Au
proprietăţi oarecum asemănătoare: duritate mică, luciu sidefos pe feţele de clivaj. Deşi pot
avea culori diferite, pe o plăcuţă de porţelan lasă o urmă albicioasă.
Mai răspândit din această subclasă este gipsul (CaSO42H2O), care se poate prezenta
atât sub formă compactă, cât şi sub forma unor varietăţi ca: gips creastă de cocoş, gips
lamelar, gips fibros. Este colorat în alb sau gălbui, roz etc., când conţine impurităţi,
cristalizează monoclinic, luciu sidefos, clivează perfect.
Răspândit în rocile sedimentare el se poate acumula în anumite condiţii şi în sol
influenţându-i mult proprietăţile acestuia. Datorită reacţiei acide pe care o prezintă din punct
de vedere chimic, poate corecta reacţia alcalină a unor soluri, folosindu-se ca amendament
gipsic; datorită ionilor de calciu ce îmbunătăţesc proprietăţile solului din toate punctele de
vedere, intrând în complexul coloidal al solurilor le determină evoluţia spre soluri slab alcaline
- neutre, iar anionul sulfat, SO42-, contribuie la nutriţia plantelor.
Fiind un mineral sedimentar de evaporaţie, se găseşte ca produs direct de precipitaţie
în apele salinizate sau în zona de alterare a anhidritului. În România este întâlnit la Tg. Ocna,
Slănic Prahova, Turda, Slănic Moldova etc.
Anhidritul (CaSO4) – cristalizează în sistemul rombic, prezintă culori albe, cenuşii,
albastre, culoarea urmei este albă, clivaj perfect sau bun, duritate 3, luciu sticlos, sidefos, nu
face efervescenţă cu HCl.
Apare în depozite sedimentare de evaporaţie, în regiunile calde – Cavnic, Copăceni,
Turda.

1.7.3. Subclasa fosfaţilor

Sunt sărurile acidului fosforic, şi mai răspândite sunt cele de calciu: apatita
Ca5(PO4)3(Cl, F, OH), fiind prezente în sedimente sau roci sedimentare sub formă de fosforite.
Cristalizează în sistem hexagonal, incolor sau divers colorat, duritate 5, greutatea specifică
3,1-3,2, clivaj bun, spărtură concoidală, luciu sticlos, gras pe spărtură.
Apatita ia parte ca mineral accesoriu la alcătuirea rocilor magmatice, metamorfice şi
mai ales sedimentare. În România se găseşte în Carpaţii Orientali.
Prezenţa în soluri a apatitei contribuie la nutriţia plantelor, fosforul fiind unul din
elementele de bază în nutriţia acestora.
În solurile afectate de exces de umiditate, se formează un fosfat feros, vivianit
Fe3(PO4)2x8H2O de culoare deschisă (albă), cristalizează în sistemul monoclinic, duritate 2,
greutate specifică 2,6-2,7, în contact cu aerul devine albăstrui-verzui (ca urmare a oxidării
parţiale). Acest mineral se întâlneşte în unele soluri (în orizonturile gleice), imprimând acestor
orizonturi culori cenuşiu-albăstrui, negru-albăstrui etc., prezenţa în sol a acestuia fiind un
indiciu asupra excesului de umiditate.
Se găseşte în zona de oxidare a depozitelor sulfuroase şi în rocile sedimentare, în
România se întâlneşte la Deva, Baia Mare, Roşia Montană.

1.7.4. Subclasa silicaţilor

Aproximativ 30% din numărul mineralelor fac parte din această subclasă, iar în litosferă
ponderea lor este foarte mare, cca. 90% din volumul total al acesteia. Sunt constituenţi de
bază în alcătuirea rocilor magmatice, metamorfice şi sedimentare.
La baza structurii silicaţilor stă gruparea tetraedrică SiO44- legătura Si-O fiind cea mai
puternică din toate structurile cristaline cunoscute (fig. 1.1). Stabilitatea acestei legături şi
acestei grupări este dată de raza mică a ionului de siliciu (0,39 Å) şi de raza mare a anionului
de oxigen (1,32 Å), rezultând o împachetare foarte strânsă a grupării SiO44-. Interesant este
faptul că ionii se pot înlocui între ei, de exemplu Si4- cu Al3+, cu condiţia ca volumele lor ionice
să fie apropiate şi reţeaua cristalină să rămână neutră.
După modalitatea în care se angrenează tetraedrii de SiO44- pot rezulta mai multe
tipuri de structuri, cu minerale reprezentative pentru fiecare tip de structură, din care pot fi
studiate numai acele minerale care sunt răspândite şi care sub o formă sau alta influenţează
procesul de solificare.

Fig. 1.1 Schema tetraedrului de SiO44-

Participând la constituţia solului cu o pondere apreciabilă, studierea silicaţilor prezintă

o importanţă deosebită.
După modul de formare silicaţii pot fi: primari şi secundari (cei care se formează din
silicaţii primari în cursul unor procese de alterare şi care prezintă o constituţie mai complicată
şi un caracter mai pământos).
Din punct de vedere chimic, silicaţii pot fi: acizi (în general cei de culoare deschisă), şi
bazici (cei de culoare închisă, silicaţi feromagnezieni), influenţând în mod diferit formarea şi
proprietăţile solului.
După modul de aranjare a grupărilor de SiO4, silicaţii se clasifică în următoarele grupări:
 Nesosilicaţii (ortosilicaţii)
Specific pentru acest grup de silicaţi este faptul că gruparea anionică este formată
dintr-un singur tetraedru (structură insulară), legătura între tetraedrii se realizează prin
intermediul cationilor altor metale (fig. 1.2).
Dintre aceştia, cel mai răspândit mineral este olivina (Mg, Fe)2SiO4, un silicat
feromagnezian care alterează uşor datorită prezenţei fierului în stare de oxidare, Fe+2 (în
condiţii atmosferice stabile fierul este trivalent). Se prezintă sub formă de cristale prismatice,
culoarea oliv-verde spre gălbuie sau brună, duritatea 6,5-7, casantă, luciu sticlos.
Se regăseşte în rocile ultrabazice şi peridotite, în grabrouri, bazalte, în rocile dolomitice
ca urmare a acţiunii metamorfismului de contact sau regional. În România apare la Detunata,
Racoşul de Jos.
Granaţii - în această grupă se regăsesc mai multe minerale (almandinul, grossularul
etc.), cristalizează în sistemul cubic, se întâlnesc sub formă de granule compacte, duritatea
este 6,5-7,5, nu clivează, de regulă sunt transparenţi, luciu sticlos sau adamantin, prezintă
cristale clare, uniform colorate, fiind considerate minerale preţioase.
Se găsesc în peridotite, apar asociate cu diamantul în kimberlite. În România se
găsesc în Carpaţii Orientali, Munţii Lotrului, Cibinului etc.

Fig. 1.2 Silicaţi cu structură insulară

Sorosilicaţii (silicaţi cu grupe finite de tetraedri de SiO44-)

Au o structură internă asemănătoare cu a celor precedenţi. Tetraedrii de siliciu se
grupează însă câte doi (Si2O7), trei (Si3O9) şi şase (Si6O18). Silicaţii din această grupă au
proprietăţi asemănătoare cu cele ale silicaţilor cu tetraedrii izolaţi de SiO44-.
Dintre aceştia mai cunoscut este turmalina. Aceasta cristalizează hexagonal, are o
culoare neagră, brună sau albastră, se prezintă sub formă de cristale prismatice, adesea
foarte alungite, dispuse în agregate paralele sau radiare şi rar în mase compacte, luciu sticlos,
spărtură concoidală. Se întâlneşte în rocile metamorfice şi în cele magmatice. La noi în ţară
se găseşte în Semenic, Retezat, Munţii Lotrului.

Inosilicaţii (silicaţi cu structură în lanţuri infinite de tetraedri de SiO44)

 Silicaţii din această grupă prezintă proprietăţi asemănătoare comportându-se deci
foarte apropiat din punct de vedere chimic. În general, sunt silicaţi feromagnezieni cu
alterabilitate mare, de culoare închisă, cu un aspect fibros. Se deosebesc două subgrupe în
funcţie de natura lanţurilor formate:
- silicaţi cu lanţuri simple, numiţi piroxeni, din care mai răspândit este augitul, un silicat
cu o compoziţie chimică complexă. Cristalizează monoclinic, se prezintă sub formă de cristale
prismatice dispuse în agregate granulare, spărtură aşchioasă sau concoidală, opac, luciu
sticlos. În roci se recunosc după aspectul columnar scurt pe care-l prezintă, în spărtură
prezentându-se sub forma unor pete de culoare închisă (verde, brună şi mai frecvent neagră),
de multe ori cu contur hexagonal, luciu sticlos, duritate 5-6 (fig. 1.3).
Este un mineral comun în roci plutonice şi metamorfice, în România este întâlnit în
Munţii Călimani şi Harghita.

Fig. 1.3 Silicaţi cu structură cu lanţuri simple

- silicaţi cu lanţuri duble (sau în benzi), numiţi amfiboli, din care mai răspândit este
hornblenda. Cristalizează în sistem monoclinic, se recunoaşte în roci după aspectul alungit,
sub formă de bastonaşe de mărimi foarte diferite de culoare neagră sau neagră-verzuie, luciu
sticlos, clivaj perfect, duritatea 5-5,6, greutatea specifică 3-3,3 (fig. 1.4).
Reprezintă un constituent important al rocilor metamorfice, precum şi în cele
magmatice, în ţara noastră este întâlnit în Carpaţii Meridionali, Occidentali şi Orientali.

Fig. 1.4 Silicaţi cu structură în lanţuri duble

Filosilicaţii (silicaţi cu structură în strate infinite de tetraedri), sunt reprezentaţi

prin numeroase specii minerale, unele dintre ele jucând un rol important în alcătuirea solurilor
şi implicit în desfăşurarea proceselor din soluri. Caracteristic filosilicaţilor este forma
particulară a anionilor, tetraedrii de siliciu se leagă unii de alţii prin trei colţuri, astfel încât
formează foiţe cu extindere teoretic infinită.
 A. Grupa micelor: micele fac parte din categoria mineralelor răspândite în natură
(3,8%), fiind întâlnite mai ales în rocile intruzive acide şi şisturi cristaline micacee. Mineralele
din această grupă cristalizează în sistemul monoclinic, forma cristalelor este aproape
hexagonală. Structurile cristaline sunt tipic stratificate, din care motiv se desfac în foiţe subţiri.
- mica albă (muscovit) (Si3Al)O10(OH)2Al2K, este un aluminosilicat foarte rezistent la
procesul de alterare, incoloră sau albă, galbuie, clivaj perfect, duritate 2-3, are luciu metalic-
argintiu, greutate specifică 2,76-3,1 care poate ajunge până în depozitele sedimentare sub
forma nisipurilor micacee. O varietate cu aspect fibros este sericitul cu aceeaşi compoziţie
chimică, dar cu un aspect mătăsos.
Este un mineral comun în roci plutonice, bogate în siliciu şi aluminiu, în rocile
metamorfice şi în nisipuri. În ceea ce priveşte aria de răspândire, se găseşte la Tg. Lăpuş,
Voineasa-Lotru, Bucova etc.
- mica neagră (biotit) (Si3Al)(O)10(OH)2(Mg,Fe)3K, un aluminosilicat feromagnezian,
deci cu rezistenţă mică la alterare, rezultând compuşi ai fierului, magneziului, potasiului,
aluminiului. Are în general aceleaşi proprietăţi ca mica albă de care se deosebeşte prin
culoarea închisă (brună până la negru).
Biotitul este un mineral comun în multe roci intrusive, pegmatite şi în roci metamorfice.
În România este răspândit în Parâng, Retezat, Cerna etc.
B. Grupa cloritelor, cuprinde un ansamblu de minerale sub formă de mase solzoase
sau lamelare de culoare verzuie (chloros-verde), deseori asociate în rocile metamorfice cu
sericitul. Aceste minerale se aseamănă cu micele din punct de vedere al sistemului de
cristalizare monoclinic, clivajului, durităţii şi greutăţii specifice mici.
C. Grupa mineralelor argiloase, cuprinde silicaţi de aluminiu mai mult sau mai puţin
hidrataţi rezultaţi prin alterarea mineralelor primare (feldspaţi, mice, piroxeni etc.), prezintă
proprietăţi comune: sunt minerale secundare, cu aspect de mase afânate, fin granulare,
deschise la culoare (alb, cenuşiu, roz, gălbui), cu duritate mică de unde un tuşeu unsuros.
Umezite, prezintă miros specific de pământ reavăn, cu volum variabil în funcţie de umiditate
(la umezeală îşi măresc volumul, gonflează; prin uscare îşi micşorează volumul, se contractă).
De asemenea, prezintă o proprietate chimică deosebit de importantă şi anume au capacitate
de schimb cationic (funcţionează ca nişte shimbători de cationi, cationiţi).
Deşi apropiate din punct de vedere fizic şi chimic se pot deosebi trei grupe de minerale
argiloase:
- mice hidratate: illitul provenit din mică albă, se găseşte în mase solzoase şi foiţe
subţiri, albe, grase la pipăit, se întâlneşte frecvent în argile, mai ales în cele formate prin
alterarea şisturilor micacee; vermiculitul provenit din alterarea biotitului, culoare brună, galben-
aurie sau verzuie, luciu mai slab decât biotitul şi deseori gras, clivaj perfect.
 Structura este în foiţe tristratificate cu distanţa dintre ele de 10 Å şi cu o capacitate de
schimb cationic de 40 me%.
- montmorillonit (grupa smectit) şi beydellit cu structură în foiţe tristratificate cu distanţa
între ele de 14-19 Å, cu o capacitate de schimb cationic de 85-150 me% şi respectiv 55-65
me%, culoare alb-cenuşie, albă cu nuanţe gălbui, sau brune, clivaj perfect, luciu mat, respectiv
de ceară pentru beydellit.
- caolinit - halloysit, cu structură bistratificată, cu distanţa între foiţe de 7 Å şi cu
capacitatea de schimb cationic de 10-15 me%.
Caolinitul este constituentul principal al mineralelor argiloase, are duritate redusă, nu
gonflează, masele compacte au culoare albă cu diferite nuanţe gălbui, verzui, luciu sidefos,
cristalele au formă lamelară.
Halloysitul cristalizează în sistemul monoclinic, cristale sub formă de bastonaşe,
culoare albă sau divers colorat (brun, roşu, albastru), luciu de ceară sau mat, duritate mică (1-
2).

Fig. 1.5 Structură plană

Tectosilicaţii (silicaţi cu structură spaţială), grupele de tetraedrii sunt unite astfel

încât formează reţele tridimensionale, determină formarea unor reţele poroase, uşoare, de
culoare deschisă în general (fig. 1.6). Mai răspândiţi şi deci mai importanţi în procesul de
solificare sunt feldspaţii care pot fi: potasici (ortoclazi) unghiurile dintre foiţele de clivaj fiind de
900; ca reprezentant: ortoza (Si3AlO8)K - cristalizează în sistem monoclinic, în cristale de
habitus prismatic, incolor sau alb, roz, duritate 6, luciu sticlos sau sidefos, spărtură concoidală,
se regăseşte în rocile magmatice şi metamorfice.
Se regăseşte în compoziţia rocilor plutonice (granite, granodiorite, sienite). În România
se întâlneşte în Dobrogea şi Munţii Retezat.
Calcosodici (plagioclazi), unghiurile de clivaj sunt în general mai mari de 90o,
mineralele mai răspândite din această grupă fiind albitul (Si3AlO8Na) - incolor sau alb-verzui,
duritate 6-6,5, clivaj bun, luciu sidefos, transparent, component al granitelor, sienitelor,
gnaiselor etc., la noi în ţară se găseşte în granitele de Ogradena şi anortitul (Si2Al2O8Ca) -
agregate tabulare sau granulare, culoare cenuşie, albă sau roşcată, duritatea 6-6,5, luciul
sticlos sau sidefos, întâlnit în roci magmatice bazice. În România apare în lanţul Carpaţilor
Meridionali, Occidentali şi Orientali.

Fig. 1.6 Structură spaţială

Pentru determinarea principalelor minerale ce alcătuiesc rocile se va insista asupra

acelor aspecte legate de comportarea mineralului în procesul de solificare (compuşii pe care-
i eliberează în acest proces, importanţa acestor compuşi pentru calitatea solului şi pentru
nutriţia plantelor, caracterul lor chimic).

Pirita Sulf Hematit Sarea gemă

Limonit Opal Calcedonie dolomit

Malachit Opal Ortoza

Clorit Mica

Cuarț