Sunteți pe pagina 1din 3

Rezumat

Ecuații Diferențiale Ordinare

Ceea ce deosebeşte o ecuaţie diferenţialã de o ecuaţie algebricã este faptul cã


necunoscuta nu este un numãr ci o funcţie care satisfice o anumitã egalitate şi care trebuie
determinatǎ.
Multe fenomene sunt descrise cu ajutorul ecuaţiilor diferenţiale obţinute prin metoda
cunoscutã sub numele de “metoda diferenţialelor”. Aceasta constã în înlocuirea unor relaţii ce
apar între creşterile infinit de mici ale unor cantitãţi care variazã în timp prin relaţii între
diferenţialele (derivatele) lor.
Ordinul ecuației diferențiale este egală cu ordinul n a derivatului cel mai înalt din
ecuație.
În mod general, soluția unei ecuații diferențiale se încadrează în trei tipuri: formă
închisă, formă de serie și formă integrată.
O soluție de formă închisă este tipul de soluție care poate fi exprimată în termeni de
funcții elementare și unele constante arbitrare.
Soluțiile de serie sunt cele care pot fi exprimate în termeni de serie atunci când o formă
închisă nu este posibilă pentru un anumit tip de ecuații.
Forma integrată a soluțiilor sau a cvadraturii este uneori singura formă de soluții care
este posibilă. Dacă toate aceste forme nu sunt posibile, alternativele sunt utilizarea unor soluții
aproximative și numerice.
Ecuațiile liniare de ordinul I pot fi: liniare sau nonliniare.
- Ecuația liniară mereu se rezolvă utilizând factorul de integrare și are o formă
închisă. Forma generală a acestei ecuații este următoarea:

y ' a( x) y  b( x)
- Pentru ecuația nonliniară uneori o transformare sau o schimbare de variabilă o
poate transforma într-o ecuație liniară standard.
De exemplu ecuația lui Bernoulli poate fi scrisă în forma generică:

y ' p( x) y  q ( x) y n , n  1
Ecuațiile diferențiale de ordin înalt sunt mult mai complicate de rezolvat chiar și pentru
ecuațiile liniare. În cazul în care toti coeficienții sunt constanți, any(n)+ … +a1y’ + a0y = f(x), soluția
generală e alcătuită din două părți: funcția complementară și integrala/soluția particulară.
y*p ( x )
y(x) = yc(x) +
unde: yc(x) – funcția complementară
y*p ( x )
- integrala/soluția particulară
Funcția complementară e soluția ecuației omogene lineare cu coeficienți constanți și
poate fi scrisă sub forma:

an ycn  an 1 yc ( n 1)  ...  a1 y 'c  a0  0

Soluția particulară este orice y(x) care satisfice ecuația neomogenă originală. În funcție
de forma funcției f(x), soluția particular poate avea diferite forme. Pentru majoritatea
combinațiilor de funcții de bază se folosește metoda coeficienților nedeterminați.
O altă metodă foarte buna este aceea a utilizării operatorului diferențial D care e definit
ca:
d
D
dx
Frumusețea utilizării formei operatorului diferențial e aceea că putem factoriza în
același fel ca și factorizarea polinoamelor, ca mai apoi să rezolvăm fiecare factor separate.
Astfel, operatorii diferențiali sunt foarte utili în a găsi atât funcția complementară precum și
integrala particular.
Sistemul linear
Un sistem general liniar de ordin n poate fi scris ca:

 u1   a11 a12  a1n  u1 


    
 u2    a21 a22  a2 n  u2 
       
    
 u n   an1 an 2  ann  un 

Ecuația Sturm-Liouville este una dintre cele mai folosite ecuații diferențiale ordinare de ordin II
în intervalul x  [ a, b] .
d dy
[ p ( x ) ]  q ( x) y   r ( x ) y  0
dx dx
cu condițiile limită: y (a)   y ( a)  0
'
y (b)   y ' (b)  0

Ecuația Bessel e scrisă sub forma:

x 2 y '' xy '  ( x 2  v 2 ) y  0

Și e deasemenea o problemă în care se cere determinarea valorilor proprii și poate fi scrisă ca:

v2
( xy ') ' ( x  )y  0
x
Pentru ecuațiile diferențiale ordinare nonliniare de ordin înalt nu există o tehnică
generală de soluție. Chiar si pentru cele mai simple ecuații de ordin II, vor fi necesare diferite
metode și nu există nici o garanție că se va găsi vreo soluție.Una dintre cele mai bune metode e
aceea de schimbare a variabilelor în așa fel încât ecuațiile nonliniare să poată fi transformate în
ecuații liniare.