Sistemul electoral – consideraţii generale

În general, putem aprecia că sistemul electoral reprezintă ansamblul mijloacelor şi

metodelor prin care sunt desemnaţi titularii puterii politice, atât la nivel local, cât şi la nivel
naţional, în acord cu opţiunile cetăţenilor exprimate prin vot. Mai concret, vom spune că
sistemele electorale se referă la procesul de transformare a voturilor în mandate.
O astfel de modalitate generică de a defini sistemul electoral, de altfel pe deplin operabilă
în domeniul ştiinţelor politice, are avantajul de a surprinde esenţa alegerilor, aceea de
materializare a principiului democratic al reprezentării. Pe de altă parte, ea poate avea
dezavantajul de a limita înţelegerea sistemului electoral ca procedură tehnică prin care
cetăţenii îşi desemnează conducătorii, specifică mai degrabă unei abordări juridice. Dar, deşi
modul de scrutin este întotdeauna important, nu putem pierde din vedere faptul că sistemul
electoral este rezultanta unui complex de factori, care include regula sau formula electorală,
adică modul de transformare a voturilor în mandate, dar şi structura votului, pragul electoral,
magnitudinea circumscripţiei, ca şi alte aspecte reglementate de legea electorală1.
Pentru a-i pune în evidenţă complexitatea, vom aborda în cele ce urmează principalele
aspecte implicate în definirea sistemului electoral.

Caracteristicile votului
În regimurile democratice moderne, desemnarea guvernanţilor se bazează pe actul simplu
dar esenţial al votului. Pentru a putea fi exercitat acest act, este nevoie de instituţionalizarea
unui întreg edificiu juridic şi politic care să stabilească şi să garanteze condiţiile votului.
Acestea sunt exprimate primordial de legea fundamentală naţională. Un regim constituţional
democratic defineşte dreptul la vot ca fiind simultan universal, egal, secret, direct şi liber
exprimat.
Prin caracterul universal al votului se înţelege recunoaşterea dreptului pentru toţi
cetăţenii unui stat de a-şi exprima opţiunile electorale. Din punct de vedere istoric,
universalitatea votului s-a impus şi s-a legiferat relativ recent, prin acceptarea votului feminin,
anterior asigurându-se extinderea votului masculin. Votul universal masculin a fost asigurat
prin eliminarea treptată a censului de avere, care condiţiona exercitarea votului de un anume
nivel al bogăţiei personale. Votul censitar de avere sau votul contribuabililor a modelat
arhitectura electorală şi politică a societăţilor democratice din secolul al XIX-lea, corpul
electoral fiind împărţit în colegii de avere, astfel că aveau drept de vot doar cetăţenii care
satisfăceau cuantumul de avere necesar fiecărui colegiu. Bunăoară, potrivit reglementărilor
Constituţiei române din 1866 privind alegerea Adunării Deputaţilor, primul colegiu cuprindea
alegătorii cu un venit funciar de cel puţin 300 de galbeni, pentru cel de al doilea nivelul
venitului era fixat între 100 şi 300 de galbeni, al treilea colegiu îi cuprindea pe comercianţii şi
industriaşii care plăteau un impozit de 80 de lei, ultimul colegiu fiind al celor ce plăteau orice
dare către stat. Deşi censul de avere s-a diminuat în timp, principul s-a menţinut în România
mai bine de jumătate de secol.
Prima ţară din lume care a legiferat votul universal pentru femei a fost Noua Zeelandă, încă
din 1893, prima dintre ţările europene fiind Finlanda, în 1906. Prefaţat de schimbarea din
Noua Zeelandă şi Finlanda de la graniţa secolului al XX-lea, votul feminin a devenit realitate în

1
Vezi P. Norris, Electoral engineering. Voting Rules and Political Behavior, Cambridge University Press, 2004,
p. 39 şi A. Lihphart, Modele ale democraţie, forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări (trad. de
Cătălin Constantinescu), Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p.142.
general după primul război mondial, atât în Europa, cât şi în America, dar femeile din unele
statele europene – precum Belgia, Grecia, Italia sau Franţa – au primit dreptul de vot abia în
deceniile 5-6 ale secolului trecut şi chiar, în cazul Elveţiei, în 19712.
În mod similar au funcţionat şi alte categorii de cens electoral, precum votul capacitar bazat
pe censul de instruire ce condiţiona exercitarea dreptului de a alege de un anumit nivel al
educaţiei.
Pe de altă parte, deşi principiul votului universal este recunoscut juridic în democraţiile
contemporane, în practica electorală există o serie de restricţionări. Astfel, exercitarea
dreptului la vot este condiţionată de majoratul politic (situat între 18 şi 21 de ani, cu tendinţa
de a scădea3), de capacitatea de exerciţiu deplină (spre exemplu, alienaţii mintal nu au acest
drept) sau de demnitatea civică (persoanele condamnate la pierderea drepturilor electorale
nu pot vota).
Universalitatea votului este conexată cu egalitatea votului şi, din perspectivă electorală,
asigură practica principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor. Votul egal se realizează prin
aplicarea regulii: un om, un vot. Egalitatea votului exclude tehnici şi procedee electorale
precum cea amintită a colegiilor censitare, votul plural sau votul multiplu. Organizate de
regulă pe avere, colegiile censitare instituie inegalitatea votului prin aceea că sunt diferite ca
număr de electori. Votul plural este procedeul potrivit căruia unii alegători din cadrul aceleiaşi
circumscripţii electorale au dreptul la mai multe voturi pentru alegerea aceleiaşi puteri, în
timp ce votul multiplu se caracterizează prin exprimarea votului de către un alegător în
circumscripţii electorale diferite.
Deşi la origine votul a fost mai întotdeauna deschis sau public, sistemele electorale
moderne utilizează votul secret pentru alegerea guvernanţilor, fiind legiferat ca atare.
Secretul votului are ca obiectiv asigurarea libertăţii de exprimare a opţiunii electorale, în
afara oricăror presiuni exterioare.
În fine, votul este direct, în sensul că alegătorul îşi exprimă personal preferinţa electorală,
şi nu prin intermediul unui reprezentant.
În sistemul politic al României postcomuniste, mecanismul democratic general al exercitării
votului este prevăzut de Constituţia adoptată în 1991 şi revizuită în 2003, fiind asigurat prin
intermediul articolelor constituţionale cu privire la dreptul de vot şi la dreptul de a alege, din
cadrul Titlului II „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”. Astfel:

Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv.
Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintali, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele
condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.4

Au drept de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute de articolul
16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40
alineatul (3).
Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani
pentru a fi ales în Camera Deputaţilor sau organele locale, şi vârsta de cel puţin 35 de ani, pentru
a fi aleşi în Senat sau în funcţia de Preşedinte al României.5

2
Cf. P. Martin, op. cit. p.18-19. Trebuie însă precizat că este vorba de eliminarea ultimelor restricţii legale în
calea votului universal feminin.
3
Începând cu alegerile parlamentare din 2009, Austria a legiferat dreptul cetăţenilor de a vota începând cu
vârsta de 16 ani împliniţi.
4
Art. 36, Constituţia României 2003, Monitorul Oficial al României, nr. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
5
Art. 37, Constituţia României 2003.
 Articolelor mai sus amintite trebuie să le adăugăm şi articolul 40, care garantează
cetăţenilor români dreptul de asociere, în mod particular dreptul de asociere în partide6.
Totodată, subliniem că în legea fundamentală se menţionează în mod expres că instituţia
parlamentară şi cea prezidenţială sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat7, în timp ce pentru autorităţile administraţiei publice locale Constituţia se rezumă la
a preciza că acestea sunt alese „în condiţiile legii”.8
În final, să reţinem că posibilitatea constituţională a participării extinse a cetăţenilor la vot
asigură funcţionarea regimurilor democratice prin intermediul alegerilor libere şi competitive.

Formula electorală şi tipurile de scrutin

Cu toate că în practica democraţiilor contemporane întâlnim o largă varietate a metodelor
prin care cetăţenii îşi aleg conducătorii, acestea se reduc la două tipuri fundamentale, în jurul
cărora există un important consens al teoreticienilor şi experţilor sistemelor electorale.
Criteriul prim care stă la baza acestei tipologii îl reprezintă formula electorală sau
modalitatea după care voturile cetăţenilor se transformă în mandate, respectiv regula
majorităţii sau regula proporţionalităţii. Aşadar, precizând că din raţiuni didactice acceptăm
reducerea sistemului electoral la formula electorală care îl defineşte, cele două tipuri
fundamentale ale sistemelor electorale sunt tipul majoritar şi tipul proporţional. „Sistemele
electorale – apreciază Giovanni Sartori – determină modul în care voturile sunt transformate
în locuri parlamentare” iar „criteriul este dacă traducerea voturilor în locuri parlamentare este
direct proporţională sau nu, astfel încât împărţirea principală a sistemelor electorale vizează
reprezentarea proporţională şi cea majoritară”.9 Similar, Arend Lijphart clasifică sistemele
electorale în cele două mari categorii în funcţie de criteriul formulei electorale, pe care le
denumeşte sisteme majoritare şi pluralitare, pe de-o parte, şi sisteme de reprezentare
proporţională (RP), pe de altă parte.10 Tipologia îşi păstrează valabilitatea şi atunci când
adăugăm alte criterii alături de cel al formulei electorale, precum structura votului, indicată
de Sartori, sau magnitudinea circumscripţiei, menţionată de Lijphart.
Totuşi, dihotomia dintre sistemele majoritare şi sistemele proporţionale nu este absolută,
în sensul că nu întotdeauna un sistem care nu este definit ca majoritar poate fi considerat în
mod automat ca fiind proporţional, şi invers, „căci trebuie să ţinem cont şi de sistemele
mixte”11 sau, în altă formulare, de „sistemele combinate”12, ca şi de „sistemele semi-
proporţionale”13. Dar aceste categorii derivă din cele două principale, asemenea subtipurilor
majoritare şi proporţionale.
Pentru o înţelegere mai rafinată a tipurilor şi subtipurilor sistemelor electorale vom
prezenta în continuare, pe scurt, două dintre clasificările utilizate frecvent în literatura de
specialitate, adăugându-le o comparaţie cantitativă a distribuţiei acestora în lume.

6
Nu au acest drept „judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai
armatei, poliţiştii şi alte categorii stabilite prin lege organică” - art. 40, alin. (3), Constituţia României 2003.
7
Cf. art. 62, alin. (1) şi art. 81, alin. (1), Constituţia României 2003.
8
Vezi art. 121, alin (2) şi art. 122, alin. (2), Constituţia României 2003.
9
G. Sartori, Ingineria constituţională comparată (trad. de Ghe. Stoica Lencan şi Gabriela Tănăsescu),
Bucureşti, Ed. Mediterana 2000, 2002, p. 17.
10
Cf. A. Lijphart, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări (trad. de
Cătălin Constantinescu), Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 142; Vezi şi A. Lijphart, Electoral Systems and Party Systems,
A Study of Twenty-seven Democracies, 1945-1990, Oxford University Press, 1994, p. 10.
11
G. Sartori, op.cit., p.19.
12
P. Norris, op.cit, p. 40.
13
A. Lijphart, op.cit., p.10.
 Vom începe cu tipologia cuprinsă în mai sus citata lucrare a lui Pierre Martin şi care
constituie modelul analizei detaliate a sistemelor electorale din capitolele următoare.
Conform teoreticianului francez, sistemele majoritare se divid, după criteriul structurii
votului, în subtipul scrutinului uninominal, cu unul sau două tururi, şi subtipul plurinominal, din
nou cu unul sau două tururi, între acestea plasându-se subtipul scrutinului alternativ,
uninominal sau plurinominal. Cât priveşte sisteme proporţionale, acestea cuprind, pe lângă
subtipul pre-proporţionalelor (votul cumulativ, limitat şi unic), metodele prin coeficient,
metodele prin divizori, pe de-o parte, şi sistemele proporţionale complexe, pe de altă parte. În
fine, categoria sistemelor mixte, mai puţin omogenă decât celelalte două fundamentale,
cuprinde sisteme mixte geografic, mixte omogene geografic şi cu finalitate majoritară.
La rândul său, Lijphart distinge următoarele categorii: formula pluralităţii, formula mixtă
majoritate-pluralitate şi votul alternativ, aparţinând sistemelor majoritariste şi pluralitariste,
reprezentarea proporţională pe liste, formula proporţională mixtă şi votul unic transferabil, ca
sisteme de reprezentare proporţională, şi sistemele semi-proporţionale (votul limitat, votul
unic netransferabil şi votul paralel RP-pluralitate).
Cât priveşte distribuţia acestor sisteme şi formule electorale pentru alegerea parlamentelor
contemporane, recentul studiu realizat de cercetătoarea anglo-americană Pippa Norris ne
prezintă următoarea situaţie: din cele 184 de sisteme electorale analizate, 91 sunt majoritare,
din care 26 în varianta majorităţii absolute şi 65 în varianta majorităţii relative (pluralitare), 64
sunt proporţionale, din care 62 utilizează votul pe liste, iar restul de 29 sunt combinate,
distribuţie care arată echilibrul dintre cele două tipuri electorale mai răspândite – pluralitare
şi RP cu vot pe liste14.
Dacă reducem aria investigaţiei la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, constatăm
însă o frecvenţă mult mai mare a modurilor de scrutin proporţionale. În fapt, din cele 28 de
state ale Uniunii, numai 2 utilizează sisteme majoritare, în timp ce scrutinul de tip proporţional
este folosit în nu mai puţin de 22 de cazuri, restul de 4 practicând o formulă electorală
combinată.

Magnitudinea circumscripţiei
În toate cazurile, alegerile se desfăşoară în circumscripţii electorale. Principala
caracteristică a acestora este numărul mandatelor (locurilor) ce urmează a fi alese.
Magnitudinea circumscripţiei electorale, notată cu M, exprimă tocmai acest număr.
Magnitudinea unei circumscripţii electorale poate varia de la un singur mandat la numărul
care reprezintă totalitatea locurilor ce urmează a fi alese, astfel că, în principiu, am putea avea
tot atâtea tipuri de circumscripţii. Totuşi, având în vedere corelaţia dintre magnitudinea
circumscripţiei şi formula electorală, circumscripţiile se împart în două categorii distincte: cea
a circumscripţiilor cu un singur loc, numite uninominale, şi categoria circumscripţiilor cu mai
mult de două mandate, adică plurinominale.
De regulă, circumscripţiile uninominale sunt specifice alegerii funcţiilor monocratice, dar
acestea pot fi folosite şi pentru alegerea adunărilor reprezentative, altfel alese în circumscripţii
plurinominale. Însă ambele categorii de circumscripţii electorale pot fi atât locale cât şi
naţionale. Spre exemplu, alegerea preşedintelui Franţei are loc într-o circumscripţie
uninominală, după cum parlamentarii din Israel sunt aleşi tot la nivel naţional, dar într-o
circumscripţie plurinominală. Pe de altă parte, în România, primarii, consilierii şi parlamentarii
naţionali sunt aleşi în circumscripţii locale, uninominale pentru primii şi plurinominale pentru

14
P. Norris, op. cit., p. 41. Pentru o situaţie actualizată, vezi statistica Institutului Internaţional pentru
Democraţie şi Asistenţă Electorală, International IDEA, disponibilă şi pe pagina de web: www.aceproject.org/.
celelalte două categorii de aleşi (exceptând scrutinele parlamentare din 2008 și 2012). În fine,
deputaţii germani sunt aleşi atât în circumscripţii uninominale (o jumătate din numărul
mandatelor), cât şi în circumscripţii plurinominale (cealaltă jumătate).
Pentru circumscripţiile plurinominale, regula generală după care se determină
magnitudinea este cea a proporţionalităţii demografice, legea electorală prevăzând o normă
de reprezentare în baza căreia se calculează numărul de locuri (mandate) alocat fiecărei unităţi
electorale. În cazul alegerilor naţionale desfăşurate în astfel de circumscripţii plurinominale,
magnitudinea generală se calculează ca medie a dimensiunilor circumscripţiilor în care se
organizează scrutinul, prin împărţirea numărului mandatelor la numărul circumscripţiilor. Spre
exemplificare, să privim situaţia Parlamentul României ales în 2008. Precizăm mai întâi, că
numărul circumscripţiilor electorale a fost de 43, crescând de la 41 în 1990 şi 42 în 1992.
Pentru Senat, unde magnitudinea circumscripţiilor variază între un minim de 2 mandate şi un
maxim de 12 mandate (norma de reprezentare fiind de 1 senator la 160.000 de locuitori),
valoarea magnitudinii medii a fost de 3,19 (137 locuri împărţite la 43 de circumscripţii), iar
pentru Camera Deputaţilor s-a cifrat la 7,33 (315 locuri împărţite la 43), în condiţiile în care
cea mai mică circumscripţie are M=4, iar cea mai mare are M=28 (cu norma de reprezentare
de 1 deputat la 70.000 de locuitori). 15
Principala abatere de la regula proporţionalităţii demografice o reprezintă parlamentele
bicamerale incongruente ale statelor federale, în care una din camere este astfel constituită
încât să asigure egalitatea de reprezentare a subiecţilor federaţiei. Exemplul clasic în acest
sens îl reprezintă SUA cu al său Senat compus din 100 de senatori aleşi, câte 2 din fiecare stat
federaţiei, indiferent de mărimea demografică a acestora. Situaţia se poate întâlni însă şi în
unele state unitare cu parlamente bicamerale, cum este cazul Poloniei (până la reforma
electorală din 2011), cu un Senat compus din câte 2 parlamentari pentru fiecare din cele 47
de voievodate, respectiv câte 3 pentru cele două mai populate, în total fiind 100.
Importanţa magnitudinii în ansamblul sistemului electoral a fost pusă în evidenţă de
studiile de specialitate din ultimele decenii.16 În esenţă, teoreticienii admit că magnitudinea
circumscripţiei electorale produce două categorii de efecte. Pe de-o parte, creşterea
magnitudinii în sistemele majoritare determină o mai mare disproporţionalitate şi avantajează
mai puternic partidele mari, în timp ce pentru sistemele proporţionale efectele sunt inverse – o
mai mică disproporţionalitate şi avantaje pentru partidele mai mici. Pe de altă parte, în cadrul
sistemelor proporţionale, unde variaţia magnitudinii este importantă, creşterea valorii acesteia
conduce la sporirea proporţionalităţii electorale, fiind maximă (matematică) pentru alegerile cu
circumscripţie unică naţională.

Structura votului
Chiar dacă votul este întotdeauna nominal, în sensul că se referă la alegerea unor persoane,
desemnarea acestora se poate realiza în două modalităţi diferite relativ la numărul
mandatelor pentru care se organizează scrutinul într-o circumscripţie electorală.
Votul uninominal se referă la alegerile din circumscripţiile cu mandat unic, în care
alegătorul este chemat să desemneze câştigătorul acestuia dintre persoanele care şi-au depus
candidatura în mod individual, indiferent dacă acestea reprezintă partide politice sau sunt
15
Din 2015 (cf. legii nr. 208/2015), norma de reprezentare este de 1 senator la 168.000 de locuitori, respectiv de
1 deputat la 73.000 de locuitori, ccea ce, în principiu, conduce la scăderea numărului de senatori aleși.
Magnitudinea medie la alegerile din 2016 a fost: M=3,16, pentru Senat, M=7,26, pentru Camera Deputaților.
16
În istoria domeniului, primul studiu comparativ sistematic asupra influenţei magnitudinii asupra
proporţionalităţii electorale şi asupra sistemului partizan este considerat The Political Consequences of Electoral
Low realizat de Dougla Rae în 1967.
independente din punct de vedere partizan. Concret, buletinul de vot de tip uninominal
cuprinde numele persoanelor care şi-au depus candidatura, înscrise în chenare distincte,
votantul trebuind să aleagă o singură persoană, respectiv să-şi înscrie opţiunea într-unul dintre
aceste chenare17. În cazurile alegerilor cu vot uninominal pentru desemnarea parlamentului,
cum a fost cazul României în 2008 și 2012, teritoriul naţional este organizat în tot atâtea
circumscripţii uninominale (numite, de regulă, colegii) câte mandate sunt supuse procesului
electoral, corespunzător numărului total de parlamentari, circumscripţiile fiind mai mici şi mai
numeroase decât unităţile administrativ-teritoriale. Aşadar, circumscripţiile cu mandat unic
presupun procedura votului uninominal.
Votul plurinominal (de listă) înseamnă ca alegătorii să desemneze, de regulă cu un singur
vot, mai mulţi candidaţi înscrişi pe o listă (de partid), corespunzător numărului de mandate
din circumscripţia electorală, întotdeauna cel puţin două. Pentru circumscripţiile
plurinominale, candidaturile nu sunt individuale, ci colective, buletinul de vot fiind organizat
în chenare care conţin aceste candidaturi colective, adică liste de persoane18. În cazul
alegerilor parlamentare plurinominale, teritoriul naţional este organizat în circumscripţii
electorale cu minimum două mandate, numărul acestora putând ajunge până la totalul
mandatelor parlamentare, caz în care circumscripţia în care se desfăşoară alegerile fiind chiar
teritoriul naţional. În practica electorală votul plurinominal sau de listă cunoaşte mai multe
variante. Lista deschisă permite alegătorului să întocmească chiar el lista cu candidaţi preferaţi
prin combinarea, în limita mandatelor disponibile în circumscripţie, a mai multor liste dintre
cele depuse (panașaj) sau îi dă posibilitatea electorului să modifice ordinea candidaţilor de pe
lista propusă de un partid (votul preferenţial). Pe de altă parte, lista închisă sau blocată nu
permite alegătorului să efectueze nici un fel de modificări, el votând o listă în integralitatea ei.
De precizat că, în acest caz, partidele utilizează o strategie electorală numită a capului de listă
(a locomotivei electorale), în fruntea listei fiind înscrise persoane cu grad ridicat de
popularitate pentru a spori succesul listei respective. În general, listele închise acordă
importanţă maximă deciziei conducerilor partidelor în desemnarea candidaţilor aleşi, în timp
ce listele deschise conduc la diminuarea rolului aparatelor de partid în acest proces. Totuşi,
numai în situaţia în care partidele utilizează practica alegerilor interne cetăţenii fără
apartenenţă partizană pot interveni în selectarea candidaţilor.
O precizare importantă: aceste categorii de vot, dependente, în principiu, de tipul
circumscripţiei electorale, nu trebuie confundate nici cu acestea şi nici cu modurile de
scrutin, chiar dacă între aceste proceduri electorale există relaţii de corespondenţă. De
regulă, modul de scrutin majoritar este asociat cu votul uninominal – ca în cazul alegerii
preşedintelui României ori în cel al alegerii parlamentarilor britanici din Camera Comunelor –
, în timp de ce scrutinul proporţional este însoţit de votul plurinominal – precum se întâmplă
la alegerea senatorilor şi deputaţilor italieni ori la alegerea consilierilor locali din România.
Există însă sisteme electorale în care aceste corelaţii nu funcţionează, precum scrutinul
majoritar cu un tur (pluralitar) plurinominal utilizat în cazul alegerii preşedintelui din SUA sau,
de partea cealaltă, votul unic transferabil folosit pentru alegerea parlamentului irlandez ori
alegerea proporţională cu vot uninominal (candidaturi individuale) a parlamentarilor români
(în 2008 și 2012).

Pragurile electorale

17
Vezi Anexa nr. III „Buletin de vot pentru Preşedinte”.
18
Vezi Anexa nr. IV „Buletin de vot pentru Parlament”.
 În practica sistemelor electorale există condiţia unui suport electoral minim pentru ca
voturile obţinute să se transforme în mandate. Această practică este specifică sistemelor
electorale proporţionale, dar pragurile pot acţiona, sub forme diferite, şi în unele sisteme
majoritare.
Rolul pragurilor electorale este acela de a limita fragmentarea politică a reprezentării,
astfel spus, de a limita numărul partidelor politice care câştigă locuri într-o adunare electivă,
prin blocarea accesului partidelor mici. Cel mai frecvent, pragurile sunt fixate prin legea
electorală, motiv pentru care ele poartă numele de praguri legale sau explicite. Acestea pot fi
impuse la nivelul local al circumscripţiei electorale, la nivel regional sau la nivel naţional.
Pragurile pot varia substanţial, de la valori mici – 0,67% în Olanda (din 1956) – la valori ridicate
– 5% în Germania şi în România, 6% în Moldova (până în 2005) – sau foarte ridicate – 12,5% în
Franța, pentru accederea în cel de al doilea tur al alegerilor parlamentare.
Nu toate sistemele utilizează praguri legale, dar în toate cazurile se face simţită acţiunea
unui prag electoral implicit, numit şi efectiv. Acesta se datorează magnitudinii
circumscripţiilor. „Magnitudinea circumscripţiilor şi pragul electoral pot fi privite ca două feţe
ale aceleiaşi monede: bariera explicită împotriva partidelor mici impusă de pragul electoral
are, în esenţă, aceeaşi funcţie ca şi bariera implicită ridicată de magnitudinea
circumscripţiei.”19 Potrivit lui A. Lijphart, o aproximare rezonabilă a raportului dintre pragul
explicit şi cel implicit este dată de formula P=75%/(M+1), unde P este pragul, iar
M=magnitudinea20.
Să exemplificăm prin cazul României. Conform legii pentru alegerea deputaţilor şi
senatorilor, pragul explicit, aplicat la nivel naţional, este de 5% din totalul voturilor valabil
exprimate. Pentru Senat, unde magnitudinea medie este de 3,2 unităţi, pragul implicit atinge
aproape 18%, iar pentru Cameră, cu 7,3 magnitudine medie, valoarea pragului implicit este de
circa 9%. Pragul explicit a funcţionat chiar şi în anul 1990, când legea nu prevedea un prag
legal, atingând valoarea de circa 5% pentru prima cameră.
Reversul acţiunii pragului electoral, fie el implicit, fie explicit, este acela de a afecta
proporţionalitatea alegerilor, tocmai ca urmare a limitării sau chiar blocării accesului în
adunare pentru partidele mici, şi acestea titulare ale unui anumit suport electoral, care însă
nu se mai transformă în mandate câştigate. Un calcul simplu, relativ la situaţia României din
momentul alegerilor din 2004, ne arată că pragul legal a făcut ca peste 11% din totalul voturilor
exprimate, adică cele acordate partidelor clasate sub pragul electoral, să nu se regăsească
reprezentate în parlament. În expresie absolută, având în vedere participarea la urne, cele 11
procente au însemnat peste 1 milion de cetăţeni care nu primit reprezentare parlamentară
conform voinţei lor electorale, locurile rămase neocupate fiind redistribuite în favoarea
celorlalte partide parlamentare. În anul 2008, proporţia „voturilor irosite” s-a diminuat cu
circa 4 procente. Totuşi, pentru întreaga perioadă postcomunistă, media votanţilor
nereprezentaţi politic are o valoare ridicată, de peste 10%.
Aşadar, dacă pragurile electorale explicite sunt dorite pentru a reduce fragmentarea
partizană, ele sunt dezavuate pentru că afectează, uneori drastic, proporţionalitatea
sistemului. Aceeaşi acţiune au şi pragurile implicite, cu precizarea că acestea nu pot fi
eliminate, ci doar moderate. De aici rezultă formula proporţională ideală – fără prag electoral
explicit şi cu un prag implicit cât mai mic, adică cu o magnitudine medie cât mai ridicată posibil.

19
A. Lijphart, op.cit., p. 150.
20
O altă formulă este cea propusă de Taagepera şi Shugart – P=50%/M, pe care Lijphart o consideră
echivalentă cu cea utilizată de el, cf. A. Lijphart, Electoral Systems and Party Systems, A Study of Twenty-seven
Democracies,1945-1990, Oxford University Press, 1994, p. 27.
 Majorităţi electorale
Regula majorităţii este regula de bază a democraţiei reprezentative. În general, prin opinie
majoritară se înţelege opinia dominantă într-o anumită comunitate, referitor la o anume
problematică. În cazul alegerilor, majoritatea, fiind condiţia câştigării mandatului pus în joc,
tinde să fie înţeleasă, intuitiv, ca cel mai mare număr de voturi exprimat în favoarea unui
candidat, situat la nivelul minim de 50%+1 din voturi. Totuşi, acest cel mai mare număr de
voturi poate avea două înţelesuri, în funcţie de punctul de referinţă. Spre exemplu, dacă trei
competitori care concurează pentru un mandat obţin, din totalul de 100 de voturi exprimate,
următoarele rezultate: A-55%, B-25% şi C-20%, atunci, primul va fi desemnat câştigător; în
cazul în care scorurile obţinute ar fi: A-40%, B-35% şi C-25%, tot primul competitor va fi socotit
învingător, deşi, în mod evident, majorităţile câştigătoare sunt diferite, în primul caz, absolută,
în cel de al doilea, relativă. Aşadar, majoritatea absolută reprezintă cel puţin jumătate plus
unu din numărul total al voturilor exprimate, fiind majoritatea în sensul propriu al termenului,
în timp ce majoritatea relativă este situaţia în care câştigătorul obţine cele mai multe voturi
comparativ cu ceilalţi competitori, adică o pluralitate de voturi. Se remarcăm faptul că
majoritatea câştigătoare este întotdeauna absolută atunci când la competiţia electorală
participă doi candidaţi, în timp ce majoritatea relativă poate fi câştigătoare în competiţiile cu
cel puţin trei candidaţi.
În sistemele electorale contemporane se utilizează ambele tipuri de majorităţi, dar în unele
cazuri, e drept, tot mai puţine, majoritatea absolută este utilizată ca o dublă cerinţă a
alegerilor, atât pentru declararea câştigătorului, cât şi pentru validarea scrutinului. Concret,
alegerile sunt considerate valide numai în situaţia în care majoritatea câştigătoare este
simultan majoritatea absolută a voturilor exprimate şi majoritatea absolută a opţiunilor
întregului corp electoral, neîndeplinirea acestei cerinţe conducând la repetarea alegerilor. A
fost şi cazul alegerilor intercalate din 1998 pentru funcţia de primar general al Capitalei,
participarea redusă determinând repetarea scrutinului şi, apoi, declararea câştigătorului după
consumarea celui de al doilea tur de scrutin. Menţionăm că, ulterior, condiţia de validare a
scrutinului prin atingerea majorităţii absolute a voturilor a fost îndepărtată din legislaţie. Pe
de altă parte însă, în cazul alegerii preşedinţilor consiliilor judeţene această dublă condiţie a
majorităţii absolute nu mai este cerută, fiind declarat ales acel candidat „care a întrunit cel
mai mare număr de voturi valabil exprimate”21, adică majoritatea relativă a acestora.

Absenteismul
Strâns legat de cerinţa majorităţii absolute trebuie discutată problema absenteismului,
care este reversul participării electorale. În general, prin absenteism înţelegem
autoexcluderea de la vot a unei părţi a corpului electoral. Dacă democraţia este definită
drept guvernare a majorităţii poporului, atunci absenteismul poate conduce la negarea acestei
definiţii şi, în plan practic, la guvernarea poporului de către o minoritate a acestuia.
Cum în mod frecvent prezenţa la vot a cetăţenilor nu se suprapune cu dimensiunea corpului
electoral, dată de totalitatea cetăţenilor cu drept de vot, iar tendinţa absenteismului este de
creştere, alegerile se confruntă tot mai acut cu efectul desemnării minoritare a conducătorilor.
Spre exemplu, în România, prezenţa la alegerile parlamentare din 2008 a scăzut sub jumătate
din numărul total al alegătorilor, la vot prezentându-se 6.886.794 de cetăţeni pentru alegerea
deputaţilor, respectiv 6.888.055 pentru alegerea senatorilor, din totalul celor cu drept de vot
de 18.464.274. În ansamblul perioadei postcomuniste, participarea cetăţenilor la vot s-a

21
Art. 77, pct. 21, Titlul II, Legea nr. 35/2008, Monitorul Oficial nr. 196/13 martie 2008.
înjumătăţit, cel mai afectat fiind scrutinul parlamentar. Astfel, dacă în anul 1990 erau prezenţi
la urne, atât pentru alegerea parlamentarilor, cât şi pentru alegerea preşedintelui, peste 86%
dintre alegători, la alegerile parlamentare din 2008 s-au mai prezentat la vot numai 39,21%,
procentul votanţilor la scrutinul prezidenţial din 2009 depăşind totuşi 50%.
Autoexcluderea de la vot a unei părţi tot mai mari a electoratului este cauza principală, dar
nu şi singura, a diminuării reprezentativităţii alegerilor. Ca atare, diferitele sisteme electorale
sunt apreciate din perspectiva indicelui de reprezentativitate, respectiv proporţia alegătorilor
care contribuie efectiv la atribuirea mandatelor raportată la numărul total de cetăţeni cu drept
de vot. Spre exemplu, în România valoare medie a indicelui de reprezentativitate al alegerilor
parlamentare este de circa 54%, respectiv 42% pentru alegerile prezidenţiale, în cazul
alegerilor europarlamentare fiind de numai 25%.
Creşterea generală a absenteismului este şi motivul pentru care, în unele ţări, legile
electorale transformă dreptul la vot în obligaţie, sub impunerea unor sancţiuni, de regulă
financiare, pentru cei care nu se supun acestei obligaţii. Această măsură cu caracter juridic
pare să dea rezultatele scontate, aşa cum o arată, spre exemplu, rata ridicată a participării
electorale din ţările europene care au legiferat obligativitatea votului: Belgia – 89,22% în 2010,
Cipru – 78,7% în 2011, Grecia – 70,92% în 2009, Liechtenstein – 84,63% în 2009, Luxemburg –
90,93% în 2009. Totuşi, o astfel de măsură nu este generalizată în democraţiile contemporane
şi pentru că, până la urmă, neparticiparea la vot poate fi interpretată ca o atitudine politică,
iar, pe de altă parte, trebuie remarcat că rata participării la vot este relativ ridicată în multe
ţări care nu practică această constrângere juridică, precum Austria – 78,81% în 2008, sau
Norvegia – 76,37% în 2009.
Reţinem însă că sistemele electorale, chiar dacă conţin măsuri juridice, precum cea
amintită, sau măsuri politice de combatere a absenteismului, care ţin de dinamizarea
activismului electoral al cetăţenilor, nu pot rezolva ele singure o problemă fundamentală a
democraţiei cum este cea a participării politice.

Caracteristici ale alegerilor

Experienţa istorică a democraţiilor reprezentative arată că, indiferent de formula electorală
utilizată, alegerile se pot grupa în categorii distincte, după nivelul puterii desemnate şi din
punctul de vedere al termenului la care se ţin. Astfel, pe de-o parte, alegerile pot fi naţionale
sau locale. Prima grupă cuprinde alegerile legislative (parlamentare) şi, după caz,
prezidenţiale, ca modalităţi de exprimare a suveranităţii cetăţenilor la nivel naţional. În urma
alegerile legislative se stabileşte componenţa reprezentanţei naţionale, ca putere legislativă,
şi, în mod indirect, a puterii executive (guvernul). Alegerile locale, numite şi administrative, au
rolul de a desemna conducătorii la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale (în cazul
României, primari, consilieri, locali şi judeţeni, ca şi preşedinţii ai CJ). Pe de altă parte, alegerile,
atât cele naţionale cât şi cele locale, pot fi alegeri la termen, alegeri anticipate şi alegeri
intercalate. Alegerile la termen sunt cele care se desfăşoară la data şi cu ritmicitatea prevăzută
de legea electorală, pe când alegerile anticipate sunt cele organizate înainte de termenul
stabilit de lege, adică înainte de terminarea mandatului, şi marchează începutul unei noi
legislaturi. Alegerile intercalate se organizează pe parcursul unei legislaturi, iar la sfârşitul
acesteia au loc alegeri normale, inaugurându-se o nouă legislatură22. Alegerile pentru
ocuparea mandatelor parlamentare vacante sunt de acest tip.23
O caracteristică importantă a alegerilor o reprezintă păstrarea regularităţii lor ca expresie
şi garanţie a controlului cetăţenilor asupra puterii politice. Aşa cum cetăţenii îşi desemnează
reprezentanţii la nivel naţional sau local, tot ei sunt cei care apreciază periodic dacă cei aleşi
au confirmat sau nu aşteptările lor. Durata limitată a mandatelor dată de periodicitatea
alegerilor reprezintă o condiţie esenţială a menţinerii raporturilor democratice dintre
conducători şi conduşi.
Regularitatea desfăşurării scrutinelor, adică desfăşurarea lor la date prestabilite (chiar şi
în perioadele de criză) este o caracteristică primară a alegerilor democratice, alături de
calitatea acestora de a fi libere, competitive şi semnificative.
Totodată, alegerile se caracterizează prin diversificarea tehnicilor electorale şi a celor de
campanie electorală. Perfecţionarea acestora, ca şi expansiunea mijloacelor de comunicare în
masă capătă o importanţă deosebită în cadrul sistemelor electorale, cu rol în modelarea
comportamentului cetăţenilor şi al partidelor politice. „Mai ales două aspecte ale campaniei
electorale care sunt clar precizate în unele regimuri democratice (totuşi mereu controversate)
par demne de a fi luate în seamă: a) suma de bani pe care fiecare candidat şi fiecare partid o
poate cheltui pentru obţinerea voturilor; b) modalităţile de acces la propaganda televizată.
Este evident că aceste două fenomene marchează o nouă frontieră a alegerilor libere şi
democratice.”24 Tocmai de aceea, pentru a preveni tendinţele de manipulare a electoratului
prin intermediul mass-media, cadrul juridic al alegerilor cuprinde prevederi exprese
referitoare la condiţiile şi modalităţile de utilizare a mijloacelor de comunicare în masă în
timpul campaniilor electorale, ca şi referitoare la finanţarea acestor campanii, principala
condiţie în acest domeniu fiind cea a transparenţei utilizării acestor fonduri.

Alegerea funcţiilor monocratice

Distincţia dintre alegerile pentru funcţiile reprezentative (parlamentare) şi alegerile pentru
funcţiile monocratice (executive) este esenţială pentru mulţi dintre teoreticienii domeniului.
Ca atare, cele din urmă sunt deseori tratate separat. Mai întâi, pentru că modul de alegere a
unei astfel de funcţii (precum cea de şef al puterii executive, numit preşedinte în republicile
prezidenţiale) are o serie de particularităţi. În general, este cerută condiţia majorităţii pentru
desemnarea câştigătorului, iar alegerea se poate face fie prin proceduri directe, fie indirecte
(prin intermediul unui corp ales), dar întotdeauna este populară. În al doilea rând, pentru
influenţa alegerilor de acest fel asupra sistemului politic, în mod deosebit în cazul celor
prezidenţiale. „Pentru că preşedinţia este cel mai mare premiu politic care poate fi câştigat şi
pentru că numai partidele mari au şansa de a-l câştiga, acestea au un avantaj considerabil faţă
de partidele mici, care tinde să se extindă şi asupra alegerilor legislative”.25 Această influenţă,

22
În 1998, la doi ani de la alegerea primarului general din Bucureşti în cadrul alegerilor locale generale, au
fost organizate alegeri intercalate, ca urmare a demisiei primarului în exerciţiu, noul primar ales rămânând în
funcţie până la noile alegerile organizate la termen, în 2000. Similar, în 2005, la un an după desfăşurarea
alegerilor locale generale, s-au organizat alegeri intercalate tot pentru primarul general al Bucureştiului, postul
devenind vacant după ce titularul său a câştigat funcţia de preşedinte al statului. Noul primar ales şi-a exercitat
prerogativele pe durata restului de mandat, de 3 ani. În fine, alegeri intercalate s-au organizat şi la Cluj în 2009,
după ce primarul în exerciţiu a devenit prim-ministru.
23
Alegerile parţiale sunt, deci, alegeri intercalate, în opoziţie cu alegerile la termen, numite şi alegeri generale,
pentru că se ţin pentru întreaga adunare (pentru toate mandatele).
24
G. Pasquino, Curs de ştiinţă politică, Bucureşti, U.C.D.C, 2001, p.63.
25
A. Lijphart, op.cit., p.151
adaugă Lijphart, este deosebit de puternică în cazul alegerii directe într-un singur tur de scrutin
sau când alegerile prezidenţiale se suprapun peste cele parlamentare.
Totuşi, cum alegerile pentru funcţiile monocratice, cu toate caracteristicile lor, utilizează
formule electorale reductibile, în cele din urmă, la cele trei tipuri amintite, le vom îngloba în
studiul acestora, fiind tratate în cadrul capitolului al doilea.

Legea electorală
În democraţiile contemporane, ansamblul mijloacelor şi metodelor prin care se asigură
transformarea voturilor în mandate, respectiv sistemul electoral, este codificat juridic sub
forma legilor electorale.
În general, schimbarea normelor juridice electorale este corelată cu două tipuri de
perspective teoretico-politice26: perspectiva normativă – promovarea interesului public, a
interesului general, precum nevoia de echitatea a sistemului electoral – şi perspectiva alegerii
raţionale – promovarea intereselor proprii actorilor politici, precum maximizarea şanselor de
succes electoral.
Indiferent însă de perspectiva sumată, modurile de scrutin codificate juridic sunt, în
general, rezultatul legilor votate de către parlamentari, astfel că acestea fac „întotdeauna
obiectul deciziei luate de către responsabilii politici.”27 Totuşi, deciziile parlamentare sunt
influenţate şi de contextele politico-sociale, astfel că legile electorale sunt, în anumită măsură,
produsul şi al societăţii.
Practica europeană din domeniu se bazează pe o serie de cutume şi reguli care vizează nu
numai uniformizarea contextelor electorale, ci şi a procedurilor juridice specifice. Un exemplu
în acest sens îl reprezintă „Codul bunelor practici în domeniul electoral”, elaborat de Comisia
europeană pentru democraţie prin lege28, care cuprinde, printre altele, recomandarea ca
modificările aduse legislaţiei electorale să se facă la începutul perioadelor electorale, astfel
încât să fie suficient timp pentru a putea fi implementate şi cunoscute pe deplin de toţi
participanţii la procesul electoral respectiv.
În România postcomunistă, alegerile – parlamentare, prezidenţiale, locale şi
europarlamentare, totalizând 19 scrutinuri organizate în intervalul 1990-2009 – au fost
reglementate, în total, prin intermediul a nu mai puţin de 50 de acte normative, marea lor
majoritate (circa 60%) fiind ordonanţe guvernamentale de urgenţă, elaborate de regulă în
preajma scrutinelor cărora urmau să li se aplice. Putem vorbi astfel de o practică românească
originală, caracterizată nu numai prin instabilitate legislativă accentuată, ci şi printr-un exces
guvernamental de legiferare.
La debutul anului 2012, complexul legislativ electoral era constituit din următoarele
componente: Legea nr. 35/2008, privitoare la alegerea parlamentului, cu modificările aduse
de două OUG din 2008; Legea nr. 370/2004, pentru alegerea preşedintelui republicii, cu
modificările aduse de o OUG din 2004 şi una din 2009; Legea nr. 67/2004 pentru alegerea
autorităţilor administraţiei locale, corectată prin intermediul Legii nr. 35/2008, plus două OUG
şi o altă lege adoptată în 2011; în fine, Legea nr. 33/2007, ce reglementează alegerea

26
Vezi, Aristide Cioabă, „Regimurile instituţionale, sistemele de partide şi alegerea sistemelor electorale”, în
C. Nica, A. Cioabă, B.-M. Popescu (coord), Sistemele electorale şi sistemele democratice, Bucureşti, Ed. ISPRI,
2009.
27
Pierre Martin, op. cit., p. 144.
28
Cunoscută popular sub numele de Comisia de la Veneţia, a fost înfiinţată în 1990 având rolul de consultant
al Consiliului Europei în materie constituţională.
europarlamentarilor, modificată prin intermediul a trei OUG, una din 2007, celelalte două din
2009.