Sunteți pe pagina 1din 8

TMASA C1

DEFINITII
Toxicologia = studiază toate aspectele legate de modul în care substanțele chimice naturale sau
cele produse de om provoacă efecte adverse nedorite, dăunătoare asupra sistemelor vii
Toxicul = orice substanță ch. care pătrunsă în organism pe diferite căi alterează structural +
funcțional materia vie la diferitele ei nivele de organizare, modificările manifestandu-se prin
apariția unei stări patologice sau chiar a morții.
Efecte adverse = acele efecte produse de toxic care periclitează fie supraviețiurea, fie
funcționarea normală a unui individ.
Toxicitate = termenul se referă la măsura în care o substanță chimică este otrăvitoare sau
poate produce vătămări organismului. Termenul poate fi folosit pentru a descrie efectul
substanței asupra ȋntregului organism sau asupra unei substructuri a organismului, precum o
celulă (citotoxicitate) sau un organ, de exemplu ficatul (hepatotoxicitate). Termenul include şi
descriea condițiilor necesare pentru apariția efectelor adverse.
Intoxicația = starea patologică reversibilă sau nu provocată de pătrunderea unui toxic în
organism și reprezintă răspunsul organismului la substanța toxică.
Obiectul de stiudiu al toxicologiei
1. Mecanismele de acțiune ale toxicelor:
 Toxicologia biochimică: studiază efectele toxicelor la nivel molecular, enzimele ce
metabolizează xenobioticele, generarea intermediarilor reactivi, interacțiunea cu
componenții moleculari ai materiei vii, aspecte de biologie moleculară.
 Carcinogeneza: studiază evenimentele chimice și biochimice care conduc la
apariția cancerului.
 Teratogeneza: studiază evenimentele chimice și biochimice care conduc la
apariția anomaliilor fetale prin afectarea proceselelor de dezvoltare intrauterină
 Mutageneza: studiază afectarea materialului genetic de către toxice.
 Toxicitatea la nivelul organelor
 Toxicologia nutrițională
 Toxicologia comportamentală: studiază efectele toxicelor asupra
comportamentului uman și animal.
2. Măsurarea substanțelor toxice și a toxicității:
 Toxicologia analitică: se ocupă cu determinarea calitativă și cantitativă a toxicelor și a
metaboliților substanțelor toxice în produse biologice și în probe de mediu.
 Patologia toxicologică: studiază modificările morfologice produse de toxice asupra
diferitelor subsisteme ale unui organism: organe, țesuturi, celule, structuri subcelulare.
 Evaluarea toxicologică: efectuarea testelor toxicologice în vederea estimării efectelor
toxice asupra unor organisme vii (animale de laborator).
 Studii structură-activitate: urmăresc stabilirea unor relații cantitative de corelare a
proprietăților fizico-chimice ale substanțelor toxice cu toxicitatea acestora în special în
vederea realizării unor predicții cu privire la toxicitatea unor substanțe noi, netestate
încă.
3. Toxicologia aplicată:
 Toxicologia clinică: se ocupă cu diagnosticarea și tratamentul intoxicțiilor la om.
 Toxicologia veterinară
 Toxicologia medico-legală
 Ecotoxicologia
 Toxicologia industrială
4. Toxicologia unor substanțe chimice produse în vederea comercializării și utilizării lor în
diferite scopuri:
 Substanțe utilizate în agricultură: insecticide, ierbicide, fungicide, rodenticide.
 Medicamente, droguri, aditivi alimentari
 Produșii de combustie , în special hidrocarburi aromatice policiclice (PAH), ce sunt
asociați cu arderea incompletă a unor materiale organice ca lemnul, cărbunii, uleiurile,
tutunul. Unii produși naturali – tot mai des utilizați ca remedii naturiste sau în
suplimentele alimentare
5. Toxicologia reglementară se ocupă cu două aspecte foarte importante:
 Evaluarea riscului toxicologic – identificarea riscurilor potențiale și estimarea raportului
beneficiu/risc în vederea adoptării unor norme legislative.
 Aspectele legale – se referă la elaborarea de legi și norme care să maximizeze gradul de
siguranță și să minimizeze efectele substanțelor toxice asupra sănătății oamenilor și a
mediului înconjurător.
Factori care influenteaza toxicitatea
a) Doza
b) Durata expunerii, numărul de expuneri și frecvența acestora

c) Calea de pătrundere a toxicului în organism sau calea de administrare

d) Structura chimică a substanței + poprietățile fizico-chimice ale substanței

e) Mărimea particulelor substanței

f) Factori individuali specifici organismului (specia, rasa, sexul, vârsta, factori genetici,
starea generală de sănătate a organismului)
g) Factori de mediu (prezența altor substanțe în mediu, temperatura, radiațiile ionizante,
lumina, umiditatea, altitudinea)

TMASA C2
Structura atomului. Modele atomice

r= raza atomului
q = ne, unde q=sarcina (+) a atomului si n este numărul electronilor atomului
ρ= densitatea de sarcină pozitivă a “aluatului” ca fiind:

3ne

4 r 3
Lungimea de unda DeBroglie : λ= h , h=6.626∙10-34 J∙s ; λe=2.4∙10-11 m
mv

POSTULATELE LUI BOHR:


1. Starile legate ale atomului sunt stari in care atomul nu abs+ nu emite energie
STARI STATIONARE =energ. sist e ct in timp
2. Atomii abs./emit rad. electromag. doar la trecerea dintr-o stare stationara in alta
TMASA CURS 3

Legătura chimică. Teoria electronică clasică.Legătura covalentă


 Legătura covalentă simplă (de doi electroni)
 Legătura covalentă coordinativă (donor – acceptor)
o se realizează tot prin punere în comun de electroni, dar dubletul de legatură
provine de la un singur atom numit donor.
o se formează când donorul are o pereche de electroni neparticipanți iar
acceptorului îi lipsesc doi electroni.
o se întâlnește în cazul ionului amoniu NH4+ si a ionului hidroniu H3O+.

Mai multe info in C3 despre legaturi

TMASA CURSUL 6

Structura membrane celulare


Bistratul fosfolipidic se comporta ca o bariera semipermeabila
 Permeabilitatea membrane:
 Moleculele nepolare mici (solubile in bistratul fosfolipidic) difuzeaza liber
->transport pasiv de-a lungul unui gradient existent
 Moleculele polare mari nu pot strabate stratul fosfolipidic prin difuzie libera
deoarece nu interactioneaza favorabil cu “cozile” nepolare hidrofobe

Forțe intermoleculare și procesul de dizolvare


 La stabilirea unei legături covalente între doi atomi cu electronegativități semnificativ
diferite, densitatea electronică nu va fi repartizată uniform în spațiul internuclear,
legătura se va polariza și la capetele ei vor apare sarcini electrice parțiale (fracțiuni de
sarcini), pozitive la elementul cu electronegativitate mai mică (cu tendință mai redusă
de a atrage electronii) și negative la elementul cu electronegativitate mai mare (mai
atrăgător de electroni). Momentul de dipol este un vector având aceeași direcție cu
legătura și fiind orientat de la polul pozitiv către cel negativ.
Polaritatea moleculelor

 Modulul momentului de dipol (μ) este egal cu produsul dintre mărimea sarcinilor
parțiale (δ) și distanța (d) ce le separă. µ=δ∙d
 În cazul moleculelor poliatomice, conținând mai multe legături covalente polare,
momentele individuale ale legăturilor se compun vectorial, după regula
paralelogramului. Valoarea rezultantei, adică momentul de dipol al moleculei va
depinde deci de geometria acesteia. Într-o moleculă triatomică, având un atom central
ce stabilește două legături covalente polare, caracterizate de momentele individuale de
dipol, μ1 și μ2, momentul de dipol molecular, μr , rezultant va fi:
unde θ este ungh de legatura

 Dacă μ1 și μ2 sunt egale, μ1 = μ2 = μ, cum este cazul moleculelor de H2O sau CO2, atunci,
și valoarea momentului de dipol al moleculei depinde de valoarea unghiului de legătură
θ.


 r   2(1  cos  )  2 cos
2

 În cazul oxisulfurii de carbon, deși geometria este liniară, cele două momente individuale de
dipol sunt diferite,ca urmare, prin însumare vor da o rezultantă nenulă. În general în cazul
moleculelor poliatomice, momentul de dipol depinde de simetria moleculei. De ex., în cazul
tetraclorurii de carbon, datorită simetriei tetraedrice a compusului, cele patru momente de
dipol identice în modul ale legăturilor C – Cl se anulează reciproc și molecula în ansamblu nu
are un moment de dipol permanent.

Forte intermoleculare
 sunt interacții de tip electrostatic (de natură fizică) care apar între specii chimice (atomi, ioni,
molecule) independente. Ele determină starea de agregare și influențează proprietățile fizice
(de ex, solubiliatea, punctul de fierbere, punctul de topire) ale substanțelor. Legăturile de
natură fizică dintre molecule (intermoleculare) sunt mai slabe decât cele de natură chimică
dintre atomi (intramoleculare). În categoria legăturilor intermoleculare intră:
 Forțele van der Waals
 Legătura de hidrogen
Forțele van der Waals sunt de trei categorii:
1- forţe de orientare
2- forţe de inducţie
3- forţe de dispersie.
1. Forțele de orientare pot fi:
 Interacțiun ion-dipol. Se manifestă între un ion și o moleculă polară (un dipol). Cationii
sunt atrași de polul negativ al dipolului, iar anionii sunt atrași de partea pozitivă a
dipolului.
 Interacțiuni dipol – dipol sau forțe Keesom care se manifestă între molecule cu moment
electric permanent (polare). Dipolii tind să se orienteze datorită forțelor de atracție și de
repulsie existente.
2. Forțele de inducție apar între molecule polare (sau ionice) și molecule nepolare. Sunt forțe
de tipul dipol permanent (sau ion) – dipol indus (forțe Debye)
3. Forțele de dispersie sunt forțe de tipul
 dipol instantaneu – dipol indus (forțe de dispersie London)
- sunt singurul tip de interacții care apar între moleculele nepolare
- sunt cauzate de corelațiile polarizărilor fluctuante ale norilor electronici ale unor
molecule vecine ca urmare a mișcării electronilor conform legilor probabilistice ale
mecanicii cuantice.

Legătura de hidrogen este o formă specială a interacținii dipol – dipol;


- apare între un atom de H legat covalent de un atom electronegativ sau de o grupare de
atomi puternic atrăgătoare de electroni și un al doilea atom electronegativ din aceeași
moleculă sau dintr-o moleculă vecină care posedă minim o pereche de electroni
neparticipanți și care joacă rolul de acceptor al H în legătura de hidrogen;
- întrucât atomul de H este legat de un atom puternic electronegativ, legătura covalentă
respectivă va avea o polaritate crescută, şi avem o separare de sarcină mare (dipol);
- centrul pozitiv al acestui dipol care apare la atomul de H va putea forma o legătură cu
centrul negativ reprezentat de cel de-al doilea atom electronegativ, ca urmare a
atracției pe care atomul de H pozitivat o exercită asupra electronilor neparticipanți ai
acestuia din urmă. Pozitivarea atomului de H trebuie înțeleasă în sensul că sarcina
pozitivă a nucleului acestuia este mai puțin ecranată ca urmare a deplasării norului
electronilor de legătură către nucleul atomului electronegativ de care este legat
hidrogenul; Volumul celui de-al doilea atom electronegativ care funcționează ca
acceptor al hidrogenului parțial pozitivat trebuie să fie cât mai mic; practic numai 3
elemente din perioada a doua pot îndeplini rolul de acceptor la formarea unei legături
de hidrogen: N, O, F. Clorul spre exemplu are un volum prea mare, sarcina electrică a
electronilor săi neparicipanți este difuză fiind răspândită într-un volum prea mare
pentru a putea asigura o densitate de sarcină negativă suficient de mare care să-i
permită să funcționeze ca un acceptor eficient al hidrogenului în legătura de hidrogen.
- legătura de hidrogen este mai puternică decât o interacțiune dipol – dipol deoarece
datorită volumului mic al atomului de hidrogen cele două centre de sarcini electrice
opuse se pot apropia mai mult;
- lungimea legăturii de hidrogen este mai scurtă decât în cazul forţelor van der Waals, dar
mai mare decât în cazul legăturilor covalente;
- energia legăturiii de hidrogen este aproximativ 1/10 din valoarea energiei unei legăturii
covalente.

Conductibilitatea electrică și solubilitatea


 Cristalele ionice nu conduc curentul electric, deoarece ionii ocupă poziții fixe în rețeaua
cristalină, ionii fiind menținuți în aceste poziții fixe datorită legăturii ionice puternice.
 În topitură (stare lichidă) sau în soluție, ionii devin mobili; sub acțiunea unei diferențe de
potențial, ionii se pot deplasa spre electrozi, făcând posibilă trecerea curentului electric.
 Substanțele care permit trecerea curentului electric prin soluție sau topitură se numesc
electroliți.

Solubilitatea
 O substanță ionică (sare) introdusă în apă se dizolvă spontan, iar ionii inițial imobili în
cristal devin mobili în soluție unde se înconjoară, corespunzător volumului lor, cu dipoli
de apă, rezultând ioni hidratați ca urmare a formării unor legături intermoleculare ion-
dipol.
 Substanţele covalente cu molecule polare (de exemplu, acizii) se dizolvă numai în
solvenţi polari (ionizanţi).
 Solvenţii polari se numesc ionofili iar cei nepolari, ionofobi.
 Moleculele apei şi acidului se atrag cu polii opuşi. În acest mod, molecula acidului se
alungeşte şi se rupe, rezultând ioni hidrataţi.
 Substanțele nepolare se dizolvă în solvenți nepolari cu care formează legături
intermoleculare de tip dipol instantaneu – dipol indus.
Concluzie: substanțele se dizolvă în solvenți care se aseamănă structural cu ele.
Astfel:
 Substanțele ionice și polare se dizolvă în solvenți polari.
 Substanțele nepolare se dizolvă în solvenți nepolari.