UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1

PRINCIPIILE ŞI OBIECTIVELE STRATEGIEI DE DEZVOLTARE DURABILĂ:

NOȚIUNI INTRODUCTIVE, CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ,
INDICATORII DE DEZVOLTARE DURABILĂ

1.1. Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene

Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene începând cu anul
1997, prin includerea sa în Tratatul de la Maastricht. În anul 2001, Consiliul European de la
Goteborg a adoptat Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, căreia i-a fost adaugată
o dimensiune externa la Barcelona, în anul 2002.
În anul 2005, Comisia Europeana a demarat un proces de revizuire a Strategiei,
publicând, în luna februarie, o evaluare critica a progreselor înregistrate dupa 2001, care
puncteaza si o serie de directii de actiune de urmat în continuare. Documentul a evidențiat si
unele tendinte nesustenabile, cu efecte negative asupra mediului înconjurator, care puteau afecta
dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene, respective schimbarile climatice, amenin arile la adresa
sanatatii publice, saracia si excluziunea sociala, epuizarea resurselor naturale si erodarea
biodiversitatii. Ca urmare a identificarii acestor probleme, în iunie 2005, sefii de state si guverne
ai tarilor Uniunii Europene au adoptat o Declaratie privind liniile directoare ale dezvoltarii
durabile, care încorporeaza Agenda de la Lisabona, revizuita, pentru cresterea economica si
crearea de noi locuri de munca drept o componenta esentiala a obiectivului atotcuprinzator al
dezvoltarii durabile.
Dupa o largă consultare, Comisia Europeana a prezentat, la 13 decembrie 2005, o
propunere de revizuire a Strategiei de la Goteborg din 2001. Ca rezultat al acestui proces,
Consiliul UE a adoptat, la 9 iunie 2006, Strategia reînnoita de Dezvoltare Durabila, pentru o
Europa extinsa. Documentul este conceput într-o viziune strategica unitara si coerenta, având ca
obiectiv general îmbunatatirea continua a calitatii vietii pentru generatiile prezente si viitoare
prin crearea unor comunitati sustenabile, capabile sa gestioneze si sa foloseasca resursele în mod
eficient si sa valorifice potentialul de inovare ecologica si sociala al economiei în vederea
asigurarii prosperitatii, protectiei mediului si coeziunii sociale.
Strategia UE pentru Dezvoltare Durabila, ce reprezinta fundamentul Strategiei Naționale
a României în domeniu, completeaza Strategia de la Lisabona si se doreste a fi un catalizator
pentru cei ce elaboreaza politici publice si pentru opinia publica, în scopul schimbarii
comportamentului în societatea europeana si, respectiv, în societatea româneasca si implicarii
active a factorilor decizionali, publici si privați, precum si a Cetățenilor în elaborarea,
implementarea si monitorizarea obiectivelor dezvoltarii durabile. Responsabilitatea pentru
implementarea Strategiei revine Uniunii Europene si statelor sale membre, implicând toate
componentele institu ionale la nivel comunitar si național. Este subliniata, de asemenea,
importan a unei strânse conlucrari cu societatea civila, partenerii sociali, comunita ile locale si
ceta enii pentru atingerea obiectivelor dezvoltarii durabile. În acest scop, sunt identificate patru
obiective-cheie:
 Protecția mediului, prin măsuri care sa permita disocierea cresterii economice de
impactul negativ asupra mediului;
Echitatea si coeziunea sociala, prin respectarea drepturilor fundamentale, diversității
culturale, egalita ii de sanse si prin combaterea discriminarii de orice fel;
Prosperitatea economică, prin promovarea cunoașterii, inovării si competitivității
pentru asigurarea unor standarde de viață ridicate, locuri de muncă numeroase și bine platite;
Îndeplinirea responsabilita ilor interna ionale ale UE prin promovarea instituțiilor
democratice în slujba pacii, securita ii si liberta ii, a principiilor si practicilor dezvoltarii durabile
pretutindeni în lume.
Integrarea si corelarea echilibrată a componentelor economice, ecologice si socio-
culturale ale dezvoltarii durabile, Strategia UE statueaza urmatoarele principii directoare:
✓ Promovarea si protecția drepturilor fundamentale ale omului;
✓ Solidaritatea în interiorul generațiilor si între generații;
✓ Cultivarea unei societăți deschise si democratice;
✓ Informarea si implicarea activa a cetățenilor în procesul decizional;
✓ Implicarea mediului de afaceri si a partenerilor sociali;
✓ Coeren a politicilor si calitatea guvernarii la nivel local, regional, na ional si global;
✓ Integrarea politicilor economice, sociale si de mediu prin evaluari de impact si
consultarea factorilor interesați;
✓ Utilizarea cunoștințelor moderne pentru asigurarea eficienței economice și
investiționale;
✓ Aplicarea principiului precau iunii în cazul informa iilor stiin ifice incerte;
✓ Aplicarea principiului “poluatorul plateste”.
Aspectele de continut ale Strategiei UE se concentreaza asupra unui numar de 7 provocari
cruciale si 2 domenii trans-sectoriale. Multe dintre tintele convenite în cadrul UE sunt stabilite în
expresie numerica sau procentuala, cu termene stricte de implementare, fiind obligatorii pentru
toate statele membre.
Strategia UE stabileste, de asemenea, proceduri precise de implementare, monitorizare si
urmarire, cu obligatii de raportare la fiecare doi ani, din partea Comisiei Europene si statelor
membre, asupra angajamentelor asumate. Urmatorul termen pentru analizarea progreselor
înregistrate si revederea prioritatilor Strategiei UE de catre
Consiliul European este septembrie 2009, cu obligatia statelor membre de a raporta
asupra implementarii Strategiilor Na ionale pâna cel mai târziu în luna iunie 2009.
Întrucât România s-a angajat sa finalizeze propria Strategie Naționala pentru Dezvoltare
Durabila, revizuita, pâna la sfârsitul anului 2008 si sa o prezinte apoi Comisiei Europene, primul
termen de raportare asupra implementarii este luna iunie 2011.

Temă pentru studiu 1.1: Prezentaţi trei argumente pentru dezvoltare durabilă a
activităţii de transport în cadrul Uniunii Eoropene.
1.2. Strategia de la Lisabona
Este cunoscută şi sub denumirea - Agenda Lisabona sau Procesul Lisabona. A fost
adoptată de Consiliul European la Lisabona în martie 2000 pe o perioadă de 10 ani.
Scopul principal este transformarea Uniunii Europene în cea mai dinamică şi competitivă
economie a lumii. Obiectivul strategiei pentru anul 2010, a fost ca UE să devină cea mai
competitivă şi dinamică economiei bazată pe cunoaştere din lume, capabilă să genereze creştere
economică susţinută de o rată mare de ocupare a forţei de muncă şi o extraordinară coeziune
socială. Obiectivul a fost parțial îndeplinit iar reducerea decalajului economic între SUA şi UE,
este departe de a fi o certitudine.
1.3. Strategia României în domeniul protecției mediului si dezvoltării durabile
În acest context și în România, ca şi în alte ţări, problemele de protecţie a mediului se pun
cu acuitate, în special ca urmare a poluării locale intense a factorilor de mediu de către industrie
şi agricultură sau de către centrele populate, precum şi a existenţei unei poluări transfrontaliere,
care au condus în unele zone la dereglarea ecosistemelor şi la înrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale
oamenilor. Fără ocrotirea mediului nu se poate asigura dezvoltarea durabilă.
Dezvoltarea durabilă include protecţia mediului, iar protecţia mediului condiţionează
dezvoltarea durabilă. Strategia protecţiei mediului se regăseşte prin urmare, prin coordonatele
sale esenţiale, în Strategia naţională pentru dezvoltare durabilă a României.
În anul 1995 a fost elaborată şi aprobată Strategia protecţiei mediului, publicată în 1996
cu sprijinul Programului PHARE, iar în anul 1999 guvernul a aprobat Strategia naţională pentru
dezvoltare durabilă.
Începând cu anul 2001, au dost adaptate măsuri şi acţiuni concrete care vizează ocrotirea
şi asigurarea unui mediu curat şi sănătos pentru toţi locuitorii ţării, respectându-se totodată şi
principalele obiective şi priorităţi din Programul naţional de acţiune pentru protecţia mediului.
Modificările care au intervenit în evoluţia calităţii factorilor de mediu, modificările
survenite în starea economico-socială a ţării în ultimii ani, elaborarea Strategiei naţionale pentru
dezvoltare durabilă, emiterea unor reglementări guvernamentale care au legătură cu protecţia
mediului, activităţile de elaborare a unor strategii sectoriale în curs de desfăşurare, noi Convenţii
şi Acorduri internaţionale la care România a devenit parte, documente şi reglementări pe plan
regional şi internaţional pe probleme de mediu ş.a. au făcut necesară, an de an, actualizarea
Strategiei protecţiei mediului în România, includerea principalelor prevederi ale acestora şi
corectarea obiectivelor strategice.
Aşadar, Strategia de protecţie a mediului, ca şi alte strategii are un caracter dinamic.
Principiile generale care au stat la baza elaborării strategiei de protecţie a mediului sunt:
❖ conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate ale oamenilor;
❖ dezvoltarea durabilă;
❖ evitarea poluării prin măsuri preventive;
❖ conservarea diversităţii biologice şi reconstrucţia ecologică a sistemelor
deteriorate;
 ❖ conservarea moştenirii valorilor culturale şi istorice;
❖ principiul “poluatorul plăteşte”;
❖ stimularea activităţii de redresare a mediului.
Criteriile care stau la baza stabilirii priorităţilor privind acţiunile ce trebuie întreprinse,
necesare redresării şi ocrotirii mediului, sunt:
• menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi a calităţii vieţii;
• menţinerea şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii;
• apărarea împotriva calamităţilor naturale şi accidentelor;
• respectarea prevederilor convenţiilor şiprogramelor internaţionale privind protecţia
mediului;
• raport maxim beneficiu / cost;
• integrarea României în Uniunea Europeană.
În Strategia protecţiei mediului au fost stabilite obiective pe termen scurt (până în 2004),
mediu (până în 2010) şi lung (până în 2020), având la bază principiile generale şi criteriile care s-
au avut în vedere la stabilirea priorităţilor privind acţiunile ce trebuie întreprinse în vederea
protecţiei mediului.

Temă pentru studiu 1.3: Enumerați trei acțiuni majore care să conducă la dezvoltarea
durabilă a regiunii Dobrogea.
1.4. Dezvoltarea durabilă – de teorie științifică la practică socială și economică
După cum am precizat mai sus societatea viitorului se va baza pe o nouă concepţie asupra
dezvoltării, conform căreia scopul principal este orientat pe implicaţiile socio-umane şi nu pe
mijloace, adică pe factorii care pot promova dezvoltarea în sensul creşterii economice, creşterii
productivităţii, schimbării tehnologice, etc. In acest context, in prezent si in viitor, elementul
definitoriu pentru societatea românească este si va fi racordarea deplină a tării la noua concepţie
asupra dezvoltării, proprie Uniunii Europene şi larg împărtăşită pe plan mondial - dezvoltarea
durabilă (DD).

Prima definitie a conceptului de dezvoltare durabilă a aparut în 1988 în raportul Comisiei

Mondiale pentru Mediu si Dezvoltare, conform căreia:

„În esenţă, dezvoltarea sustenabilă este un proces al schimbărilor în exploatarea

resurselor, direcţionarea investiţiilor, orientarea în dezvoltarea tehnologică şi schimbarea
instituţională sunt toate în armonie şi intensifică atât potenţialul curent, cât şi pe cel viitor,
pentru a satisface nevoile şi aspiraţiile prezente şi viitoare”.

Deoarece Comisia a fost prezidată de premierul Norvegiei, dr. Gro Harlem Brundtland,
raportul a ramas cunoscut si sub numele de Raportul Brundtland. Într-o interventie ulterioara, în
2003, autoarea raportului arăta că, deș „definiția dezvoltării durabile rămâne aceeași, omenirea
înțelege astăzi mult mai bine pilonii economici, sociali si ecologici ai dezvoltării durabile, și
cum sunt aceștia conectaţi în mod intrinsec”.

În definiţia în limba engleză a conceptului dezvoltării durabile (sustainable development)

termenul sustainable provine din asocierea cuvintelor sustain - a (se) sustine si able- capabil,
care conduc la sintagma „dezvoltare în limitele capacității de suport ”. Pornind de la aceasta
explicatie putem spune ca termenul sustainable desemneaza capacitatea de a sustine, in sensul in
care este vorba de capacitatea resurselor naturale de a sustine dezvoltarea societatii omenesti pe
timp nelimitat sau desemneaza o utilizare durabila a resurselor naturale. In alte lucrari termenul
sustainable se refera la o utilizare a resurselor naturale în limitele capacitatii de suport
(analizată din două perspective: o perspectivă economică si o perspectivă ecologică).

Pornind de la aceste tendinte, care se manifestă la nivel global în ultimii ani, este evident
ca România mai are de recuperat decalaje considerabile faţă de statele Uniunii Europene,
referitor la însuşirea şi transpunerea în practică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile.

Analiza la nivel national a multor sectoare economice relevă, încă, o economie bazată pe
consumul intensiv de resurse, o societate şi o administraţie aflate încă în căutarea unei viziuni
unitare şi un capital natural afectat de riscul unor deteriorări ce pot deveni ireversibile. Din
aceasta perpectivă constituie o provocare, pentru managerii marilor companii, demersul de
stabilire a unor obiective concrete, adaptate la specificul economic national, care sa asigure
trecerea la modelul de dezvoltare durabila, bazat pe interesul pentru cunoaştere şi inovare,
orientat spre îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii în armonie cu mediul înconjurator.

Grija pentru pentru viitorul omenirii implică o noua evaluare a relaţiilor om-societate-
mediu înconjurător. Abordarea integrată a acestui sistem relaţional este necesară pentru a asigura
simultan atât o viaţă civilizată, sănătoasă cat si pentru a asigura resursele naturale ale producţiei
din toate sectoarele economice si sociale.

Analiza modelului dezvoltarii durabile sugereaza că acestuia i se subordoneaza un sistem

conceptual, pe care-l vom numi sistem socio-eco-sistem, considerat fundamental pentru
dezvoltarea societăţii şi mediului: societatea informaţională S.I. (information society), societatea
cunoaşterii S.C. (knowledge society, knowledge based society), noua economie (new economy).
Pe baza acestor considerente, se poate afirma că dezvoltarea durabilă este un proces format din
trei sisteme: sistemul ecologic (exploatarea resurselor); sistemul economic (dezvoltarea
investiţiilor şi a tehnologiei); sistemul socio-cultural (schimbări instituţionale).

O astfel de abordare, dintr-o perspectivă atât de complexă, ne conduce la o reprezentare

multimimensională a modelului dezvoltării durabile ca unitate coerentă a mai multor dimensiuni:
dimensiunea naturală, dimensiunea socio-umană, dimensiunea prezervării capitalului natural,
dimensiunea politico-statală, dimensiunea cunoaşterii tehnologice, dimensiunea economică, care
este reprezentată de capitalul creat. Indiferent de sectorul de activitate analizat, în acord cu
aspectele expuse mai sus, abordarea integratoare a problematicii dezvoltarii durabile impune
unitatea următoarelor sisteme: economic, social, mediu, tehnologic. În viziunea statelor
europene, mediul devine scopul înalt al dezvoltării, dezvoltare fundamentată pe tehnologii noi,
performante, curate, ecologice. Prin urmare initiativa dezvoltarii unui sector de activitate, cum ar
fi spre exemplu, dezvoltarea sistemului de transport pe căile navigabile interioare va cuprinde
trei dimensiuni reprezentative: durabilitatea economică, durabilitatea ecologică, durabilitatea
socio-culturală.

Durabilitatea economică asigura o dezvoltare economică eficientă. In acest proces

resursele sunt gestionate astfel încât să existe şi în viitor. Faptul că şi afacerile pot fi durabile este
controversat. În acelaşi timp este dificil să susţii şi să implementezi idealurile dezvoltării durabile
dacă acestea nu pot fi aplicate şi lumii afacerilor, companiilor.
Durabilitatea este o proprietate a sistemelor (de exemplu, economia) mai degrabă decât a
componentelor, cum ar fi întreprinderile. Totuşi, majoritatea companiilor sunt sisteme relativ
complexe. Natura şi importanţa durabilităţii variază mult în funcţie de ramura industrială.
Întreprinderile din industria chimică sau din unele sectoare ale industriei uşoare au asupra
mediului un impact mai profund şi de durată mai mare în raport cu firmele din industria
constructoare de maşini, electrotehnică sau electronică. Durabilitatea în domeniul serviciilor
generale şi chiar şi a celor industriale este mai redusă în raport cu aceea a companiilor
prelucrătoare. Durabilitatea însăşi este încă destul de controversată, atât datorită lipsei unor date
statistice, cât şi din cauza divergenţelor sociale şi culturale. Astfel, responsabilitatea socială este
cea rezultată din obiectivele stabilite de stakeholderi şi de indicatorii de performanţă.
Durabilitatea ecologică, este cea care asigură evolutia suportabila cu menţinerea tuturor
proceselor ecologice esenţiale, mai ales a diversităţii resurselor biologice. Aceasta se poate
realiza prin: reducerea emisiile de gaze cu efect de seră, prin stoparea pierderii biodiversităţii,
etc.
Durabilitatea socio-culturală oferă o largă perspectivă pentru teme locale şi universale.
Alături de drepturile omului, pacea şi securitatea oamenilor, egalitatea sexelor, diversitate
culturală şi educaţie interculturală, buna guvernare (transparenţă, exprimarea liberă a opiniilor,
libertatea expresiei, contribuţia la formularea politicii) avem si respectarea principiilor sănătatii
şi calității vieţii. Prin urmare durabilitatea socială şi culturală trebuie să genereze o dezvoltare
economică favorabilă pentru toti membrii societăţii, compatibilă cu cultura şi valorile de cultură
şi civilizaţie existente, cu păstrarea identităţilor comunitare.

Temă pentru studiu 1.4: Prezentaţi argumente pentru dezvoltare durabilă a orașului
Constanța.