UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2

OPERAREA ECOLOGICĂ ȘI DURABILĂ A SISTEMELOR LOGISTICE:

GESTIONAREA RESPONSABILĂ ȘI EFICIENTĂ A RESURSELOR,
IDENTIFICAREA FACTORILOR DE MEDIU POSIBIL AFECTAȚI PRIN
DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII, CONCEPTUL GREEN LOGISTICS ÎN
ACTIVITĂȚILE SISTEMELOR LOGISTICE.

2.1 Intralogistica și logistica transporturilor

Literatura de specialitate arată că misiunea principală a logisticii este punerea la
dispoziţie a mărfii potrivite, la momentul potrivit, la calitatea şi în cantitatea potrivite, la locul
porivit. În sinteză logistica este un serviciu care poate fi desfășurat la nivelul unei intreprinderii
(entități productive) intralogistică sau poate fi desfășurată între întreprinderi sau locaţii, logistica
transporturilor. Pe cale de consecință analiza care va fi realizată în această lucrare se va
concentra pe cele două componente, pomenite anterior.
Pe cale de consecință activitățile intralogistice și cele asociate logisticii transporturilor
generează un sfert din emisiile de CO2 la nivel global, iar normele legislative tot mai stricte
impuse în ultimii 10 ani atât în Europa, cât și pe continentul nord-american pentru reducerea
emisiilor de CO2 şi a impactului tuturor activităţilor industriale asupra mediului, au condus
marile corporaţii să acorde maximă atenţie construirii de supply chainuri sustenabile, “verzi”,
acestea fiind corelate direct și cu eficientizarea costurilor. Sectorul de logistică și transport din
România nu face o excepție de la regulă și treptat, se aliniază acestor normative.

Observație: Terminologia de specialitate în domeniul logistic este atașată acestui material.

Fig. 2.1 Intralogistica și logistica transporturilor

 Temă pentru studiu 2.1.1: ..............................

2.2 Green Logistic

În prealabil, în demersul realizat înainte de adoptarea proiectului de redactare a acestui

material, sursele bibliografice consultate, prezente în bibliografia acestei lucrări, au condus la
numeroase întrebări: Cum este perceput conceptul de sustenabilitate în logistică? Ce acţiuni și
programe implementează producătorii, retailerii și furnizorii de servicii logistice și servicii
conexe pentru a reduce impactul activităţilor de intralogistică sau pe cele de logistica
transporturilor asupra mediului?
Soluţii de logistică ecologică
După cum este cunoscut de câteva decenii încoace, schimbările climatice reprezintă una
dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă omenirea. Pentru autorităţile locale, naționale
sau internaționale dar și pentru consumatorii finali, orizontul de așteptare este unul îndreptat spre
soluţii de logistice prietenoase cu mediul (Green Logistic), care să reducă emisiile dăunătoare ale
acestora, figura 2.1. Până mai ieri, pentru toți actorii din industrie, elementele determinante în
logistică erau „costurile” și „disponibilitatea la raft”, disponiblitatea produselor la locul și în
momentele optime. Astăzi conceptul de „sustenabilitate” este cel care primează în proiectele pe
termen mediu și lung.

Fig. 2.2. Green Logistic – concept și acțiune

http://www.intermodal-logistic.ro/logistica-sustenabila-%E2%80%93-metamorfoza-din-trend-in-
necesitate
Un astfel de proiect trebuie să ofere soluții viabile pentru problemele critice în supply
chain, din care amintim: traficul congestionat din aglomerările urbane, consumul de energie,
emisiile de CO2, creșterea permanentă a costurilor de transport, managementul riscurilor, etc.
 De o parte și de alta a baricadei, separat sau împreună, producători, retaileri, furnizori de
servicii logistice și conexe, cu toţii fac eforturi pentru a reduce impactul activităţilor logistice
asupra mediului. Probleme precum caracterul limitat al resurselor naturale, schimbările
climaterice sau siguranţa au atras atenţia politicului, astfel că sectorul logistic se va confrunta cu
o serie de noi provocări în anii care vor urma. Tratatele și alte iniţiative politice pun presiuni
asupra industriei pentru a identifica soluţii inovatoare. Proiectate pentru a răspunde în mod
deosebit unor probleme precum îmbunătăţirea disponibilităţii la raft, reducerea costurilor și
pentru a oferi suport datelor financiare, lanţurile de aprovizionare trebuie să ia în calcul noi
parametri, asociați conceptului green logistic iar importanţa acestora va crește exponenţial în
următorii ani.
Astfel green logistic este conceptul care descrie toate încercările de a măsura și minimiza
impactul ecologic al activităţilor desfășurate, de a lungul întregului lanț logistic, figura 2.2.
Numeroase companii au un angajament asumat pentru implementarea de practici de
afaceri durabile faţă de mediul ambient, care să asigure livrarea de produse la cel mai înalt nivel
de calitate și la timp, de la fabrici către clienţi. Acestea îmbunătăţesc continuu performanţa și
impactul de mediu în distribuţie, prin: optimizarea reţelelor de distribuţie, planificarea rutelor de
transport de-a lungul tuturor operaţiunilor; explorarea oportunităţilor de îmbunătăţire a
transportului (utilizarea de transport feroviar sau maritim în locul celui terestru); instruirea
angajaților atât pentru îmbunătăţirea siguranţei în cadrul proceselor și operaţiunilor logistice.

Temă pentru studiu 2.1.2: ..............................

2.3. Logistica, un perpetuum mobile

Inovaţiile tehnologice schimbă modul în care funcţionează lumea, abordarea companiilor
și modul în care logistica funcţionează, la aproape fiecare nivel. De la disponibilitatea și eficienţa
crescute ale sistemelor de management al transporturilor la aplicaţii ale tehnologiei Bluetooth
pentru o mai bună trasabilitate a mișcării produselor, putem spune cu ușurinţă că în următorii ani
tehnologia va deveni parte integrată a tuturor proceselor logistice.

Specialiștilor în logistică le va reveni dificila sarcină de a modela activ schimbările

operaţionale survenite din ideea de „instantaneu”, digitalizarea permanentă, revoluţia industrială,
dar și tranziţia către un management de tip agil, inteligent și flexibil. Toate acestea nu constituie
doar o provocare, ci și o mare oportunitate.

La nivel mondial prevalează câteva trenduri, extrem de importante, care anunţă o

adevărată revoluţie în modul în care vedem, facem și înţelegem logistica.

Deși nu este o noutate, ideea de livrare în aceeași zi ar putea deveni o simplă amintire,
fără a fi complet implementată. Dezvoltările tehnologice din ultima perioadă ne duc deja cu
gândul de la livrări în aceeași zi la livrări aproape instantanee, now-delivery, ceea ce înseamnă că
bunurile comandate dintr-un magazin online pot ajunge direct la consumator în decursul unei
jumătăţi de oră. Serviciul de livrare cu drone al Amazon exemplifică foarte clar acest concept.

Ochelarii inteligenţi se constituie într-o extensie a realităţii cu informaţii digitale, creând

astfel pentru utilizator „realitatea augmentată”. Aplicaţiile practice au început deja să fie prezente
în depozite, unde ochelarii inteligenţi sunt utilizaţi pentru picking. De aici până la „fabrica
inteligentă” sau „depozitul inteligent” nu mai este decât un pas.

Inteligenţa artificială nu mai este doar subiect de filme SF, ci un domeniu în care se
investește masiv, cu un imens potenţial. Înurmă cu câțiva ani întrebarea de pe buzele tuturor era
„dacă” vom vedea vehicule autonome pe drumurile publice, acum „unde”, „când” și „cum” sunt
întrebări mai relevante. Desigur, suntem încă departe de așa-numitul „highway pilot”, dar există
estimări care arată că este posibil ca în 2020 să avem peste 10 milioane de automobile cu pilot
automat pe drumurile publice. Mai mult, sectorul de producţie este impulsionat de inovaţiile din
industria de transport prin ceea ce înseamnă industria și fabricile inteligente.

Cu câțiva ani în urmă am auzit vorbindu-se de „managementul lean” ca un instrument al

structurilor organizaţionale eficiente. Luând însă în considerare individualizarea și complexitatea
tot mai mare a proceselor, conceptul lean nu mai este suficient. Acum, și pe viitor, procesele
trebuie să fie mai degrabă flexibile și interactive. Managementul agil înseamnă abilitatea de a
răspunde evenimentelor neprevăzute printr-un proces rapid de luare a deciziilor. Implementarea
acestei abordări necesită mai mult decât angajamentul celor implicaţi, impunând și o componentă
tehnologică suplimentară care să le permită oamenilor să facă faţă necunoscutelor.

Dacă mai demult activitatea de logistică în România era în majoritatea cazurilor una
relativ simplă și se putea face chiar și „cu pixul și hârtia”, acest lucru nu va mai fi posibil sau cel
puţin nu va mai fi fezabil. Afacerile devin tot mai complexe, mai dinamice și cu marje de profit
tot mai mici. De exemplu, dacă în deceniul trecut activitatea unui 3PL consta în principal în
recepţia, stocarea și livrarea de paleţi și raportarea lunară către clienţi a serviciilor efectuate, în
prezent clienţii cer ca operatorul 3PL să garanteze o precizie a livrărilor de 98 – 99%, picking la
diverse unităţi de împachetare, lead-time de 1-2 zile, să aibă un sistem de gestiune a depozitelor
(WMS) care să ofere vizibilitatea stocurilor și a operaţiunilor în timp real, și care să se poată
personaliza în funcţie de cerinţele clienţilor finali, să integreze toată reţeaua de depozite într-o
singură aplicaţie, etc. Se vorbește în unele domenii chiar și de „delivery in real-time”, ceea ce
presupune un lead-time de 2-4 ore. Toate acestea la preţuri tot mai mici și pe perioade
contractuale cât mai scurte.

Totodată apar tot mai des și cerinţe de servicii adiţionale cum ar fi împachetare,
etichetare, asamblare etc. care, deși nu ţin strict de logistică, îndeamnă totuși clienţii să aleagă un
3PL care le poate oferi pe toate „la pachet” pentru a-și simplifica procesele și relaţia cu
furnizorii. În acest context, un 3PL care nu dispune de soluţii software extensibile și
customizabile fără costuri suplimentare riscă să piardă clienţi sau să devină neprofitabil. Dacă ne
referim la WMS, soluţie necesară pentru un 3PL, este obligatoriu ca acesta să ofere
funcţionalităţi precum: definirea de noi depozite/ puncte de lucru, modificarea structurii
depozitului, personalizarea fluxurilor de lucru și a documentelor emise în funcţie de client,
interfaţă EDI standard pentru integrarea cu alte sisteme informatice, definirea de noi utilizatori,
controlul accesului la informaţie prin roluri bine definite, accesul utilizatorilor la date indiferent
de locaţie. Mulţi au înţeles deja acest trend atât în depozitare, cât și în transport, și au
implementat soluţii cloud care le oferă un grad mare de competitivitate în faţa concurenţei.

Ca și concluzie, logistica se va confrunta cu nevoile pieţei de diversificare, eficientizare

și standardizare, iar tehnologia de ultimă generaţie va face diferenţa între jucătorii din domeniu”.
În cazul intralogisticii soluțiile moderne vizează automatizarea proceselor de depozitare
și logistică și integrarea de software personalizat, care transformă intralogistica într-o industrie
high-tech. Pe scară tot mai largă sunt utilizate sisteme de depozitare și comisionare performante,
utilaje complet automatizate de deservire a rafturilor, aplicaţii robotice, sisteme inteligente de
recunoaștere a produselor precum și un control fiabil al proceselor.

Temă pentru studiu 2.1.3: ..............................

2.4. Conceptul Green Logistics și indicatorii amprenta de carbon și amprenta ecologică

Amprenta de carbon, denumita si amprenta CO2, reprezinta emisiile totale de gaze cu
efect de seră pe care o organizație, un eveniment, produs sau o persoană le produce intr-un
anumit interval de timp. Gazele cu efect de seră, generic denumite emisii de CO2, sunt rezultatele
diverselor activități pe care omul le intreprinde ca urmare a dezvoltarii si progresului: transport,
consumul de combustibili, alimente, produse fabricate, materiale, lemn, drumuri, clădiri, servicii
etc.

Amprenta de carbon se poate calcula atat la nivel de gospodarie sau individ, cat si la
nivelul unor evenimente (team-building, conferinte, forumuri, spectacole etc), zboruri cu avionul
sau la nivelul unei afaceri – companie sau organizație.
 Fig. 2.3 Amprenta de carbon
Sugestie: Calculați amprenta personală de carbon
http://www.generatiaverde.ro/co2/end.php

Remodelarea gândirii economice – cu revizuirea principiilor care stau la baza dezvoltării

societății – a cunoscut în ultima perioadă numeroase abordări, de la cele mai timide, mai
rezervate, până la setul de propuneri extrem de îndrăznețe și revoluționare. Din această ultimă
categorie, amprenta ecologică s-a conturat ca fiind una dintre soluțiile de cel mai ”bun simț” și
care s-a bucurat, în ciuda disputelor pe care le-a creat, de o intensă mediatizare și largă acceptare.

Amprenta ecologică este o noțiune propusă inițial de M. Wackernagel și W. E. Rees (în

lucrările lor de referință în materie, datând din anul 1996), a apărut și s-a impus de curând ca un
indicator de mediu, în ciuda faptului că este în permanență supus unei evaluări severe.
Sintagma a apărut pentru prima dată într-un raport din cadrul programului vizând
indicatorii de dezvoltare durabilă al unei organizații (inițial nelucrativă) din SUA, Redefining
Progress. Obiectivul acestei instituții – după cum arată și numele ei – era de a identifica și
propune noi definiții și unități de măsură pentru dezvoltare, favorizând reorientarea economiei
spre o valorificare superioară a omului și a naturii, urmărind să ia în considerare efectele sociale
și economice ale modalităților de dezvoltare, efecte care nu figurează în calculele economice
tradiționale.

S-a propus, astfel, un indice nou – Genuine Progress Indicator, un indicator real al
progresului, care urma să determine o revizuire a PIB-ului. Amprenta ecologică este un indicator
complementar al acestui calcul, destinat luării în considerare a influenței activităților umane
asupra mediului, în termenii utilizării de resurse, a utilizării capacității de asimilare și exploatare
a diverselor servicii oferite de mediu.

Amprenta ecologică a unei populații poate fi definită ca ”suprafața terestră și acvatică

productivă din punct de vedere biologic, necesară producerii de resurse destinate consumului și
asimilării deșeurilor produse de această populație, indiferent de localizarea respectivei
suprafețe” (W. E. Rees, M. Wackernagel, 1997). Evidențierea capacității mediului de a servi ca
suport pentru activitățile umane, tradusă în termeni spațiali, permite – potrivit susținătorilor ideii
– evaluarea durabilității exploatării actuale a mediului. Putem menționa faptul că anul 1999 a
fost ultimul pentru care s-au efectuat astfel de calcule; potrivit acestora, cetățeanul mediu
mondial avea o amprentă ecologică de 2,3 ha, în timp ce cetățeanul mediu american avea o
valoare ridicată la 9,6 ha. O asemenea situație reclamă – cu insistență – necesitatea unei reforme
a modurilor de dezvoltare, care să stigmatizeze schimburile ecologice ilegale și să stopeze
atingerea limitelor biofizice întrucât, potrivit acelorași calcule, depășirea ecologică a fost de
20%, deci umanitatea a ”consumat” 120% din planetă! S-a afirmat – tot în acest context – că ar fi
nevoie de trei planete Pământ pentru susținerea activităților umane, dacă populația mondială ar
trăi la nivelul europenilor sau americanilor.

Din punctul de vedere al metodei, evaluarea amprentei ecologice se face pe categorii de

activități. Cererea umanității în spațiul biologic productiv se traduce prin 6 tipuri de utilizări ale
mediului: terenuri destinate culturilor agricole, pășuni, exploatări forestiere, pescuit în ape dulci
și sărate, infrastructură și arii exploatate în scopul extragerii combustibilului fosil. Este vorba,
deci, ca pentru fiecare asemenea modalitate de utilizare a spațiului să se măsoare – în fiecare an –
cererea umană și capacitatea biologică existentă, ceea ce presupune, pe de o parte, estimarea
suprafețelor destinate – la nivel mondial – fiecărui tip de activitate, și suprafața potențial
disponibilă pentru aceste activități, pe de altă parte, de a le aduce la același etalon, în scopul de a
le converti în funcție de productivitatea biologică.

Pentru a realiza acest lucru, cei care promovează acest indicator preconizează și solicită
ajutorul – în ceea ce privește furnizarea datelor necesare – a organizațiilor care depind de
Organizația Națiunilor Unite și pe cel al institutelot naționale de statistică.

În ceea ce privește calculul amprentei ecologice vis-a-vis de consumul de energie, se

disting cinci asemenea surse (de energie industrială): gazele naturale, celelalte energii fosile
lichide, energiile fosile solide, lemnul și hidroenergia (energia nucleară fiind inclusă în categoria
energiilor fosile). Amprenta ecologică legată de consumul de energie fosilă este măsurată prin
suprafața necesară absorbirii CO2 emis în urma combustiei, în ipoteza că oceanele absorb
aproximativ 35% din aceste emisii, iar pădurile joacă rolul de recipient de depozitare pentru
celelalte 65 de procente rămase. Această ultimă ipoteză influențează de o manieră decisivă
nivelul amprentei ecologice legat de consumul de energie și, pe scară mai largă, nivelul aprentei
ecologice globale. După calculele prezentare de Wackernagel (1997), cvasitotalitatea
augmentării amprentei ecologice între 1961 și 1999 a fost legată de consumul de energie.

Amprenta ecologică este utilizată în scopul efectuării unor comparații la nivel mondial:
exprimată per locuitor, ea permite prezentarea limitelor nivelului de dezvoltare ale unei țări față
de alta. Ea permite, de asemenea, indicarea faptului că dezvoltarea anumitor țări se realizează în
detrimentul altora: amprenta lor ecologică depășește teritoriul lor național, ele fiind astfel
tributare resurselor naturale ale altor țări sau aflându-se în situația în situația de a-și
supraexploata propriile teritorii. Acest indicator este din ce în ce mai des menționat în contextul
studiilor de impact prealabile, cerute pentru proiectele de amenajare a teritoriului sau pentru a
cuantifica presiunea exercitată de anumite activități; el își face apariția și în raporturile de mediu
ale marilor firme. Amprenta ecologică este percepută ca o metrică comună care permite
compararea impactelor environmentale ale agenților economici care desfășoară activități diferite
sau care se dezvoltă în mai multe locuri. Aspectul spațial nu prezintă niciun interes special pentru
companiile transnaționale, pentru care teritoriul de referință necesar calculului amprentei nu are
relevanță, el fiind unul ”risipit” în spațiu. Fiind un indicator ”agregat”, măsurarea amprentei
ecologice implică alegeri în materie de ponderare, de substituție sau de adiție a unor tipuri
diferite de presiune și de funcții ale mediului. Deși aceste evaluări nu constituiau o noutate în
sine, modul și contextul variat în care ele au fost prezentate au entuziasmat, la vremea respectivă.

Cu toate că majoritatea indicatorilor de dezvoltare durabilă fac obiectul dezbaterilor în

ceea ce privește modul lor de calculare sau posibilitățile de aplicare, amprenta ecologică a fost
relativ ocrotită de critici, fiind bine primită de evaluatori și determinând adeziunea multor factori
publici de decizie, aprobată cu largă majoritate de organizațiile de mediu.

După formularea noțiunii de dezvoltare durabilă în Raportul Brundtland s-a pus problema
modului de evaluare care trebuie utilizat pentru stabilirea unui diagnostic de pornire și care să
orienteze politicile publice spre durabilitate. Mai multe voci s-au pronunțat în sensul elaborării
unor indicatori care să exprime diferite accepțiuni ale dezvoltării durabile și să evidențieze
diversele interpretări ale informațiilor care se adună pentru a putea formula, mai apoi, o
modalitate de prezentare a lor.

Un indicator – potrivit accepțiunii generale – trebuie să fie măsurabil, adică să sesizeze

dinamica sau să descrie situația care este supusă cuantificării. El trebuie să aibă un fundament
științific, să fie relativ transparent (adică ușor de interpretat) și să țină cont de aspectele care au o
adecvare politică. Se poate vorbi de funcțiile pe care trebuie să le aibă – de o manieră tradițională
– indicatorii: să oglindească fenomene sau evoluții, să fie apropiate publicului (în special) și să
orienteze luarea deciziei politice. Atunci când se pune problema evaluării – din perspectiva
dezvoltării durabile – crește necesitatea de a se ține cont de numeroasele fațete ale durabilității:
economică, ecologică, socială și culturală; este de dorit să se integreze chiar și o dimensiune
istorică, prospectivă, pentru a pune în evidență tendințele pe termen lung care favorizează
orientarea politicilor. Este adesea invocată necesitatea introducerii unor norme, a unor limite
(praguri) sau a unor judecăți de valoare în ceea ce privește dezirabilitatea faptelor observate.
Acest ultim aspect presupune declinarea obliectivului de durabilitate unor reguli operaționale:
indicatorii trebuie să fie calculabili, într-un termen mai lung sau mai scurt. Din rațiuni
pragmatice, exercițiul constă adesea în reorganizarea informației existente, mai degrabă decât în
găsirea de sisteme care să permită colectarea unor date noi.

În condițiile unei asemenea complexități a situației – care trebuie transpusă într-o serie de
indicatori – este ușor de sesizat dificultatea realizării unei ”concilieri” între claritatea și
profunzimea cunoașterii, aspirațiile factorilor de decizie, chestiunile riguros științifice, noutatea
informațiilor și dinamica societății.
 În acest demers s-a pornit de la indicatori – în principal – economici, deja utilizați pe
scară largă. Criticile, mai mult sau mai puțin radicale, s-au îndreptat către PIB, un instrument dar
și o bază pentru acțiunile de măsurare – monetară – a dezvoltării durabile.

Criticile majore aduse PIB-ului sunt câmpul pe care îl ”acoperă” (în sensul că îl
maschează) și unitatea de măsură în care este exprimat. În primul rând, un număr de activități
care contribuie la binele colectiv și la coeziunea socială nu sunt luate în seamă, în timp ce
degradarea mediului este contabilizată pozitiv în PIB. Apoi, moneda este un etalon apreciat ca
fiind nepotrivit pentru înțelegerea unor realități sociale și fizice; exprimarea în monedă și
reflectarea anumitor valori și preferințe sociale constituie o metrică inadaptată atunci când este
vorba de reorientarea lor pentru a le integra elemente care nu au fost avute până atunci în vedere.

O țară puternică este cotată ca atare în considerarea creșterii industriale pe care o

înregistrează, fapt care generează, evident, poluare – fenomen pentru a cărui diminuare sau
combatere sunt necesare acțiuni suplimentare, adesea extrem de costisitoare și care, evident, se
vor oglindi ”pozitiv” în PIB, ca și activități investiționale care oferă beneficii cetățenilor. Se
ajunge, astfel, la o situație paradoxală: cu cât poluarea va fi mai mare, cu atât va crește
bunăstarea țării, ceea ce este – clar → absurd!

Numeroase critici subliniază aspectul reducționist al evaluării prin intermediul PIB-ului,

care reduce complexitatea lumii la o singură dimensiune și o singură unitate. Există opinii
potrivit cărora ar trebui instituit un PIB ”corectat” sau un PIB ”verde” din care să se scadă o
parte a daunelor cauzate mediului de activitățile economice și în care să fie mai bine
compatibilizate costurile de protejare și restaurare a ecosistemelor degradate. Alte direcții de
cercetare și-au stabilit ca obiectiv principal integrarea unei dimensiuni sociale în contabilitatea
națională, care să fie alăturată definirii măsurilor de bunăstare generală; cu toate acestea, încă nu
s-au întreprins măsuri concrete în sensul aplicării corecțiilor necesare unei evaluări mai exacte a
dezvoltării durabile.

În pofida controverselor pe care le-a creat, cu toate criticile care i s-au adus (faptul că nu
este adaptată orientării politicilor de mediu, că nu furnizează un instrument anume care să
faciliteze diminuarea amprentei ecologice, că nu permite compararea diferitelor modalități de
gestionare sau utilizare a teritoriului, că nu ține seama de realitatea presiunilor exercitate asupra
mediului etc.), amprenta ecologică reprezintă o măsură eficientă de calcul a consumului unei
anumite populații, strâns legat de capacitatea ecologică a unui anumit teritoriu.

Temă pentru studiu 2.1.4: Consultati site-ul consacrat indicatorului de mediu amprenta
ecologica: www.footprint.wwf.org.uk. Identificati modalitatea prin care poate fi calculate
amprenta ecologica individuala a unor evenimente, proiecte sau chiar organizatii.