Tema 7.

Stocurile de mărfuri în comerț

1. Rolul stocurilor şi importanţa optimizării lor
2. Stocurile şi gestiunea lor.
Politici de gestiune, metode de control a stocurilor
3. Factori de influenţă a nivelului stocurilor, dinamicii şi a structurii acestora
4. Inventarierea stocurilor de marfa. Analiza stocurilor de mărfuri

1. Rolul stocurilor şi importanţa optimizării lor

Formarea stocurilor de materiale si produse asigura conditii optime pentru
desfasurarea, dupa un sistem rational, a  activitatii fiecarei unitati economice. Fara stocuri nu
se poate obtine utilizarea rationala a capacitatilor de productie, nu se pot satisface cererile
clientilor in stricta concordanta cu nevoile acestora, nu se pot desfasura o serie de operatii din
sistemele de aprovizionare si desfacere cu cheltieli minime.
Stocurile sunt cantitati de resurse materiale care se acumuleaza in depozitele si
magazinele unitatilor economice, intr-un anumit volum si o anumita structura, pe o perioada
de timp determinata, cu un anumit scop.
Stocul de marfuri este o forma de materializare a ofertei, mai exact, forma pe care o
imbraca in mod obligatoriu toate marfurile aflate in circulatie. El cuprinde cantitatile de
marfuri care raman in reteaua comerciala pana in momentul realizarii lor de catre
consumatori.  Stocul de marfuri reprezinta unul din mijloacele prin care comertul realizeaza
rolul sau de intermediar intre productie si comsum. In conditiile in care constituirea si
mentinerea stocului presupun imobilizarea unor fonduri care, de multe ori, absorb o mare
parte a resurselor financiare ale intreprinderii, trebuie indentificate scopurile esentiale ale
constituirii si mentinerii stocurilor.
Obiectivele principale ale conducerii proceselor de stocare pot fi sintetizate astfel:
ˇ   asigurarea unor stocuri minim necesare, asortate, care să asigure desfăşurarea
normală a activităţii economico-productive a agenţilor economici prin alimentarea continuă a
punctelor de consum şi în condiţiile unor cheltuieli cât mai mici;
ˇ   prevenirea formării de stocuri supranormative, cu mişcare lentă sau fără mişcare şi
valorificarea operativă a celor existente (devenite disponibile);
ˇ   asigurarea unor condiţii de depozitare-păstrare corespunzătoare în vederea
prevenirii degradãrilor de materiale existente în stocuri;
ˇ   folosirea unui sistem informaţional simplu, operativ, eficient, util şi cuprinzător care
să evidenţieze în orice moment starea procesului de stocare;
ˇ   aplicarea unor metode eficiente de urmărire şi control care să permită menţinerea
stocului în anumite limite, să prevină imobilizările neraţionale.
Soluţionarea oricărei probleme de stoc trebuie să conducă la obţinerea răspunsului
pentru următoarele două chestiuni (şi care constituie de fapt obiectivele principale ale
gestiunii):
1) determinarea mărimii optime a comenzii de aprovizionare;
2) determinarea momentului (sau frecvenţei) optime de aprovizionare.
Desigur, pentru unele probleme particulare (de exemplu cele statice) este suficient un
singur răspuns şi anume la prima problemă.
Se realizează următoarele deziderate:
 ˇ      reducerea frecvenţei fenomenului de rupere a stocului şi prin aceasta satisfacerea
în mai bune condiţii a cererii către beneficiari;
ˇ      reducerea cheltuielilor de depozitare;      
ˇ      mărirea vitezei de rotaţie a fondurilor circulante ale agenţilor economici;
ˇ      reducerea imobilizărilor de fonduri băneşti;
ˇ      reducerea unor riscuri inerente oricărui proces de stocare;
ˇ      obţinerea de economii la nivelul cheltuielilor generale ale întreprinderii (de
exemplu, la produsele cu o durată de depozitare a stocului de materii prime mai mare decât
durata ciclului de fabricaţie);
ˇ      descoperirea şi valorificarea rezervelor interne etc.

2. Stocurile şi gestiunea lor.

Politici de gestiune, metode de control a stocurilor
Metode de gestiune (control) a stocurilor
Valoarea stocurilor reprezintă o investiţie principală a întreprinderii în active curente,
se pune problema optimizării (diminuării) acestei investiţii fără a afecta volumul vânzărilor şi
ţinând cont de anumite condiţii specifice: în dependenţă de domeniu de activitate (de
exemplu, în industria alimentară – stocurile au valori mai mici datorită perisabilităţii); de
durata procesului de producţie, uşurinţa în realizarea aprovizionării, etc.
Din practica întreprinderilor s-a stabilit că există un raport specific fiecărei
întreprinderi între vânzări şi nivelul stocurilor de resurse materiale. Pornind de la acest raport
se pot identifica 3 politici de gestiune a ciclului de exploatare cu efecte diferite asupra
rezultatului financiar:
1. Politica agresivă
Această politică presupune obţinerea unei rentabilităţi înalte cu preţul unor riscuri mari
legate de stoc, de lipsa de lichidităţi şi de insolvabilitatea întreprinderii. Creşterea
rentabilităţii, în acest caz, va fi favorizată de reducerea cheltuielilor de depozitare, de
reducerea pierderilor legate de deteriorarea fizică şi/sau uzura morală a acestora. În acelaşi
timp, creşte riscul de afaceri sau de blocaj al procesului de producţie din cauza lipsei de
stocuri, creşte probabilitatea pierderii vânzărilor.
Avantajele şi dezavantajele deţinerii unui nivel minim de stocuri
Avantaje Dezavantaje
Evitarea stocurilor învechite, Pierderea unor oportunităţi în afaceri
deteriorarea acestora şi a imobilizărilor
de resurse financiare
Reducerea costurilor de deţinere (de Apariţia riscului întreruperii procesului
depozitare) de producţie
Obţinerea unor venituri din dobânzi în Creşterea costurilor de aprovizionare
urma plasării excedentului de trezorerie
în plasamente pe termen scurt
Rabaturi acordate de furnizori clienţilor Pierderi de vânzări
pentru cumpărarea unor anumite
cantităţi de stocuri
2. Politica defensivă - este practicată de conducătorii prudenţi şi propune obţinerea unui
nivel de produse şi servicii prin deţinerea unor stocuri înalte. Prin această politică se
elimină riscul de întrerupere a procesului de producţie, dar rentabilitatea poate să scadă ca
 urmare a creşterii cheltuielilor de depozitare, apare riscul legat de necompetitivitatea
produselor şi, prin urmare, apariţia stocurilor de produse finite.
Avantajele şi dezavantajele deţinerii unui nivel excesiv de stocuri
Avantaje Dezavantaje
Rabaturi acordate de furnizori clienţilor Apariţie stocurilor învechite,
pentru cumpărarea unor anumite deteriorarea acestora
cantităţi de stocuri
Speculaţii cu stocuri în perioade de Creşterea costurilor de deţinere (de
inflaţie depozitare)
Creşterea veniturilor din vânzări ca Apariţia costului de oportunitate (rata
urmare: a apariţiei unor comenzi dobânzii la plasamente pe termen scurt)
suplimentare, creşterea cererii la
produse pe piaţă, descoperirea de noi
pieţe
Dobânzi plătite în cazul cumpărării
stocurilor pe credit
3. Politica echilibrată – presupune asigurarea ritmică a activităţii întreprinderii prin
crearea unui stoc optim, nivelul căruia să înregistreze un nivel al costurilor totale
minime.
În acest context, este necesar de caracterizat tipurile de costuri (cheltuieli) ce se înregistrează
în cadrul întreprinderii:
 Costuri de deţinere sau de păstrare (holding cost) includ în sine următoarele tipuri
de costuri (cheltuieli):
- privind păstrarea (arenda, energia electrică, energia termică, refrigerarea, etc.);
- întreţinerea personalului de deservire a depozitelor;
- privind inventarierea, ţinerea evidenţei continue a stocurilor;
- privind asigurarea (furt, incendiu, etc.);
- privind dobânzile aferente capitalului investit (costul mediu ponderat al
capitalului),
- privind deteriorarea şi învechirea fizică şi morală, etc.
 Costuri de comandă sau aprovizionare (ordering cost) cuprind ansamblul costurilor
ce apar la realizarea unei comenzi, cum ar fi:
- cheltuieli administrative ale secţiei de achiziţii, contabilităţii şi secţiei de primire
a materialelor;
- cheltuieli de transport;
- cheltuieli de telefon, plata anumitor facturi, etc.
 Costuri aferente lipsei de stocuri sau costuri de ruptură (shortage cost). Evitarea
acestor tipuri de costuri (cheltuieli) deseori se consideră drept cauza principală a
păstrării stocurilor. În această categorie de costuri se includ:
- pierderea marjei de contribuţie din cauza scăderii nivelului vânzărilor ca urmare
a întreruperii procesului de fabricaţie sau a imposibilităţii de deservire a unui
client imediat şi la timp;
- pierderea vânzărilor viitoare din cauza pierderii posibile a clienţilor;
- pierderea prestigiului şi respectului din partea clienţilor (goowill);
- stoparea procesului de producţie din cauza insuficienţei stocurilor de producţie
neterminată sau a materiilor prime;
- cheltuieli suplimentare legate de achiziţii urgente, de obicei în volum mic cu
preţuri înalte, etc.
 Pentru ca întreprinderea să fie asigurată în orice moment cu necesarul optim de stocuri,
este necesară o gestiune eficientă a acestora, un control frecvent asupra lor. Se cunosc o serie
de metode de gestiune a stocurilor, în funcţie de condiţiile specifice luate în calcul.
Metoda clasică sau Modelul Wilson - Whitin de optimizare a stocurilor
Acest model oferă un instrument de optimizare a mărimii stocurilor şi porneşte de la
identificarea costului total de formare a stocurilor, care se doreşte minim în condiţiile
maximizării rentabilităţii activităţii de exploatare.
Metoda respectivă poate fi utilizată doar într-un mediu economic cert, unde:
- costurile de comandă şi de depozitare sunt cunoscute cu certitudine;
- consumul de materii prime, producţia sau cererea de produse finite este, de
asemenea, cunoscută cu certitudine astfel încât rupturile pot fi perfect evitate şi
că costurile de ruptură (stocurile de siguranţă) sunt inexistente.
După cum am precizat, deţinerea unei anumite cantităţi de stocuri de materii prime şi
materiale generează costuri de deţinere (CD) a căror valoare este direct proporţională cu
cantitatea de stocuri. Reînnoirea stocurilor presupune însă costuri suplimentare numite
costuri de comandă (CC), al căror nivel total (pe parcursul unei anumite perioade) este
invers proporţional cu mărimea stocului. Astfel, se poate calcula un cost total aferent
stocului deţinut (CTS):
CTS = CD + CC
Deoarece o componentă a costului total creşte o dată cu creşterea mărimii stocului, iar
cealaltă scade în aceleaşi condiţii, se pune problema determinării unei cantităţi a stocului
pentru CDS este minim – această cantitate optimă este notată EOQ (Economic Order
Quantaty model).

Chelt. total

Chelt de deţinere
Chelt. de
deţinere şi
aprovizionare
Chelt de aprovizionare
Mărimea stocului
Stoc optim
Exemplu: Se cunoaşte următoarea informaţie privind costurile de deţinere şi de comandă
(aprovizionare) la întreprinderea analizată:
Q CD CC CTS
40 216 2400 2616
80 432 1200 1632
120 648 800 1448
160 864 600 1464
200 1080 480 1560
240 1296 400 1696
280 1512 342,86 1854,86
320 1728 300 2028
Minim CTS 1448
Deoarece întreprinderea urmăreşte minimizarea costurilor totale aferente stocurilor,
cantitatea optimă de comandat este aproximativ de 120 unităţi fizice, pentru care CTS este
minim egal cu 1448 unităţi monetare.

 Costul de deţinere se determină ca produsul dintre cantitatea medie a stocului (Q/2),

costul de depozitare al unei unităţi de stoc pe o unitate de timp (cd) şi intervalul
considerat (t):
CD = (Q/2)*cd*t
 Costul de comandă se determină ca produsul între numărul de aprovizionări anuale
(determinat ca raport între necesarul anual de aprovizionări (N) şi cantitatea stocului
(Q)) şi costul de realizare a unei comenzi (cc):
CC= (N/Q)*cc
 Costul total este o funcţie de cantitatea stocului
CTS = (Q/2)*cd*t + (N/Q)*cc
- realizând calculele matematice, deducem că: Q=EOQ= stocul optim
2*N*Ca
S optim =
√
Pa∗Cd
numărul de aprovizionări într-un an se va calcula:
N
n=
S optim
Intervalul dintre aprovizionări va fi:
360
i=
n
Metoda de gestiune ABC
Modelul de analiză ABC permite divizarea stocurilor de mărfuri şi materiale pe
categorii de importanţă a acestora pentru întreprindere. La utilizarea modelului ABC pentru
controlul stocurilor privind nivelul de achiziţii, tipurile de materii prime se divizează pe
grupe ţinând cont de:
- valoarea stocului faţă de nivelul total de achiziţionare a acestora;
- valoarea stocurilor incluse în procesul de producţie;
- influenţele negative a inexistenţei stocurilor pentru realizarea ciclului operaţional, etc.
În categoria „A” se includ cele mai scumpe tipuri de stocuri, care au o perioadă
îndelungată de aprovizionare. Aceste stocuri cer o permanentă monitorizare, deoarece au o
influenţă majoră asupra rezultatului financiar (în caz când nu sunt suficiente) şi asupra
realizării procesului de producţie. În practică, s-a constatat că ponderea acestor stocuri în
totalul stocurilor existente este de aproximativ 10%, iar valoarea lor constituie circa 70% din
valoarea totală a stocurilor. Nivelul stocurilor din această categorie este determinat, de
regulă, prin modelul EOQ şi necesită o verificare săptămânală.
În categoria „B” se includ elementele mai puţin importante atât numeric, cât şi
valoric, ponderea lor în total stocuri de materii prime şi materiale fiind de 20%. Stocul din
această categorie se supun controlului, de obicei, o dată în lună.
În categoria „C” se includ celelalte elemente ale stocurilor de mărfuri şi materiale, care
au o valoare mică şi care nu au rol semnificativ la formarea rezultatelor financiare şi la
realizarea ciclului operaţional. Aprovizionarea se poate realiza o singură dată în cantitatea
necesarului anual, iar controlul asupra acestora se efectuează semestrial. Ponderea acestor
stocuri în totalul stocurilor existente este de aproximativ 70%, iar valoarea lor constituie
circa 10% din valoarea totală a stocurilor.
 Metoda celor două recipiente
Această metodă presupune aranjarea elementelor din stoc în două recipiente: unul este
considerat stocul curent, celălalt – stoc de siguranţă. Când primul recipient se goleşte, se face
o nouă comandă şi se trece la folosirea elementelor din cel de-al doilea recipient. Se
utilizează această metodă la întreprinderile care realizează vânzări cu amănuntul sau
întreprinderi de producţie unde elementelor stocurilor sunt mărunte.
Metoda liniei roşii
Elementele din stoc sunt aşezate într-un vas de sticlă pe care se desenează o linie roţie.
Când nivelul stocului ajunge la această linie, devine necesară efectuarea unei noi comenzi în
aprovizionare. Utilizarea metodei este eficientă în cazul întreprinderilor din industria
alimentară.
Metoda KANBAN
sau metoda stocului zero sau metoda de producţie în flux continuu. Această metodă prevede
ca întreprinderea să deţină un stoc minimal, iar aprovizionarea să se facă în mod continuu.
Pentru ca această metodă să fie eficientă este necesar să existe o coordonare excelentă între
întreprinderi şi furnizori.
Metode computerizate de control ale stocurilor

3. Factori de influenţă a nivelului stocurilor, dinamicii şi a structurii acestora

Ca volum absolut, stocurile depind, in primul rand, de volumul activitatii comerciale.
Facand insa abstractie de acest factor, se poate observa ca dimensiunile stocurilor sunt
diferite de la o grupa de marfuri la alta; ele variaza de la o viteza de circulatie de o zi sau mai
putin, la marfurile de cerere zilnica si cu un grad ridicat de perisabilitate (lapte, carne, paine),
pana la peste 200 de zile la unele articole tehnice, la articole cu o mare complexitate
sortimentala etc.
Nivelul, dinamica si structura stocurilor depind de mai multi factori, intre care:
frecventa cererii populatiei, frecventa livrarii marfurilor de catre furnizori, complexitatea
sortimentala, gradul de organizare a activitatii comerciale.
Frecventa cererii populatiei. Cererea consumatorilor poate fi, in functie de frecventa
manifestarii ei, curenta, periodica sau rara. La o marime data a volumului circulatiei
marfurilor, stocurile vor avea o marime invers proportionala cu gradul de frecventa a cererii;
la marfurile de cerere periodica stocurile vor fi, ativ, mai mari decat la cele de cerere curenta,
dar mai mici in raport cu stocurile pentru marfiirile de cerere noua. Stocurile depind,
totodata, de ritmicitatea cererii. Chiar si in cadrul marfurilor de cerere curenta, solicitarea lor
pe piata este in unele cazuri de o mare regularitate (paine, carne, ziare etc), in timp ce in alte
cazuri (zahar, orez, bauturi etc), ea prezinta oscilatii in functie de o serie de influente: gradul
de perisabilitate a produsului, obiceiuri in aprovizionare, stocurile de produse existente.la
consumatori si altele. Desigur, in cel de-al doilea caz, stocurile vor fi mai mari decat in
primul caz, pentru a putea raspunde unor oscilatii neprevazute ale cererii.
Frecventa livrarii marfurilor de catre furnizori reprezinta un alt factor important care
influenteaza stocurile de marfiiri. Daca stocurile au functia de a echilibra oferta de marfiiri cu
cererea populatiei, atunci stocurile trebuie sa aiba asemenea dimensiuni incat sa poata asigura
continuitatea circulatiei marfurilor in intervalul dintre doua aprovizionari succesive cu
marfuri; cu cat va fi mai mare intervalul dintre livrarile de marfuri ale furnizorilor, dintre
doua intrari de marfuri, cu atat stocurile trebuie sa fie mai mari si invers. Intervalul dintre
doua aprovizionari (sau frecventa de aprovizionare) este, la randul sau, influentat de distanta
dintre furnizor si beneficiar, de conditiile de transport, de marimea cererii de marfuri din
partea beneficiarilor.
Complexitatea sortimentala. Este un alt factor care influenteaza stocurile si in mod
deosebit nivelul si dinamica acestora. Asa cum am vazut mai sus, stocurile de marfuri
indeplinesc, printre altele, si functia de asigurare a unor posibilitati largi de alegere din partea
cumparatorilor. Aceasta implica existenta unui anumit numar de exemplare din fiecare
sortiment si articol, ceea ce conduce la un volum al stocurilor mai mare, in conditiile unui
sortiment complex, in atie cu situatia unor grupe de marfuri de sortiment simplu.
In practica, in afara acestor factori, cu caracter obiecti in anumite conditii date, stocurile
sunt influentate si de factori subiectivi, in particular de gradul de organizare a activitatii
comerciale, de modul de gospodarire a stocurilor.
Daca stocurile trebuie sa fie adaptate cererii, fluctuatiilor acesteia, marimea efectiva a
stocurilor depinde si de gradul de previziune de catre intreprinderile comerciale a evolutiei
cererii, de rezultatele activitatii de studiere a ei. O apreciere eronata a evolutiei urmatoare a
cererii - consecinta a unei studieri superficiale, nestiintifice a acesteia - poate avea drept
rezultate supra sau subdimensionarea stocurilor. Stimularea cererii depinde, de asemenea, de
activitatea promotionala si eficienta acesteia, de formele de organizare a vanzarii, de nivelul
deservirii consumatorilor etc.
Exigenta manifestata de intreprinderile comerciale fata de modul cum isi indeplinesc
furnizorii contractele influenteaza, de asemenea, nivelul stocurilor. Adaptarea graficului de
aprovizionare cu marfuri in functie de particularitatile cererii de marfuri, exigenta fata de
calitatea si sortimentul marfurilor, ca si fata de respectarea termenelor de livrare sunt
mijloace prin care intreprinderile comerciale pot asigura o evolutie normala a stocurilor de
marfuri, pot preveni rupturile de stoc, ca si aparitia unor stocuri de marfuri anormale,
supranormative.

4. Inventarierea stocurilor de marfa. Analiza stocurilor de mărfuri

Evaluarea corectă a patrimoniului prezintă importanţă deosebită pentru exactitatea şi
sinceritatea informaţiilor pe care le conţine bilanţul contabil referitoare la situaţia
patrimoniului şi a rezultatelor obţinute în perioada financiară încheiată, comparativ cu
perioada financiară precedentă.Pentru ca prin evaluare să se dea o imagine fidelă
patrimoniului, situaţiei financiare şi rezultatelor, la efectuarea evaluării trebuie să se respecte
anumite principii cum sunt:
Principiul valorii reale care presupune ca elementele patrimoniale să fie evaluate la un
cost (preţ) care să exprime valoarea lor reală, în vederea asigurării unui bilanţ real.
Principiul alegerii formei de evaluare a elementelor patrimoniale în funcţie de scopul
urmărit. Astfel, pentru înregistrările curente în contabilitate evaluarea se face la valoarea de
intrare a bunurilor în patrimoniu în funcţie de căile de dobândire a bunului respectiv, iar
pentru evaluările făcute periodic se foloseşte valoarea actuală sau de utilitate, utilizând preţul
zilei.
Principiul prudenţei care impune ca la evaluarea elementelor să se ţină seama de
deprecierile, riscurile şi pierderile posibile generate de desfăşurarea activităţii în viitor. Ca
urmare, nu este admisă supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv
subevaluarea cheltuielilor şi a elementelor de pasiv, ţinând seama de deprecierile, riscurile şi
pierderile posibile generate de desfăşurarea activităţii exerciţiului curent sau anterior.
 Principiul permanenţei metodelor care impune continuitatea în aplicarea normelor şi
regulilor utilizate la evaluarea în tot cursul perioadei financiare şi de la o perioadă la alta în
vederea asigurării comparabilităţii informaţiilor contabile.
În funcţie de modul de efectuare în timp a evaluării şi în funcţie de scopul urmărit se
disting mai multe momente principale de evaluare a mărfurilor, şi anume:
 evaluarea la intrare în patrimoniu;
 evaluarea la inventariere;
 evaluarea la bilanţ ( închiderea exerciţiului);
 evaluarea la ieşire din patrimoniu.
Evaluarea mărfurilor la data intrării în patrimoniu este practicată la înregistrarea
operaţiilor economice în contabilitate pe tot parcursul desfăşurării activităţii, fiind numită şi
evaluare curentă. Regula generală de evaluare la intrarea în patrimoniu este costul
istoric. Costul stocurilor trebuie să cuprindă toate costurile aferente achiziţiei şi
prelucrării, precum şi alte costuri suportate pentru a aduce stocurile în forma şi în locul în
care se găsesc în prezent.
Aceste costuri pot fi:
Costul de achiziţie, pentru bunurile dobândite cu titlu oneros; care cuprind:
 preţul de cumpărare,
 taxe de import şi alte taxe (cu excepţia acelora pe care întreprinderea le poate recupera
de la autorităţile fiscale),
 costuri de transport, manipulare şi alte costuri care pot fi atribuite direct achiziţiei de
produse finite, materiale şi servicii.
Reducerile comerciale, rabaturile şi alte elemente similare sunt deduse pentru a
determina costurile de achiziţie.
Exemplul 2.1.
Conform contractului de import entitatea comercială Tera-L a procurat de la furnizorul
OOO ”Alians Auto” mărfuri (piese de rezervă pentru automobile ЗИЛ, ГАЗ 53, ВАЗ)
conform facturii (invoice) în valoare de 1 199 995 RUR, la cursul indicat în Declaraţia
vamală de 0,4668 lei pentru 1 RUR, procedurile vamale conform calculului constituie suma
de 3 879,42 lei. Pentru plata TVA s-a transferat suma de 116 800 lei, iar în scopul achitării
procedurilor vamale s-a eliberat avans în numerar în sumă de 4 000 lei. La momentul
achitării cu furnizorul cursul BNM a constituit 0, 4698 lei/RUR.
Se cere:
 1) Determinarea costului de achiziţie a mărfurilor procurate.
 2) Efectuarea calculelor necesare şi contabilizarea operaţiilor în cauză.
Costurile de prelucrare a stocurilor rezultate din producţie proprie includ:
 costurile direct aferente unităţilor produse, cum ar fi costurile cu manopera directă;
 costurile indirecte, adică alocarea sistematică a regiei de producţie, fixă şi variabilă,
generată de transformarea materialelor în produse finite.
Alte costuri, care se includ în costul stocurilor numai în masura în care reprezintă
costuri suportate pentru a aduce stocurile în forma şi în locul în care se gasesc în prezent. De
exemplu, poate fi adecvata includerea în costul stocurilor a regiilor generale sau costul
proiectării produselor destinate anumitor clienţi.
Mai jos sunt enumerate exemple de costuri care nu trebuie incluse în costul stocurilor, ci
sunt recunoscute drept cheltuieli ale perioadei în care au survenit:
  Pierderile de materiale, manopera sau alte costuri de producţie înregistrate peste
limitele normale admise;
 Cheltuieli de depozitare, cu excepţia cazurilor în care astfel de costuri sunt necesare
în procesul de producţie, anterior trecerii într-o nouă fază de fabricaţie;
 Regii generale de administraţie care nu participă la aducerea stocurilor în forma şi în
locul în care se găsesc în prezent;
 Costuri de desfacere.
Evaluarea mărfurilor la data inventarierii se face la valoarea actuală (justă, de piaţă)
sau de utilitate, denumită şi valoare de inventar. Valoarea de inventar este deci egală cu
valoarea actuală, care este o valoare estimată, ce se apreciază în funcţie de piaţă şi de
utilitatea bunului pentru unitatea comercială.
Potrivit Regulamentului privind inventarierea valoarea de inventar este valoarea
stabilită la evaluarea elementelor patrimoniale la momentul inventarierii în funcţie de
utilitatea bunului şi preţul de piaţă (art.11).
Astfel, la inventariere fiecare element patrimonial se evaluează la valoarea actuală
ţinând seama de utilitatea bunului în unitate şi de preţul pieţei.
La data inventarierii pot fi stabilite valori, care delimitează stocurile în următoarele
categorii:
 stocuri care nu prezintă nici o depreciere şi pentru care valoarea de inventar este
egală cu valoarea de intrare (de bilanţ);
 stocuri depreciate fizic faţă de starea lor de intrare în patrimoniu, care se evaluează la
preţul posibil de valorificare şi la care, ca urmare, valoarea de inventar este mai mică
decât valoarea de înregistrare;
 stocuri la care utilitatea sau preţul pieţei creşte şi deci valoarea de inventar este mai
mare decât valoarea de intrare.
Evaluarea mărfurilor la bilanţ (închiderea exerciţiului). Evaluarea bilanţieră a
stocurilor constituie o acţiune complexă, efectuându-se cu prilejul închiderii conturilor la
finele exerciţiului, în vederea întocmirii bilanţului contabil. Ca regulă generală, şi cerinţă a
S.N.C. 2 “Stocurile de mărfuri şi materiale” şi IAS 2 Stocuri, la întocmirea bilanţului
contabil:
Stocurile trebuie evaluate la valoarea cea mai mică dintre cost şi valoarea realizabilă
netă.
Valoarea realizabilă netă este preţul de vânzare estimat în condiţiile normale de
activitate, diminuat cu costurile necesare finalizării lor, precum şi cu costurile de vânzare.
Costul stocurilor de mărfuri nu este recuperabil dacă aceste stocuri:
 au suferit deteriorări;
 au fost uzate moral integral sau parţial;
 preţurile lor de vânzare s-au diminuat;
 au crescut costurile estimate pentru finalizare sau costurile estimate; necesare pentru a
efectua vânzarea.
Practica diminuării valorii stocurilor sub cost, până la valoarea realizabilă netă, este
consecventă cu principiul conform căruia activele nu trebuie reflectate în bilanţ la o valoare
mai mare decât valoarea care se poate obţine prin utilizarea sau vânzarea lor.
De obicei, stocurile sunt diminuate până la valoarea realizabilă netă element cu element.
În unele cazuri poate fi mai adecvată gruparea elementele similare sau conexe. Acesta poate
fi cazul unor elemente de stoc care aparţin aceleiaşi game de mărfuri care au scopuri sau
utilizări similare, stocuri care sunt produse sau comercializate în aceeaşi zonă geografică, etc.
Estimarea valorii realizabile nete se bazează pe cele mai credibile dovezi în momentul
în care are loc estimarea valorii stocurilor şi trebuie să ia în considerare:
 fluctuaţiile de preţ şi de cost care sunt direct legate de evenimentele care au intervenit
după finele perioadei, în măsura în care aceste evenimente confirmă condiţiile
existente la sfârşitul perioadei
 destinaţia stocului existent sau, scopul pentru care stocurile sunt deţinute.
Astfel, valoarea realizabilă netă a stocurilor ce urmează a fi livrate în baza unor
contracte ferme pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii este preţul stabilit
contractual. În situaţia în care cantitatea contractată este mai mică decât cantitatea deţinută,
valoarea realizabilă netă a surplusului se va determina pornind de la preturile generale de
vânzare practicate pe piaţă.
Pentru fiecare perioadă ulterioară se efectuează o nouă evaluare a valorii realizabile
nete. Dacă acele condiţii care au determinat decizia de a diminua valoarea realizabilă netă au
încetat să mai existe, atunci valoarea cu care s-a reflectat diminuarea se va storna, astfel încât
noua valoare contabilă a stocului să fie egala cu cea mai mică valoare dintre valoarea de
intrare şi valoarea realizabilă netă revizuită.
Exemplul 2.2 .
La momentul elaborării rapoartelor financiare, 31.12.N entitatea Avantaj încearcă să
determine valoarea stocurilor la finele perioadei de gestiune. Informaţia despre stocurile de
mărfuri şi ambalaje deţinute sunt următoarele:
Tabelul 1. Evaluarea stocurilor de mărfuri la valoarea cea mai mică dintre cost şi
valoarea realizabilă netă

Nr.cr. Stocuri de Costul (valoarea Preţ de Costuri de V.R.N. Cea mai

mărfuri de bilanţ) vânzare vânzare mică
(finalizare) valoare
dintre cost
şi V.R.N.
1. Marfa A 10 000 12 000 1 500    
2. Marfa B 5 000 6 000 500    
3. Ambalaje 7 500 5 500 1 500    
  Total 22 500        
Se cere:
 1) Determinarea valorii stocurilor de mărfuri şi ambalaje la finele perioade, care vor fi
reflectate în raportul financiar al entităţii Avantaj.
 2) Contabilizarea operaţiilor şi comentarea situaţiei.
Evaluarea mărfurilor la ieşirea din patrimoniu , respectiv la darea în consum a unor
elemente patrimoniale sau alte ieşiri, se face la valoarea de intrare, care poate fi determinată
cu aplicarea următoarelor formule de determinare a costului. Pentru evaluarea mărfurilor la
ieşirea din patrimoniu, reglementările naţionale şi standardele internaţionale recomandă
următoarele metode de evaluare:
 metoda costului mediu ponderat (CMP);
 metoda prima intrare – prima ieşire (FIFO);
 metoda ultima intrare – prima ieşire (LIFO)*;
  metoda proxima intrare – prima ieşire (NIFO)**;
 metoda preţului cu amănuntul;
 metoda costului standard.
Notă. * şi ** nu se permit spre aplicare potrivit uzanţelor Republicii Moldova.
Costul acelor stocuri care nu sunt de obicei fungibile şi al acelor bunuri sau servicii
produse şi destinate unor comenzi distincte trebuie determinate prin identificarea specifică a
costurilor individuale.
Identificarea specifică a costului presupune atribuirea costurilor specifice elementelor
identificabile ale stocurilor. Acest tratament contabil este adecvat pentru acele elemente care
fac obiectul unei comenzi distincte, indiferent dacă au fost cumpărate sau produse.
Identificarea specifică nu poate fi folosită în cazurile în care stocurile cuprind un număr
mare de elemente care sunt, de regulă, fungibile. În aceste cazuri, metoda care permite
selectarea acelor elemente ce rămân în stoc estemetoda „primul intrat-primul ieşit”
(FIFO) sau metoda a costului mediu ponderat (CMP).
Metoda primul intrat-primul ieşit (FIFO) presupune ca primele elemente cumpărate
sunt cele care se şi vând primele şi, prin urmare, elementele care rămân în stoc la sfârşitul
perioadei sunt cele cumpărate sau produse cel mai recent.
Diverse tehnici de măsurare a costurilor, cum sunt metoda costului
standard sau metoda preţului cu amănuntul, pot fi folosite pentru simplificare, dacă se
consideră că rezultatele acestor metode aproximează costul. Costul standard ia în considerare
nivelurile normale ale materialelor şi consumabilelor, manoperei, eficientei şi capacităţii de
producţie. Aceste niveluri trebuie revizuite periodic şi ajustate, dacă este necesar, în funcţie
de condiţiile actuale.
Indiferent de metoda adoptată, evaluarea stocurilor reprezintă o problemă a cărei
rezolvare depinde de complexitatea structurii sortimentale, fiscalitate şi rentabilitate.
Structura sortimentală impune folosirea aceleaşi metode care să asigure o evaluare cât mai
exactă în raport cu realitatea, fără a amplifica volumul muncii de calcul.
Fiscalitatea şi rentabilitatea sunt principalii factori care condiţionează adoptarea unei
metode sau a alteia, deoarece evaluarea cantităţii de stocuri la sfârşitul perioadei este cheia
care conduce la supra sau subevaluarea profitului, iar pe această bază încadrarea sau nu în
principiul prudenţei.