În general, unui fir de păr îi este caracteristică o anumită

lungime, grosime, pigmentație, ondulație, unele degradări,

toate acestea raportate în primul rând la regiunea corpului din
care provine. Astfel, lungimea firului de păr constituie un
criteriu. În general se apreciază că părul uman este mai lung
decât cel animal. Se cunosc însă și multe excepții. Părul din
coama cailor sau cel din coada unor animale îl depășesc pe cel
uman. Dimpotrivă, părul uman recoltat din unele regiuni
anatomice — gene, sprâncene, barbă — poate fi mult mai
scurt. Indivizii care tund scurt părul de pe cap, poate fi mai
scurt decât cel din blana animalelor.
Grosimea firului de păr uman este uniformă pe toată
Iungimea lui, spre deosebire de părul animal care are o
grosime neuniformă, părul uman este mai subțire decât cel al
animalelor. Secțiunea transversală a firului de păr la om este
rotundă, cu excepția părului din barbă care poate avea o
secțiune ovulară, triunghiulară sau dreptunghiulară.
Firele de păr pot cădea natural (spontan) și în acest caz
rădăcina este dreaptă, iar bulbul gol, cornificat, fără teacă.
Detașarea firelor de păr având în vedere modalitățile expuse mai
jos, de regulă, sunt consecința acțiunilor violente, dar ruperea ori
smulgerea și rezultatul pieptănatului sau a altor activități ca
masajul, scărpinatul etc. Firele de păr rupte au capătul despicat,
neregulat.
La firele de păr smulse, teaca învelește bulbii deformați
care au forma de buton sau de evantai, cu rădăcina răsucită
sau curbată. Părul care a suferit lovituri cu corpuri
contondente prezintă cuticulă și corticolă clivată, parțial
detașată. La leziunile cu armele de foc, pe firele de păr se pot
identifica factori suplimentari ai împușcării.
Mirosul ​individual al omului — prezintă o însușire a
substanțelor mirositoare ale sângelui, transpirației, determinată
genetic și recepționată de câinele-biodetector specializat ca
particularitate irepetabilă a unui individ concret [60, p.4].
Trebuie deosebit mirosul ca simț, cu care sunt înzestrați oamenii
și unele animale,
capacitatea lor biologică de a percepe și a deosebi emanații
sitoare [4, p.639], care nu există în afara organismului
în viață și urmele de miros ca substanțe mirositoare în
cantități moleculare. Acestea din urmă pot fi colectate prin
metode de contact, păstrate iar mai apoi examinate pe calea
expertizei (constatării) și folosite în procesul de investigare
a infracțiunilor.
Trebuie notat că substanțele mirositoare de transpirație
permanent însoțesc sursa lor de proveniență, mecanic sau
sub acțiunea evaporării, absorbției, condensației și a altor
procese fizico-chimice se transmit la obiectele
înconjurătoare. Sub formă de semne, care caracterizează
individul, ele se mențin un timp pe obiectele care au fost în
contact cu el și se răspândesc prin aer în mediul
înconjurător. Astfel de concentrare a substanțelor
mirositoare, care caracterizează individul, sunt numite
mirosurile individuale.
Mecanismul formării mirosului individual în general
poate fi prezentat ca proces de secreție a substanțelor
mirositoare de la corpul uman sau desprinderea unui
fragment al altei urme mirositoare care a apărut ca rezultat
al contactului individului cu sursa de miros.
În literatura criminalistică, noțiunea de „miros
individual” deseori se interpretează ca amestec de gaz și
aburi, evaporate de pe corpul uman și care îl însoțec sub
formă de „trenă". Proprietățile mirosurilor individuale se
determină prin substanțele lor componente, care au
capacitatea de a se volatiliza, evapora În anumite medii,
diviza, proprietatea de a difuziona (îmbibarea în materia
purtătoare de miros), amesteca și de a se împrăștia, ceea ce
și determină perioada nesemnificativă „a vieții” mirosulUi
individual și explică necesitatea colectării imediate de pe ele
a probelor de miros. Posibilitatea primirii informației
integrale despre individ, conform mirosului individual, este
condiționată de proprietatea mirosului primar de a se diviza
în câteva elemente secundare, întru-totul posedând
proprietățile obiectului
purtător de miros. Dar posibilitatea de mișcare a
substanțelor mirositoare (volatilizarea, difuzia) îi permit să
ajungă la receptorii olfactivi ai biodetectorului cu ajutorul
curentului de aer.
Mirosul individual, lăsat de către infractor sau de alte
persoane implicate în infracțiune, au o legătură
indiscutabilă cu cazul cercetat. Probele de pe obiectele
purtătoare de miros sunt materiale și pot fi colectate,
prelucrate, divizate, păstrate, supuse cercetărilor. Mirosul
individual al unei persoane concrete se deosebește calitativ
de același miros al unei altei persoane și pot fi folosite
pentru identificare. Mirosul individual, precum și probele
colectate, pot contribui la determinarea elementelor
infracțiunii (locul, timpul, metoda și alte împrejurări ale
evenimentului petrecut), determinarea complicității
subiectului la infracțiune.
În practica criminalistică se folosesc mai cu seamă
urmele de miros rămase în urma contactului nemijlocit al
omului cu obiectele ambianței înconjurătoare. Aceste probe
de miros pot fi folosite de mai multe ori, spre deosebire de
cele „nefixate” și nu numai cu concursul câinelui de urmărire,
dar și al unor câini special instruiți pentru identificări în
condiții de laborator, precum și în forma unor bancuri de date
cu urme de miros ale presupușilor infractori de la locul
faptelor rămase cu autori necunoscuți.
 Întrucât urmele de miros sunt un gen de urme specifice ce
nu pot fi percepute vizual, nu pot fi examinate cu anumite
tehnici, manifestându-se ca o „semnătură chimică” a omului
și a substanțelor materiale, de cele mai multe ori, ele sunt
tratate ca varietate de microobiecte [2, p.289].
Deci, dacă pornim de la mecanismul de formare, de
depistare și utilizare a acestora, trebuie catalogate la
categoria microobiectelor (aflate în stare găzoasă). Acestea
sunt invizibile, în activitatea de procesare a lor ne conducem
de regulile de lucru cu microurmele, pot fi depistate doar cu
concursul biodetectorului specializat (a câinilor dresați),
adică este vorba de un gen deosebit de substanțe gazoase,
care în aspectul procesual-penal
uneori sunt numite și „probe ultramateriale” [38, p. 15],
de altfel similar cu molecula ADN, care la fel nu este
vizibilă în micro. scop. De aceea, problematica
odorologiei, în opinia noastră, buie desfășurată în
capitolul consacrat analizei urmelor lăsate de om,
întrucât sângele este unul din cele mai relevante surse de
consevare și individualizare a mirosului uman.
Urmele de miros (inclusiv umane), după perioada de
conser_ vare în timp, pot fi clasificate în trei subgrupe: -
urme proaspete (uneori denimite și „fierbinți"), de o
vechime ce nu depășește I oră de la apariția lor; - urme
normale, cu vechimea de mai mult de o oră, însă mai puțin
de 3 ore și urme vechi care s-au format de mai mult de 3
ore. Desigur, această clasificare este destul de
convențională, întrucât uneori în locuri deschise, fără vânt,
urmele se pot păstra și peste 15 ore. De aceea, ea este
valabilă pentru urmele create pe obiecte în cadrul unor
contacte temporare cu diverse părți ale corpului uman
(chibrituri, pixuri etc.) [38, p. 15].
După mecanismul de formare, urmele de miros pot fi
convențional divizate în urme-surse de miros (urme de om,
animale, obiecte solide și lichide etc., de pe suprafața
cărora moleculele substanței se emană continuu, acționând
asupra receptorilor olfactivi) și urme-mirosuri — amestec
de aer și molecule mirositoare în lipsa sursei de miros
(obiectul-corp mirositor lipsește, iar mirosul lui a rămas),
ce se caracterizează ca un fenomen unic, de o singură dată,
legat de evaporarea moleculelor mirositoare și dispersarea
rapidă a lor în spațiu.
Revenind la sistematizarea generală a urmelor de natură
biologică, trebuie menționate și alte criterii, de exemplu —
dup​ă ​gradul de percepere, pot fi evidențiate urme vizibile,
slab-vizibil​e ​și invizibile (latente); după particularitățile
obiectului primitor urme de adâncime, de suprafață și mixte;
după starea de agreg​a​ție a urmelor biologice, acestea pot fi
atât în stare solidă (usca​te​
), lichide sau umede (dacă acestea
sunt urme de impregnare), câ​t ​ș​i ​în stare gazoasă (urmele de
miros).