Modernismul este curentul literar, manifestat cu predilecție, în perioada interbelică , ale că rui tră să turi sunt

teoretizate de E. Lovinescu și promovate, în special, prin intermediul cenaclului și al revistei Sburătorul. În perioada
interbelică, poezia româ nească s-a confruntat cu o dublă criză : una intrinsecă – cea a limbajului exploatat la maximum de
Eminescu – și una extrinsecă – a comunică rii artistice determinate de tragedia Primului Ră zboi Mondial. Se construiește
o poezie nouă , explorâ nd noi zone ale emoției artistice și noi spații ale limbii, "anexâ nd" poeziei arii lexicale considerate
pâ nă atunci apoetice. Blaga își construiește viziunea poetică pe metafora revelatorie, Tudor Arghezi pe construcții
oximoronice, iar Ion Barbu pe metonimie.
Tudor Arghezi a afirmat "programatic" estetica urâ tului în poemul "Testament" ("Din bube, mucegaiuri și
noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi"), dar a justificat cu texte revelatoare în volumul "Flori de mucigai".
Titlul, la nivel stilistic, se validează ca un oximoron, care pare a copia modelul baudelairian din "Les fleurs du mal".
Arghezi asociază un lexem din sfera frumosului – "flori" – cu unul din cea opusă –"mucegai". Florile sugerează
prospețimea, varietatea formelor și culorilor din Universul natural vegetal. Prin sensul denotativ al sintagmei, Arghezi
ancorează imaginarul poetic în sfera spațiului închis, neted, specific închisorilor, propice "florilor de mucegai", pete de
culoare în cadrul unui univers tern, mohorâ t, dezolant. Substratul antropologic ne determină să încadrăm această poezie
în categoria poeziilor manifest. De fapt, poezia traduce, prin simboluri artistice, atmosfera sumbră a închisorii Vă că rești
în care poetul a stat.
Prezența eului liric marcat textual prin verbe la pers. I singular ("am scris", "am silit") și forme pronominale de
pers. I ("mă", "m-" ) pune în evidență lirismul subiectiv exprimat.
Textul liric este alcă tuit din două strofe asimetrice, prima fiind "polimorfă ", iar a doua un catren. Deși evocă
atmosfera detenției, a revoltei și a suferinței umane, datorate condamnă rii nedrepte, poemul arghezian se referă la truda
creației.
Primele versuri ("Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un perete de firidă goală") trimit spre dubla scriitură :
aceea exorcizatoare a inscripțiilor schivnicului în chilia goală și aceea invocatoare a demonilor solitudinii. Aceasta din
urmă tutelează întregul volum. Este în toate aceste ipostaze ale inscripției "cu unghia" și, desigur, în aceea a artei
argheziene, o ostentativă înlocuire a artei poetului ce sapă în arama nepieritoare cu o artă ce se mulțumește să zgâ rie
tencuiala. Poetul florilor de mucigai a ajuns la zid, la peretele de firidă care închide și dincolo de care nu sunt decâ t
nimicul și tenebrele. Renunțarea la "har" e remarcată chiar de la început, hă urile imaginarului să u nu le absorb.
Ca și alții, căutâ nd pe Dumnezeu, a întâ lnit Diavolul în calea lui. Pierzâ nd "unghia îngerească", metaforă pentru
inspirația poetică de natură divină pe care poetul încearcă să o recupereze, a lă sat să-i crească o unghie demonică, "de la
mâna stângă". Cu aceasta va scrie "pe întuneric" și "în singurătate". De fapt, epitetul "firidă goală", enumerațiile
substantivale ("pe tencuială", "pe perete", "pe întuneric", "în singurătate") sugerează ambianța nefavorabilă actului poetic
și generează impresia de captivitate a spiritului, lipsa grației divine. Cel lă sat în întuneric nu are nicio consolare, niciun
animal mistic inspirator. El nu se mai posedă, e posedat, e pradă demoniei: "le-am scris [...] Cu puterile neajutate/ Nici de
taurul, nici de leul, nici de vulturul". Enumerația aceasta desemnează secunzii celor trei evangheliști: Luca, Marcu și Ioan.
Pe aceștia, iconografia creștină îi înfă țișează împreună cu respectivele simboluri semnificâ nd: jertfa (taurul), puterea și
tă ria bă rbă tească (leul) și imaginea Sfâ ntului Duh (vulturul). Nu este amintit Matei, al că rui simbol este îngerul.
Își numește versurile "stihuri fără an", "stihuri de groapă". Poezia iese din temporalitate, se proiectează într-un gol
ambiguu. Sintagma "stihuri fără an" semnifică lupta poetului cu timpul, o constantă a liricii argheziene. Ca și tâ nguirea
folclorică ce se naște dintr-o jale cosmică , apropierea de moarte, acel lamento existențial, e sugerat de o altă sintagmă -
"stihuri de groapă". Bocetul e o câ ntare a morții, iar aici ne aflăm tot timpul în prezența morții. Moartea este cea care a
încremenit timpul și spațiul. Aceste stihuri de "sete de apă", "de foame de scrum" se mulează pe golurile existențiale, pe
dorințele neîmplinite, pe viața netră ită . S-a spus că prin aceste cuvinte e redată estetica urâ tului. Așadar, poezia lipsei, a
setei, a foamei de a fi este "Flori de mucigai".
Nimic nu rodește, decâ t un rod negativ, monstruos. Unghia îngerească "s-a tocit", nu a mai crescut. Ultimul vers
"Sau nu o mai am cunoscut" conține o perturbare topică, semn al modernită ții
A două strofă , un catren, propune imaginea unui univers exterior, la fel de ostil ca și celă lalt. Spațiul interior și
spațiul exterior se află în consonanță : "Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară..". Verbele la imperfect ("îndura", "era")
transmit ideea continuită ții stă rii de dizgrație a eului liric, percepută dureros. Mâ nă, motiv central al textului poetic, prin
semnificații, devine simbolul actului creator și al destinului artistului. Din pricina privațiunilor îndurate, "unghia
cerească" s-a transformat într-o gheară . Verbul "m-am silit" introduce ideea de revoltă , atitudine specifică poeziei
moderne și relevă încrederea în forțele proprii. Poetul va continua să scrie în ciuda orică ror adversită ți ale sorții cu
unghia "de la mâna stângă". Această sintagmă simbol anunță noua formulă literară : dacă pâ nă la el s-a scris cu "mâna
dreaptă", adică frumos, de acum poetul va scrie cu "mâna stângă " valorificâ nd estetica urâ tului.
La nivel morfologic, Arghezi folosește substantive ce conturează imaginea unui spațiu închis: firidă , întuneric,
singură tate. Lexemele din câmpul semantic al privațiunii: "de sete, de foame de scrum", validează ideea experienței
detenției ca o anticameră a morții.
În opinia mea, toată această ficțiune a neputinței, a nesilinței, a modifică rii mâ inilor este dovadă că poezia e a unui
poet condamnat. "Flori de mucigai" e o "poezie a condamnării la poezie". Prizonier la propriu și la figurat, Arghezi învață
pe viu că "somnul rațiunii naște monștri", în accepția lui Goya. Ca ʺoperator de limbajʺ, el este un ʺpoeta artifexʺ (artizan)
sau un ʺpoeta faberʺ (fă urar) al că rui geniu preschimbă tot ce atinge ʺîn aur liricʺ (P. Constantinescu).