Curent literar dezvoltat în strâ nsă legă tură cu condiţiile social-istorice ale secolului al XlX-lea, realismul se impune ca

termen pentru o nouă orientare estetică, definită ca expresie a banalităţii cotidiene. Curentul se caracterizează prin
reprezentarea veridică a realită ţii, prin absenţa idealizării personajelor şi a circumstanţelor, prin propunerea unei
viziuni obiective şi imparţiale asupra lumii.
Judecat în ansamblu, Moromeții este un nou roman prin originalitatea tipologiei și profunzimea creației. Sufletul rural
este acela rudimentar, obsedat de avere. Preda prezintă niște ță rani inteligenți și ironici, complecși ca structură morală .
"Cel din urmă țăran" (Nicolae Manolescu) se comportă diferit în cele două volume ale romanului. Pentru Moromete,
pămâ ntul semnifică condiția etică a individului, care-i asigură independența în mijlocul lumii. Drama lui se declanșează
câ nd puterea banului îl pune pe ță ran în situația de a face din producția sa o marfă . Moromete n-a vă zut niciodată valoarea
comercială a produselor pă mâ ntului. Fă ră să știe, cei trei bă ieți acționau în spiritul veacului. La fel ca mulți din sat își doreau
să facă bani. Modelul lor e Tudor Bă losu. Moromete are o concepție patriarhală și, voind să-și lecuiască fiii de boala
câ știgului, îi lasă să se ducă de mai multe ori la munte. Insuccesul nu îi dezarmează și plă nuiesc să fugă de acasă.
Presat de fonciire și de bancă, Moromete acceptă , după lungi ezită ri să -l lase pe Achim să plece cu oile la București,
pentru a câ știga bani. Însă banii nu vin și după oarecare vreme, ță ranul află ca băieții lui vor să-l jefuiască și să -l pă ră sească.
Pâ nă atunci ținuse piept perceptorului, jandarmului, lui Tudor Bă losu, tră ise senin cu un sentiment înalt al independenței.
Acum odată cu plecarea bă ieților începe declinul personajului.
Lumina pe care Moromete o descoperă în întâ mplă rile și faptele vieții se stinge, iar fă ră liniște, existența nu mai este o
încâ ntare, ci o povară : "Cum să trăiești dacă nu ești liniștit?" .
Momentul culminant al acestei crize se desfă șoară la hotarul lotului de pămâ nt. Preda își pune eroul în condițiile în
care personajul lui Rebreanu să vâ rșea un gest mistic, să rutâ nd pă mâ ntul. Moromete nu face niciun gest simbolic. Închis în
lumea gâ ndurilor, el supune unei judecă ți aspre lumea nevă zută care i-a să lbă ticit copiii: "Mi-a arătat mie cineva un drum
mai bun pentru ei pe care eu să-l fi ocolit fiindcă așa am vrut eu? S-au luat după lume, nu s-au luat după mine!ʺ.
Drama lui nu este de ordin economic, ci moral. Gâ ndul pră bușirii unei ordini durabile este primit cu o tristețe rece.
Muțenia în care alunecă e o stare de criză și, în mod simbolic, o dispariție. Sfâ rșitul lui Ilie Moromete este sfâ rșitul unei
mentalită ți de origine arhaică . Detronat cu brutalitate de timpul neră bdă tor, el este un "rege fără țară".
Pâ nă la Preda, proză româ nească studiase pe ță ran mai ales sub unghiul existenței automatice, al perfecțiunii
adaptă rii la mediu. "Cu Moromeții, țăranul este scos din știutul traseu stereotip și constrâns să mediteze la adevărată lui
condiție" (Mihai Ungheanu).
În volumul al doilea, Preda are nevoie de imaginea mai largă a satului ca să potențeze drama lui Moromete. Deși a
cunoscut o perioadă de prosperitate și și-a refă cut averea, Moromete nu se mai poartă ca înainte. El dispare ca erou activ și
se impune, în schimb, Niculae. Discuțiile dintre cei doi, destul de numeroase, au semnificația unei confruntă ri între două
concepții de viață, între două civilizații. Niculae crede într-o "nouă religie a binelui și a răului" și devine "apostolul" dogmatic
al ideilor socialiste, care prevă d "înnoirea" radicală a satului.
Moromete nu se împacă cu gâ ndul că rostul lui în lume a fost greșit și că ță ranul trebuie să dispară . Ideea nu numai că
îl derutează, dar îi produce o disperare fă ră de margini. Există în acest sens o scenă de mare forță artistică în care bă trâ nul,
udat de o ploaie de vară , sapă un șanț în jurul șirei de paie din gră dină și discută cu un personaj imaginar, în timp ce în altă
parte a satului se pun la cale schimbă ri hotă râ toare pentru destinul ță ră nimii: "Până în clipă din urmă, omul e dator să țină
la rostul lui, chit ca rostul asta cine știe ce s-o alege de el".
După el, nu dispare numai o clasă, ci o întreagă civilizație. Criza lui Moromete este pusă, după cum se vede, în termenii
supremi de conștiință , confirmâ ndu-se parcă vechea observație polemică a lui Că linescu: "Țăranul și Kant își pun aceleași
probleme , cu deosebire că cel din urmă le rezolvă cu altă tehnică!".
În ultimele capitole, Moromete dispare ca personaj și tot ce se întâmplă se desfă șoară fă ră Moromete și în afară
conștiinței sale. Puținii ani care i-au mai ră mas, îi tră iește în tăcere și moare lent, ca și cum viața s-ar scurge din el, nu
înainte de a exclama cu o trufie pe care ar vrea să o pă streze și dincolo de moarte : "Domnule... eu întotdeauna am dus o viață
independentă!".
Marin Preda analizează procesul istoric al destră mă rii celei mai vechi clase sociale româ nești. Criza satului arhaic va
deveni tragedia unei umanită ți pe cale de dispariție. Legile implacabile ale istoriei vor juca acum rolul acelui "fatum" clasic.
Ilie Moromete este un personaj exponențial al că rui destin exprimă moartea unei lumi. Ț ă ranii din Siliștea-Gumești se
rotesc, se judecă și acționează în jurul pă mâ ntului. Totuși, o detașare definitivă de această obsesie se înregistrează în
planurile de viitor ale lui Achim, Nilă , Paraschiv; Boțoghină pune propria viață mai presus de pă mâ nt, iar Niculae așază
studiul.
În volumul al doilea, locul ță ranului individual este luat de colectivitate. Reprimarea ță ranului se face prin mijloace
birocratice: fonciirea, cotele, imposibilitatea comerțului cu grâ ne.
În concluzie, Preda a pus în discuție soarta ță ranului. Dacă în primul volum, s-a vă zut convingerea că oricâ te
schimbă ri s-ar produce, lumea lui e o lume stabilă , în volumul al doilea, noua ʺideologieʺ și timpul neră bdă tor, au ucis
individul, dar nu colectivitatea.