Comedia este specia genului dramatic care evocă întâmplări, personaje, moravuri într-o manieră care stârneşte râsul,

având de regulă un final fericit. Etimologic, termenul "comedie" provine din fr "comédie", lat "comoedia" şi gr "komoida" şi
înseamnă "cântec de sărbătoare ". Termenul se trage din sărbătorile închinate zeului Dionysos, sărbători ce se asemănau
unui praznic, la sfârşitul căruia se adresau glume şi ironii.
"O scrisoare pierdută" este o comedie de moravuri care dezvăluie viaţa publică şi de familie a unor politicieni care,
ajunşi la putere, sunt caracterizaţi de o creştere bruscă a sentimentului de parvenire. Acţiunea se desfăşoară în " capitala
unui judeţ de munte", pe fundalul agitat al unei campanii electorale. Vaga determinare spaţio-temporală " se transformă într-
o metaforă a unei lumi mai largi", derivând din intenţia clasicului de a reflecta în particular generalul.
Din punct de vedere al compoziţiei, opera se construiește din 4 acte, corespunzătoare momentelor subiectului: actul I-
intriga, întrucât expozițiunea este constituită de tabela de personaje de la începutul operei, actul al II-lea - desfășurarea
acțiunii, actul al III-lea - punctul culminant și actul al IV-lea - deznodământul).
Scrisoarea are statut de suprapersonaj. Din obiect al unei relații intime, ea capătă rezonanță publică şi devine obiect de
șantaj politic. Direct sau indirect, de aproape sau de departe, traseul scrisorii tulbură întreaga comunitate și o împarte în 3
categorii. O primă categorie este formată din cei care, având scrisoarea, se iluzionează că vor deține puterea politică. Liderul
lor este Cațavencu care dorea să ajungă astfel deputat. A doua categorie este formată din cei care intră în panică la
pierderea scrisorii și implicit a puterii. Cei mai panicați sunt Zoe și Tipătescu. A treia categorie este formată dintr-un singur
personaj, anume cetățeanul turmentat, care nu are pofte politice și este cel care duce scrisoarea la adevărata sa valoare.
În operă există și o a doua scrisoare pierdută: cea a becherului (tot cu semnificaţie amoroasă şi politică): ea repetă
traseul celeilalte, dar nu se mai întoarce la destinatar, semn că politica șantajului nu eșuează întotdeauna. Dandanache
reușise să devină un pretendent al statutului de deputat datorită acesteia. Scrisoarea pierdută adună oameni cu interese
diferite, creează adversități și tulbură societatea.
Conflictul evidenţiază opoziţia dintre aparenţă şi esenţă. În cazul de faţă, este unul banal: pierderea unei scrisori, în
aparenţă; în esenţă, devine un conflict grav pentru că vizează mecanismul politic al alegerilor. Cele opt personaje antrenate
în frământările vieţii politice locale se dispun în două nuclee de putere, inegale ca dimensiune şi ca prestanţă:
Tipătescu+Trahanache+Zoe şi gruparea independentă din jurul lui Caţavencu.
Tehnica de construire a subiectului este aceea a bulgărelui de zăpadă, prin care un fapt minor provoacă tensiuni ce se
amplifică mereu. Dramaturgul face ca inițial să nu vedem decât efectele, agitația produsă de un eveniment cauză petrecut în
afara scenei și dezvăluit parțial. Apar pe rând în scenă Tipătescu, Trahanache și Zoe - șantajați cu publicarea scrisorii în
"Răcnetul Carpaților". Apare apoi în prim plan Cațavencu, această prezență făcând conflictul fundamental pe deplin conturat.
Scena întâlnirii celor doi poli puternici ai acestui conflict Tipătescu-Caţavencu (act II, scena 9) reprezintă un prim nod de
maximă tensiune ce anticipă punctul culminant: Tipătescu îi ordonă lui Pristanda arestarea lui Caţavencu, dar Joiţica cere
eliberarea adversarului care e adus în casa prefectului.
Structura comediei nu este liniară, întrucât conflictul este complicat prin diverse tehnici. O primă tehnică realizează
grefarea de conflicte secundare pe axul conflictului principal. Personajele se regrupează mereu, de la o scenă la altă,
întâlnind noi forme antagonice. Un conflict secundar este acela determinat de intervenţiile cuplului Farfuridi-Brânzovenescu,
iritat de vestea trădării lui Tipătescu (act I, scena 6 ; act II, scena 13); cei doi încearcă să deconspire trădarea printr-o
scrisoare anonimă trimisă celor de la Centru. Conflictul este palid iniţial, apoi declarat "trădare să fie, dacă o cer interesele
partidului, dar s-o ştim şi noi".
Un conflict deschis este cel dintre Farfuridi şi Caţavencu – cei doi se duelează în discursuri, de fapt parodii ale
discursurilor politice, concurând în demagogie şi beţie de cuvinte. Conflicte se creează şi în interiorul triunghiului conjugal.
Între Trahanache şi Tipătescu este un conflict latent, niciodată deschis datorită soţului înşelat care acceptă adulterul, făcând
pe naivul din «enteres». Apele sunt tulburi şi în relaţia Zoe-Tipătescu. Speriată de şantajul lui Caţavencu, Zoe a decis să-l
susţină şi îi cere acelaşi lucru şi amantului ei, apelând chiar la un şantaj sentimental.
Altă tehnică utilizată de Caragiale este repetiția, folosită cu scopul de a obține simetrie compozițională și de a crea
efecte comice – repetiția unui personaj prin altul, adică substituirea lui Cațavencu cu Dandanache, intrările cetățeanului
turmentat în scenă și replica acestuia ʺeu cu cine votez?ʺ. Pentru rezolvarea conflictului, dramaturgul găsește o soluție
ingenioasă, nicidecum tipică: un final spectaculos și de o adâncă morală. Aceasta a fost numită tehnica supralicitării, căci nu
va câștiga niciuna din părțile antrenate în conflict, ci un element din afară - Agamiță Dandanache.
Evoluţia inversă a grupurilor adverse (anticlimaxul) se explică prin faptul că cei care păreau că vor pierde se salvează
până la urmă prin pierderea repetată a scrisorii, iar cel care credea că o să câştige pierde, subordonându-se servil Zoei.
Personajele sunt aservite de hazard, pe care îl recunosc numindu-l noroc sau interes: "S-a întors norocul", "începe să te
părăsească norocul și să treacă de partea noastră".
Interferența intereselor susține ideea conform căreia toate personajele au interes să parvină, să primească ceea ce li se
cuvine, să-și mențină statutul. Astfel, noțiunea în sine de politică și-a pierdut sensul și a căpătat conotații banale.
G. Ibrăileanu a afirmat că personajele lui Caragiale fac concurenţă stării civile. Criticul P. Constantinescu propune
anumite tipuri sau caractere : încornoratul – Zaharia Trahanache, junele-prim - Ștefan Tipătescu, tipul cochetei şi al
adulterului - Zoe, tipul politic al demagogului – Caţavencu, Farfuridi, Dandanache, tipul cetăţeanului - Cetățeanul turmentat,
tipul slugarnicului - Pristanda, al raissoneur-ului – Brânzovenescu.
Deși există mai multe tipuri de comic (de situație, de caracter, de nume), sursa cea mai bogată o reprezintă limbajul
personajelor. Fiecare personaj rămâne memorabil prin unele replici care, fie îl caracterizează, fie îi dau nota comică:
Tipătescu: ʺEu sug sângele poporului!ʺ, Cațavencu: ʺNoi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în țara noastră! ʺ,
Cetățeanul turmentat:ʺeu pentru cine votez?ʺ, Trahanache: ʺai puțintică răbdareʺ.
În opinia mea, comediile lui Caragiale, deşi sunt inspirate din realitatea secolului al XIX-lea, aduc în faţa spectatorului un
univers comic de eternă actualitate. Lumea înfăţişată se caracterizează prin complicităţi dezonorante, demagogie, lipsa
conştiinţei civice. Este ilustrată viziunea asupra societății, resimțite ca un derizoriu ʺtheatrum mundiʺ, cu actori ce alcătuiesc
un caleidoscop de figuri șocant de absurde.