Universitatea SPIRU HARET

Facultatea ȘTIINȚE ECONOMICE

Specializarea CONTABILITATE ŞI INFORMATICĂ DE GESTIUNE

Disciplina Informatică de gestiune (baze) și Internet

Prof univ. dr Mareș Marius Daniel

Prezentare sintetică a lecţiilor

1. Bazele teoretice ale prelucrării automate a datelor

Introducere
Pentru cunoaşterea şi gestionarea eficientă a unei unităţi economice este necesară parcurgerea mai multor etape:
delimitate precis a obiectivelor; identificarea evenimentelor şi faptelor care generează date; stabilirea
purtătorilor materiali de informaţie; stabilirea metodelor şi instrumentelor prin care se culeg, se înregistrează şi
se prelucrează datele, precum şi a modalităţilor de transfer al acestora către destinatar.

Obiective:
Sistem informaţional, sistem informatic. Sistem de numeraţie - coduri de reprezentare a datelor
Perceperea corectă a noţiunilor– dată, informaţie, decizie. Managementul informaţiei.
Managementul strategic şi deservirea acestuia prin instrumente informatice

Cuvinte cheie
informaţie BIT managementul informaţiei cod de reprezentare cod EBCDIC
dată sistem informatic sistem informaţional sistem de numeraţie sistem de numeraţie binar

1.1 Dată, informaţie, decizie, managementul informaţiei

Pentru cunoaşterea şi gestionarea eficientă a unei unităţi, trebuie identificate evenimentele şi faptele
care generează date, trebuie delimitate precis obiectivele cunoaşterii şi conducerii, trebuie stabiliţi purtătorii
materiali de informaţie, precum şi modalităţile prin care se culeg şi se înregistrează datele, metodele şi
instrumentele de prelucrare a acestor date şi destinaţia informaţiilor, transferul lor la destinatar. Data reprezintă
o înşiruire de caractere numerice sau alfanumerice, ce au o anumită semnificaţie. Datele sunt reprezentate
prin şiruri de caractere, simboluri, cifre, cuvinte; fiind sunt supuse procesului de prelucrare duc la obţinerea
informaţiilor ce reprezintă semnale, ştiri despre evenimentele sau procesele economice care au loc în cadrul unei
unităţi
În general, informaţia rezultată în procesul cunoaşterii este privită ca o cunoştinţă, o reflectare a
realităţii obiective în conştiinţa umană. Definind cunoaşterea ca „un proces complex de însuşire, apropiere,
reconstrucţie a realităţii obiective de către subiect”, informaţia vizează fiecare din elementele noi, în raport cu
cunoştinţele prealabile, cuprinse în semnificaţia unui simbol sau a unui grup de simboluri. Cunoaşterea
teoretică, adâncirea cunoaşterii prin intermediul gândirii pătrund în esenţa lucrurilor, sesizează legăturile
interne, cauzele şi legile lor. Ea are loc pe baza prelucrării datelor obţinute de cunoaşterea empirică, de procesul
de reflectare a obiectelor în procesul interacţiunii nemijlocite a omului.
Informaţia este caracterizată în mare măsură prin gradul de subiectivitate-obiectivitate. Informaţiei
trebuie să i se asocieze o valoare de utilitate, respectiv speranţa de economie, calculată prin diferenţa realizată
între efectele unei decizii promovate, în şi fără elementul „cunoaştere” a informaţiei respective. Valoarea de
utilitate a unei informaţii este strict dependentă de aspectul fizic, dar şi de aspectul uzurii morale, aspect
prioritar datorat mediului caracterizat printr-o maximizare a dinamismului acestuia. Informaţia este supusă unui
risc ridicat de degradare, indus de acţiunile de producere şi de difuzare, acţiuni rezultate din interacţionarea
multiplă şi complexă cu suma informaţiilor dintr-un mediu. Riscul de degradare a informaţiei este influenţat de
executarea procesului de prelucrare într-un anumit context spaţial şi temporal, de suma utilizatorilor, precum şi
de atitudinea acestora faţă de aceasta.
După situarea în timp informaţiile pot fi: active, pasive şi previzionare. Informaţiile active sau
operative sunt informaţiile care reflectă activitatea curentă, în mod operativ, adică la locul şi momentul

1
producerii unui efect sau proces economic. Acestea sunt utilizate de către conducerea unui agent economic în
influenţarea imediată a activităţii unităţii respective. Informaţiile pasive reprezintă informaţiile care reflectă o
activitate trecută a unei unităţi economice şi sunt utilizate de către organele de conducere pentru a influenţa
perioada viitoare. Informaţiile previzionare privesc perioada viitoare şi se obţin pornind de la analiza
informaţiilor istorice sau pasive.
Pentru a fi eficientă, informaţia trebuie să fie fundamentată ştiinţific, trebuie să fi oportună, trebuie
să fie captată la timp şi de cine trebuie, trebuie să fie clară şi să nu fie contradictorie.
După conţinut, informaţiile sunt: elementare, complexe şi sintetice. Informaţiile elementare reflectă
un singur moment din activitatea întreprinderii şi se obţin prin prelucrarea datelor ca urmare a producerii unui
fenomen sau proces economic. Informaţiile complexe se obţin prin prelucrări succesive de informaţii
elementare. Ele au rolul de a centraliza întreaga activitate desfăşurată de o unitate economică pe o anumită
perioadă. Informaţiile sintetice se obţin în munca de analiză şi ca urmare a prelucrării informaţiilor complexe şi
elementare.
Având în vedere forma concretă pe care o poate lua informaţia în momentul stocării pe un suport tehnic,
aceasta se poate afla sub formă analogică şi digitală.
Forma analogică a informaţiei presupune reprezentarea fenomenelor fizice, imagini fixe, sunete şi imagini în
mişcare, aşa cum sunt ele percepute de dispozitivele tehnice de înregistrare, fără a fi necesară o conversie sau codificare
a acestora, înainte de transmitere sau memorare pe suporturile tehnice de date.
Forma digitală se obţine pornind de la fenomenul real sau de la forma analogică a acestuia, în ambele cazuri
având loc o codificare numerică, o evaluare cantitativă, o cuantificare a fenomenului care face obiectul reprezentării. Pe
suportul tehnic, informaţia se prezintă ca o succesiune de valori binare (0 şi 1), ordonate după un sistem de reguli (cod).
delimitarea acestora după forma de exprimare.
Din punct de vedere al conţinutului informaţiei, se pot identifica următoarele clase: date numerice,
alfabetice sau alfanumerice; texte, care sunt organizate în documente, pagini de texte, paragrafe, fraze şi cuvinte;
documente grafice (imagini fixe), care sunt percepute prin afişarea pe monitorul calculatorului, prin scrierea lor la
imprimantă sau la dispozitivul de realizat desene (plotter); secvenţe audio generate de vocea umană, fenomene din
realitate sau sintetizatoare electronice, de voce şi acustice; secvenţe video de natură animată sau film, percepute de
dispozitive specializate de tipul camerei de luat vederi sau generate de programe de grafică bi sau tridimensională.
Decizia are un rol major asupra informaţiei, urmărind armonizarea obiectivelor cu resursele, pentru a
rezulta o eficienţă maximă. Calitatea deciziei depinde de precizia în interpretarea elementelor informaţionale, de
nivelul de pregătire a decidenţilor şi de utilizarea unor metode moderne de prelucrare. Din punct de vedere
conceptual şi informaţional, pregătirea şi susţinerea deciziilor trebuie să fie asumate de către grupuri de
profesionişti, element trecut cu vederea în zilele noastre, conducerea agentului economic trebuie să proiecteze
doar orientările necesare pentru validarea şi ratificarea deciziilor predefinite.
Conceptul de management al informaţiei se bazează pe unanima acceptare a faptului că resursele
informaţionale constituie un activ al firmei, rezultând că pot şi trebuie să fie gestionate. Datorită faptului că
informaţia reprezintă o resursă rară şi scumpă, aceasta trebuie să fie evidenţiată, apreciată şi valorizată, sub
aspectul specific al utilizării multiple, procesul de generare şi de utilizare trebuie să fie plasat în directă
subordonare faţă de nivelul de conducere, alcătuindu-se şi actualizându-se printr-o strategie specifică un
repertoar al informaţiilor disponibile. Managementul informaţiei presupune desfăşurarea unor activităţi
specifice, conceperea şi actualizarea proiectelor strategice în domeniul informaţional, aplicarea unor soluţii de
restructurare coerente, definirea şi respectarea unor standarde de culegere, transmitere, prelucrare şi stocare a
datelor, asistarea la nivel înalt a utilizatorilor finali. Această activitate va trebui să devină o prioritate a
agenţilor economici, managerul reprezentând un catalizator al informaţiei, implicându-se efectiv în integrarea,
administrarea, actualizarea informaţiei pertinente din miile de date disponibile.

1.2. Sistem informaţional, sistem informatic

Considerând unitatea economică ca un sistem, se pot identifica în structura ei trei subsisteme:
subsistemul operaţional (condus), subsistemul decizional (de conducere) şi subsistemul informaţional (de
legătură). Subsistemul informaţional poate fi privit ca un sistem de sine stătător.
Sistemul informaţional prelucrează şi vehiculează informaţiile între sistemul condus şi sistemul
conducător, fiind reprezentat de totalitatea metodelor, procedurilor şi mijloacelor folosite în procesul
informaţional şi poate fi definit ca un ansamblu organizat şi integrat de operaţii de culegere, transmitere,
prelucrare, sistematizare, analiză şi păstrare, difuzare şi valorificare a informaţiilor. Sistemul informaţional
trebuie să fie capabil să furnizeze rapoarte periodice privind desfăşurarea activităţii, dar şi rapoarte la cerere,
determinate de semnalarea unor situaţii neobişnuite. Sistemul informaţional fundamentează activitatea de
analiză şi prognoză, permiţând adoptarea rapidă şi eficientă a măsurilor impuse de evoluţia activităţii. Sistemul

2
informaţional poate fi realizat manual, atunci când se realizează prelucrarea datelor de către om, mecanizat,
atunci când în prelucrare intervin anumite maşini de birou, sau automatizat, când se utilizează tehnici de calcul.
Rezultă că, sistemul informaţional reprezintă un ansamblu structurat şi corelat de proceduri şi echipamente
electronice de calcul care permit culegerea, transmiterea şi prelucrarea datelor, obţinerea de informaţii.
Sistemul informatic lărgeşte câmpul de acţiune al sistemului informaţional, îi potenţează valenţele,
îmbunătăţindu-l sub aspect calitativ. O dată cu evoluţia sistemelor electronice de calcul, sistemul informatic
tinde să se suprapună sistemului informaţional ca sferă de cuprindere. Mai mult, dacă se include în sfera
sistemul informatic activitatea de conducere a proceselor tehnologice, cu ajutorul calculatoarelor de proces,
sfera sistemelor informatice va depăşi sfera sistemelor informaţionale.

1.3. Sisteme de numeraţie şi coduri de reprezentare a datelor

Necesitatea reprezentării caracterelor numerice s-a materializat în apariţia şi existenţa simultană a unor
diferite sisteme de numeraţie.
Un sistem de numeraţie este format din totalitatea regulilor de reprezentare a numerelor cu ajutorul
unor simboluri numite cifre. Sistemele de numeraţie sunt de două feluri: poziţionale şi nepoziţionale. Un
exemplu de sistem poziţional este sistemul zecimal, iar de sistem nepoziţional, sistemul roman.
În tehnica de calcul se folosesc în special sisteme de numeraţie poziţionale, datorită simplităţii de
reprezentare şi de efectuare a calculelor aritmetice. Acestea se definesc ca sisteme de numeraţie, în care valoarea
unei cifre din cadrul unui număr este determinată de poziţia ei în cadrul numărului.
Fiecare sistem de numeraţie poziţional conţine un alfabet, format din cifre şi litere al căror număr este
egal cu baza sistemului respectiv.
Sistemul binar, al cărui alfabet este format numai din două cifre, 0 şi 1, este cel mai potrivit pentru a fi
utilizat în calculatoarele numerice care sunt construite, în principal, din elemente cu două stări stabile; se poate
obţine astfel o reprezentare fizică a informaţiei prin atribuirea uneia dintre stările dispozitivului cifrei 0, iar
cealaltă cifră 1. Cele două caractere ale sistemului binar se numesc cifre binare, iar poziţia pe care acestea o
ocupă în interiorul unei grupări binare se numeşte poziţie binară.
Un număr reprezentat în baza de numeraţie 2 se transformă în altă bază de numeraţie, care reprezintă o
putere a lui 2 prin grupare de la dreapta spre stânga în ansambluri, al căror număr de simboluri binare este egal
cu puterea lui 2. Pentru a realiza transformarea din bază 2 în baza 8, grupele vor fi alcătuite din 3 cifre binare
(8=23), iar pentru transformarea în baza 16 ansamblurile vor conţine 4 cifre binare (16=24).
Sistemul de numeraţie octal utilizează drept simboluri caracterele: 0,1,2,3,4,5,6,7. Între acesta şi
sistemul binar există o legătură directă prin faptul că unui caracter octal îi corespund trei caractere binare.
În sistemul de numeraţie hexazecimal sunt utilizate simbolurile 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, A, B, C, D,
E, F, cu ajutorul cărora se reprezintă valorile 0-15. Prin convenţie, pentru reprezentarea numerelor cu valori
cuprinse între 10-15, se utilizează literele A-F. Între sistemul de numeraţie hexazecimal şi cel binar există, de
asemenea, o relaţie de corespondenţă prin faptul că un caracter hexazecimal poate fi reprezentat printr-un grup
de 4 poziţii binare.
Coduri de reprezentare Deoarece în calculatorul electronic orice informaţie este reprezentată în
sistemul binar, apare necesitatea translatării informaţiei externe, accesibilă omului, în informaţie internă,
accesibilă calculatorului, şi invers. Această translatare se realizează prin operaţia de codificare.
Codurile în care sunt reprezentate numai numere se numesc coduri numerice. Codurile în care sunt
reprezentate numere, litere şi alte semne speciale se numesc coduri alfanumerice.
Dintre codurile alfanumerice, reprezentative sunt codurile ASCII şi EBCDIC. În ambele cazuri se
foloseşte octetul (opt poziţii binare) pentru reprezentarea unui caracter.
ASCII (American Standard Cod for Information Interchange) este un cod ce utilizează 7 cifre binare cu
care se pot realiza 27=128 de combinaţii. Pentru a asigura protecţia informaţiei în procesul de transmitere a
acesteia, se adaugă structurii codului din 7 biţi o poziţie pentru controlul de imparitate.
EBCDIC (Extended Binary Coded Decimal Interchange Code) este un cod ce utilizează 8 cifre binare
cu care se pot realiza 28=256 de combinaţii. O parte din combinaţii sunt utilizate pentru codificarea anumitor
comenzi. Fiecare caracter se reprezintă prin două simboluri din sistemul de numeraţie hexazecimal.

1.4. Managementul strategic şi deservirea acestuia prin instrumente informatice.

Unul dintre factorii care deţin cea mai puternică influenţă în procesul de stabilire a strategiei este
cultura firmei. Prin cultura firmei se înţelege ansamblul valorilor promovate, a tradiţiilor,a simbolurilor,
modelelor de atitudine şi a comportamentului, specifice politicilor adoptate, dar şi a modului de efectuare a

3
sarcinilor. Rolul strategiei în definirea direcţiei de acţiune a firmei se divide pe două planuri: al strategului şi al
planului strategic. Rolul strategului se poate compara cu cel al unui navigator, iar planul strategic poate fi comparat cu
harta aflată la baza stabilirii direcţiei de urmat, cuantificând gradul în care societatea respectivă progresează.
Direcţionarea (nu este totul),ea este însă, cu siguranţă, crucială, deoarece, odată stabilită direcţia, managerul poate
adopta decizii consecvente cu strategia.
Concentrarea eforturilor reprezintă un al doilea scop al strategiei, valabilă fiind pentru milioane de
decizii, adoptate zilnic de membrii aflaţi pe diferite paliere ale organizaţiei, referitoare la sarcini şi obiective de
lucru. Asigurarea consecvenţei membrilor organizaţiei reprezintă al treilea scop al unei strategii, permiţând
concentrarea şi aplicarea pe termen lung a deciziilor strategice care determină modul de alocare a timpului,
efortului şi a entuziasmului personalului.

Subiecte de autoevaluare

1. Definiţi şi comentaţi termenii: informaţie, dată.

2. Prezentaţi informaţiile active, pasive şi previzionare.
3. Clasificarea informaţiei după forma de exprimare.
4. Prezentaţi aspectele care definesc informaţia.
5. Care este rolul informaţiei în activitatea economică?
6. Definiţi şi caracterizaţi termenul de „informatică”.
7. Care sunt componentele care pot fi identificate în structura unui agent economic?
8. Ce este sistemul informaţional şi care este rolul său?
9. Definiţi sistemul de numeraţie, prezentaţi principalele sisteme de numeraţie utilizate în tehnica electronică
de calcul.
10. Care este logica sistemului binar, octal, hexazecimal, tabel de corespondenţă.
11. Conversia numerelor din bază 8 şi 16 în baza 2.
12. Conversia numerelor din bază 2, 8 şi 16 în baza 10.
13. Conversia numerelor din bază 10 în baza 2, 8 şi 16.
14. Care sunt cele două teoreme ale metodei bazei intermediare şi când se aplică acestea?
15. Realizaţi următoarele operaţii:
a. 2678(10) = ? (2) = ? (16) = ? (8)
b. 4AD1(16)= ?(10)= ?(2)=?(8)=?(16)
c. 762(8)=?(10)=?(2)=? (16) = ? (8)
16. Ce reprezintă acronimele ASCII şi EBCDIC?
17. Câţi biţi sunt necesari pentru reprezentarea unui caracter în codurile ASCII şi EBCDIC?
18. Definiţi noţiunea de „sistem informaţional economic”.

Întrebări de autoevaluare
1. Informaţia activă sau operativă ………….
a. a fost introdusă iniţial în domeniul tehnic prin realizarea unui eveniment dintr-un set de posibil
b. este supusă procesului de prelucrare şi conduce la obţinerea datelor ca semnale, ştiri
c. reprezintă o cunoştiinţă, o reflectare a realităţii obiective în conştiinţa umană
d. reflectă activitatea curentă, în mod operativ, adică la locul şi momentul producerii unui efect sau
proces economic
e. reprezintă un proces complex de însuşire, apropiere, reconstrucţie a realităţii obiective de către
subiect
răspuns d

2. Cunoasterea:
a. reprezinta un sir de caractere, simboluri, cifre, cuvinte
b. defineste o eventuala incertitudine inlaturata prin realizarea unui eveniment dintr-un set de
evenimente posibile
c. a dobandit in timp diferite semnificatii, in functie de contextul concret in care a fost utilizat
d. reprezinta un proces complex de insusire, apropiere, reconstructie a realitatii de catre
subiect

4
 e. este determinata de o valoare de utilitate care este strict dependenta atat de aspectul fizic,
cat si de aspectul uzurii morale
răspuns d

3. Sistemul informaţional reprezintă un ………… structurat şi corelat de proceduri şi echipamente

electronice de calcul care permit culegerea, transmiterea şi prelucrarea datelor, obţinerea de informaţii.
a. ansamblu
b. cod
c. eveniment
d. raport date-obiective
e. obiectiv
răspuns a

4. Cele două caractere ale sistemului de numeraţie binar se numesc …….

a. coduri poziţionale
b. ASCII şi EBCDIC
c. litere binare
d. octal binare
e. cifre binare
răspuns e

5. EBCDIC (Extended Binary Coded Decimal Interchange Code) este un …………

a. număr este determinată de poziţia ei în cadrul propoziţiei
b. sistem de exprimare sinteic şi analitic
c. cod ce utilizează 8 cifre binare cu care se pot realiza 28=256 de combinaţii
d. mod de prelucrare
e. echipament electronic de calcul care permite culegerea, transmiterea şi prelucrarea datelor
răspuns c

5
 2. Arhitectura sistemelor electronice de calcul

Introducere
Apariţia şi dezvoltarea rapidă a tehnicii electronice de calcul au marcat o nouă etapă în revoluţia tehnică, cu
profunde implicaţii în evoluţia societăţii omeneşti. Spre deosebire de primele două etape ale revoluţiei tehnice,
care au vizat în primul rând reducerea efortului fizic, cea de-a treia revoluţie, considerată şi revoluţia maşinilor-
creier, este orientată în special spre uşurarea şi creşterea randamentului muncii intelectuale. Rolul principal în
cadrul acestei noi etape îl are calculatorul electronic.

Obiective:
Structura componentei hardware. Clase, familii de calculatoare, apariţia calculatoarelor personale.
Microprocesor, memorie internă. Dispozitive periferice de intrare, ieşire.

Cuvinte cheie
microprocesor memorie internă imprimantă hard disc compact disc
monitor modem disc flexibil stocare optică bandă magnetică
depozite de date back-up unităţi amovibile magnetice tehnica de întreţesere rată de transfer

2.1. Arhitectura generalã a sistemelor electronice de calcul

Totalitatea echipamentelor de calcul şi a sistemelor de programe care realizează prelucrarea automată a
datelor constituie un sistem electronic de calcul. Sistemul electronic de calcul este alcătuit din sistemul de
echipamente - hardware, adică totalitatea componentelor fizice folosite în culegerea, memorarea, prelucrarea
datelor şi transmiterea rezultatelor şi din sistemul de programe de bază - software, respectiv ansamblul
programelor care asigură conducerea, supravegherea şi controlul procesului de prelucrare.
Componenta hardware realizează următoarele funcţii principale: memorarea datelor şi a programelor;
controlul permanent al procesului de prelucrare automată a datelor; efectuarea operaţiilor aritmetice şi logice
asupra datelor stocate în memoria internă; introducerea datelor şi a programelor în memoria internă, precum şi
redarea rezultatelor prelucrării pe hârtie sau stocarea acestora pe suporturi tehnice de date.
Unitatea centrală este componenta care realizează efectiv memorarea şi prelucrarea datelor şi care
controlează întregul sistem de echipamente. Ea este alcătuită din unitatea de comandă-control şi unitatea
aritmetico-logică. Unitatea de comandă-control reprezintă componenta care urmăreşte executarea
programelor, comandă unităţile de memorie şi anumite periferice, asigură decizia în cazul apariţiei unor
întreruperi. Această unitate este compusă din: unitatea de control central, care comandă execuţia instrucţiunilor
din program; unitatea de comandă a memoriei, prin care se realizează accesul la memorie; unitatea de control a
întreruperilor, care asigură gestionarea şi memorarea semnalelor de întrerupere; unitatea de control pentru
intrare / ieşire, care facilitează controlul legăturii unitate centrală - periferice; orologiul intern, compus din
ceasul sistemului şi din circuitele de control aferente. Unitatea aritmetico-logică este componenta care
realizează efectiv instrucţiunile aritmetice şi logice. Ea reprezintă un ansamblu alcătuit din registre, care
stochează temporar operanzii şi rezultatele operaţiei şi din circuite, care determină succesiunea operaţiilor
necesare efectuării unei operaţii aritmetice complexe.
Memoria internă este resursa principală a unui sistem electronic de calcul care conţine informaţii ce
reprezintă instrucţiunile de executare a programelor, datele necesare efectuării operaţiilor şi rezultatele ce
urmează a fi extrase. Unitatea elementară de memorie se numeşte celulă binară şi este capabilă să reţină
valorile numerice 0 şi 1 ale unei variabile binare.
Informaţiile elementare se măsoară în biţi, iar 8 biţi reprezintă 1 byte. Byte-ul constituie unitatea
elementară care poate fi adresată individual în cadrul memoriei interne.
Unităţile periferice realizează legătura cu mediul exterior, ele permiţând schimbul de informaţii şi
dialogul utilizator-sistem electronic de calcul, precum şi stocarea unei cantităţi de informaţii mult mai mari
decât cea permisă de memoria internă.
Din punct de vedere al funcţiei realizate, unităţile periferice se împart în: unităţi periferice de intrare,
unităţi periferice de ieşire şi unităţi periferice de memorare. Unităţile periferice de intrare permit introducerea
de către operator a programelor şi a datelor problemei, iar cel mai reprezentativ echipament este tastatura. Pe
lângă aceasta, mai putem aminti creionul optic, mouse-ul, scaner-ul, tabletele grafice. Unităţile periferice de

6
ieşire permit afişarea rezultatelor prelucrării, dar şi a unor mesaje utilizator-calculator, incluzând display-urile,
imprimantele, mesele de desenat. Unităţile periferice de memorare numite şi echipamente de memorie externă
sunt unităţile (driver) de discuri magnetice, de bandă sau casetă magnetică. Aceste unităţi permit înregistrarea şi
ulterior consultarea informaţiilor.

2.2. Clase şi familii de calculatoare

Din punct de vedere al caracteristicilor constructive, calculatoarele electronice se clasifică în:
microcalculatoare, minicalculatoare şi calculatoare medii şi mari.
Microcalculatoarele sunt realizate având ca element central un microprocesor în jurul căruia s-a
dezvoltat o arhitectură. Putem împărţi microcalculatoarele:în microcalculatoare familiale, microcalculatoare
semiprofesionale şi calculatoare personale.
Elementul specific al microcalculatoarelor familiale este faptul că tastatura include atât unitatea
centrală, cât şi circuitele de interfaţă cu echipamentele periferice. Aceste periferice sunt, de obicei, televizorul
pentru afişarea rezultatelor şi casetofonul pentru memorarea programelor, a fişierelor de date şi a jocurilor.
Calculatoarele personale (Personal Computers sau PC) au cucerit supremaţia în lumea
microcalculatoarelor, prin utilizarea alături de floppy-discurilor a discurilor Winchester (hard-discuri).
Minicalculatoarele au apărut datorită puternicului proces de miniaturizare a generaţiei vechi de
calculatoare, prin utilizarea masivă a circuitelor integrate LSI (Large Scale of Integration) şi VLSI (Very Large
Scale of Integration). Echipamentele periferice sunt interconectate la o magistrală comună, iar unităţile de
discuri magnetice prin componenta DMA (Direct Memory Access) sporesc mult performanţele acestora.
Calculatoarele medii şi mari. În prezent aceste calculatoare mai sunt denumite şi sisteme „main-
frame”-uri. Prin dimensiunea lor redusă nu mai seamănă cu ceea ce au fost prin anii ‘70-’80.
Gama echipamentelor periferice este diversă, incluzând terminale video, imprimante, unităţi de bandă
magnetică, discuri de la 400 la 3428 MB, subsisteme de comunicaţie.
Supercalculatoarele electronice cu viteză de calcul şi memorie internă foarte mare sunt destinate
cercetărilor spaţiale, aplicaţiilor militare etc.

2.3. Calculatoarele personale

Calculatorul personal reuneşte într-un tot unitar şi funcţional două părţi: hardware-ul şi software-ul.
Din punct de vedere structural, calculatorul se compune din microprocesor şi memorie.
Microprocesorul execută programele care se găsesc în memorie, iar programele operează asupra datelor care se
află tot în memorie.
Din punct de vedere funcţional, calculatorul este compus din unitatea centrală şi echipamente
periferice.
Placa de bază, motherboard, reprezintă fundamentul unui calculator, definind prin circuitele pe care le
conţine PC-ul şi accentuând caracteristicile acestuia.
Construirea unui calculator cu ajutorul unei singure plăci de bază reprezintă cea mai economică metodă,
fabricanţii de asemenea componente străduindu-se să integreze cât mai multe componente. Placa de bază
constituie suportul principalelor componente electronice ale calculatorului: microprocesorul, memoria internă,
coprocesorul matematic, magistralele de comunicaţie, interfeţele de conectare. Toate aceste subansamble sunt
amplasate pe placă, utilizându-se locaşe dedicate.
Microprocesorul reprezintă o unitate de prelucrare miniaturizată a datelor care sunt supuse prelucrării.
El execută calculul şi procesarea datelor în sistem (cu excepţia calculelor matematice complexe, acestea fiind
executate de coprocesorul matematic, dacă sistemul de calcul are o astfel de componentă separată).
Procesorul lucrază cu două tipuri de date: date utilizator – date care trebuiesc procesate în concordanţă
cu anumite instrucţiuni şi cea de-a doua categorie de date sunt reprezentate de instrucţiuni – care arată cum
trebuie să fie procesate datele utilizator. În principal activitatea unui procesor constă în decodificarea
instrucţiuniilor, localizarea datelor în sistem, efectuarea calculelor.
Clasificarea procesoarelor se realizează în funcţie de modul în care are loc execuţia instrucţiunilor.
Execuţia instrucţiunilor are la bază principiul microprogramării, existând astfel două tipuri principale de
procesoare. Procesoare de tip CISC (Complex Instruction Set Computer) – modul de execuţie al instrucţiunilor
după acest tipar fiind specifice procesoarelor 8086. Procesoare de tip RISC (Reduced Instruction Set
Computer) – modul de execuţie al instrucţiunilor este dat de tehnologia superscalară care permite procesoarelor
să execute simultan mai multe instrucţiuni (procesare paralelă).
Caracteristicile procesoarelor. Un procesor este caracterizat de viteza de lucru, capacitatea maximă de
memorie pe care o poate adresa şi setul de instrucţiuni pe care le poate executa. O caracteristică principală a
unui procesor este reprezentată de lungimea cuvântului cu care poate lucra (capaciatea registrilor săi de lucru),

7
existând procesoare ce lucrează cu lungimi de 8, 16, 32 şi 64 de biţi. Această caracteristică reprezintă un indiciu
important asupra cantităţii de date pe care procesorul o poate prelucra la un moment dat.
Viteza de lucru a unui procesor depinde de frecvenţa ceasului intern şi de capacitatea memoriei cache.
Cea mai importantă şi costisitoare componentă fizică a unui calculator personal este memoria internă,
prin intermediul căreia vom putea aprecia performanţele unui calculator. Aceasta este unitatea funcţională a
calculatorului destinată păstrării permanente sau temporare a programelor şi a datelor necesare utilizatorului şi
bineânţeles a sistemului de operare. În configuraţia unui sistem electronic de calcul în funcţie de modul în care
se realizează accesul la memorie, pot fi întâlnite simultan două mari tipuri de memorii: memorii ROM şi
memorii RAM.
Memoria ROM (Read Only Memory – memorie care poate fi doar citită) – este un tip de memorie
nevolatilă (informaţia conţinută de acest tip de memorie nu se pierde la oprirea calculatorului). Este o memorie
de tip special, care prin construcţie nu permite programatorilor decât citirea unor informaţii înscrise aici de
constructorul calculatorului prin tehnici speciale Memoriile de tip ROM se clasifică la în funcţie de modalitatea
de scriere a datelor în PROM şi EPROM.
1. memorii PROM (Programabile ROM), memorii ROM programabile, care permit o singură rescriere
de programe;
2. memorii EPROM (Electric Programabile PROM), care pot fi şterse şi reprogramate din nou de mai
multe ori, utilizând tehnici electronice speciale.
Programele aflate în ROM sunt livrate odată cu calculatorul şi alcătuiesc aşa numitul firmware.
Calculatoarele din familia IBM – PC conţin şi o memorie CMOS (de tip RAM, alimentată în permanenţă de o
baterie pentru a nu-şi pierde conţinutul informaţional. În această memorie se stochează informaţii referitoare la
configuraţia hardware a sistemului electronic de calcul.
Dacă accesul la memorie este permis atât pentru citire cât şi pentru scriere memoria se numeşte RAM
(Random Access Memory - memorie cu acces aleator). Memoria RAM reprezintă un spaţiu temporar de lucru
unde se păstrează datele şi programele pe toată durata execuţiei lor. Programele şi datele se vor pierde din
memoria RAM, după ce calculatorul va fi închis, deoarece aceasta este volatilă, păstrând informaţia doar atâta
timp cât calculatorul este sub tensiune.
În funcţie de circuitele din care sunt implementate memoriile RAM acestea se clasifică în: memorii
statice (SRAM) şi memorii dinamice (DRAM).
Organizarea internă a memoriei RAM Memoria RAM din punct de vedere logic este împărţită astfel:
1. Memoria convenţională (de bază) – este formată din primii 640 Kb ai memoriei calculatorului,
fiind zona în care se execută toate programele care rulează sub sistemul de operare MS-DOS.
2. Memoria superioară (rezervată) – este formată din următorii 384 Kb, rămaşi disponibili până la
1Mb. Această zonă de memorie este împărşită în felul următor: primii 128 Kb sunt rezervaţi pentru
a fi utilizaţi de adaptoarele video pentru memorarea informaţiei afişate pe ecran, următorii 128 de
Kb sunt rezervaţi pentru a fi folosiţi de diferite adaptoare ce se pot conecta la sistem cum ar fi placă
video, placă de reţea, etc, ultimii 128 de Kb sunt rezervaţi pentru a fi utilizaţi de componenta BIOS
a sistemului.
3. Memoria extinsă – este cuprinsă între 1 Mb şi 4 Gb, caracteristica sa fiind că aceasta poate fi
accesată doar dacă procesorul lucrează în mod protejat.
4. Memoria expandată EMS (Expanded Memory Specification) – acest tip de memorie nu poate fi
accesat direct de către procesor, ci prin intermediul unei ferestre de 64 de Kb stabilită în zona de
memorie superioară. Acest tip de memorie este împărţit din punct de vedere logic în segmente de 64
Kb care sunt comutate în această fereastră.
Magistrala reprezintă mulţimea conductoarelor folosite în comun de mai multe unităţi funcţionale
pentru transmiterea semnalelor care codifică (reprezintă) un vector binar. După semnificaţia semnalelor
transmise pe magistrală, acestea pot fi de adrese, de date sau de control, după cum semnalele respective
reprezintă adrese, date sau comenzi şi informaţii. Din punct de vedere fizic, magistralele reprezintă trasee de
cupru realizate pe o placă de circuit imprimat.
Pe magistrala de comenzi circulă comenzile, iar pe magistrala de date circulă datele transferate între
componentele calculatorului. Echipamentele periferice sunt cuplate la magistrală prin intermediul unei
componente fizice numită „controller”. Controller-ul urmăreşte, comandă şi controlează întregul trafic de
informaţii între perifericele rapide, unitatea de hard-disc şi unităţile de floppy-disc şi memoria internă.
Tastatura reprezintă elementul de legătură directă între om şi calculatorul personal, în sensul că
permite introducerea datelor şi comenzilor în calculator. Tastatura calculatoarelor este împărţită în cinci zone de
taste: tastele maşinii de scris, tastatura numerică redusă, tastele pentru deplasarea cursorului, tastele funcţionale
şi tastele de control speciale.

8
 Mouse-ul reprezintă un dispozitiv deosebit de comod şi eficient. Prin deplasarea mouse-ului în orice
direcţie pe un suport specific sistemului de senzori, se va obţine o deplasare identică a cursorului pe ecran.
Deplasările reflectate simultan pe ecran sunt executate de un spot luminos care trebuie adus la coordonatele
dorite pe ecran, urmând ca utilizatorul să apese pe unul dintre butoane. Coordonatele şi acţionarea pe unul dintre
butoane sunt înregistrate şi prelucrate de calculator, urmând realizarea unui anumit eveniment. Astfel se
derulează o interacţiune directă om-calculator.
Monitorul poate avea diverse dimensiuni, determinate de numărul de linii şi numărul de caractere dintr-
o linie, adică numărul de coloane. Caracteristica diagonala ecranului este măsurată în inchi, având valori de 14”
(mai puţin folosite), 15”, 17” 19” 20” şi 21”pentru prelucrarea digitală a imaginilor.
În funcţie de tipul constructiv al ecranului identificăm: dispozitive de afişare cu ecran plat (FPD –
Flat Panel Display) – în această categorie incluzându-se ecranele cu cristale lichide (LCD – Liquid Crystal
Display), ecranele cu tehnologie TFT (Thin Film Tranzistor), ecranele cu tehnologie FED (Field Emission
Display) şi cele cu plasmă (Plasma Display Panel); monitoare cu tuburi catodice (CRT – Catode Ray Tube).
Monitoarele cu tub catodic în funcţie de modul de dispunere a generatorilor de electroni se clasifică în:
a. monitor cu tub delta – cei trei catozi corespunzători celor trei culori de bază (roşu, verde, albastru – R,
G, B) sunt dispuşi sub forma unui triunghi echilateral. Tuburile delta se clasifică la rândul său în funcţie
de tipul grilei folosită pentru ghidarea electronilor în tubul catodic în: tub cu mască de umbrire de tip
tradiţional – fluxurile de electroni sunt ghidate spre suprafaţă de luminofor cu ajutorul unei măşti (grile)
metalice subţiri prevăzută cu orificii; tub cu slot mask – foloseşte o mască care conţine grupe de câte trei
puncte eliptice de luminofori dispuse întreţesut.
b. monitor cu tub Trinitron – cei trei catozi sunt dispuşi în linie iar masca de umbrire este înlocuită de o
grilă formată din fire metalice fine, verticale, paralele, foarte apropiate unele de celelalte.
Principalele caracteristici ale unui monitor sunt:
♦ dimensiunea ecranului – se exprimă în inch şi reprezintă lungimea diagonalei ecranului. În mod uzual
domeniul de variaţie a acestei caracteristici este cuprinsă între 14’’ şi 21’’;
♦ rata de împrospătare pe orizontală – este o unitate de măsură a numărului de linii orizontale baleiate de
monitor într-o secundă şi se măsoară în KHz;
♦ rata de refresh – exprimă numărul de cadre ce pot fi afişate pe ecran într-o secundă. Valoarea minimă
acceptată de standardele de calitate pentru această caracteristică este de 60 Hz la o rezoluţie maximă
suportată de monitor;
♦ densitatea de punct (dot pitch)– reprezintă distanţa dintre centrele a două puncte vecine de aceiaşi culoare.
Standardul de calitate ISO 2004 prevede pentru acest parametru o valoare de 0.20 mm;
♦ rezoluţia – reprezintă capacitatea unui monitor de a afişa detalii. De obicei majoritatea producătorilor
exprimă valoarea acestui parametru prin numărul maxim de pixeli pe care îi poate afişa un monitor atât pe
orizontală cât şi pe verticală.
Modem-ul (Modulator-Demodulator) are sarcina de a converti datele digitale ale calculatorului, pentru
a putea fi transmise prin reţeaua telefonică analogică, fiind utilizat pentru schimburi de date şi comunicări între
doi sau mai mulţi utilizatori de calculatoare. Modem-ul poate fi utilizat pentru transmiterea şi recepţionarea fax-
urilor sau pe poziţie de robot telefonic. Acest echipament periferic este disponibil sub formă de placă de
extensie sau ca aparat extern.
Funcţionarea corectă a acestui periferic este semnalată de o serie de becuri de stare (LED-uri), grupate
pe partea frontală a echipamentului, semnalând conectarea la reţeaua telefonică şi disponibilitatea de a transmite
şi / sau recepţiona informaţii.
Pentru a exista, un sistem de comunicaţie trebuie să fie compus din: modem; programe de
comunicaţie; linie telefonică. O dată cu aceste elemente constitutive utilizatorii care doresc a intra în dialog
trebuie să definească în prealabil câţiva parametrii, cum ar fi: viteza de transmitere şi recepţie a informaţiilor;
formatul sub care sunt expediate sau recepţionate datele etc. Utilizarea modem-ului presupune, de fapt, apelarea
unui sistem de comunicaţie care permite controlul legăturii dintre calculatoare, permiţând: apelarea unui alt
calculator; conectarea (logging in); expedierea sau recepţionarea unor mesaje, fişiere (upload şi download);
deconectarea (disconnect); încetarea comunicării (hang up).
Imprimanta este un dispozitiv care permite tipărirea pe hârtie (hard-copy) a unui document de tip text,
obiecte grafice sau combinaţii ale acestora rezultate în urma unor prelucrări efectuate de calculator.
Imprimantele şi monitoarele au de soluţionat o problemă comună: realizarea ieşirilor informaţionale
prin aranjarea seturilor de „puncte", astfel încât să formeze texte sau imagini grafice. Principiul de funcţionare
este matriceal sau vectorial şi se bazează pe una din procedurile de imprimare: lovirea hârtiei prin intermediul
unei benzi tuşate cu un număr de ace (sau pini) în configuraţii care conduc la realizarea unei imagini; stropirea

9
hârtiei cu un jet fin de cerneală comandat electrostatic; inscripţionarea cu toner, utilizând LASER-ul, a unui
tambur şi apoi a hârtiei similar copiatoarelor XEROX; pe cale termică.
Imprimanta matriceală (dot matrix) reprezintă modelul cel mai răspândit, în special datorită preţului
redus al dispozitivului şi a consumabilelor sale (benzile tuşate). Sunt modele cu 9, 18 sau 24 de ace care
operează pe baza unui şablon (matrice de puncte) pentru a forma un caracter sau desena grafice. „Punctele" sunt
serii de pini (ace) montate pe un „cap de imprimare". Orice metodă de imprimare care solicită impactul fizic
dintre o componentă a imprimantei şi o bandă tuşată, pentru a transfera cerneala pe hârtie este cunoscută ca
„imprimare prin impact" (Impact Printing).
Imprimanta cu jet de cerneală (Ink-Jet Printer) a constituit următorul pas în tehnologia tipăririi
rezultatelor. Această imprimantă utilizează un „cap de scriere", care direcţionează cerneala, sub forma unor
mici jeturi spre hârtie, desenând caractere sau imagini grafice. Nu se foloseşte bandă tuşată pentru scris.
Imprimantele termice se bazează pe procedeul de fixare termică a caracterelor pe hârtie specială.
„Punctele" produse de această imprimantă pe hârtia tratată chimic nu sunt la fel de clare cum sunt cele create cu
alte modele de imprimante, în special datorită limitării controlului reacţiei chimice. Un alt dezavantaj este acela
al unui timp redus de păstrare al hârtiei chimice, sensibilă la lumină, căldură sau agenţi chimici.
Imprimantele laser asigură o înaltă calitate a tipăririi, având la bază principiul xerox-ului. Ambele
utilizează o sursă de lumină şi un mecanism sofisticat de oglinzi, pentru a transfera o imagine pe hârtie. Cu
ajutorul razelor laser se obţine o polarizare electrostatică a unui cilindru special, care, la rândul lui atrage şi se
încarcă pe suprafaţă cu toner (praf special de cărbune, deosebit de fin) ce urmează a fi depus pe hârtie. În
continuare hârtia este supusă unui tratament termic pentru fixare.
Dispozitivul periferic scaner permite utilizatorului să digitalizeze diapozitive, fotografii alb-negru sau
color, formulare sau planuri, pentru a le prelucra ulterior cu ajutorul calculatorului. În tehnica electronică de
calcul există trei categorii importante de scanere, funcţie de modul de citire a documentului: scanere cu tambur;
scanere cu acţionare manuală şi scanere de pagină.
Floppy-discul (discul flexibil sau discheta), apărut pentru prima dată în anul 1971, reprezintă un disc
format dintr-o singură placă realizată din material plastic acoperit cu un strat feromagnetic. Principiul de
funcţionare constă în următoarele: un mecanism de antrenare roteşte floppy-discul cu o viteză constantă, iar
scrierea/citirea se realizează cu ajutorul a două capete de scriere/citire, care se poziţionează pe informaţiile
plasate pe piste (track, dispuse în cercuri concentrice). Floppy-discurile sunt de dimensiuni diferite şi deci de
capacităţi diferite. Un disc magnetic flexibil se roteşte în interiorul unităţii cu o viteză de 300 rotaţii/minut
având, în principiu un timp de acces la informaţie de 100 ms.
Hard-discul reprezintă o unitate fixă de stocare a datelor. Acesta este incorporat în cutia care conţine
unitatea centrală, încasetat într-un dispozitiv la care nu avem acces pentru a-l înlocui cu altul. În caz de defectare
se înlocuieşte întreg ansamblul. Acest ansamblu se mai numeşte disc dur sau disc fix sau disc Winchester,
după numele tehnologiei de construcţie. Denumirea de disc fix, atribuită iniţial, a avut în vedere faptul că acesta
se fixează în interiorul calculatorului şi nu poate fi detaşat cu uşurinţă de către un utilizator obişnuit. În ultimul
timp însă, această denumire a devenit improprie, deoarece au fost create şi HD care pot fi cu uşurinţă conectate
şi deconectate în exteriorul calculatorului prin porturile de intrare/ieşire ale acestuia.
Principalele caracteristici ale HD se referă la:
• capacitatea de stocare a informaţiilor/capacitatea de manipulare a datelor de către PC (PC Data Handling);
• timpul de căutare (seek time) - este o măsură exprimată în milisecune a rapidităţii cu care hard discul îşi
poate deplasa capetele de scriere citire de la o locaţie la alta. Întârzierea produsă de rotaţie reprezintă timpul
necesar pentru ca sectorul dorit să ajungă în dreptul capului de scriere/citire, odată ce capul s-a poziţionat pe
pista respectivă.
• rata de transfer a sistemului gazdă – este reprezentată de cantitatea de date ce poate fi trensferată prin
magistralele de date ale sistemului;
• rata de transfer a hard-discului (media rate) - reprezintă viteza cu care datele sunt transferate spre şi dinspre
platan. Unitatea uzuală de măsură a acestei caracteristici este numărul de biti pe secundă. Parametrul care
influenţează rata de transfer pe lângă viteza de rotaţie este dat şi de densitatea datelor pe platan exprimată
fie prin număr de piste / inch fie prin cantitate de biţi / inch.
• numărul de rotaţii/minut (rpm) -reprezintă viteza de rotaţie a discului. Particularitatea acestui parametru o
reprezintă faptul ca această viteză este constantă. Cu căt această viteză este mai mică cu atăt întârzierile
datorate poziţionării mecanismelor fizice sunt mai mari având un impact direct asupra aşteptării generate de
mişcarea de rotaţie şi implicit asupra ratei de transfer a discului;
• cantitatea de memorie cache – influienţează în mod direct performanţele hard discului, reducând timpii de
aşteptare. Anumite instrucţiuni de scriere/citire folosite uzual, nu mai sunt apelate din memoria RAM a
calculatorului ci sunt accesate direct din acest tip de memorie.

10
 Compact discul constituie un alt suport de memorie externă care, datorită unor performanţe superioare
faţă de discurile flexibile, tinde să se generalizeze. Putem defini discul compact ca pe un suport pe care sunt
stocate informaţii prin intermediul mijloacelor optice (tehnologia laser) atât în procesul de scriere, cât şi în cel
de citire. Succesul tehnologiilor optice, nu numai pe piaţa calculatoarelor electronice, se datorează progreselor
realizate în domeniul laserilor, suporturilor optice şi a procesării semnalelor.
În următorii ani, unităţile de stocare optice DVD vor fi nelipsite din configuraţia unui calculator.
Acestea au fost dezvoltate de companiile Sony şi Philips reprezentând tehnologia de mâine pentru stocarea şi
redarea informaţiilor aflate pe un suport optic. DVD-ul va înlocui CD-ROM-ul şi casetele video VHS. Unităţile
DVD permit, în funcţie de destinaţie, atât citirea, cât şi înmagazinarea de informaţii.
Suportul DVD este asemănător Cd-ului. DVD-ul reprezintă un disc cu un diametru de 4,7 inchi, datele
sunt stocate pe singura pistă spiralată a suportului şi sunt citite prin intermediul unei multiple raze laser,
procedeu similar celui utilizat la CD.
DVD-ROM reprezintă suportul care permite doar citirea informaţiilor, fiind utilizat în special pentru
distribuţia de produse program, multimedia. Capacitatea maximă de stocare a acestui suport poate ajunge la 17
GB. DVD-R (Recordable – inscripţionabil) permite executarea unei singure operaţii de inscripţionare, similar
CD-R. DVD-RAM permite citirea şi înmagazinarea informaţiilor de „n” ori, funcţionând similar hard-discului.
Aferent tehnologiei de inscripţionare există pe piaţa de tehnică de calcul trei formate, definite de câteva grupuri
de firme. Un prim format DVD-RAM a fost realizat de Hitachi şi Matsushiti, firma Pionner a impus un al doilea
format DVD-R, iar grupul compus din HP, Sony, Philips, Yamaha, Ricoh şi Mitsubishi a realizat al treilea
format DVD-RW. Toate aceste trei categorii nu sunt compatibile între ele, dar consider că DVD-RW va deveni
standard, deoarece grupul de companii creatoare deţine 75% din această piaţă. DVD-RW permite citirea şi
scrierea informaţiilor cu o viteză de 1,7 MB/secundă, având o capacitate de memorare de 3GB.
În strategia de proiectare şi realizare a sistemelor informatice un capitol obligatoriu îl constituie copia
de siguranţă sau backup-ul, a căror utilitate reală se manifestă numai la apariţia incidentelor în exploatare a
pachetelor de programe, cu ocazia refacerii bazelor pentru furnizarea datelor statistice, istorice etc. sau pentru
difuzarea datelor către depozitele de date (warehouse).
Stocarea datelor pe benzi magnetice a reprezentat una dintre primele metode utilizate în acest sens.
Dezvoltarea continuă a tehnologiilor au păstrat metoda ca pe o soluţie optimă în acest sens: cost pe MB scăzut,
suport de citire/scriere, volum fizic mic pentru volum mare de date, software specializat şi robust pentru
arhivare (back–up), standardizarea strictă a formatului de arhivare.

Subiecte de autoevaluare
1. Caracterizaţi cele două etape parcurse de tehnica de calcul în evoluţie.
2. Care sunt cele 5 generaţii de calculatoare electronice şi prin ce se caracterizează fiecare?
3. Enumeraţi principalele funcţii ale componentei hardware şi fluxurile informaţionale aferente unui sistem
electronic de calcul.
4. Prezentaţi unităţile periferice de intrare, ieşire şi memorare.
5. Microprocesor, coprocesor matematic.
6. Memoria internă şi magistralele unui sistem electronic de calcul.
7. Prezentaţi dispozitivul periferic mouse. Rol, funcţii şi tipuri de dispozitive mouse.
8. Caracterizaţi dispozitivul monitor şi adaptoarele (interfeţele) acestuia.
9. Prezentaţi imprimanta cu jet de cerneală.
10. Caracterizaţi suportul magnetic floppy-disc, hard-disc. Compact-discul şi DVD-ul, suporturi tehnice optice
de stocare a datelor.

Întrebări de autoevaluare

1. Componenta hardware conţine …….

a. totalitatea componentelor fizice folosite în culegerea, memorarea, prelucrarea datelor şi
transmiterea rezultatelor
b. câteva sute de instrucţiuni necesare programării bit cu bit
c. prelucrarea datelor şi transmiterea rezultatelor
d. utilizate numai în cercetare sau de către guvern
e. periferice virtuale care permit comunicarea via linie telefonică,
răspuns a

2. ……. reprezintă o unitate de prelucrare miniaturizată a datelor care sunt supuse prelucrării.
a. Sistemul de programe
11
 b. Microprocesorul
c. Memoria internă multiplă
d. Unitatea de comandă-control, , unitatea aritmetică şi logică
e. Memoria activă software
răspuns b

3. Tip de memorie ce este divizat din punct de vedere logic in doua zone pentru a stoca
instructiunile pe de o parte iar pe de cealalta parte datele
a. memoria RAM
b. memoria cache de nivel 1
c. memoria cache de nivel 2
d. memoria externa
e. memoria interna
răspuns c

4. Dispozitivul periferic ……. permite utilizatorului să digitalizeze diapozitive, fotografii alb-negru sau
color, formulare sau planuri, pentru a le prelucra ulterior cu ajutorul calculatorului
a. DVD-ROM
b. păstrează informaţia doar atâta timp cât calculatorul este sub tensiune
c. scaner
d. multimedia
e. hard disc stochează datele efective caractere, imagini, sunete
răspuns c

5. Reprezinta viteza cu care datele sunt transferate spre si dinspre platan

a. timpul de cautare
b. numarul de rotatii pe minut
c. rata de transfer a hardiscului
d. rata de transfer a sistemului
e. capacitatea de manipulare a datelor
răspuns c

12
 3. Sisteme de operare

Introducere
În cadrul calculatoarelor, sistemul de operare îndeplineşte rolul de responsabil în alocarea şi utilizarea resurselor
hardware – memoria internă, unitatea centrală de prelucrare, spaţiul disponibil pe un suport magnetic şi
dispozitivele periferice.

Obiective:
Sistem de operare. Principalele funcţii ale acestuia.
Sistem de operare Windows. Elemetele unei ferestre. Interfaţă grafică. Gestionarul de unităţi periferice.

Cuvinte cheie
sistem de operare zonă activă meniu de comenzii reprezentare grafică
funcţie de gestiune linie de stare casetă de dialog gestionar de unităţi periferice

3.1. Funcţiile şi componentele de bază ale unui sistem de operare

Sistemul de operare este stocat şi încărcat de pe un suport magnetic, de obicei folosindu-se discul
magnetic, de unde şi denumirea de disc sistem. Sistemele de operare sunt livrate de către constructorii de
echipamente, împreună cu acestea fiind specifice fiecărei configuraţii. Sistemul de operare creat la început, la
momentul instalării acestuia, poate fi modificat de utilizator, în funcţie de schimbarea configuraţiei
calculatorului, sau de necesităţile impuse de utilizarea sa.
Un sistem de operare asigură funcţionarea continuă a unităţii centrale şi a unităţilor periferice,
realizând supravegherea execuţiei mai multor programe aflate la un moment dat în memoria internă,
organizează accesul şi prelucrarea unui volum mare de date, prin crearea şi exploatarea fişierelor şi a bazelor de
date, simplifică activitatea de programare, prin reluarea programelor scrise în limbaje evoluate şi traduse
automat în limbaj intern, prin detectarea şi semnalarea erorilor de programare, gestionează memoria internă,
efectuând alocarea dinamică şi statistică a acesteia, lansează şi controlează execuţia programelor utilizator.
Componenta hardware a unui sistem electronic de calcul necesită existenţa unui sistem de operare care
să gestioneze resursele hardware, concomitent cu asistarea utilizatorului în timpul pregătirii şi lansării în
execuţie a lucrărilor sale. Pentru gestionarea resurselor, un sistem de operare trebuie să se realizeze evidenţierea
fiecărei resurse, să adopte o strategie pentru determinarea, în orice moment, cărei componente să-i fie alocate
resurse, la ce moment de timp, pentru cât timp, alocarea resurselor se va efectua la începutul activităţii, iar la
terminarea activităţii va dezaloca resursele.
Funcţiile unui sistem de operare sunt următoarele:
• funcţia de gestiune a memoriei;
• funcţia de gestiune a procesorului;
• funcţia de gestiune a dispozitivelor periferice;
• funcţia de gestiune a informaţiei.
Funcţia de gestionare a memoriei constă în evidenţierea resurselor de memorie utilizate, la un anumit
moment, realizând alocarea acesteia pentru asigurarea accesului şi protecţiei datelor, realizând în finalul
prelucrării dezalocarea resursei.
Funcţia de gestiune a procesorului realizează evidenţa procesoarelor şi a stărilor acestora („traffic
controller”), analizează şi decide cine poate utiliza procesorul („procesor scheduler”), alocă resursele
procesorului la un proces, prin pregătirea şi încărcarea acestuia în registre hardware, retrage resursa în
momentul în care procesorul a realizat în totalitate execuţia programată şi renunţă la utilizarea spaţiului alocat
sau când a fost depăşit intervalul de timp alocat.
Funcţia de gestiune a dispozitivelor periferice realizează evidenţa dispozitivelor, a unităţilor de
control şi a canalelor intrare/ieşire („traffic controller”), stabileşte metoda cea mai eficientă de alocare a
resurselor, iar în cazul în care are loc o utilizare simultană, decide cine foloseşte resursa şi cât timp
(„schedulering 1/0”). Funcţia de gestiune a dispozitivelor periferice realizează alocarea resursei şi iniţierea
operaţiei de intrare/ieşire.
Funcţia de gestiune a informaţiei se materializează în evidenţierea resursei în localizarea şi utilizarea
acesteia („File System”), decide cine utilizează aceste resurse, impune protecţia cerută şi oferă secvenţele de
13
acces necesare, alocarea resurselor realizându-se prin deschiderea fişierului (OPEN), iar dezalocarea acestora
prin închiderea fişierului (CLOSE).

3.2. Componentele sistemului de operare

Programul monitor este rezident integral, sau în mare parte, în memoria internă realizând coordonarea
execuţiei programelor aplicative, controlul şi planificarea unităţii centrale, alocarea memoriei interne, asigurarea
perifericelor, servirea cererilor de intrare/ieşire. În cazul sistemelor care permit lucrul în regim conversaţional,
utilizatorii pot emite comenzi monitor, prin care să-şi asigure alocarea resurselor sistemului în funcţie de
necesităţile stabilite în prealabil.
Programele de comandă şi control asigură execuţia comenzilor de operare direct sau prin construirea
de proceduri (fişiere de comenzi indirecte).
Programele pentru operaţii cu periferice asigură operaţiile de intrare/ieşire, tratarea întreruperilor,
protecţia fişierelor şi a programelor aplicative.
Programele de serviciu ce permit utilizatorului să folosească eficient resursele fizice sau logice ale
sistemului electronic de calcul. În această categorie se încadrează următoarele programe de serviciu:
♦ bibliotecarul reprezintă programul care asigură gestionarea bibliotecii de sistem şi a fişierelor utilizator,
precum şi reţinerea programelor aplicative în oricare din fazele premergătoare execuţiei;
♦ editorul de legături reprezintă programul cu ajutorul căruia se obţine un program în format direct
executabil, pornind de la imaginea sa în format obiect;
♦ încărcătorul este reprezentat printr-un program care asigură încărcarea în memoria internă RAM a
programelor pentru execuţie. Încărcarea programelor poate avea loc imediat după translatare, când
sistemul de operare are inclus încărcătorul în compilator (LOAD and GO), în momentul realizării
editării de legături (LINK) sau separat, după realizarea editării de legături.

3.4. Sistemul de operare Windows

Încă de la debutul său, sistemul de operare MS-DOS nu oferea decât un minim de servicii ca sistem de
operare, actualele sisteme cuprinzând mii de funcţii. Această evoluţie a fost impusă de realizarea unor aplicaţii
tot mai complexe, necesitând prezenţa simultană pe ecran a unui număr considerabil de date sau introducerea
reţelelor în întreprinderi.
Principiul de bază al Windows-ului este utilizarea ferestrelor, ca zone încadrate de un chenar, cu o
structură standard, unde se găsesc aşezate diverse obiecte ce simbolizează aplicaţii. Activarea şi manipularea
acestora se poate face într-o manieră simplificată cu ajutorul unui dispozitiv periferic numit mouse.
Sistemul de operare Windows, este adaptat perfect pentru cele două categorii de utilizatori: individuali;
utilizatori de grup, de reţele complexe.
Acest sistem de operare, integrat se remarcă printr-o interfaţă grafică deosebit de simplă, prin suport de
reţea integrat (INTERNET, COMPUSERVE, MS MAIL, MS NETWORKS), permiţând accesul în lumea
programelor pe 32 de biţi, programe care folosesc multitasking preemptiv (sistemul de operare va distribui
timpul de calcul între aplicaţiile active) şi multithreading (efectuarea mai multor lucrări simultane în interiorul
aceleiaşi aplicaţii), pentru a asigura execuţia mai multor acţiuni în acelaşi timp. Windows’98 poate executa trei
categorii distincte de aplicaţi, aplicaţiile de tip Win32 realizate special pentru acesta, aplicaţiile de tip Win16
reprezentate prin aplicaţiile Windows 3.1 şi aplicaţiile DOS.
Sistemul de fişiere aduce noutăţi, în locul celor opt caractere prin care se specifică sub MS-DOS,
numele fişierului, lucru care a determinat apariţia unor prescurtări stranii; Windows acceptă nume de fişiere cu o
dimensiune de maxim 255 caractere.
Lansarea în execuţie a Windows se face automat de către calculator la stabilirea contactului de
alimentare cu energie electrică. Ecranul monitorului va fi ocupat în întregime de fereastra de bază care se
caracterizează prin următoarele elemente: zona activă a ferestrei; linia de stare.
Zona activă a ferestrei conţine o serie de reprezentări grafice, implicite, care dau posibilitatea

utilizatorului să aibă acces la principalele componente ale calculatorului prin reprezentarea , la

reţeaua INTERNET, prin reprezentarea grafică corespunzătoare şi la un gestionar al fişierelor şterse ,

care poate permite utilizatorului reconstituirea acestora.
Lina de stare, poziţionată implicit în partea de jos e ecranului, asigură utilizatorului accesul nemijlocit,
la elementele software şi hardware ale calculatorului, la aplicaţiile aflate în lucru şi la numele fişierelor asociate
14
acestora, realizând aducerea la cunoştinţa utilizatorului, prin poziţionarea prompter-ului de mouse a
următoarelor elemente:
♦ modelul tastaturii utilizate;
♦ volumul sunetelor produse de către placa de sunet;
♦ data curentă.
Dorinţa utilizatorului de a realiza oprirea normală a calculatorului se realizează prin poziţionarea prompter-ului
de mouse pe butonul din linia de stare, selectarea opţiunii , care va avea ca efect
apariţia pe ecran a unei ferestre de dialog, în care utilizatorul poate avea mai multe opţiuni.
Executarea unui clic pe butonul Start va produce lansarea programelor, afişarea şi posibilitatea de
apelare automată a ultimelor 15 fişiere create sau actualizate, modificarea parametrilor de configurare din
Windows’98, localizarea rapidă pe suportul magnetic a unui program sau a unui fişier, obţinerea rapidă a unui
ajutor din partea calculatorului, lansarea unui program prin scrierea denumirii sale şi a căii de acces, precum şi
posibilitatea opririi sau a repornirii sistemului Windows. Meniurile disponibile vor fi afişate automat în linii de

ferestre suprapuse, în cazul în care opţiunea pe care utilizatorul s-a poziţionat conţine simbolul , simbol
adăugat la numele respectivei aplicaţii.
Minimizarea, maximizarea sau închiderea unei ferestre se poate realiza prin poziţionare pe simbolurile
grafice aflate în partea de sus a ferestrei, iar acţionarea reprezentării va avea ca efect restrângerea
ferestrei la un buton care va apare în linia de stare.
Controlul şi modificarea elementelor componente ale calculatorului se realizează din panoul de
comandă (Control Panel), care va permite utilizatorului: executarea unei operaţiuni de instalare automată a

unor subansamble nou adăugate în configuraţia calculatorului ; adăugarea sau ştergerea automată a

unor programe ; modificarea orei, a datei calendaristice şi a zonei în care se află instalat calculatorul

; modificarea tipului de monitor, a caracteristicilor tehnice ale acestuia, a numărului de culori utilizat

în procesul de afişare, a fundalului asociat ferestrei principale .

Windows permite utilizatorilor să utilizeze seturile de caractere proprii, iar prin stabilirea zonei în care
locuim se va afişa fusul orar pentru zona respectivă efectuând modificarea orei sistemului, când va avea loc
trecerea la ora de vară sau de iarnă.

3.4.1. Structura ferestrelor Windows

Windows dispune de trei tipuri de ferestre: de aplicaţii, document şi de grup. Operaţiile fundamentale
privind utilizarea dispozitivului mouse cuprind selecţia unei ferestre, mărirea la maxim a unei reprezentări
grafice sau icoane şi deplasarea, mărirea, reducerea ferestrelor.
Selecţia unei ferestre, icoane, fişier sau opţiuni dintr-o fereastră de dialog se face prin poziţionarea
vârfului prompter-ului de mouse pe elementul dorit şi apoi apăsarea butonului din stânga („clic" o singură dată).
Mărirea icoanelor, execuţia aplicaţiilor şi selecţia elementelor dintr-o listă se fac prin poziţionarea
vârfului prompteru-lui pe elementul dorit şi apoi apăsarea de două ori consecutivă şi rapidă a butonului din
stânga mouseu-lui.
Deplasarea, mărirea sau reducerea ferestrelor şi deplasarea icoanelor se execută prin poziţionarea
vârfului prompter-ului mouse-ului pe elementul în cauză, apăsarea butonului din stânga şi menţinerea acestuia
pe parcursul deplasării până în locul de destinaţie.
Windows lucrează cu meniuri de comenzi, fiecare dintre acestea putând avea subcomenzi, care se pot
detalia pe mai multe niveluri ierarhice. Unele dintre aceste comenzi solicită utilizatorului o serie de parametrii
prin intermediul unor casete de dialog, care pot încorpora casete de liste de valori posibile. O casetă de dialog
poate conţine în principal: butoane de comandă (execută o acţiune), zone de text (fixează anumite valori),

15
casete de opţiuni (pentru parametrii care se exclud mutual), casete de marcaj (care pot fi activate x sau
dezactivate).
Dacă o fereastră nu poate afişa toate informaţiile unei aplicaţii, va fi marcată pe laturile din dreapta şi jos de
către o bară de defilare verticală şi, respectiv, orizontală. În interiorul acestor bare se găseşte un cursor de
defilare care permite poziţionarea în document în funcţie de necesităţi.
Deplasarea unei ferestre se execută prin poziţionarea prompter-ului mouse-ului pe bara de titlu,
apăsarea butonului din stânga şi menţinerea acestuia concomitent cu deplasarea mouse-ului (implicit a
prompter-ului) până la locul de destinaţie, după care se eliberează butonul. Închiderea unei ferestre se face prin
poziţionarea mouse-ului pe meniul sistem şi apăsarea butonului din stânga de două ori. Această operaţie are ca
efect terminarea aplicaţiei asociată ferestrei în cauză şi, prin urmare, utilizatorul este solicitat printr-o casetă de
dialog să confirme sau infirme salvarea modificărilor pe disc.

3.4.2. Componentele interfeţei grafice Windows

Componentele interfeţei grafice WINDOWS sunt următoarele:
• Linia de stare (Taskbar);
• Gestionarul de unităţi periferice (My Computer sau Windows Explorer);
• Gestionarul de reţea (Network Neighborhood);
• Gestionarul de fişire şterse (Recycle Bin);
• Reprezentări grafice sau icoane proprii utilizatorului, definite de acesta (Shortcut);
Sistemul Windows tratează unitar, într-un mediu complet grafic, foarte sugestiv, uşor de utilizat,
programe ce permit gestionarea memoriei, a perifericelor (ecran, tastatura, imprimanta, mouse, hard special
pentru multimedia), a fişierelor, a aplicaţiilor.
Meniuri. Submeniuri
Prin intermediul acestora, comenzile sistemului Windows dobândesc o structură arborescentă,
organizată în cascadă. Activarea unui meniu se poate realiza prin utilizarea combinaţiei de taste Alt+literă
subliniată, urmată de o poziţionare prin utilizarea tastelor săgeată şi prin selectarea opţiunii respective prin
acţionarea tastei Enter.
Căsuţa de dialog
Întreg dialogul purtat de Windows cu utilizatorul se realizează printr-un sistem de căsuţe de dialog.
Marea majoritate a acestor căsuţe propun anumite opţiuni ce pot fi selectate înaintea unor comenzi, mesaje de
avertisment sau mesaje care explică de ce anumite operaţii nu pot fi executate.
Într-o casetă de dialog pot să apară: butoane de comandă; zone de text; zone de liste; casete pentru liste
derulante (când lista prea mare); casete de opţiuni (în care opţiunile se exclud reciproc); casete de verificare.
Icon-uri, reprezentări grafice
Icon-ul este o reprezentare grafică a unor elemente cu care operează sistemul Windows, un desen însoţit
de un text afişat sub desenul respectiv.
În Windows există 3 tipuri de icon-uri: icon-uri de aplicaţie; de document; de program.
Pe tot parcursul lucrului utilizatorul este asistat de un „motor" de Help, bazat pe un index şi ierarhizat.

3.4.3. Gestionarul de unităţi periferice (My Computer)

My computer permite consultarea şi actualizarea informaţiilor aflate stocate pe unităţile de disc
magnetic sau pe alte dispozitive periferice de memorare, locale şi partajate în reţea, utilizatorul putând folosi
programele de întreţinere de sistem.
Prin apelarea opţiunilor din linia de meniuri se pot crea, şterge, redenumi directoare, fişiere de diferite
tipuri în funcţie de aplicaţiile existente, se pot aranja reprezentările grafice afişate pe ecran în funcţie de nume,
natură, dimensiune, data creării.
Pe măsură ce utilizatorul îşi defineşte propriile aplicaţii, acestea trebuie constituite în grupuri sau pot fi
ataşate unor grupuri deja existente. Manipularea aplicaţiilor în cadrul grupurilor şi între acestea se face prin
operaţiile de: adăugare, modificare, ştergere, mutare şi copiere.

3.4.4. Editorul de texte WordPad

WordPad reprezintă un editor de texte care aparţine sistemului de operare WINDOWS, remarcându-se
prin uşurinţă în utilizare, permiţând crearea, modificarea, aranjarea în pagină şi imprimarea unor documente
relativ simple. Acest editor de texte oferă utilizatorului posibilitatea creării unui document, modificarea acestuia
de formă şi de conţinut, aranjarea textului în pagină, paginarea unui document, crearea antetelor şi a subsolurilor
de pagină, formatarea caracterelor, importul şi exportul documentului în şi din WordPad, precum şi imprimarea
documentului realizat.

16
 Crearea unui document se face prin tastarea „la kilometru”, fără a utiliza tasta ENTER, ca la o maşină
de scris, deoarece editorul va executa automat sfârşitul de linie. La sfârşitul unui paragraf se va utiliza tasta
ENTER pentru a putea începe un nou paragraf sau pentru a crea spaţii între paragrafe, cursorul de editare
poziţionându-se automat la începutul liniei următoare. Toate frazele cuprinse între două acţionări ale tastei
ENTER sunt considerate ca aparţinând aceluiaşi paragraf.
Majoritatea operaţiilor de modificare a unui document necesită în prealabil selectarea unei anumite
zone de text. Pentru aceasta, fereastra deschisă are în marginea din stânga o zonă de selecţie, în care prompterul
mouse-ului se transformă într-o săgeată înclinată spre dreapta . Selecţia unui şir de caractere se execută prin
poziţionarea prompter-ului în faţa primului caracter, acţionarea butonului din stânga şi deplasarea dispozitivului
spre dreapta până la sfârşitul şirului. Deselectarea unui text se face prin acţionarea butonului mouse-ului în orice
zonă din interiorul documentului.
Principalele funcţii realizate de meniul File sunt: crearea unui nou document New; deschiderea unui
document existent pentru eventualele modificări; înmagazinarea pe disc a unui document sub forma unui fişier
de tip document DOC, text TXT (Save sau Save as); imprimarea unui document Print; stabilirea parametrilor
necesari procesului de imprimare Print Setup; expedierea textului realizat prin poşta electronică Send.
Părăsirea editorului de texte se realizează prin activarea opţiunii Exit.
Prin opţiunea Find din meniul Edit se oferă posibilitatea căutării şi eventual a înlocuirii unor zone de
text dintr-un document. Pentru localizarea unui şir de caractere într-un document se va activa comanda Find din
meniul Edit şi se va tasta textul ce urmează să fie localizat.
Opţiunea Replace selectată din meniul Edit realizează pe lângă o localizare a unui şir de caractere şi
înlocuirea acestuia cu un alt şir de caractere, conform specificaţiilor care apar în caseta de dialog. În exemplul
următor se doreşte localizarea şirului „acord de colaborare” şi înlocuirea sa prin acţionarea butonului Replace,
pas cu pas, cu şirul „activitate”. Comanda Replace permite utilizatorului să localizeze un text de maxim 255
caractere şi să înlocuiască numai anumite apariţii ale şirului respectiv.
Aranjarea unui text în pagină, presupune inter-spaţierea liniilor din cadrul paragrafelor, alinierea paragrafelor
şi realizarea scrierii textului cu diferite stiluri de caractere şi fonturi. Pentru toate aceste operaţii utilizatorul
poate recurge la butoanele afişate sub linia de meniuri sau la elemente din aceasta. Implicit, la deschiderea unui
document WordPad, alinierea este Normală, executându-se faţă de marginea stânga. Modificarea alinierii sau a
interspaţierii unui text se realizează prin acţionarea unui buton din rigla afişată în fereastră.
La acest moment utilizatorul poate stabili localizarea tipului de caractere care se foloseşte (Script
Central European), acesta permiţând utilizarea diacriticelor specifice, culoarea cu care va avea loc scrierea
(Color implicit aceasta are valoarea Black), eventuala subliniere a textului (Underline).
Salvarea unui document creat cu ajutorul editorului de texte WordPad se realizează alegând din
meniul File fie opţiunea Save, dacă se doreşte înregistrarea pe suportul magnetic a fişierului nou cu acelaşi
nume cu care a fost deschis, fie opţiunea Save As... care permite schimbarea numelui fişierului, a discului
magnetic, a extensiei. În acest moment se completează datele privitoare la suportul magnetic şi directorul unde
se va realiza stocarea fişierului în caseta Save In, numele fişierului se atribuie în caseta File name, dar urmărind
în zona de vizualizare a conţinutului directorului dacă nu cumva acest nume a mai fost atribuit anterior unui alt
fişier. În caseta Save as type utilizatorul poate opta din lista de opţiuni pentru un anumit format de salvare
(extensie). Operaţia de salvare se realizează fie la sfârşitul editării, fie pentru mai multă siguranţă, periodic.
Un fişier creat cu WordPad poate fi salvat într-un anumit mod şi cu anumite caracteristici pentru a putea
fi preluat şi de alte produse informatice (de exemplu WORD).
La imprimare, implicit WordPad încadrează textul în pagină, lăsând un spaţiu (măsurat în centimetri sau
în inchi) de 2,18 cm., faţă de marginile de sus şi de jos, iar faţă de marginile laterale va aloca un spaţiu de 2,24
cm. Caseta Page Setup permite definirea tipului de hârtie pe care se va obţine documentul, cunoscut fiind faptul
că există mai multe tipuri predefinite (standard), fiecare având anumite dimensiuni exprimate în centimetrii sau
în inchi.
Spre exemplificare, cele mai utilizate formate sunt următoarele: Letter 21,59/27,94; Legal 21,59/35,56;
Executive 18,41/26,67; A4 21/29,70; No. 10 10,48/24,13; DL 11/22. În cazul în care se utilizează un alt format
se va alege Custom Size, definind după aceea dimensiunile efective ale suportului (lăţime/lungime). Tot prin
intermediul acestei fişe se alege modul de orientare al documentului (Whole document) sau al unei părţi al
acestuia (Selected Text) în pagină, respectiv poziţionare normală Portrait sau peisaj Landscape.
Acţionând asupra butonului Printer din Page Setup se produce alegerea tipului de imprimantă Printer
name (mai ales în cazul în care sunt conectate mai multe asemenea dispozitive periferice) şi a caracteristicilor
de imprimare (caracteristicile imprimantei Properties, număr de exemplare Copies, paginile care se vor imprima
Page Range, ordinea de imprimare etc.) din meniul File / Print.

17
 Subiecte de autoevaluare
1. Rolul şi funcţiile unui sistem de operare.
2. Evoluţia sistemelor de operare.
3. Structura generală a directoarelor sistemului de operare Windows.
4. Componentele interfeţei grafice Windows.
5. Prezentaţi editorul de texte al sistemului de operare Windows.

Întrebări de autoevaluare

1. Funcţia de ……. constă în evidenţierea resurselor de memorie utilizate, la un anumit moment, realizând
alocarea acesteia pentru asigurarea accesului şi protecţiei datelor, realizând în finalul prelucrării dezalocarea
resursei.
a. gestiune a dispozitivelor periferice
b. serviciu de tip Terminate and Stay Resident (TSR)
c. gestionare a memoriei
d. comandă Start aplicaţii Windows
e. Control Panel
răspuns c

2. Sistemul de operare Windows poate executa urmatoarele categorii de aplicatii

a. editoare de texte
b. editoare de imagini
c. aplicatii de tip Win16
d. aplicatii de tip Win32
e. aplicatii DOS
f. editoare de sunet

a. (a, b, c); b. (b, c, d); c. (c, d, e); d. (d, e, f); e. (a, b, f)

răspuns c
3. Controlul şi modificarea elementelor componente ale calculatorului se realizează din …….
a. panoul de comandă (Control Panel)
b. programele de întreţinere de sistem prin modificarea meniului START şi lansează în execuţie
c. activare a programelor antivirus care împiedică modificarea caracteristicilor modemului
d. aplicaţia Windows Internet Explorer
e. fereastra dialog Add New Hardware
răspuns a

4. Casetele de marcaj, reprezinta un element al

a. meniului de comenzi
b. casetei de optiuni
c. butoanelor de comenzi
d. barei de defilare
e. casetei de dialog

răspuns e

5. Componenta My computer permite …….

a. modificarea unui document prin selectarea unei anumite zone de text
b. selectarea unei anumite zone de text
c. presupune selecţia ulterioară a şirului de caractere prin poziţionarea prompter-ului în faţa primului
caracter
d. se efectuează pentru toate frazele cuprinse între două acţionări ale tastei ENTER sau Ctrl
e. consultarea şi actualizarea informaţiilor aflate stocate pe unităţile de disc magnetic sau pe alte dispozitive
periferice de memorare, locale şi partajate în reţea
răspuns e

18
 4. Reţele de calculatoare, Limbajul HTML
Introducere:
Legătura dintre calculatoarele electronice şi telecomunicaţii a dat naştere la un domeniu nou, menit să satisfacă
cererea crescândă de servicii şi echipamente de comunicaţii furnizate de reţelele publice şi private. Reţelele de
calculatoare au apărut din necesitatea partajării datelor, şi a resurselor hardware, existente într-o societate între
mai mulţi utilizatori. În fiecare societate există un număr de calculatoare, fiecare lucrând independent. Cu timpul
aceste calculatoare, pentru a putea fi utilizate într-un mod mai eficient, au fost conectate prin intermediul unor
dispozitive, dând astfel naştere la o reţea de calculatoare

Obiective:
Clasificarea şi topologia reţelelor. Modelul OSI, TCP/IP. Sistemul VSAT şi arhitectura Client-Server.
Prezentarea succintă a principalelor servicii oferite de INTERNET
Crearea unei pagini WEB prin intermediul limbajului HTML

Cuvinte cheie
reţea LAN, MAN, WAN topologie de tip magistrală, cerc model Client-Server
conectare adresă server nume domeniu document HTML
poşta electronică adresă utilizatorcod ISO rubrică

Comunitatea Europeană a lansat, în anul 1988, programul de dezvoltare RACE (Research and
development for Advanced Communications in Europe), urmat, în anul 1995, de programele ACTS (Advanced
Communications Technologies and Services), NICE (National host InterConnection Experiments with global
linkage) şi ESPDIT (European Strategic Program for Research and Development in Information Technology),
în cadrul cărora se urmăreşte definirea conceptului de „Sistem de Comunicaţii Universale", - cunoscut şi sub
denumirea de „Societatea Reţea Spaţială", concept definit la Davos, în luna ianuarie a anului 1997, sau „Reţele
Globale de Informaţii", definit la Bonn, în iulie 1997, concepte care utilizează tehnologii TIC (Tehnologii
Informaţionale şi Comunicaţii). Toate aceste elemente au fost publicate de grupurile „Information Society", în
anul 1997, şi „Knowledge Society", la sfârşitul anului 1998.
În cadrul acestor programe, se urmăreşte elaborarea standardelor necesare pentru trecerea la generaţia a
3-a de sisteme de calcul conectate wireless, denumite UMTS (Universal Mobile Telecommunications Systems)
şi MBS/WCPN (Mobile Broadband Systems/Wireless Customer Premises Networks).
UMTS este un sistem digital mobil multi-funcţional, multi-service, care prezintă o muneroase aplicaţii
multiple, aplicaţii care asigură comunicaţii la o rată de 2MBit/sec, la nivelul întregului glob şi care îmbină
facilităţile tuturor tehnologiilor terestre şi satelitare. UMTS trebuie perceput ca o prelungire a tehnologiilor ce
astăzi funcţionează de sine stătător, el implementându-se pe structura acestora până în anul 2002.
Sistemele MBS, reprezintă prelungirea conceptului B-ISDN cu facilităţile comunicaţiilor radio,
transmisia de date realizându-se la viteze de 155 Mbit/sec.

4.1. Clasificarea şi topologia reţelelor

În fiecare societate există un număr de calculatoare, fiecare lucrând independent. Cu timpul aceste
calculatoare, pentru a putea fi utilizate într-un mod mai eficient, au fost conectate prin intermediul unor
dispozitive, dând astfel naştere la o reţea de calculatoare.
Astfel putem defini o reţea de calculatoare ca fiind un ansamblu de calculatoare interconectate prin
intermediul unor medii de comunicaţie, asigurându-se în acest fel utilizarea în comun de către un număr mare
de utilizatori a tuturor resurselor fizice (hardware), logice (software şi aplicaţii de bază) şi informaţionale
(baze de date) de care dispune ansamblul de calculatoare conectate. Un criteriu de clasificare a reţelelor de
calculatoare este reprezentat de mărimea lor fizică. Astfel, reţelele pot fi împărţite în:
a. reţele locale (LAN - Local Area Networks), reţele private localizate într-o singură clădire sau într-un
campus de cel mult câţiva kilometri. Rolul acestora fiind de a conecta şi a facilita schimbul de informaţii
între staţiile de lucru ale unei firme sau instituţii. Caracteristica mediului de transmisie este ca vitezele de
transmisie a datelor nu depaşeşte 10 - 100 Mb/s;
b.reţele metropolitane (MAN - Metropolitan Area Networks), versiunea extinsă a LAN-urilor, folosite
pentru transmisii de date şi voce, întinderea lor localizându-se la nivelul unui oraş sau judeţ;
c. reţele extinse (WAN - Wide Area Networks), care pot fi la nivelul unei ţări sau continent.
d.Internetul sau reţea de reţele nivelul de acoperire fiind global.
19
 Din punctul de vedere al administrării, reţelele de calculatoare pot fi clasificate în:
a. reţele publice, administrate de companii de telefonie publice care deţin avantajul unei infrastructuri destul
de dezvoltate
b. reţele private, administrate chiar de utilizatori.
c. reţele comerciale, aparţinând mai multor corporaţii.
Fiecare dintre aceste tipuri de reţele se caracterizează prin evoluţie istorică, detaliile tehnice de
proiectare, mediul de transmisie, serviciile şi facilităţile oferite precum şi prin grupul de utilizatori pe care îl
deserveşte.
Topologia reţelelor Legat de studiul reţelelor, modalităţile prin care sunt interconectate calculatoarele
determină o anumită hartă a acestor calculatoare. Acest studiu analizează topologia reţelei atât din punct de
vedere fizic cât şi logic, fiecare reţea privită sub cele două aspecte poate avea o anumită topologie fizică şi un
tip diferit de topologie logică. De exemplu o reţea Ethernet 10BASE-T poate avea o topologie fizică de tip stea,
dar poate funcţiona ca o topologie logică de tip magistrală (bus).
a. Topologia de tip magistrală (bus) – toate calculatoarele din reţea sunt conectate între ele prin
intermediul unui cablu de reţea. Din punct de vedere fizic, fiecare calculator, împarte acelaşi cablu
comun de conectare, cu toate calculatoarele din reţea. Tipul de cablu care se foloseşte pentru
realizarea acestui tip de topologie este un cablu BNC care permite viteze de transfer ale datelor de
maxim 10 M/s. Caracteristica topologiei o reprezintă faptul ca primul şi ultimul calculator din reţea
este conectat doar de un asingur alt calculator din reţea celelalte calculatoare învecinându-se cu alte
două calculatoare. Unul dintre avantajele principale ale acesti tip de toplogie îl reprezintă faptul că
toate calculatoarele sunt conectate unele de celelalte comunicarea dintre ele realizându-se în mod
direct. Dezavantajul este reprezentat de neplăcerile care pot intervenii în momentul în care cablul
prezintă întreruperi, comunicarea întrerupându-se între toate calculatoarele. Din punct de vedere
logic o topologie de tip magistrală permite fiecărui calculator din reţea să vadă toate semnalele de la
toate calculatoarele din reţea.
b. Topologia de tip cerc (ring) – harta pe care o prezintă acest tip de topologie simbolizează un cerc
în care fiecare calculator se află conectat cu alte două calculatoare adiacente. Din punct de vedere
fizic topologia arată că toate calculatoarele sunt conectate direct unele cu altele într-o manieră
numită lanţ DAISY. Din punct de vedere logic informaţia pentru a putea circula, fiecare calculator ar
trebui să ptransfere informaţia calculatorului adiacent.
c. Topologia de tip cerc dublu (dual ring) – acest gen de topologie constă în două cercuri concentrice
în care calculatoarele sunt conectate numai cu calculatorul vecin adiacent. Cele două cercuri nu sunt
conectate între ele. Din punct de vedere fizic acest tip de topologie reprezintă o variantă
îmbunătăţită a topologiei de tip cerc, excepţie făcând apariţia unui cerc secundar având un caracter
redundant care conectează aceleaşi calculatoare. Acest tip de topologie a fost gândit cu scopul de a
furniza flexibilitate în cadrul reţelei, fiecare calculator aparţinând practic a două topologii de tip
cerc independente. Privind logic această topologie se comportă ca două reţele de tip cerc, dar numai
una dintre ele este folosită la un moment dat.
d. Topologia de tip stea – prezintă un nod central de care sunt conectate toate calculatoarele din reţea.
Din punct de vedere fizic nodul central este reprezentat de dispozitive de reţea numite hub sau
swich. Avantajul acestei topologii o reprezintă faptul că toate calculatoarele din reţea pot comunica
prin intermediul acestui nod central, legatura rămânând activă chiar dacă unul dintre calculatoare
are conexiunea către nod întreruptă. Un dezavantaj evident care poate apare la acest tip de topologie
îl reprezintă proasta funcţionare sau chiar defectarea dispozitivului central. Dacă acesta se
defectează, întreaga reţea devine inutilizabilă. Din punct de vedere logic toată circulaţia informaţiei
trece prin acest dispozitiv, fapt care produce breşe de securitate.
e. Topologia extinsă de tip stea – are ca bază de pornire tipologia de tip stea, singura diferenţă fiind
ca fiecare punct care se conectează la nodul central devine la rândul său nod central pentru o altă
stea. Avantajul pe care îl presupune această tipologie din punct de vedere fizic, este dat de numărul
redus de calculatoare conectate direct la nodul central al reţelei. De asemenea pentru realizarea
aceastei topologi se folosesc pentru conectarea calculatoarelor, cabluri de reţea de lungimi scurte.
Din punct de vedere logic topologia extinsă de tip stea este de natură ierarhică, astfel informaţia
care circulă în cadrul reţelei poate rămâne la nivel local.
f. Topologia de tip arbore – este similară topologiei extinse de tip stea, diferenţa constă în faptul că
nu există un nod central. în schimb se foloseşte un trunchi nodal în care se porneşte spre alte noduri.

20
 4.2. Arhitectura unei reţele de sisteme electronice de calcul
În prezent, la nivelul agenţilor economici a apărut necesitatea interconectării sistemelor electronice de
calcul existente, eliminându-se situaţia de realizare a operaţiunilor curente de editare a documentelor de intrare-
ieşire a mărfurilor.

4.2.1. Modelul OSI (Open Systems Interconection)

Modelul de referinţă OSI reprezintă un model primar pentru comunicarea în cadrul unei reţele de
calculatoare, fiind considerat cea mai bună unealtă disponibilă pentru a învăţa şi explica modul în care sunt
trimise şi primite datele în cadrul unei reţele.Modelul OSI ne permite să vizualizăm funcţiile reţelei care survin
la nivelul fiecărui nivel, precum şi înţelegerea modului în care informaţia sau pachetele de date circulă prin
mediul reţelei (ex. Fire), de la aplicaţiile program către alte aplicaţii program localizate pe un alt calculator din
cadrul reţelei. În modelul OSI se face referinţă la un număr de şapte nivele, fiecare dintre acestea ilustrând o
funcţie particulară a reţelei. Separarea reţelei în şapte nivele conferă următoarele avantaje:
1. Separă comunicarea din reţea în părţi mai mici şi mai simple
2. Standartizează componentele reţelei
3. Permite diferite tipuri de hardware şi software să comunice între ele
4. Previne ca schimbările survenite la un anumit nivel al modelului OSI să afecteze alte nivele.
În modelul de referinţă OSI, problema circulaţiei informaţiei între calculatoare este divizată în şapte mici
probleme. Fiecare din cele şapte probleme este reprezentată de propriul nivel. Fiecare dintre aceste nivele are
stabilit un set de funcţii, pe care respectivul nivel trebuie să le îndeplinească pentru ca pachetele de date să poată
circula de la calculatorul sursă la calculatorul destinaţie.

4.2.2. Modelul TCP/IP

Modelul TCP/IP conţine, spre deosebire de modelul OSI, doar patru nivele, nivele care răspund
cerinţelor principiilor: un nivel trebuie creat atunci când este necesar un nivel de abstractizare diferit; fiecare
nivel trebuie să îndeplinească un rol bine determinat; alegerea funcţiei fiecărui nivel va avea în vedere
protocoalele standardizate; trebuie realizată minimizarea fluxului de informaţii, prin interfeţe, prin delimitarea
corectă a nivelurilor; numărul de nivele trebuie să fie concomitent suficient de mare pentru a nu fi necesară
introducerea unor funcţii diferite la acelaşi nivel şi suficient de mic pentru ca arhitectura să rămână funcţională.

4.3. Sistemul VSAT

Tehnologia VSAT (Very Small Aperture Terminal) furnizează o infrastructură de comunicaţie bazată pe
transmisia prin sateliţi, oferind posibilitatea transferului de date, voce şi imagini între noduri conectate la
distanţă, cu o flexibilitate maximă, disponibilitate imediată şi cu un raport performanţă/cost optim.
Fiecare nod de comunicaţie este dotat cu un sistem propriu VSAT, sistem care constă într-o antenă, într-
un dispozitiv de transmisie/recepţie a semnalelor (outdoor unit) şi în subsistemul de interfaţă.

4.4. Modelul Client/Server

Aplicaţiile software au un rol central în cadrul unei întreprinderi, asigurând reducerea costurilor şi
îmbunătăţirea serviciilor oferite clienţilor. Acestea au detereminat apariţia, utilizarea şi proiectarea modelului
Client/Server, model care oferă date distribuite, portabilitate între platforme şi un acces standardizat la resurse.
Termenul Client/Server îşi revendică originea, pornind de la metoda tradiţională de accesare a unui
computer central, numit server de către alte computere aflate la distanţă, clienţi, într-o infrastructură de reţea,
serverul asigurând stocarea şi întreţinerea datelor prin baze de date relaţionale. Clientul şi serverul reprezintă
două entităţi software, clientul efectuează cereri, iar serverul interpretează şi îndeplineşte cererile clienţilor.
Pentru a îndeplini cererea, serverul poate accesa o bază de date, poate efectua procesări asupra datelor, poate
controla alte periferice, sau poate efectua cereri adiţionale altor servere. Relaţia între client şi server este o
relaţie de comandă-control, clientul iniţiază cererea, iar serverul este cel care o îndeplineşte, transmiţând
rezultatul clientului, aplicaţia fiind procesată prin divizarea ei între cele două entităţi, transferul datelor fiind
bidirecţional

4.5 Servicii Internet

Principalele servicii oferite de Internet sunt: poşta electronică (E-mail); conectarea la distanţă
(TELNET), transferul de fişiere (FTP) şi consultarea unui ansamblul de documente legate între ele World
Wide Web (WWW sau Web). Toate aceste servicii sunt aplicaţii de reţea, bazate pe modelul Client-Server.
Structura unei adrese de Internet a unui calculator server este următoarea:

21
Nume_calculator_gazdă.nume_subdomeniu.nume_domeniu
Nume calculator gazdă este reprezentat de un şir de caractere alcătuit, în aşa fel încât să permită o
gestiune distribuită a informaţiilor, dar şi o identificare unică a sa. Numele de domeniu şi de subdomeniu
reprezintă localizarea specifică a unui calculator din Internet şi sunt alcătuite dintr-o serie de cuvinte separate
prin puncte. Aceste cuvinte identifică organizaţia, activitatea acesteia şi ierarhia de domenii căreia îi aparţine.
Domeniile, în general, sunt codificate printr-un şir de trei caractere care prezintă caracterul sau serviciile oferite.
Poşta electronică permite comunicarea simplă între doi utilizatori conectaţi la Internet şi aflaţi oriunde
în lume. Fiecare utilizator se identifică printr-o adresă de E-Mail, unică în lume, compusă după următoarea
formă generală: nume-utilizator@nume-calculator-gazdă.domeniu.ţară
Fiecare mesaj expediat prin poşta electronică conţine patru grupe de informaţii, şi anume: plicul;
adresa; conţinutul şi informaţii diverse.
Pentru a naviga de la un nod Internet la altul, localiza o anumită informaţie sau o anumită pagină Web,
utilizatorul va folosi un „motor de căutare” (search engine). O pagină Web (Home Page) cuprinde atât texte, cât
şi imagini sau reprezentări grafice care produc prezentarea, recomandarea unei instituţii-firme. O pagină Web
conduce pe cel care o consultă spre alte pagini ale firmei. Totalitatea paginilor Web corespunzătoare unei
anumite instituţii este cunoscută sub denumirea de Web Site, acesta având o anumită adresă.

4.6 HTML
Una dintre căile de acces la informaţie este serviciul WWW sau World Wide Web. Unul din primele
elemente fundamentale ale WWW este HTML (HyperText Markup Language), care descrie formatul primar în
care documentele sunt distribuite şi văzute pe Web. Paginile pe Internet sunt, de regulă, realizate prin
intermediul acestui limbaj, documentele HTML fiind în format ASCII. Editarea acestora se poate demara
utilizând orice program de editare de texte, spre exemplu Notepad din Windows.
Un document HTML reprezintă un mixt de informaţie textuală şi tag-uri, care explică browser-ului
cum să vizualizeze acest text pe ecranul monitorului. Tag în engleză semnifică "etichetă" sau “marcator”, rolul
acestora fiind de a indica browserului modul de afişare a textului. În consecinţă aceste şiruri de caractere nu vor
apare în fereastra de vizualizare.
Pentru a le deosebi de text, tag-urile sunt incluse între paranteze speciale, formate din semnele "mai
mic" şi "mai mare": <aceasta_e_tag>, în dependenţă de conţinutul "etichetei" (ceea ce e scris între "<"şi ">")
textul este reprezentat diferit.
Documentele HTML din punct de vedere structural conţin două părţi, "head"-ul şi "body"-ul. "Body"
este zona cea mai mare a documentului în care se va găsi conţinutul paginii."Head"-ul unui document conţine
titlul acelui document şi o scurtă descriere. În continuare este prezentată spre exemplificare structurarea unui
document HTML:

Tagurile <HTML> şi </HTML> indică începutul şi sfârşitul unui document HTML. În cadrul zonei de
declarare a antetului <head> şi </head> de obicei se tastează informaţii având un caracter special, informaţii ce
creează relaţii între documente sau permit transmiterea unor comenzi speciale către browser. Tot în cadrul
acestei zone se mai poate defini un bloc care face referinţă la titlul documentului. Şirul de caractere cuprins între
tagurile <title> şi </title> va apare în bara de titlu a browserului. În cazul în care acest bloc lipseşte din structura
unui document HTML, în bara de titlu a browserului va apare numele sub care se va salva pe hard documentul
HTML.
Corpul unui document HTML începe cu tagul <body> şi se termină cu </body>. Între aceste taguri se
găseşte partea principală a documentului, respectiv secvenţa de text care va fi afişată de browser. Modul de
afişare a textului şi de prezentare a unui document HTML se poate schimba cu ajutorul unor atribute. Tagurile

22
pot fi de 3 tipuri: singulare, pereche (ce are forma <nume tag> …</numetag>) şi taguri cu atribute (cu forma
generală <numetag atribut1=valoare1 atribut2=valoare2…..atributN=valoareN>)
a. Formatarea de ansamblu a documentului privită prin prisma încadrării textului în pagină se
realizează cu ajutorul a două etichete şi anume: leftmargin – stabileşte distanţa dintre marginea din stânga a
ferestrei browserului şi marginea din stânga a textului din pagină, topmargin – stabileşte distanţa dintre
marginea de sus a ferestrei browserului şi marginea de sus a textului din document. Fiecare din aceste atribute
pot primi ca valori fie numere întregi pozitive reprezentând aceea distanţă măsurată în pixeli, fie pot fi
exprimate în procente din înălţimea sau lăţimea ferestrei browserului.
Stabilirea culorii de fundal a documentului se realizează cu ajutorul atributului bgcolor. De menţionat
este faptul că o anumită culoare poate fi precizată în două moduri: fie prin menţionarea efectivă a numelui de
culoare, caz în care valoarea se înlocuieşte cu numele culorii respective (<body bgcolor=numeculoare>), fie
culoarea se poate declara cu ajutorul construcţiei “#RRGGBB” unde R, G, B sunt cifre hexazecimale luând
valori între 00 (echivalent zecimal 0 reprezintă o nuanţă închisă de culoare) şi FF (echivalent zecimal 255
reprezentând o nuanţă deschisă de culoare) acestea referindu-se la modelul de culoare Roşu (Red), Verde
(Green), Albastru (Blue). După cum se observă din formatul construcţiei, o anumită culoare se obţine din
amestecul celor trei culori de bază.
b. Formatarea textului în paragrafe priveşte modalitatea de aliniere avînd forma generală a tagului
astfel: <p align=”valoare”> unde valoare poate lua una din variantele left, center sau right, având ca efect
alinierea paragrafului la stânga, la centru sau pe dreapta. Formatarea paragrafelor va fi respectată până la
întâlnirea tagului de paragraf <p> care se va insera automat un spaţiu suplimentar după blocul respectiv.
Interspaţierea paragrafelor se realizeză fie cu ajutorul tagului <br>, caz în care are loc o întrerupere de linie,
textul care va fi scris după acest tag va apare în fereastra browserului pe un rând nou sub textul introdus înainte
de tagul <br>, fie se poate folosi tagul <p> care spre deosebire de <br> permite inserarea automată a unui spaţiu
suplimentar înainte de blocul paragraf, iar prin atributul pe care îl suportă acest tag se poate realiza o aliniere în
pagină a textului
c. Formatarea caracterelor se poate realiza sub două aspecte:
1. formatare logică prin folosirea unor taguri cu rolul de a împărţii textul unui document în părţi logice.
Marcarea logică a textului nu înseamnă neapărat modificarea modului în care textul selectat apare în
fereastra browserului, ci mai degrabă marcarea logică a textului se foloseşte pentru a delimita un text
pe care utilizatorul trebuie să-l introducă de la tastatură <kbd> </kbd>, pentru executarea unor
instrucţiuni scurte de cod realizate într-un limbaj de programare <code></code>, pentru a marca un
citat dintr-un alt material <cite> </cite>, textul încadrat între aceşti doi marcatori apărând cu caractere
italice, <strong></strong> pentru a scoate în relief o anumită porţiune a textului care va apare afişat
cu litere îngroşate, etc.
2. formatarea fizică a textului – tagul de formatare fizică a textului va modifica modul în care vor fi
afişate caracterele în fereastra browserului. Forma generală a tagului de formatare a fonturilor arată
astfel: <font atribut1=valoare1 atribut2=valoare2 … atributN=valoareN>
Acest tag primeşte următoarele atribute care se referă la caracteristicile fontului şi anume:

tipul sau stilul de font se stabileşte cu ajutorul atributului “face”, valorile pe care le poate
lua acest atribut corespund tipurilor de fonturi instalate pe calculatorul utilizatorului.

mărimea fontului definită prin atributul “size”. Valoarea pe care o poate lua acest atribut
este cuprinsă între 1 şi 7, valoarea implicită fiind 3. Caracteristica acestui atribut este că
acesta poate fi exprimat în valori absolute de exemplu „size=4” sau în valori relative
arătând cu cât creşte sau descreşte mărimea fontului de exemplu „size=+2”.

grosimea fontului stabilită cu ajutorul atributului “weight”, valorile atribuite acestuia
aflându-se în intervalul 100 – 900 cu creşteri din 100 în 100.

culoarea fontului se stabileşte identic ca şi stabilirea culorii de fundal cu ajutorul atributului
„color”

evidenţierea fontului cu ajutorul caracterelor aldine (îngroşate) se va include între tagurile
<b> şi </b> sau pentru a scoate în evidenţă un text cu ajutorul unor caractere cursive
(italice) textul va fi delimitat de tagurile <i> şi </i> ori pnetru caractere subliniate acesta
este <u> şi </u>.

pentru inserarea secvenţelor de text specifice formulelor matematice, aliniate ca exponent
sau ca indice textul se delimitează cu ajutorul tagurilor  respectiv 

secţionarea unui text cu o linie orizontală se realizează prin intermediul tagurilor <s> </s>.

23
 Stabilind atribute pentru caracterele textului unui document HTML precum şi valori pentru aceste
atribute, forma generală pentru tagul font s-ar putea transforma în: <font face=arial color=red size=5
weight=400> caz în care textul din document va apare scris cu tipul de font arial, având culoarea roşie,
dimensiunea de 5 şi o grosime de 400.
d. Utilizarea listelor în cadrul documentelor HTML
1. În limbajul HTML o listă ordonată reprezintă un bloc de text delimitat de tagurile <ol> şi </ol>,
fiecare element al listei fiind iniţiat cu tagul <li>. Aceste două taguri pot primi un atribut care se
referă la tipul de marcator care se află în faţa fiecărui element al listei, precum şi un atribut prin a
cărei valoare se va indica valoarea de start din listă. Forma generală a unei liste neordonate arată
astfel:
<ol type=”A” start=2> Capitolele cărţii:
<li>Capitol 1
<li>Capitol 2
</ol>
Valorile pe care le poate lua atributul type sunt: A – pentru marcatori litere mari, a – pentru
marcatori litere mici, 1 – pentru marcatori de tip număr arab, I – marcatori numere romane mari, i –
numere romane mici.
2. Listele neordonate au acelaşi mod de declarare ca şi listele ordonate singura deosebire apărând la
tagul de iniţializare a listei şi la valorile pe care le poate lua atributul type. O listă neordonată este
reprezentată e un bloc de text delimitat de tagurile <ul> şi </ul>. Valorile pe care le poate lua de
această dată atributul type sunt: disc – pentru marcatori de tip disc plin, circle – pentru marcatori de
tip cerc, square – pentru marcatori de tip pătrat.
3. Listele de definiţii se declară cu tagurile: <dl> şi </dl> care marchează faptul ca avem o listă cu
definiţii, urmează termenul care trebuie explicat declarat cu tagul <dt> si <dt> şi apoi definiţia
propriu –zisă care se realizează cu tagul <dd> şi <dd>.
Inserarea unor obiecte în cadrul unui document HTML
a. Inserarea tabelelor se demarează cu ajutorul tagului <table> şi se încheie cu </table>. În interiorul tabelului
datele sunt prezentate sub forma rândurilor, tagurile de iniţializare şi de închidere a rândurilor sunt reprezentate
de tagurile <tr> respectiv </tr>. Intersecţia dintre rândurile tabelului şi coloanele formează celula, iar fiecare
conţinut de celulă este declarat cu ajutorul tagurilor <td> şi </td>. Forma generală prin care este declarat un
tabel este următoarea:
<table atribut1=valoare1 atribut2=valoare2 … atributN=valoareN>
<tr>
<td atribut1=valoare1 atribut2=valoare2 …. atributN=valoareN> Text celula 1</td>
</tr>
</table>
Atributele pe care le poate primi tagul „table” se referă la caracteristicile de bază ale acestuia şi anume:
1. stabilirea marginilor (liniilor) tabelui se realizează cu ajutorul atributului border. În momentul în
care se declară un tabel în mod implicit acesta nu va avea margini. Folosirea în partea declarativă a
acestui atribut se pot stabili pentru acel tabel conturări de grosime egală cu valoarea acestui atribut.
Valoarea atributului border este dată de un număr întreg reprezentând grosimea în pixeli a
chenarului şi a liniilor din care este format tabelul.
2. prin folosirea atributului „align” se realizează alinierea tabelului în cadrul documentului. Valorile
pe care le poate lua acest atribut sunt left, center, right. Acest atribut se poate folosi şi la tagurile
<tr> caz în care are loc o aliniere a textului pe întregul rând sau la tagul <td> caz în care textul se va
alinia în cadrul celulei. Un atribut particular care se foloseşte pentru alinierea textului pe verticală în
cadrul unei celule este reprezentat de “valign”, valorile pe care le poate lua acest atribut fiind top,
middle, bottom.
3. culoarea de fond a tabelului sau a unei celule (depinde de locul în care este menţionat acest atribut)
se poate stabili cu ajutorul atributului “bgcolor”, modul de stabilire a acestei culori fiind identică ca
şi stabilirea culorii de fundal a unui document HTML
b. Inserarea imaginilor într-un document HTML se poate ca hiperlegătură sau nu ca hiperlink. Atunci când
nu este hiperlink se foloseşte tagului <img> adresa specificându-se printr-un nume de fişier imagine (.GIF).
Dacă imaginea este o hiperlegătură se foloseşte impreuna cu tagul de ancoră, iar adresa este specificată prin
URL. Imginile pot face ca o pagină să fie mai atractivă, mesajul transmis astfel, fiind mai uşor de înţeles de
către cel ce consultă aceea pagină. Marele neajuns al inserării de imagini într-un document HTML, îl reprezintă
faptul că de obicei aceste imagini sunt stocate în fişiere cu o dimensiune mare iar folosirea excesivă a acestora
va determina timpi mari de încărcare a paginilor. Forma generală pentru inserarea unei imagini este:
24
 <img atribut1=valoare1 atribut2=valoare2 … atributN=valoareN>
Atributele pe care le acceptă tagul <img> se referă la alinierea pozei în cadrul documentului prin
intermediul atributului „align” valorile acestuia fiind middle, top, bottom, stabilirea înălţimii şi a lăţimii pozei cu
ajutorul atributelor „height” respectiv „width” valorile acestor două atribute fiind numere întregi reprezentând
dimensiunea pozei în pixeli, şi cel mai important atribut „src” el reprezentând adresa sau locul unde se găseşte
fişierul cu poza respectivă. De exemplu dacă fişierul cu poză se află stocat în calculator pe discul C în folderul
Poze atributul src va lua valoarea src=”c:\\Poze\mumefişier.extensie”.
b.Inserarea unor legături într-un document HTML. Partea cea mai atractivă a unei pagini WEB o
reprezintă structurarea informaţiei pe date neomogene. Hipertextul este considerat un document care conţine
legături către alte documente sau către alte porţiuni ale aceluiaşi document. Forma generală a unei legături
este dată de ”ancora” cu tagul <a> şi </a>. Spre exemplu o legătură către o adresă cunoscută este: <a
href=”http://spiruharet.ro”> Universitatea Spiru Haret </a>. Pentru a naviga mai uşor se foloseşte şi un text
scurt pentru a marca legătură în cazul nostru: Universitatea Spiru Haret.
După cum se observă o astfel de legătură este compusă din două părţi: ancora care reprezintă textul sau
imaginea care punctează legătura între documente şi referinţa URL care reprezintă adresa la care se află. Aceste
adrese pot fi de două tipuri absolute atunci când se scrie toată calea acelui document inclus în http:// şi relative
atunci când adresa este relativă la siteul şi directorul curent. În funcţie de tipul adresei avem 3 tipuri de legături:
interne (atunci când localizarea se face în acelaşi document), locale (când adresa este un fişier pe acelaşi
calculator)şi externe (adresa fiind dată de forma http://).

Subiecte de autoevaluare
1. Prezentaţi cele două modele de referinţă ale arhitecturii unei reţele de calculatoare, modelul OSI şi
modelul TCP/IP.
2. Prin ce se caracterizează reţeaua model client-server?
3. Prezentaţi şi caracterizaţi principalele servicii oferite de reţeaua Internet.
4. Care sunt şi ce conţin rubricile unui mesaj transmis prin intermediul poştei electronice?

Întrebări de autoevaluare

1. Un model Client/Server, …….

a. accesează o bază de date Access Professional
b. efectuează uni-procesări asupra datelor
c. interpretează anumite cereri venite de la alte calculatoare neconectate
d. utilizează 8 nivele de transmisie analogică a datelor clientului
e. oferă date distribuite, portabilitate între platforme şi un acces standardizat la resurse
răspuns e

2.Tehnologia VSAT (Very Small Aperture Terminal) …….

a. se bazează pe transmisia prin sateliţi, oferind posibilitatea transferului de date, voce şi imagini între
noduri conectate la distanţă, cu o flexibilitate maximă, disponibilitate imediată şi cu un raport
performanţă/cost optim
b. reprezintă un dispozitiv de transmisie/recepţie şi un subsistem de interfeţe
c. reprezintă un server funcţional şi multiservice
d. utilizează modemul digitalizant color
e. reprezintă o tehnologie de comunicaţie OSI şi TCP/IP
răspuns a

3.În modelul OSI …….

a. client-serverul nu poate efectua procesări asupra datelor modelul OSI
b. permite doar posibilitatea transferului de date locale TCP/IP
c. sunt transparente cele 8 nivele de transmisie analogică a datelor clientului
d. serverul nu poate controla static modelul stea
e. se realizează lipsa de conectare a distribuitori de servicii de reţea
f. se face referinţă la un număr de şapte nivele, fiecare dintre acestea ilustrând o funcţie particulară a reţelei
răspuns f

25
4. Conectarea utilizatorilor la reţeaua Internet se poate realiza:
a. cu ajutorul sistemului VSAT
b. cu ajutorul sistemului UMTS
c. cu ajutorul sistemului OSI
d. cu ajutorul unui modem
e. cu ajutorul sistemului TCP/IP
răspuns d

5. O adresă de E-mail se prezintă sub următoarea formă

a. www.nume_utilizator.nume_calculator_gazdă.domeniu.ţară
b. www.nume_utilizator@nume_calculator_gazdă.domeniu.ţară
c. nume_utilizator@nume_calculator_gazdă.domeniu.ţară
d. nume_calculator_gazdă.nume_subdomeniu.nume_domeniu
e. nume_utilizator@nume_subdomeniu.nume_doneniu.ţară
răspuns c

6. Domeniile reprezintă
a. un şir de caractere având rolul de a identifica un calculator gazdă în Internet
b. un şir de trei caractere care prezintă caracterul sau serviciile oferite de o firmă.
c. un cod ISO format din două caractere, având rolul de a identifica ţara de origine a calculatorului
d. un şir de caractere având rolul de a permite o gestiune distribuită a informaţiilor
e. un şir de caractere având rolul de a identifica organizaţia şi activitatea specifică acesteia
răspuns b

7. Fiecare mesaj expediat prin poşta electronică conţine patru grupe de informaţii:
a. nume calculator gazdă, nume subdomeniu, nume domeniu, ţara de origine
b. nume utilizator, nume calculator gazdă, nume domeniu, ţara de origine
c. plicul, adresa, conţinutul, informaţii diverse
d. nume utilizator, nume subdomeniu, nume domeniu, ţara de origine
e. nume utilizator, nume calculator gazdă, data calendaristică, textul mesajului expediat
răspuns c

26