UMBRARECU CATALINA

Psihologia comportamentului intractional si prevederile legale

Caracteristici ale criminalului în serie

Crima în serie reprezintă uciderea de victime disparate în timp, de la zile la săptămâni sau
luni, între ele. Aceste pauze de timp între omoruri sunt numite şi perioade de „calmare”.
În terminologia psihiatrică, un criminal în serie poate fi clasificat ca psihotic sau
psihopatic, depinzând de informaţiile examinate ca şi de faptele crimei. Din experienţa lui
Vernon J. Gerbert, totuşi criminalul este rareori psihotic. Criminalii sunt de regula psihopaţi
sexuali , care au o criminalitate profundă şi sunt în mod cert în legătură cu realitatea.
In cazul unui ucigaş psihotic, acesta poate sugera că el ucide pentru că psihoza lui îl
împinge să ucidă, iar în cazul unui ucigaş psihopat, în special un criminal în serie, Vernon J.
Gerbert sugerează că el ucide pentru că ii place să ucidă.
Criminalii în serie au fost descrişi ca inteligenţi, fermecători, şmecheri, încântători şi în
general arătoşi. Ei sunt indivizi mobili, capabili sa călătorească kilometri întregi în căutarea
victimei potrivite, care să fie vulnerabilă şi uşor de controlat. Victimele lor pot fi femei, copii,
vagabonzi, homosexuali şi prostituate.
Criminalii în serie sunt extrem de manipulativi şi sunt deseori capabili să vorbească
victimelor lor, mai ales pe terenul lor, descris ca „zona de confort”, un loc unde ei îşi pot
controla victima. De multe ori ei folosesc un truc pentru a rămâne singuri cu victimele lor, îşi
perfecţionează continuu acest truc şi au o iscusinţă stranie în recunoaşterea potenţialelor victime.
Un criminal în serie, în ciuda aparentelor exterioare, este un individ nesigur, el nu are nici
o putere până nu are victima sub controlul său, el se simte în siguranţă în acea superioritate
temporală. Trebuie să observăm câteva caracteristici, având în vedere că ucigaşul în serie are
câteva trăsături aparte, din care vor fi descrise doar principalele şase:

1. Crimele se repetă („în serie”), petrecându-se cu frecvenţă mai mare sau mai mică,
adeseori crescând ca număr, după o perioadă de timp ce poate însemna chiar ani de zile; ele
continuă până când asasinul este prins, sau până când moare sau, la rândul său, este ucis.
Definiţia de mai sus reprezintă tiparul fundamental al asasinului în serie. Este evident că
nu există vreun număr predeterminat de victime de la care asasinul devine criminal în „serie” şi
nici vreo frecvenţă stabilită a acestei activităţi macabre căreia i se aplică termenul de mai sus.

1
UMBRARECU CATALINA
Psihologia comportamentului intractional si prevederile legale
Această predispoziţie este deseori recunoscută chiar de ucigaş. Mulţi dintre ei, după ce au
fost arestaţi, au mărturisit că ar fi continuat să ucidă dacă ar fi fost lăsaţi în libertate. Pentru cei
mai mulţi criminali în serie, actul crimei, dublat adeseori de abuz sexual şi mutilare, constituie un
motiv în sine. În plus, la fel ca în cazul stimulării prin alcool sau droguri, „doza” e din ce în ce
mai mare. Aşa cum un drogat nu se va vindeca niciodată de patima lui dacă va avea acces liber la
stimulent, tot aşa şi asasinul va continua în serie îndeletnicirea sa oribilă până ce, fie va muri, fie
va fi omorât, sau până când va fi prins şi înlăturat din societatea pe care o afectează.

2. La fel ca în cazul omuciderilor „normale”, crimele tind să se petreacă în relaţie de unu

la unu.
Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular, prin care o persoană e
omorâtă de o altă persoană. Convenţional, criminologia clasifică acest gen de omoruri în două
categorii:
i) „crima pasională”, comisă într-un moment de furie intensă sau de frustrare;
ii) crima înfăptuită „cu sânge rece”, care se distinge printr-o premeditare atentă, motivată
adeseori de speranţa unui câştig personal.
O dată atins obiectivul propus (eliminarea soţului necredincios, de exemplu, sau a
deţinătorului unui obiect râvnit), nu există nici un motiv de a mai presupune că asasinul va ucide
din nou. Dintr-un studiu bazat pe statistica crimelor, se poate vedea că, în anul 1989, în Anglia şi
Ţara Galilor, o mare parte a omuciderilor au fost comise de persoane care se cunoşteau cu
victima. Există şi circumstanţe accidentale, în care un criminal în serie a ucis mai mult de o
persoană într-un incident, adesea fiind vorba de membri ai aceleiaşi familii, ca şi de o infracţiune
complementară, cum ar fi hoţia. Însă cel mai răspândit scenariu pentru crima în serie, ca şi
pentru omorul accidental, este cel pe cont propriu şi cu o singură victimă. În mare măsură,
motivele unui asemenea scenariu sunt evidente. În mod clar, e mai „sigur” să lucrezi singur, în
sensul că numai ucigaşul ştie despre crimă, şi trebuie să ucizi o singură victimă, pentru că acest
fapt reduce posibilitatea ca autorul crimei să primească o ripostă dură sau ca victima să scape.
Mai mult,caracterul individualist al criminalului în serie face imposibilă situaţia în care el să fie
capabil sau dornic de a-şi împărtăşi nevoile şi plăcerile altcuiva. Această concluzie reiese, în
conformitate cu statisticile, din faptul că el duce o viaţă paralelă sub chipul unui salariat demn de
încredere, onorabil cap de familie şi bun vecin.

2
UMBRARECU CATALINA
Psihologia comportamentului intractional si prevederile legale
Cu toate acestea surprinde frecvenţa cuplurilor, partenerilor şi grupurilor criminale deşi în
acest caz indivizii din care se compune perechea depind unul de altul. Şi totuşi, cerinţele de
securitate, pe care ucigaşul singuratic le simte ca fiind esenţiale, sunt satisfăcute.
a). Cuplurile ucigaşe
Sensul obişnuit se referă la o pereche bărbat-femeie, aproape întotdeauna implicaţi într-o
relaţie sexuală, în care bărbatul e, în general partea dominantă. Se observă un fenomen
interesant, şi anume că, în vreme ce ambii parteneri au, ca indivizi, înclinaţii degenerate,
“personalitatea lor combinată” se dovedeşte mortală doar atunci când sunt împreună. Pentru
acest fenomen,francezii au născocit expresia „folie a deux” („iluzie împărtăşită de două persoane
legate emoţional”), iar psihologia – termenul Gestalt, conform căruia „întregul organizat e mai
puternic decât suma părţilor lui”.
Printre cele mai cunoscute cupluri ucigaşe se numără englezii Ian Bradly şi Myra Hindley
şi australienii David şi Catherine Birnei.
b). Partenerii
Noţiunea cuprinde cuplurile care nu se bazează pe relaţii sexuale. De obicei, după
arestare „partenerii” se acuză reciproc. Exemple sunt William Burke şi William Hare, scoţienii
care ciopârţeau cadavrele.
c). Grupurile ucigaşe
În orice discuţie pe tema grupurilor ucigaşe, se menţionează numele lui Charlie Manson,
deşi „familia” lui Manson nu e nicidecum un fenomen izolat. Cu toate că nu există un model
general, aşa cum s-ar putea descoperi printre cuplurile şi partenerii criminali, grupurile s-au
dovedit instrumente foarte eficiente ale crimelor multiple, persoanele componente fiind unite, în
cele mai multe cazuri, de un ideal comun creat de propriile lor închipuiri. De fapt , adeseori,
grupurilor ucigaşe li se poate aplica foarte bine acelaşi principiu de „folie a deux”. Indivizii în
sine pot fi incapabili de a comite o crimă, dar, adunaţi sub aripa unui grup cu o cauză comună şi
un lider, pot fi cuprinşi de un val de „nebunie” colectivă.

3. Nu există – sau e foarte redusă – o conexiune între ucigaşi şi victimă, persoanele

implicate având foarte rar relaţii directe de rudenie.
Acest atribut al criminalilor în serie e, într-un sens, un fenomen de dată recentă: există
victime care au fost alese tocmai pentru că aparţin familie asasinului, aşa cum se întâmplă în

3
UMBRARECU CATALINA
Psihologia comportamentului intractional si prevederile legale
cazul crimelor premeditate care urmăresc un câştig financiar. Majoritatea acestor evenimente s-
au petrecut într-o vreme când nici criminologia, nici medicina şi nici arta investigaţiei nu erau
atât de dezvoltate, încât detectele de la început ceea ce acum ar fi considerate omucideri
evidente. Dat fiind stadiul primitiv al diagnosticului medical de atunci, nu este surprinzător că
Mary Ann Cotton a putut să-şi ucidă câţiva soţi, şi toţi copiii vitregi, şi să obţină ca în dosare
cauza morţii să fie trecută “febra gastrică”. Oricum, pe măsură ce tehnica de cercetare
criminalistică şi comunicaţiile între poliţii, ca şi înţelegerea gândirii criminale, au avansat, astfel
de tipare clare victimă/motiv au devenit tot mai dificil de mascat.

4. Cu toate că ar putea exista un „tipar”, sau un anume „tratament administrat victimei”,

crimele individuale din cadrul unei serii dezvăluie rareori un motiv raţional sau clar definit.
Avem de-a face, în principal, cu ceea ce se numeşte „explicaţie psihologică” a unei crime
în serie – motive care-şi au rădăcinile într-o capacitate restrânsă de a distinge binele de rău, într-o
incapacitate de a lua o decizie, într-o exacerbare a poftelor şi aşa mai departe. În ciuda acestui
fapt, individul este considerat responsabil de comportamentul său; într-adevăr, una dintre cele
mai şocante observaţii a fost aceea că asasinul în serie nu poate fi absolvit, pur şi simplu, de
faptele sale, ca un psihopat a cărui violenţă să fie pusă pe seama devierii lui mintale. În mod
frecvent, criminalul are o personalitate foarte bine organizată şi raţională şi, adeseori, îşi
planifică crimele cu mult timp înainte.

5. Creşterea vertiginoasă a mobilităţii în spaţiu, de la inventarea automobilului încoace,

dă posibilitatea criminalului ca, la dorinţa lui, să se mute repede dintr-un loc în altul, adeseori
înainte chiar de a i se fi descoperit crima.
Aşa cum absenţa mobilului face ca un poliţist să întocmească cu greu o listă de suspecţi,
tot astfel şi natura unei crime cu autor necunoscut face ca schimbul de informaţii între forţele de
poliţie să fie dificil. Acest lucru e valabil mai ales în Statele Unite unde, pe lângă marea întindere
a teritoriului, există o atitudine păgubitoare a multor poliţii statale care-şi păzesc, geloase,
propriile teritorii. Până când nu apare un tipar special al crimei, e puţin probabil ca asasinatele să
fie comparate între ele, chiar dacă e vorba de state învecinate. Până atunci însă, criminalul are
suficient timp la dispoziţie ca să mai poată comite şi alte crime şi să se afle deja într-un alt stat
îndepărtat.

4
UMBRARECU CATALINA
Psihologia comportamentului intractional si prevederile legale

6. În mod obişnuit există un grad înalt de violenţă inutilă sau „exces de crimă”, în cadrul
cărora victima e supusă unor brutalităţi exagerate.
Motivul aceste brutalităţi are legătură cu mobilul crimei. Pentru o mare parte a
criminalilor în serie, actul în sine constituie întreaga motivaţie a omorului; ea nu e mijloc de a
obţine un alt sfârşit, ca în cazul jafului, unde esenţa unui succes al operaţiei este dată de fugă.
Apar multe situaţii în care victima e torturată încet, uneori timp de câteva zile, această întârziere
având drept scop mărirea duratei de plăcere a asasinului. Există o legătură strânsă între fanteziile
sado-sexuale şi crima în serie. Adesea acestea sunt asociate cu dorinţa de a domina. Toate aceste
motive presupun folosirea cu plăcere a violenţei, mergând până la excese.