 fiind dispuşi să-şi retragă banii mai devreme dacă dobânda pieţei

tinde să crească sau dacă există indicii că performanţele slabe ale

băncii pun în pericol securitatea depozitelor.

b) Împrumuturile. Băncile mai pot procura fonduri prin împrumuturi

contractate pe termen scurt sau lung. Împrumuturile pe termen lung pot fi
- în anumite condiţii asimilate capitalurilor permanente şi sunt procurate
prin emiterea de obligaţiuni sau pur şi simplu prin contracte de împrumut
pe termen lung încheiate cu alte bănci care dispun de fonduri
suplimentare disponibile.
Împrumuturile pe termen scurt au devenit foarte frecvente în ultimii
ani, băncile apelând la aceste surse pe scară largă în special în
procesele de gestiune zilnică a lichidităţii. Împrumuturile pe termen scurt
iau forma împrumuturilor de la alte bănci (piaţa monetară) sau de la
banca centrală (împrumuturi de refinanţare: structurale, de licitaţie,
speciale sau lombard).
Sănătatea unei bănci poate fi apreciată şi în funcţie de uşurinţa cu
care poate procura astfel de fonduri de pe piaţa monetară, recurgerea la
împrumuturile băncii centrale fiind supusă şi riscului de dobândă şi de
reglementare, o schimbare în politica dobânzilor putând să fie foarte
costisitoare pentru banca în cauză.

1
 Trebuie remarcat că atunci când o bancă utilizează împrumuturi pe
termen scurt pentru a susţine plasamente (active) pe termen lung,
variaţiile dobânzii pe termen scurt ar putea conduce la diminuarea sau
anularea câştigului din diferenţele de dobândă, putându-se înregistra
chiar pierderi. Dacă surse pe termen scurt susţin active pe termen scurt,
influenţa nu va fi atât de semnificativă.
In general, băncile mari tind să fie beneficiare de împrumuturi pe
termen scurt în timp ce băncile mai mici sunt ofertante de fonduri pe
termen scurt.

c) Capitalul (fondurile proprii) Fondurile proprii reprezintă o altă

sursă importantă de fonduri şi sunt formate din capitalul propriu şi
capitalul suplimentar.
Capitalul propriu este constituit prin vărsarea sumelor subscrise de
acţionarii băncii la înfiinţarea acesteia, prin cumpărarea de acţiuni şi
poate fi mărit ulterior prin noi emisiuni de acţiuni sau prin repartizarea
unei părţi din profit pentru mărirea capitalului. Aceasta din urmă sursă de
capital depinde - ca mărime - atât de profitabilitatea băncii cât şi de
politica de dividende a acesteia.
Capitalul suplimentar este constituit din împrumuturile pe termen
lung primite şi din alte fonduri.
Fondurile proprii sunt cea mai sigură sursă de fonduri, ponderea
acestora în totalul resurselor băncii fiind un indicator al solidităţii, arătând
măsura în care banca poate face fată situaţiilor de risc.

2
 1. Utilizarea fondurilor

Băncile investesc fondurile obţinute din depozite, împrumuturi şi

din fonduri proprii în diverse active. Majoritatea lor sunt generatoare de
profituri (credite, plasamente, imobilizări financiare) altele mi sunt
destinate obţinerii de profituri dar sunt necesare pentru funcţionarea
băncii (spatii, clădiri, tehnică etc.) şi pentru a asigura derularea
operaţiunilor de plăţi şi decontări ale băncii (numeral, rezervele de la
banca centrală şi conturile de corespondent deschise la alte bănci).

a) Creditele. Creditarea este una din activităţile de bază ale

oricărei bănci şi, în acelaşi timp, una din cele mai încărcate de risc.
Acordarea de credite acoperă cea mai mare parte din totalul activelor
(50-60%), iar dobânzile aferente reprezintă principala sursă de venituri a
băncilor. Din punct de vedere al sectorului de apartenenţă al debitorului,
creditele se clasifică în:
• credite comerciale
• credite de consum
• credite pentru proprietăţi imobiliare
* credite agricole credite acordate altor instituţii financiare
Mult mai importantă pentru gestionarea plasamentelor băncii este
însă diferenţierea creditelor în funcţie de scadenţa acestora şi după tipul
de dobândă negociată. Din punctul de vedere al scadenţei, creditele pot
fi pe termen scurt (până la un an), mediu (1-3/5 ani) sau lung (peste 3,5
ani) iar după tipul dobânzii este pot fi cu dobânda fixă pe întreaga
perioadă sau cu dobândă variabilă, funcţie de evoluţiile dobânzilor pe
termen scurt pe piaţa monetară. In procesul de gestiune a activelor şi
pasivelor băncii, combinarea scadenţelor cu tipurile de dobândă este

3
deosebit de importantă. In principiu, în scopul protejării faţă de riscul de
dobândă, băncile acordă fie credite pe termen scurt, fie credite pe
termen lung cu dobândă variabilă, sensibile la variaţiile dobânzilor.
Scadenţele creditelor băncilor trebuie corelate însă permanent cu
scadenţele obligaţiilor acesteia.
Riscul bancar se suprapune în cele mai multe cazuri cu riscul în
activitatea de creditare, pierderile aferente creditelor nerambursate sau
neperformante stând la originea crizelor băncilor. Acordarea de credite,
în afară de faptul că trebuie să urineze prevederile legii şi reglementările
băncii centrale, trebuie să se facă numai pe baza cunoaşterii clienţilor,
performanţelor şi capacităţii acestora de a respecta angajamentele de
credit, precum şi a istoricului de credit al acestora. In multe ţări această
informare se realizează cu bune rezultate prin intermediul unor bănci de
date cuprinzând înregistrări privind creditele mari sau delicvenţa de
credit. Chiar dacă consultarea acestei bănci de alte nu este obligatorie la
acordarea de credite, băncile folosesc informaţiile la care au acces în
scopul minimizării riscurilor.

b) Investiţii în titluri de valoare o altă utilizare importantă a

fondurilor bancare o reprezintă investiţiile în titluri de valoare. Cele mai
utilizate instrumente sunt:
• obligaţiunile emise de stat şi de autorităţile locale precum
şi
• obligaţiuni emise de instituţii financiare sau nonfinanciare
• acţiuni ale altor instituţii financiare sau nonfinanciare:
participaţii sau titluri de plasament

4
 c) Activele lichide închid
• numerarul din casierie care constă în bancnote şi monedă deţinute în
casieriile băncii în scopul efectuării de plăti în numerar către clienţi.
Banca trebuie să fie în stare în orice moment să răspundă cererilor de
retragere ale deţinătorilor de conturi dar, astfel, trebuie să limiteze la
minimum posibil masa de numerar, păstrarea fiind costisitoare.
• disponibilităţi de la banca centrală ( contul curent). Băncile sunt obligate
să păstreze la banca centrală rezervele minime obligatorii determinate în
funcţie de tipurile şi mărimea depozitelor primite de la fiecare bancă.
Aceste rezerve constituite în contul curent al băncii - sunt utilizate
şi pentru derularea operaţiunilor de plăti şi decontări interbancare ale
băncii.
• disponibilităţi la alte bănci ( conturi de corespondent). Băncile pot
deţine conturi curente la alte bănci pentru derularea unor operaţiuni de
plăti decontare de cecuri, participări la credite sindicalizate etc.
• sumele în curs de încasare sunt cele aferente cecurilor, cambiilor şi
biletelor la ordin care au fost prezentate la plată dar nu au fost încă
încasate efectiv.

B. Definiţia riscului
Afacerile economice se desfăşoară în condiţiile existenţei a
numeroase riscuri, deoarece:
• relaţiile furnizor - beneficiar au un caracter complex;
• evoluţiile care au loc pe pieţe sunt adeseori contradictorii
şi imprevizibile;
• economiile naţionale şi economia mondială m ansamblu se
caracterizează prin fenomene de instabilitate.
Procesul decizional se realizează ,deci, în acest domeniu de cele
mai multe ori în condiţii de risc şi incertitudini, astfel încât agenţii

5
economici nu au siguranţă că prin afacerile încheiate vor obţine
rezultatele scontate.
Asupra definirii noţiunii de risc nu există o unanimitate de păreri
în rândul specialiştilor. Cel mai simplu spus, riscul bancar este
probabilitatea ca într-o tranzacţie să nu se obţină profitul aşteptat şi chiar
să apară o pierdere.

Riscul bancar mai poate fi definit ca fiind probabilitatea de

producere a unui eveniment cu consecinţe adverse pentru subiect.

Sintetizând, riscul bancar:

• complex de evenimente cu consecinţe adverse pentru bancă;
• eveniment incert, posibil şi viitor care poate afecta întreaga activitate a
unei societăţi bancare;

Gestionarea riscului bancar urmăreşte:

• minimizarea cheltuielilor/a pierderilor;
• modificarea comportamentului salariaţilor;
• modificarea imagini publice a băncii.

C. Clasificarea Riscurilor Bancare

În literatura de specialitate există o serie de clasificări după cum
urmează:
l. În funcţie de caracteristica bancară:
a). riscuri financiare (riscul de lichiditate, riscul de capital);
-riscuri de prestare (riscul operaţional, riscul tehnologic, riscul introducerii
de noi produse;
b). riscuri ambientale(riscul de fraudă/riscul economic/riscul legal).

6
 2. În funcţie de geneză:
1. risc de exploatare
2. risc financiar
3. risc de faliment

3. În funcţie de natură:
a)riscuri comerciale;
b)riscuri provocate de cauze de forţă majoră;
c)riscuri politice;
d)riscuri valutare;(de schimb valutar, rată a dobânzii).

4. În funcţie de expunerea la risc.

a) riscuri pure-riscuri a căror expunere este generată de activităţi
şi procese bancare cu potenţial de a produce evenimente care să se
soldeze cu pierderi;
a. 1 - riscuri fizice (distrugeri, accidente/avarii);
a. 2- riscuri financiare (generate de operaţiunile bancare tradiţionale);
a. 3 -riscuri criminale şi frauduloase (fraude, furturi, deturnări de fonduri);
a. 4- riscuri de răspundere (nerespectarea normelor bancare);
b) riscuri lucrative(speculative)-expunerea la risc este generată de
încercarea de a obţine profit maxim.
b. l - riscuri de piaţă (variaţia condiţiilor de piaţă);
b. 2 - riscuri de afacere;
b. 3 - riscuri de lichiditate(incapacitatea de a finanţa operaţiunile bancare
curente).

7
 4. În funcţie de caracteristica bancară:
a). Riscuri financiare
(generate de operaţiile bancare tradiţionale);
a. l - Riscul de creditare(probabilitatea neîncasării creditelor acordate);
a. 2- Riscul de lichiditate(incapacitatea de a finanţa operaţiile bancare
curente);
a. 3 - Riscul de piaţă (variaţia ratei dobânzilor/riscul valutar etc.)
Clasificarea riscurilor bancare în conformitate cu prevederile Băncii
Internaţionale a Reglementărilor:
a) Riscurile Financiare:
• riscul ratei dobânzii;
• riscul cursului de schimb;
• riscul de lichiditate;
• riscul titlurilor cu venit variabil;
b) Riscuri legate de parteneri:
• riscul clientelei;
• riscul apărut pe piaţa interbancară;
• riscul de ţară;
• riscul de credit (furnizor, piaţă).
c) Riscul comercial:
• riscul de produse;
• riscul serviciilor;
• riscul de piaţă;
• riscul de imagine;
d) Riscuri legate de forţa de muncă.
e) Riscuri operaţionale şi tehnice:
• calitatea operaţiunilor;
• nivelul de informatizare şi telecomunicaţii.

8
f) Riscul gestiunii interne:
• riscul de reglementare;
• riscul de deontologie;
• riscul de strategie;
• riscul de insuficienţă funcţională;
• riscul resurselor umane;
• riscul de comunicare;
• riscul controlului intern total şi financiar.

Gestionarea riscurilor bancare trebuie organizată în aşa fel încât să

se realizeze atât pe fiecare tip de risc în parte, cât şi la nivel global.

Gestionarea globală a riscurilor

Gestionarea globală a riscurilor este impusă de relaţiile de
interdependenţă dintre diferite operaţiuni/tranzacţii şi activităţi ale unei
societăţi bancare, dar şi de legăturile cauzale între diversele tipuri de
riscuri. O gestionare globală a riscurilor trebuie să asigure societăţii
bancare posibilitatea de a identifica şi aprecia riscurile, de a le
controla/de a le diminua influenţa şi nu în ultimul rând de a le finanţa.
Pentru a identifica şi evalua riscurile/orice societate bancară
trebuie să pornească de la principalele sale linii de activitate, de la
strategia pe care o va adopta. Cunoaşterea acestei strategii trebuie
făcută în profunzime atât din punctul de vedere al unităţilor
subordonate/cât şi din cel al tipurilor de produse şi servicii, fără a uita
însă procedurile şi tehnicile de lucru utilizate. In cadrul primei etape de
gestionare globală a riscurilor/trebuie determinate riscurile asociate
fiecărui tip de produs şi serviciu bancar.

9
 2. Identificarea şi evaluarea riscurilor
Odată identificate riscurile asociate, este necesară elaborarea unor
scenarii posibile pentru a putea determina frecvenţa şi amplitudinea
fiecărui tip de risc asociat. După ce riscurile au fost identificate pe fiecare
tip de produs şi serviciu bancar/este necesară schiţarea unei imagini
agregate a influenţei factorilor de risc.

2. Controlul riscurilor
Obiectivul acestei a doua etape de gestiune globală este acela de
a minimiza cheltuielile asociate fiecărui tip de risc identificate produse şi
servicii bancare. Managerii trebuie să determine care sunt principalele
tipuri de activităţi de control pe fiecare tip de risc în parte cunoscând
caracteristicile şi evoluţia probabilă a acestora(de exemplu utilizarea
unor tehnici de gestiune a bilanţului pentru a controla riscul de piaţă).

3. Diminuarea/evitarea influenţei negative a factorilor de risc

Acţiunea adversă a unui factor de risc poate fi diminuată şi/sau în
unele cazuri evitată/prin cunoaşterea şi îndepărtarea cauzei care îl
produce. In acest scop este necesară reproiectarea activităţilor şi a
fluxului de operaţii.

4. Finanţarea riscurilor
Această etapă presupune fie acoperirea lor prin rezerve, fie
transferul lor prin utilizarea instrumentelor derivate. Metodele de
acoperire a riscurilor sunt utilizate în cazul acelora a căror frecvenţă şi
amplitudine este previzibilă. Acoperirea riscurilor se poate realiza fie
printr-un program formal de finanţare, elaborat pe baza prognozelor
privind pierderile anticipate, fie prin prelevări pentru fondurile de rezervă
pentru pierderi prin creditare.

10
 Transferul riscurilor este mai adecvat în cazul apariţiei şi acţiuni
unor evenimente foarte grave, imprevizibile.
Gestiunea globală a riscurilor bancare trebuie să fie o componentă
a sistemului de management bancar şi să fie utilizata. în acest sens.

1.2. Riscul de lichiditate

1.2.1. Evaluarea şi gestionarea riscului de lichiditate

Lichiditatea reprezintă capacitatea activelor de a se transforma

rapid şi cu cheltuiala minima m moneda lichida(numerar şi disponibil în
cont), precum şi capacitatea băncii de a-si finanţa operaţiile curente.
Lichiditatea este o proprietate generala a activelor bancare , o problema
a gestiunii activelor şi pasivelor bancare. Apariţia acestui risc este
datorata următoarelor cauze:
• indisciplina financiara a agenţilor economici;
• situaţia economiei reale;
• dependenţa pe piaţă financiara;
• necorelarea între scadentele depozitelor şi ale creditelor;
ÎNAINTE DE A STUDIA CUM SE GESTIONEAZĂ ACEST TIP DE
RISC VOM DETERMINA CARE SUNT PRINCIPALELE
SURSE ŞI NEVOI DE LICHIDITATE.
Principalele surse de lichiditate:
numerar;
• depozite la bănci corespunzătoare;
• portofoliu de bonuri de tezaur/certificate de trezorerie şi alte titluri
negociabile;
• ratele scadente la creditele acordate clienţilor;
• împrumuturi sub forma emisiunilor de certificate de depozit;

11
• împrumuturi de la alte bănci (inclusiv sub forma unor depozite atrase pe
piaţă interbancară);
• împrumuturi de la alte bănci(inclusiv credite de
refinanţare). Alte noi surse de lichiditate mai sunt:
• titluri (obligaţiuni) emise cu o opţiune de răscumpărare înainte de
scadenta la un preţ fix, cunoscut dinainte determinând eliminarea riscului
de piaţă la lichidarea titlului;
• titularizarea creditelor pentru ipoteci standard;
Principalele destinaţii ale lichidităţii sunt:
• rezerva minima obligatorie la banca centrală;
• posibila fluctuaţie a depozitelor;
• eventualele cereri de împrumut şi nevoile de bani lichizi ale clienţilor.

Gestionarea lichidităţii bancare

Trezoreria oricărei societăţi bancare are ca principal atribut

gestionarea lichidităţii. Aceasta se realizează prin:
A) Gestionarea poziţiei monetare ;
B) Gestionarea poziţiei lichidităţii;
C) Elaborarea şi analiza "Raportului de lichiditate".

A. Gestionarea poziţiei monetare

Prin poziţia monetara înţelegem valoarea la un moment dat a
activelor lichide.
Componentele poziţiei monetare:
a) Numerarul moneda metalică + bancnote aflate în posesia băncii
la ghişee şi în tezaur. Necesarul de numerar este estimat în funcţie de
volumul încasărilor, plăţilor zilnice cu numerar (graficul de încasări
şi plaţi în numerar).

12
 b) Disponibilul la alte bănci =depozite constituite pe piaţă
interbancară.
c) Sume de încasat de la alte bănci = sume în tranzit la alte
bănci ;valoarea instrumentelor de plata (cecuri) onorate de banca,
depuse la băncile corespondente.
d) Disponibilul în contul de rezerva la banca centrala/respectiv
rezerva minima obligatorie.
În afara de disponibilul în contul de rezerva la banca centrala unde
aceasta bonifica o dobânda la sumele din cont, toate celelalte elemente
ale poziţiei monetare (active lichide) nu aduc venituri băncii.

REZERVELE MINIME OBLIGATORII

Caracteristici generale:
• sunt determinate de normele autorităţii monetare în funcţie de structura
depozitelor bancare;
• sunt un factor de risc suplimentar pentru bănci deoarece se stabilesc în
funcţie de obiectivele politicii monetare, de control al masei monetare;
• nu sunt active lichide;
• nu pot fi folosite pentru a acoperi o creştere a cererii de credite sau o
retragere de depozite;
• asigură soldarea poziţiei lichidităţii, reprezentând un amortizor de soc
pentru poziţia monetară.
Potrivit art. l din Legea nr.58/1998, „băncile trebuie sa menţină
rezerve minime obligatorii, în lei şi în valută în conturi deschise la B.N.R".
Prin Regulamentul B.N.R. nr.4/98 privind regimul rezervelor minime
obligatorii s-a stabilit mecanismul sistemului rezervelor obligatorii.

13
 În cadrul acestor reglementari legale sunt definiţi o serie de termeni
specifici a căror cunoaştere este absolut necesare:
a) rezervele sunt disponibilităţi băneşti ale băncii, m lei şi în valută,
păstrate în conturi deschise la B.N.R ;
b) baza de calcul este nivelul mediu, pe perioada de observare, al
elementelor de pasiv din bilanţul societăţilor bancare asupra cărora se
aplica rata rezervelor obligatorii;
c) perioada de observare este intervalul de timp pentru care se
determina baza de calcul;
d) perioada de aplicare este intervalul de timp în care trebuie menţinut în
conturile deschise la B.N.R. nivelul prevăzut al rezervei minime obligatorii; e)
nivelul calculat al rezervelor ordine obligatorii reprezintă produsul dintre
baza de calcul şi rata rezervelor ordine obligatorii;
f) nivelul prevăzut al rezervelor obligatorii este soldul mediu zilnic
pe care banca trebuie sa-l înregistreze în contul în care se menţin
rezervele;
g) nivelul efectiv al rezervelor îl constituie soldul mediu zilnic
înregistrat de banca în contul în care se menţin rezervele minime
obligatorii în perioada de aplicare; determinarea soldului mediu zilnic se
face luând în calcul numărul de zile calendaristice din perioada de
aplicare;
h) nivelul minim prevăzut al rezervelor îl reprezintă soldul minim
zilnic al contului în care se menţin rezervele minime obligatorii şi se
calculează prin aplicarea unei cote procentuale asupra nivelului prevăzut
al rezervelor minime obligatorii aferente perioadei de aplicare;
i) nivelul maxim prevăzut al rezervelor îl reprezintă soldul maxim
zilnic al contului în care se menţin rezervele minime obligatorii şi se
calculează prin aplicarea unei cote procentuale asupra nivelului prevăzut
al rezervelor minime obligatorii aferente perioadei de aplicare;

14
 j) excedentul de rezerve îl reprezintă diferenţa pozitiva dintre
nivelul efectiv şi nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii.
k) deficitul de rezerve îl reprezintă diferenţa negativă dintre nivelul
efectiv şi cel prevăzut al rezervelor minime obligatorii.
Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii
Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii se constituie din
mijloace băneşti în moneda Naţională şi în valută reprezentând obligaţii
ale băncii faţă de persoanele fizice şi juridice, sub forma de surse atrase,
împrumutate, datorii şi alte obligaţii.

Se exceptează mijloacele băneşti:

• atrase de la instituţii care, la rândul lor, constituie rezerve minime
obligatorii la B.N.R.;
• atrase de la instituţii financiare externe, dacă au o scadenta mai mare
de 12 luni de la finele perioadei de aplicare. Sumele a căror rambursare
se efectuează eşalonat sunt exceptate atât timp cât scadenta acestora
este mai mare de 12 luni de la finele perioadei de aplicare;
• care intra în contul curent general al Trezoreriei statului;
• sumele în valută în tranzit intra şi interbancar.
Nivelul bazei de calcul se determina ca medie a soldurilor zilnice ale

15