Necesitatea şi scopul auditului financiar

Necesitatea este exprimată prin prisma a 3 teorii:

1) Teoria motivaţională: aceasta explică necesitatea auditului financiar prin prisma

comportamentului profesional superior a celor care răspund la întocmirea situaţiilor financiare.

2) Teoria agenţiei: care justifică necesitatea auditului prin faptul că, investitorii, nu pot avea
încredere deplină în manageri că vor utiliza adecvat fondurile alocate, fără ca acestea să fie
deturnate în fondul personal al managerilor.

3) Teoria asigurării: explică necesitatea auditului financiar prin intermediul a două principii:

a) principiul asigurării ( auditul furnizează celor ce se bazează pe informaţiile obţinute,

asigurate);

b) principiul informaţiei (informaţiile auditate sunt mai credibile pentru luarea deciziilor de
către manageri, proprietari, etc.).

Rolul auditului financiar este de a spori încrederea utilizatorilor în informaţia contabilă, de a

aduce un plus de siguranţă în faptul că informaţia contabilă a fost obţinută, tratată şi prezentată în
conformitate cu standardele principiilor contabile internaţionale.

Auditul financiar dă o asigurare rezonabilă că situaţiile financiare respective nu sunt viciate de

fraude, erori semnificative a.î. informaţiile din aceste situaţii financiare pot fi utilizate în
procesul de luare a deciziilor.

Pentru îndeplinirea acestui rol, activitatea auditorului financiar trebuie să vizeze:

· verificarea respectării cadrului conceptual al contabilităţii (principii, norme, reguli, criterii);

· verificarea respectării procedurilor interne stabilite de conducerea entităţii.

Procedurile de audit alese şi utilizate pentru a justifica calitatea informaţiei contabile, trebuie să
verifice utilitatea acestora, respectiv existenţa caracteristicilor calitative ale informaţiei contabile:

a) intelegibilitatea – informaţia să fie uşor înţeleasă;

b) relevanţa – informaţia contabilă să fie relevantă faţă de necesităţile de luare a deciziilor;

c) credibilitatea – pentru a fi utilă, informaţia trebuie să fie credibilă, când nu conţine erori
semnificative, când nu e părtinitoare, când utilizatorii pot avea încredere în ea;

d) comparabilitatea – permite utilizatorilor să facă comparaţii în timp cu alte entităţi.