Elemente de biologie celulară

Celula: unitatea morfofuncţională şi genetică a organismului, capabilă să se

reproducă singură.
Denumirea: ROBERT HOOKE- cella (latineşte: cămăruţă).

O grupare de celule care prezintă aceeleaşi caracteristici morfologice şi

funcţionale şi aceeaşi specializare(funcţie) funcşională: ţesut.
Celula este alcătuită din : nucleu, citoplasmă şi înveliş celular.
1)- Învelişul celular: se află la periferia celulei.
Ete format din: - membrană plasmatică (plasmalemă) de natură lipido-
proteică;
- glicocalix: un înveliş aflat la suprafaţa externă a
plasmalemei, de natură glucidică(glicoproteică, glicolipidică);
- corticala celulară: o zonă de 1-2 μm din citoplasma
celulară din imediata vecinătate a feţei citoplasmatice a
plasmalemei(ectoplasmă).
La suprafaţa celulei învelişul celular prezintă o serie de diferenţieri cu
rol în :
- realizarea adeziunii intercelulare(joncţiuni celulare)
- microvili, cu rol ăn mărirea suprafeţei celulare
- cili, flageli, pseudopode, realizând motilitatea celulară.
1.a. Plasmalema: este alcătuită dintr-un strat bimolecular fosfolipidic, cu
încrustaţii de molecule proteice.
Componentele chimice dinstructura plasmalemei sunt:
- lipide
- proteine, care împreună cu glucidele formează complexe
macromoleculare: glicolipide, glicoproteine.
**LIPIDELE membranare:
- fosfolipide:- fosfogliceride: -fosfatidil colina
- fosfatidil etanolamina
- fosfatidil serina
- fosfatidil inozitol
- sfingolipide: sfingomielina
- glicolipide: - neutre: galactocerebrozida(intră în structura mielinei de la
nivelul SN)
- gangliozid: acid N-acetil-neuraminic- NANA
- colesterolul: are rol în menţinerea stabilităţii mecanice a membranei
celulei eucariote.
**PROTEINELE membranare: sunt inclavate în bistratul fosfolipidic, cu
rol major în îndeplinirea funcţiilor specifice ale plasmalemei. Cu cât
conţinutul în proteine al unei membrane este mai mare, cu atât funcţiile sale
sunt mai complexe.
TIPURI de proteine membranare:
- proteine transmembranare: traversează stratul fosfolipidic; sunt
amfipatice, cu regiuni hidrofobe ce pot ataşa lanţuri de aminoacizi
graşi pe faţa citoplasmatică sau lanţuri hidrocarbonate;
- proteine membranare periferice: sunt proteine legate pe o faţă sau alta
a membranei de proteinele transmembranare.
Pe baza structurii şi proprietăţilor deosebite, proteinele simple,
lipoproteinele şi glicoproteinele din membranele celulare pot fi:
- proteine vehiculante
- proteine de canale
- proteine receptoare
- proteine cu funcţii de enzime
- markeri proteici
Glico şi lipoproteinele integrate în membrană sau periferice îi asigură
stabilitatea structurilor, dar şi plasticitatea.
a)- Proteinele vehiculante: au capacitatea de a se combina reversibil cu
unele substanţe(ioni, aminoacizi, glucoză) facilitând introducerea acestora în
celulă sau eliminarea lor.
Acest lucru poare fi realizat sub formă de transport activ, cu consum
energetic şi împotriva gradientului de concentraţie.
Reprezentantul clasic al transportului activ transmembranar este
pompa de Na+-K+, alcătuită dintr-o proteină tetramer(2α. 2β). Partea lor
exterioară poate lega glicozide stereoidice, iar cea interioară fixează
molecule de ATP, împreună cu 3 ioni de Na +/ moleculă.Pe seama
descompunerii enzimatice a unei singure molecule de ATP are loc
transportarea a 3 iono de Na + spre exterior şi a 2 ioni de K + spre interior. În
urma acestei deplasări între cele 2 suprafeţea8exterioară şi interioară)ale
membranei se stabileşte un potenţial electric(- 90mV).
În unele cazuri(celulele epiteliului intestinal sau a tubilor renali)
potenţialul generat de ATP-aza Na+/K + dependentă face posibil transportul
unei alte substanţe neelectrolitice, cum este glucoza (în sens identic-
simport, sau în sens opus transportului de ioni- antiport).
b)- Proteine de canale: produc temporar, chiar în membrane, canale mici,
hidrofile, prin care substanţe hidrofile pot pătrunde direct şi fără nici o
modificare în interiorul celulelor.
Datorită diametrelor mari ale acestor canale, viteza de difuziune a
unor ioni poate fi uimitor de mare (exemplu: în sarcolema fibrelor musculare
striate printr-un canal deschis pot trece în fiecare secundă 300 ioni de Ca++).
În stare de repaus, majoritetea canalelor sunt închise şi se deschid fie în
urma unui curent de acţiune, fie prin fixarea unor mediatori de receptorii
corespunzători. Pot fi astfel deosebite:
- canale puse în funcţiune prin potenţial electric;
- canale puse în funcţiune prin receptori.
b1 – Canale puse în funcţiune prin potenţial electric: reprezentanţii acestei
clase: canalele rapide de Na+ şi cele lente de Ca2+ din sarcolema fibrelor
musculare. Potenţialul este creat de pătrunderea eapidă a Na+ în celulă,
paralel cu ieşirea corespunzătoare a K+, iar contracţia musculară este
declanşată de creşterea cantităţii de Na ionizat în sarcolemă. În cursul
acestor modificări CALCIDUCTINA (o lipoproteină amfipatică) este
fosforilată de către o proteikinază dependentă de cAMP şi astfel lipoproteina
poate fixali transporta Ca2+ de la suprafaţa externă a membranei, pe cea
internă.
Permeabilitatea acestor canale este reglată de 2 tipuri de supape: de tip
activator şi de tip inhibitor. Aceste supape sunt molecule de lipoprpteine
amfipatice, care în funcţie de încărcătura bioelectrică a membranei se pot
deplasa în interiorul membranei.
În cazul unei depolarizări fac posibilă pătrunderea în interiorul celulei
a anionilor încărcaţi electronegativ. În acelaşi timp, cationii(încărcaţi
elentronegativ) se deplasează în sens opus şi astfel blochează pătrunderea
altor ioni.
Ionii de Ca2+ pot pătrunde în celule numai când ambele supape ale
canalelor lente sunt deschise.
b2- Canale puse în funcţiune prin receptori- deschiderea acestor canale se
declanşează prin fixarea unui mediator de către structura receptoare
corespunzătoare membranei.Astfel, în funcţie de natura şi proprietăţile
mediatorilor, se deschid canale separat pentru ioni de Ca2+, Na+, K+.
Membranele hematiilor conţin canale pentru anioni(Cl -, HCO3 -) care
asigură pătrunderea rapidă a acestora din plasmă în celule, canale care sunt
alcătuite dintr-o proteină dimer(cu 2 lanţuri polipeptidice). Transportul
anionilor are loc în ambele sensuri de-a lungul acestor structuri.
c)- Proteine receptoare: