Puţine conflicte armate contemporane au fost mediatizate ideologic atât de intens precum

cel din Vietnam. Ambele tabere ale Războiului Rece au exploatat propagandistic fără jenă
sutele de mii de morţi şi suferinţele cumplite cauzate de acest război. Până la urmă,
militarii americani s-au considerat victorioşi în teren, dar au afirmat că victoria le-a fost
furată pe micile ecrane ale televizoarelor. Sindromul vietnamez s-a vindecat abia în
nisipurile Golfului Persic, în războiul anti-irakian din 1991.
Războiul din Vietnam a început în anii ’50 ca unul tipic colonial, soldat cu înfrângerea
francezilor la Dien Bien Phu, în 1954. A continuat, în baza principiului dominoului, pentru
îndiguirea ofensivei comuniste în Asia de Sud-Est. S-a terminat în aprilie 1975, cu sute de mii de
victime şi prin victoria khmerilor roşii la Phnom-Penh şi a nord-vietnamezilor la Saigon, fără ca
teoria dominoului să se verifice.
Cu toate că generalul Westmoreland, comandantul forţelor americane în Vietnam, a susţinut
public profesionalismul şi moralul ridicat al trupelor sale, John Colvin, consulul general britanic
la Hanoi în perioada 1965-1967, descria astfel atmosfera generală ce domnea în rândul soldaţilor
americani: „În aceşti ani (1969-1972), efortul militar al Statelor Unite a fost diluat de consumul
de droguri, indisciplină, slabă comandă, dezertări, asasinări de ofiţeri şi subofiţeri, confruntări
între albi şi negri.“

Mesajele americane: „Vino acasă“ şi „Bani pentru arme“

Cel mai vast program de operaţii psihologice (psyop) derulat de militarii americani în Vietnam s-
a numit „Vino acasă“ şi a fost iniţiat încă din 1963. Atât luptătorilor de gherilă, cât şi
combatanţilor nord-vietnamezi li se oferea iertarea şi exonerarea de represalii pentru vina de a fi
luptat de partea comuniştilor în schimbul predării. Cuvântul „predare“ a fost însă ocolit cu grijă
în mesajele lansate prin programul „Vino acasă“. Cei ce se predau erau ţinuţi 45-60 de zile în
centre special amenajate, după care erau eliberaţi şi li se dădea chiar şi o sumă de bani, cu titlul
de „cheltuieli pentru mâncare“.
Americanii ştiau foarte bine că aceia care se predaseră nu se mai puteau întoarce să lupte în
tabăra adversă, unde nu ar fi avut parte de nicio milă. Pentru a-i convinge pe luptătorii din
Vietcong şi pe soldaţii nord-vietnamezi de avantajele programului „Vino acasă“, au fost trimise
echipe speciale în satele vietnameze, au fost folosite staţii de amplificare mobile, s-au răspândit
milioane de fluturaşi cu titlu de „paşaport de trecere“, a fost editată chiar şi o revistă color de 62
de pagini, bilunară, intitulată „Long Me“ (al cărei colectiv redacţional era format din foşti
propagandişti comunişti vietnamezi), destinată familiilor sud-vietnameze şi distribuită prin
preoţi, mici comercianţi, profesori de şcoală, şoferi de autobuze.
O secvenţă aparte a programului „Vino acasă“ a constituit-o campania „Bani pentru arme“, prin
care erau oferite diferite sume de bani celor care predau orice categorie de armament inamic sau
dezvăluiau amplasamente sau depozite ale acestuia. În stilul pragmatismului tipic american a fost
făcut chiar şi un calcul de eficienţă al programului „Vino acasă“. Astfel, pentru fiecare dintre cei
75.000 de dezertori Vietcong înregistraţi pe durata războiului s-au cheltuit câte 127 de dolari,
ceea ce a reprezentat 9.500.000 de dolari, mult mai puţin faţă de 2,25 de miliarde de dolari, cât ar
fi costat neutralizarea prin luptă a dezertorilor (300 de dolari de fiecare).
„Humidor“ şi „Scrisori otrăvite de la prieteni“
. Misiunile PSYOP negru au fost încredinţate nu armatei regulate, ci unei unităţi speciale SOG
(Studies&Observation Group-OPS 33), formate din voluntari proveniţi din unităţile speciale ale
beretelor verzi, comandourile forţelor aeriene şi trupe SEALs. Bugetul alocat acestei unităţi a
fost de 3,7 milioane de dolari în 1967. Principiul de bază al acţiunilor de propagandă SOG era
exploatarea la maximum a punctelor psihologice slabe ale adversarului. SOG a executat cu
succes două operaţiuni secrete majore de subminare psihologică a nord-vietnamezilor: proiectul
„Humidor“ şi cel al „Scrisorilor otrăvite de la prieteni“ („Poison Pen Letters“).
Proiectul „Humidor“ a constat în răpirea unor pescari nord-vietnamezi şi transportarea lor cu
vase rapide pe o insulă din sud, unde fusese amenajată o aşa-zisă bază secretă de rezistenţă
anticomunistă, aparţinând unei organizaţii numită „Sabia Sfântă a Ligii Patriotice“. Viteza mare a
deplasării şi toată mizanscena creau pescarilor iluzia că respectiva bază se află chiar în apele
teritoriale nord-vietnameze, iar organizaţia era deosebit de activă şi eficientă în lupta ei contra
regimului de la Hanoi.
După un timp, pescarii erau eliberaţi şi duşi acasă cu aceeaşi viteză, pentru a putea relata despre
cele văzute autorităţilor comuniste, care nu puteau rata interogatoriul fugarilor. Această acţiune
urmărea crearea de false ţinte, derută şi chiar dezbinare în tabăra comunistă, căreia i se infiltra
bănuiala că „Sabia Sfântă a Ligii Patriotice“ ar fi sponsorizată chiar de către aliaţii sovietici.
Proiectul denumit „Scrisori otrăvite de la prieteni“ urmărea discreditarea sau compromiterea
unor oficialităţi comuniste nord-vietnameze, prin crearea de suspiciuni şi chiar de „dovezi“
privind implicarea acestora în acţiuni de spionaj sau trădare în favoarea americanilor.
Personajelor vizate, selectate cu grijă pe baza unor date personale autentice, le erau trimise sute
de scrisori, felicitări, cărţi poştale, expediate din Hong Kong sau Paris, care conţineau diferite
elemente de natură să atragă atenţia cenzurii comuniste nord-vietnameze: felicitări de aniversare,
atunci când nu era ziua lor de naştere, mesaje ascunse sub timbre sau prin mijloace chimice,
privind vărsarea unor sume în conturi străine sau arestarea unor agenţi etc.
Pentru diseminarea mesajelor de natură subversivă, neasumate oficial, cuprinzând îndemnuri la
distrugerea sau răsturnarea regimului comunist de la Hanoi, SOG a utilizat transmisiuni radio
pirat. În acest scop, mii de aparate de radio cu tranzistori, ce nu puteau capta decât postul Radio
Hanoi al SOG, au fost paraşutate în Vietnamul de Nord, asupra bazelor Vietcong, sau au fost
abandonate prin locurile de afluenţă ale populaţiei.

„Lupta este mai puţin importantă decât propaganda“

(Grup de prizonieri americani „prezentat“ presei de către autorităţile nord-vietnameze pe

aeroportul internaţional din Hanoi)
La rândul lor, operaţiunile de propagandă desfăşurate de nord-vietnamezi au ocupat, pe toată
durata războiului, un rol prioritar, de maximă importanţă în planificarea şi desfăşurarea
campaniilor militare. Responsabilii cu munca de propagandă au deţinut întotdeauna o poziţie de
frunte în ierarhia comunistă, funcţie care le conferea putere şi autoritate în luarea deciziilor, spre
deosebire de democraţiile occidentale, unde specialiştii în propagandă şi operaţiuni psihologice
aveau statutul unor simpli tehnicieni, fie ei în uniformă sau civili.
Propaganda în sine era privită de către occidentali cu repulsie, ca o afacere murdară, plină de
minciuni şi adevăruri deformate, spre deosebire de comunişti, care o considerau forţă motrice
sănătoasă a întregului lor sistem. În unităţile Vietcong sau cele nord-vietnameze, sloganuri
precum „Activităţile politice sunt mai importante decât cele militare“ sau „Lupta este mai puţin
importantă decât propaganda“ au constituit pilonii unei îndoctrinări masive şi permanente,
mergând până la fanatism, a tuturor luptătorilor comunişti, astfel încât chiar şi în cele mai grele
sau extreme condiţii ei să dispună de resurse morale pentru a continua lupta, fără a se preda sau a
se retrage.
Cadrele specializate în munca de propagandă de la om la om erau permanent active în toate
concentrările de forţe comuniste, fie că se aflau într-un sat din junglă sau în bazele ascunse sub
pământ. În niciun moment nu au fost neglijate şedinţele obligatorii de învăţământ politico-
ideologic, paradele, demonstraţiile, propaganda vizuală prin afişe, lozinci, steaguri, portrete ale
liderilor comunişti. Importanţa şi consecinţele acestei imense desfăşurări propagandistice
comuniste în rândul propriilor adepţi nu au fost sesizate de către americani la dimensiunea lor
reală, dar efectele s-au resimţit în timp în defavoarea Statelor Unite.
Risipind o cantitate enormă de bani şi mijloace, energie, timp şi resurse umane, autorităţile
comuniste nord-vietnameze şi cele ale Frontului de Eliberare Naţională-Vietcong – acompaniate
pe toate vocile de ţările şi partidele comuniste din lume – au transformat fiecare acţiune sau gest
al lor într-un act de propagandă, repetând neîncetat, atât în străinătate, cât şi propriilor cetăţeni
sau adepţi, politica şi punctul lor de vedere.
Pentru a limita la maximum dezertările, Vietcong-ul a utilizat mai ales comunicarea
interpersonală – deosebit de pertinentă pentru mentalitatea vietnameză. Relatarea directă a unui
fost prizonier al armatei sud-vietnameze sau americane despre ororile pe care le-a trăit şi
minciunile lansate de regimul de la Saigon susţinut de americani aveau un efect mult mai mare
asupra auditoriului decât lectura unui text sau afiş. Aceste mărturisiri publice exploatau o
caracteristică psihologică specifică vietnamezilor, care sunt reticenţi în a lua hotărâri de unul
singur, fiind stimulaţi în procesul decizional de acordul colectivităţii sau măcar al unei persoane
de încredere.

„Dan van“, „dich van“, „binh van“

Vietcong-ul a utilizat trei categorii distincte de operaţiuni de influenţare psihologică, denumite
„dan van“, „dich van“ şi „binh van“. Conceptul de „dan van“ reunea operaţiunile de suport
psihologic în teritoriile controlate de Vietcong, în timp ce „dich van“ se referea la cele din zona
sud-vietnameză şi americană de influenţă; „binh van“ cuprindea acele acţiuni de atragere a
populaţiei sau chiar a militarilor din armata saigoneză în rândurile Frontului de Eliberare
Naţională-Vietcong.
Tehnicile de persuasiune „binh van“ – cele mai delicate, dat fiindcă urmăreau întoarcerea unui
număr cât mai mare de vietnamezi din tabăra duşmană – cuprindeau: promisiuni pentru un
tratament binevoitor faţă de foştii servitori ai imperialiştilor şi chiar recompense băneşti pentru
cei care, la dezertare, sustrăgeau sau distrugeau şi tehnica militară americană; constante
ameninţări teroriste asupra vieţii personajelor-cheie din ierarhia politico-militară sud-vietnameză;
utilizarea unor agenţi de influenţă pentru comunicarea directă cu militarii sud-vietnamezi sau
familiile acestora; distribuirea a două cărţi cu cântece emoţionale, îmbibate cu idei comuniste,
amestecate cu dragostea de ţară şi marile calităţi ale gherilei comuniste.

Propaganda americană zdrobită de pragurile culturale

În subordinea guvernului american funcţiona USIA-Agenţia de Informaţii a Statelor Unite, iar
unităţile militare americane PSYOP dispuneau de capacităţi de producţie audio-vizuală, grafică,
radio, editare, cercetare şi analiză, precum şi de studiouri mobile, transmiţătoare şi staţii de
amplificare. În final, nu mai puţin de nouă instituţii diferite au fost implicate în operaţiunile de
influenţare psihologică sau de propagandă desfăşurate de americani în Vietnam.
Obiectivele stabilite pentru cei peste 250 de ofiţeri americani şi 600 de sud-vietnamezi antrenaţi
în operaţiunile psihologice din Vietnam au fost: subminarea sprijinului popular acordat
insurgenţilor comunişti; îmbunătăţirea imaginii guvernului sud-vietnamez; explicarea şi implicit,
creşterea susţinerii populare pentru prezenţa şi politica americană în Vietnam; lărgirea suportului
internaţional privind politica SUA în Vietnam. În ciuda uriaşelor resurse materiale şi umane
consumate în Vietnam, americanii nu au reuşit să scape de imaginea „invadatorului străin“ şi a
„exploatatorului colonial“ – teme predilecte, de mare audienţă şi penetrabilitate folosite de
maşina de propagandă comunistă nord-vietnameză.
Un studiu realizat în 1968 de Human Science Research Incorporated, pe baza unui chestionar
completat de 360 de vietnamezi şi 300 de americani, arăta că există cinci diferenţe majore între
cele două popoare, care pot explica ineficienţa campaniilor PSYOP americane: dacă vietnamezii
aveau o viziune mai pragmatică asupra naturii umane, americanii înclinau spre idealul
moralităţii; vietnamezii aveau tendinţa de a accepta lucrurile aşa cum erau, în timp ce americanii
erau preocupaţi de a controla mediul în care trăiau; vietnamezii păreau să trăiască mai mult în
prezent, faţă de americani care erau gata să sacrifice prezentul pentru scopuri viitoare; pentru
vietnamezi activitatea economică însemna doar câştig, în vreme ce americanii se gândeau mai
ales la mijloacele de extindere; pentru a lua o decizie, vietnamezii aveau nevoie de aprobarea
sfatului bătrânilor, faţă de americani care credeau în propria voinţă şi conştiinţă. În aceste
condiţii, nu este de mirare că acele 50 de miliarde de fluturaşi paraşutaţi (câte 1.500 pentru
fiecare vietnamez) au avut un efect minim (unele înfăţişau chiar pin-up-uri cu fete vietnameze,
atrăgătoare pentru americani, dar contrastimulative pentru vietnamezi) sau că briefing-urile
oficiale zilnice de la hotelul Continental Palace din Saigon au ajuns să fie ironizate de ziarişti
drept „five o’clock foolies“.