MINISTERUL EDUCATIEI A REPUBLICII MOLDOVA     

UNIVERSITATEA LIBERA INTERNATIONALA DIN MOLDOVA

REFERAT
TEMA:BASARABIA SUB DOMINATIA IMPERIULUI RUS(1812-1914)

Profesor:Grama Dumitru
Student:Josan Victoria
La începutul secolului XIX, "omul bolnav"-Imperiul Otoman dădea semne tot mai
clare de slăbiciune, de care încearcă să profite Rusia Ţaristă.
În anul 1802, Imperiul Otoman face o concesie importantă în faţa Rusiei,
acceptând printr-un hatişerif ca domnii Ţării Româneşti şi Moldovei să fie numiţi
pentru o perioadă de şapte ani şi să nu poată fi schimbaţi fără acordul rusesc.
În 1806, sultanul Selim al II-lea îi mazileşte, la insistenţele generalului Sebastiani,
ambasadorul Franţei la Constantinopol, pe Constantin Ipsilanti, domnul Ţării
Româneşti, acuzat că întreţine relaţii prea strânse cu Rusia, înlocuindu-l cu
Alexandru Şuţu. În acelaşi an este înlocuit şi Alexandru Moruzzi, domnul Moldovei,
locul său fiind luat de Scarlat Calimah. Desigur că Rusia condamnă gestul, şi declară
război Imperiului otoman. În ciuda faptului că Poarta a încercat să evite conflictul,
anulând mazilirea, ţarul Alexandru I a ordonat generalului Michelson să atace
Moldova.
Pe 19 noiembrie 1806 ruşii ocupă Hotinul, apoi Benderul, Akermanul, Chilia,
Ismail şi Reni. După care pun stăpânire pe întreg teritoriul Moldovei şi Ţării
Româneşti. Otomanii au încercat să-şi recupereze poziţiile în cursul anului 1807, însă
fără succes, fiind învinşi în bătăliile de la Obileşti (14 iunie) şi Malainiţa (19 iunie). Pe
24 august 1807, operaţiunile militare erau încheiate şi s-a încheiat armistiţiul de la
Slobozia, care avea ca principală prevedere evacuarea de către trupele ruse a celor
două principate. Această clauză nu a fost însă respectată, astfel că pacea nu a rezistat
prea mult, ostilităţile reîncepând în 1809.
În noiembrie 1811, delegaţiile rusă (formată din Italinski, Sabaniev, Fonton) şi cea
otomană (Selim, Hamid, Galip) s-au întâlnit la Giurgiu pentru negocieri.
Ruşii, care iniţial au cerut teritoriul până la Prut, au plusat, solicitând graniţa pe
Dunăre, adică stăpânirea celor două ţări române. Solicitarea lor era susţinută şi de
faptul că Napoleon fusese de acord cu acest lucru, la întâlnirea de la Erfurt, cu ţarul
Alexandru I.
Informat, marele vizir, Laz-Ahmed Paşa, a declarat "Vă dau Prutul; nimic mai
mult; Prutul ori războiul. Am jertfit grozav de mult până acum. Ismailul singur vă
plăteşte războiul şi mai aveţi încă patru cetăţi - adică Chilia, Akkerman, Bender şi
Hotin - şi o strălucită provincie, Bugeacul împreună cu ţinuturile Gregeni, Codru,
Lăpuşna, Orheiu, Soroca şi părţile transprutene din ţinuturile Iaşi şi
Cârligătura".Practic, teritoriul dintre Prut şi Nistru era cedat de către otomani ruşilor.
Negocierile au continuat la Bucureşti, însă nu aşa rapid cum sperau ruşii,
ameninţaţi de pericol, în condiţiile deteriorării relaţiilor cu Franţa. Ţarul s-ar fi
mulţumit "cu Prutul", numai că acum sultanul Mahmud al II-lea dorea să păstreze
gurile Dunării, cu cetăţile Ismail şi Chilia, puncte strategice importante pentru
Imperiu. În faţa încăpăţânării otomanilor, ţariştii au reluat ostilităţile, forţându-l pe
sultan să accepte cedarea în totalitate a Basarabiei. Pe 16 mai 1812, s-a semnat
tratatul, care arăta că, "hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea
acestuia în Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar
de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la
mare...".
Imperiul ţarist intra astfel în posesia unui teritoriu de 43.630 km˛ (mai mare cu 7400
km˛ decât al Moldovei de la vest de Prut!), cuprinzând cinci cetăţi, 17 târguri, 685
sate şi o populaţie de 482.630 de suflete.
La început, ţariştii au acţionat cu oarecare reţinere. Dintr-un raport al amiralului
Ciceagov, comandantul trupelor ruseşti din principate, reiese şi modul pentru care au
adoptat această atitudine:"Basarabia este o ţară frumoasă, ea ne aduce mari foloase,
dar trebuie să o lăsăm să se odihnească o vreme... Am încercat să dau locuitorilor
acestui ţinut câteva privilegii mai mult decât vecinilor... Ei sunt scutiţi de dări vreme
de trei ani, în loc de doi, după cum glăsuieşte tratatul de pace pentru Moldova; sunt
scutiţi de recrutare, căci, de fapt, populaţiunea este rară şi o astfel de măsură, în loc
să mai aducă locuitori, i-ar face să fugă şi pe cei cari sunt. Mă silesc să fac să simtă
blândeţea stăpânirii Majestăţii Voastre, care se întinde nu numai la cei cari au mai
dinainte fericirea să se ţie de ea, dar şi la cei ale căror averi au căzut în puterea ei.
Cred că această ţară va propăşi dacă Majestatea Voastră o va feri de mulţimea
puterilor şi a autorităţilor. Aici nu trebuie nimic făcut, nimic întocmit, dacă nevoia
locală nu cere şi dacă mijloacele locale nu îngăduie. Sinodul s-a amestecat cel dintâiu;
a făcut tot ce priveşte stăpânirea lui; el porunceşte şi eu doar plătesc pe slujbaşi. Am
făcut cunoştinţă cu exarhul (Gavriil Bănulescu); pare că vrea să se mulţumească cu
puţin; e umil şi politicos afară din cale; dacă nu-l vom încărca cu regulamente şi cu
învoiri, poate că şi clerul acestei ţări va fi mulţumit. Trebuie să fie o stăpânire
theopolitică şi nu sinodală, deaceia tot ce va face Majestatea Voastră ca să dea
deoparte puterea Sinodului, va fi de folos şi va ajuta planul general".
Mergând pe această linie, conducerea administraţiei civile a noii provincii a fost
încredinţată lui Scarlat Sturdza, boier român, refugiat de mai multă vreme în Rusia.
Acesta era ajutat de un sfat obştesc, format aproape în totalitate din boieri
pământeni.
Sturdza a stat în funcţie doar până în 1813, când şi-a dat demisia, locul său fiind luat
de generalul Harting. El a încercat să reducă rolul românilor în conducerea
Basarabiei, fapt ce a determinat protestul acestora, care, în frunte cu mitropolitul
Gavriil Bănulescu, au trimis mai multe proteste ţarului Alexandru I. Protestele lor au
avut parţial succes, în 1816, Harting fiind demis, locul acestuia fiind luat de generalul
Bahmetiev.

De la Aşezământ la Regulamentul lui Voronţov

În timpul guvernării acestuia a fost adoptat un act deosebit de important pentru
Basarabia:"Aşezământul obrazovaniei oblastei Basarabiei", care acorda provinciei o
destul de mare autonomie. Conducerea urma să fie exercitată de un guvernator,
alături de care se afla Înaltul Sfat (format din 11 membri-5 numiţi şi 6 aleşi-aceştia
din urmă doar dintre boierii pământeni);s-a recunoscut autonomia administrativă,
conducătorii judeţelor urmând a fi aleşi dintre proprietarii de pământ, ce deţineau
suprafeţe mai mari de 300 de deseatine sau fiii acestora, cu vârsta mai mare de 22 de
ani.
Aşezământul mai stabilea că"pricinile la Înaltul Sfat se vor lucra în limbile
rusească şi moldovenească, după cum se va cuveni fiinţei pricinei, adecă: cele de
punere la cale a haznalei, criminaliceşti şi de cercetări, ruseşte şi moldoveneşte, cu
păzirea legiuirei Imperiului Rusiei şi cu ţinerea dreptăţilor şi obiceiurilor pământului
la ceia ce se va atinge de apărarea drepturilor particularilor; iar pricinile giudecăţi
poliţieneşti se vor lucra în singura limbă moldovenească şi judecăţile se vor face pe
temeiul legiuirilor şi obiceiurilor Moldovei".
Ţarul Alexandru I a fost foarte implicat în acest proiect încât a considerat necesar să
vină personal la Chişinău (oraş ales drept capitală a Basarabiei, în 1818), pentru a
promulga aşezământul.
Din păcate, acest regim n-a avut viaţă lungă. La moartea lui Alexandru I, în 1825,
tronul imperial a fost ocupat de Nicolae I, care a lovit în plin autonomia Basarabiei.
În 1828, "aşezământul" a fost abrogat, fiind înlocuit cu aşa-numitul"regulament al lui
Voronţov", prin care se anulează aproape toate libertăţile politice, economice şi
administrative ale provinciei. Intrat în vigoare la 29 ianuarie 1829, regulamentul
stabilea că Basarabia va fi condusă şi administrată de guvernatori şi funcţionari ruşi,
acordând puteri foarte mari guvernatorului, în timp ce Sfatul Oblastiei (ce înlocuise
Înaltul Sfat) se mai reunea doar de două ori pe an pentru a da avize de ordin
economic. În acelaşi timp, întrebuinţarea limbii române în actele publice era
interzisă. Totuşi, pentru că populaţia era reticentă la a învăţa şi folosi limba
ocupanţilor, în 1836 a fost emis un ucaz prin care se tolera, pe o perioadă de şapte
ani, folosirea limbii române în justiţie, pentru cei care nu ştiau limba rusă.
În anul 1861, se produce o schimbare în bine în ceea ce priveşte starea ţărănimii,
odată cu promulgarea de către ţarul Alexandru al II-lea a unui ucaz de
împroprietărire. Acesta stipula că "pământul, fie arabil, fie păşune sau islaz pe care
ţăranii îl ţineau în arendă de la proprietari, şi a cărui întindere nu întrece 13 desetine
şi 1768 stânjeni pătraţi de familie, devine de drept lotul de împroprietărire al
ţăranilor".
O schimbare a sistemului se înregistrează în 1870, odată cu introducerea sistemului
zemstvelor şi în Basarabia, adică a autonomiei comunale, judeţene şi provinciale. La
scurt timp însă, în 1871, Basarabia a pierdut statutul de provincie privilegiată,
devenind gubernie a Imperiului Rus, fiind guvernată autocratic. Statutul de gubernie
însemna aplicarea legilor ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare, rusificarea
accelerată a administraţiei etc.

Aspecte demografice şi religioase

Un moment important se înregistrează în 1856 când, cele trei judeţe din sudul
Basarabiei-Cahul, Ismail şi Bolgrad-au fost restituite Moldovei. Astfel, un teritoriu de
peste 10.000 de km˛, având o populaţie de circa 127.000 de oameni, revenea la
patria-mamă. Ce-i drept nu pentru mult timp! În 1878, la Congresul de Pace de la
Berlin, marile puteri, trecând peste drepturile legitime ale românilor şi în ciuda
intervenţiilor energice ale lui Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, au hotărât ca
acest teritoriu să revină, din nou, Rusiei.
În catagrafia oficială, realizată în anul 1817, populaţia Basarabiei era cifrată
undeva la 482.000 suflete. Până în 1856 numărul locuitorilor a crescut la 990.000,
dintre care:736.000 români (74%) şi 254.000 minoritari (ucraineni 12%, evrei 8%,
bulgari şi găgăuzi 4, 8%, germani 2, 4%, ţigani 1, 1% etc.). Peste alte trei decenii,
populaţia provinciei a crescut la 1.935.412 locuitori, pentru ca la recensământul din
1912 să se consemneze un număr de 2.946.054 locuitori.
Autorităţile ţariste au sprijinit colonizarea străinilor în Basarabia, mai ales în
condiţiile în care, în primii ani după 1812, mulţi locuitori au fugit la vest de Prut.
Astfel că pe acest teritoriu aveau să se stabilească:germani, bulgari, găgăuzi, ruşi,
evrei, ba chiar şi francezi sau elveţieni.
Şi viaţa religioasă din Basarabia după 1812 a fost extrem de tumultuoasă. Prin
strădania episcopului Gavriil Bănulescu, la 21 august 1813, ţarul Alexandru I a
promulgat ucazul prin care se înfiinţa noua arhiepiscopie a Chişinăului şi Hotinului.
Tot el a pus bazele seminarului teologic de la Chişinău şi a tipografiei mitropoliei
Chişinăului şi Hotinului. Mitropolitul Gavriil s-a remarcat şi ca un aprig susţinător al
autonomiei Basarabiei. Urmaşii săi (Dimitrie Sulima, Irinarh Popov, Antonie
Şocotov), deşi ruşi sau ucraineni la origine, au continuat să apere interesele bisericii
basarabene. O dovadă este şi faptul că, până la 1871, s-a permis folosirea limbii
române în biserică. Situaţia se schimbă odată cu venirea în scaunul episcopal a lui
Pavel Lebedev, sub care tendinţa de rusificare a bisericii din Basarabia se accentuează
tot mai mult. Acesta a hotărât ca în bisericile şi mănăstirile în care s-a slujit în limba
română să se oficieze şi în limba rusă. Acelaşi înalt prelat a adunat "toate cărţile sfinte
de pe la bisericile moldoveneşti, tipărite cu litere cirilice în limba moldovenească... la
Mitropolia din Chişinău", unde "timp de şapte ani le-a ars, încălzind cu ele palatul
mitropolitan". Totodată a hotărât şi desfiinţarea tipografiei, înfiinţată de Gavriil
Bănulescu.
O revenire la linia trasată de episcopul Gavriil se înregistrează în timpul
episcopilor Serghie Lapidevski, Iacov Piatnicki şi Vladimir, pentru ca în timpul
episcopului Serafim să se revină la practicile aplicate de Lebedev. Acesta a impus
slujba în limba rusă chiar şi în bisericile de la sate, ceea ce a condus la apariţia
sectarismului, de genul inochentismului.

Rusificarea învăţământului
Şi învăţământul a fost afectat de procesul de rusificare. În 1867, limba română a
fost interzisă în şcolile publice din Basarabia. Într-o însemnare a unui oficial rus este
explicată această măsură:"dacă voim ca Basarabia să se contopească deplin cu Rusia,
atunci trebuie prin mijlocul şcolilor să ne grăbim a face ca măcar jumătate din ţăranii
moldoveni să devină ruşi. Spre această ţintă tinde tocmai sistemul de învăţământ
public, adoptat acum de ocârmuire".Autorităţile au încurajat în schimb deschiderea
şcolilor ruseşti sau ale minorităţilor. De aceea nu este de mirare că numărul
analfabeţilor din rândul românilor era foarte mare. Nici nu avea cum să fie altfel,
dacă din 1865 nu s-a mai tipărit nici un abecedar cu litere latine, până la Marea
Unire, iar după 1867 nu s-a mai înfiinţat nici o şcoală în limba română. În 1905,
deputatul rus Novicov, într-o interpelare în Duma de la Sankt Petersburg, a cerut
cărţi şi şcoli româneşti în Basarabia. Solicitarea sa a fost respinsă pe motiv că
locuitorii acestei provincii erau deja rusificaţi şi nu mai aveau nevoie de şcoli în care
să se predea în limba română! Şi dacă mai adăugăm că în Biblioteca obştească din
Chişinău, care avea peste 20.000 de volume, nu se găsea în anul 1899 nici măcar o
lucrare în limba română, ne dăm seama şi mai clar de amploarea procesului de
rusificare din învăţământul basarabean
.
Mişcarea naţională
În ciuda tuturor greutăţilor, Basarabia şi-a păstrat pentru mult timp tradiţiile ei
culturale. În primii ani după cedare, când restricţiile nu erau atât de mari, legăturile
culturale dintre cele două maluri ale Prutului s-au derulat mai uşor. Publicaţiile
româneşti, de felul Curieruluiromânescsau Albina Româneascăerau citite cu mare
interes de basarabeni. O bogată activitate au desfăşurat oamenii de litere ca
Alexandru Hâjdeu, Alecu Russo, Alexandru Donici, Constantin Stamati, Zamfir
Arbore, Ion Sârbu, Alexandru Mateevici etc., unii dintre ei cunoscând consacrarea în
Moldova de la vest de Prut.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atitudinea de împotrivire faţă de
procesul de deznaţionalizare a luat şi în Basarabia amploare, în ciuda supravegherii
stricte exercitate de autorităţile ţariste. Printre cei care au luat atitudine s-a aflat şi
Ion Pelivan, considerat de mulţi ca părintele ideii naţionale româneşti în Basarabia.
Alături de el se găseau tineri entuziaşti ca Nicolae Siminei, Alexandru şi Vasile Oatu,
Vasile Maho, V. Hartia, N. Florov şi mulţi alţii. Reprezentanţii vechii boierimi
pământene, avându-l în frunte pe Pavel Dicescu, înconjurat de Paul Gore, Vladimir
Herţa, T. Surduceanu, Vasile Anghel, au revendicat drepturi naţionale pentru români
şi au elaborat statutul unei societăţi pentru răspândirea culturii române în Basarabia.
 După ce în 1884, a fost editat un ziar românesc, Mesagerul Basarabiei, care însă a
avut o existenţă efemeră, tinerii basarabeni, grupaţi în jurul lui N. Gavriliţă şi
Pantelimon Halippa, au scos în 1906 gazeta Basarabia, în paginile căreia se găseau
revendicările de ordin politic şi social ale românilor. Autorităţile nu au privit cu ochi
buni această gazetă şi au luat măsuri dure, mergând de la confiscarea tirajului,
interzicerea abonamentelor, şi până la intentarea de procese şi chiar arestarea
colaboratorilor, ceea ce a determinat încetarea apariţiei în martie 1907. Însă ce final!
Pe prima pagină a ultimului număr era tipărită poezia "Deşteaptă-te române".
Mişcarea naţională s-a mai putut manifesta în revista bisericească Luminătorul, în
condiţiile în care episcopul Vladimir era un spirit tolerant şi împăciuitor. În paginile
acestei publicaţii, pe lângă articolele cu specific religios, se mai strecurau şi unele
social-politice, scrise de Pan Halippa, A. Mateevici sau Teodor Inculeţ.
Dacă la ei acasă nu puteau să-şi afirme "românitatea", românii basarabeni puteau
colabora la publicaţii din România. Aşa făceau Tudose Roman şi Iuliu Friptu,
colaboratori la Viaţa Românească, Iorgu Tudos, Dumitru Vrabie, Ion Bălteanu, P.
Gheorghiu, care scriau la Convorbiri literare, Familia, Sămănătorul.Existau o serie de
asociaţii culturale-Milcov, Cercul Basarabenilor-organizate pe teritoriul românesc, şi
conduse de români basarabeni (Zamfir Arbore, B.P. Hasdeu, C. Stere) care s-au
implicat în lupta pentru drepturi naţionale a locuitorilor dintre Prut şi Nistru.
Studenţii basarabeni care studiau la Iaşi, prin intermediul Ligii Culturale, strângeau
cărţi şi reviste româneşti, pe care apoi le aduceau clandestin în Basarabia.
Un episod interesant s-a petrecut în 1912, când guvernul ţarist se pregătea să
celebreze 100 de ani de la anexarea Basarabiei. Românii au boicotat serbările, ba
chiar au îndrăznit să protesteze, avându-i în frunte pe Ion Pelivan şi pe arhimandritul
Gurie, care şi-au primit "răsplata" pentru curajul lor:Pelivan a fost nevoit să-şi dea
demisia din magistratură, al doilea a fost exilat. Ca o contralovitură, marele istoric
Nicolae Iorga publica în acelaşi an lucrarea intitulată "Basarabia noastră", ca o
dovadă a preţuirii pe care românii de la vest de Prut o acordau acestui vechi pământ
românesc.
În ciuda represiunii, în 1913 a apărut o nouă gazetă românească la
Chişinău:CuvântMoldovenesc, avându-l ca director pe acelaşi neobosit Pantelimon
Halippa, care puse pe picioare şi o editură, la care erau scoase Calendarul Cuvântului
Moldovenesc şi Biblioteca Cuvântului Moldovenesc. Cuvântul..., la care colaborau A.
Mateevici, Ion Buzdugan, Ştefan Ciobanu sau Paul Gore, ajunsese la un tiraj de
10.000 de exemplare în timpul războiului, fiind singura publicaţie din Basarabia
răspândită pe front şi care publica cântece şi scrisori de la soldaţi.

Economia
Până în mpmentul anexării, Basarabia fusese o regiune economică foarte prosperă.
Dar, deşi au găsit în Basarabia „pământuri dens populate şi îmbelşugate”, cum avea
să se exprime însuşi ţarul Alexandru I, ruşii nu şi-au dat osteneala să conserve
prosperitatea lor. Dimpotrivă, imediat după ce le-au ocupat, au recurs la
comportamentul lor obişnuit, bazat pe jaf şi distrugeri. Totul era favorizat de sus, căci
asuprirea socială s-a manifestat întotdeauna cu aceeaşi putere, dată fiind persistenţa
relaţiilor economice feudale în Rusia.
   În amintita Anafora a boierilor moldoveni către domnitorul Scarlat Calimah din 26
octombrie 1812, erau enumerate numeroasele bogăţii de care urma a fi privată ţara de
atunci înainte prin pierderea jumătăţii răsăritene. Din nenumăratele cifre amintite,
să reţinem doar că partea anexată trimisese anual la Constantinopol, pe vremea
dominaţiei turceşti, câte 15.000 de boi, 13.000 de vaci şi 5.000 de cai, comparativ cu
5.000 de boi şi 5.000 de vaci livrate de Moldova rămasă neocupată de ruşi. De
asemenea, Basarabia mai producea 140.000 din cele 300.000 de ocale de unt şi
120.000 din cele 200.000 de măsuri de grâu expediate la Poartă în fiecare an.
Tocmai de aceea reprezentanţii Moldovei o denumeau „partea cea mai bună şi
însufleţirea hranei… şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune”, sau „hrana
vieţuirii casălor noastre”, sau „belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerii, a
mierei.”
     Arătând pierderile reale ale Moldovei, istoricul rus Kasso arăta că „acest raport
între cele două părţi ale Moldovei explică acea lovitură puternică ce a fost dată atunci
vieţii economice a Moldovei prin scoaterea din componenţa ei a părţii celei mai
productive. Despre importanţa agricolă a acestei părţi vorbeşte şi raportul în dările de
grâne pe care domnitorii ieşeni le plăteau Porţii; două treimi din produsele cerealiere
ce se expediau la Constantinopol erau produse de Moldova transpruteană, care a
intrat acum în componenţa statului rus; aici se găsea şi centrul creşterii vitelor, acolo,
pe întinderile nepopulate, unde veneau rar stăpânii lor – boierii moldoveni ce locuiau
la Iaşi – păşteau enorme cirezi de vite cornute care, după pacea de la Bucureşti şi
închiderea graniţei de pe Prut, s-au pomenit izolate de piaţa de desfacere, fapt care a
pricinuit pagube serioase pentru moşierii respectivi, iar suferinţele posesorilor au fost
exprimate, printre altele, în plângerile lor adresate guvernului rus. Capitala Moldovei
– Iaşi – s-a pomenit a fi la câţiva kilometri de cordonul nostru de graniţă de pe Prut
care o separa de fostul ei grânar – Basarabia; iar interdicţia dată de Rusia privind
exportul în Moldova a făcut să crească acolo preţul pâinii în aşa măsură, încât el a
devenit la Iaşi de două ori mai mare decât la Chişinău…”
   În schimb, bucuria ruşilor că au dobândit acest pământ binecuvântat era, fireşte,
fără margini. Câştigul pentru Rusia era proclamat, după cum aminteam şi mai sus, de
ţarul Alexandru I în manifestul său din 5 august 1812: „Această pace, ce ne-a fost
dăruită de Dumnezeu, a adus mari foloase Imperiului rus, pentru că în teritoriul său
au intrat pământuri dens populate şi îmbelşugate.”
  Alte caracterizări superlative ale ruşilor la adresa bogăţiei ţărilor române în general
şi a Basarabiei în special aveau să fie consemnate pe tot parcursul secolului al XIX-
lea. Astfel, până la 1812, ţările române erau admirate pe faţă de ruşi. În 1808 Bantâş-
Kamenski vedea că Bucureştiul era „cu puţin mai mic decât Moscova.” În 1812
Ciceagov considera Ţara Românească „poate regiunea cea mai roditoare din Europa.”
Alt călător rus vorbea astfel despre Câmpia Română: „Partea aceea e bogată în roade
şi cereale, îndestulată de toate bunătăţile, cu adevărat rai dumnezeiesc, adăpată de
Dunăre şi de râuri mai mici, de izvoare ce curg din munţi şi păduri, bogată în peşti şi
în toate roadele şi păduri şi lanuri de grâu, şi vite şi stupi cu albine.” În sfârşit,
generalul Jeltuhin avea să spună în 1829: „Toată întinderea aceea dintre Prut,
Dunăre şi lanţul Munţilor Carpaţi, ocupată de principate, cuprinde pământul cel mai
fertil…”
    Aceiaşi termeni superlativi îi folosiseră ruşii, mai ales la început, pentru descrierea
Basarabiei. Sumarokov spunea în 1799 că „Basarabia poate fi numită Ţara
făgăduinţei”; Ciceagov în 1812 că „Basarabia este o ţară frumoasă”; ţarul Alexandru I
vorbea în 1818 despre „Basarabia, această provincie de aur” etc. În acelaşi an,
Mihailovski-Danilevski spunea: „Câmpiile fertile ale Basarabiei sunt pline de flori
care la noi (în Rusia) nu se găsesc decât în sere.” „Basarabia este o imensă masă verde
plină de flori care se întinde cât vezi cu ochii”, spunea Vighel în 1823. „Nicio provincie
care face parte din corpul Imperiului rus nu se distinge printr-o mai mare bogăţie în
produse naturale, printr-un climat mai perfect şi printr-o situaţie geografică mai
fericită decât Basarabia”, scria chiar şi în 1860 Egunov. „Dacă aţi fost atras de Rin sau
Elba, Nistrul este şi mai aproape, mergeţi la Nistru, care este adevăratul farmec,
adevăratul paradis”, spunea Dedlov. Iar Afanasiev-Ciujbinski arăta că ruşii socoteau
Basarabia „ca o mină de aur” şi de aceea găseau „foarte avantajos pentru ei să aibă
slujbe acolo.” Probabil din acelaşi motiv, în Rusia Basarabia era denumită „Italia
rusească”, conform mărturiei din 1834 a doctorului german Zucker.
    Dar, cu toate acestea, Basarabia a rămas mereu la periferia economiei ruseşti. Deşi
pare greu de crezut, este un fapt că până la 1830 a continuat să existe bariera vamală
de pe Nistru, deşi Basarabia se „unise” cu Rusia de optsprezece ani. Or, se ştie că,
pentru a se realiza o uniune politică, în primul rând trebuieşte realizată uniunea
vamală, cum va fi cazul statelor germane în 1833, sau al principatelor române în
1846. Şi atunci, întrebăm din nou: despre ce uniune poate fi vorba?
    Ruşii nu şi-au dat deloc osteneala să conserve „aurul” economiei basarabene.
Dimpotrivă, primul lor gând a fost cel de a jefui. Închizând graniţa de pe Prut,
produsele basarabene şi-au pierdut pieţele de desfacere din ţările române, Austria şi
Turcia şi au trebuit să se reorienteze spre piaţa rusească. Aceasta în condiţiile
menţinerii discriminării vamale. În plus, mai ales în primii ani de după anexare, dar
şi în restul perioadei stăpânirii ruseşti, puhoaiele de colonişti veniţi din toată Rusia
acaparau cele mai productive terenuri, şi în special Câmpia Bugeacului. Selecţionarea
acestor colonişti nu s-a făcut pe niciun criteriu, în singura dorinţă de a modifica
proporţia etnică a provinciei, net favorabilă românilor, şi de aceea în rândurile lor vor
predomina aventurierii şi tâlharii, „drojdia Rusiei”, cum se va exprima generalul
Kiseliov. Ei erau porniţi numai spre propria căpătuire şi n-aveau niciun interes ca
Basarabia, de a cărei situaţie habar n-aveau, să-şi dezvolte economia. De asemenea,
statul rus nu a încurajat cu nimic propăşirea regiunii. În preajma primului război
mondial, populaţia provinciei locuia în mediul rural în proporţie de peste 90%. Era
analfabetă exact în aceeaşi proporţie. În domeniul industriei lucrau 4.000 de
muncitori în 1914 şi nici 2.000 în 1916, cifre care erau mult sub 1% din totalul
populaţiei. În aceeaşi perioadă, lungimea totală a căilor ferate ale provinciei nu
depăşea 1.000 kilometri, cu ecartament rusesc, fireşte, mai larg decât cel obişnuit, iar
lungimea şoselelor totaliza exact 413 kilometri.
    De altfel, singurele căi ferate ale Basarabiei erau între Tighina şi Chişinău,
construită în 1871, între Chişinău şi Corneşti în 1873, între Corneşti şi Ungheni în
1875, între Tighina şi Galaţi în 1877, între Mateuţi, Bălţi şi Noua Suliţă în 1894 şi
între Basarabeasca şi Cetatea Albă şi între Ungheni şi Bălţi în 1914.
    Ca să dăm cuvântul şi apărării, să recunoaştem ceea ce afirma istoriografia
sovietică, anume că, pe parcursul dominaţiei ruseşti, s-au dezvoltat în Basarabia
unele ramuri ale agriculturii, printre care pomicultura, legumicultura, cultivarea
tutunului, a viţei de vie şi vinificaţia, toate ca urmare a intensei cereri de pe piaţa
rusească.
     De asemenea, se susţine că deja din 1825 au fost anulate provizoriu taxele vamale
pentru unele mărfuri exportate în Rusia, iar în 1826 şi 1830 au fost promulgate legi
prin care se abrogau ultimele restricţii ce mai existau pentru negustorii şi ţăranii
moldoveni privind comerţul cu celelalte gubernii ale Rusiei, date care, în fapt,
confirmă afirmaţia noastră făcută mai sus.
    Tot istoriografia sovietică susţinea că imediat după 1812 s-au dat unele privilegii
comerciale oraşelor, mai ales Chişinăului şi Ismailului. Altă îmbunătăţire a constituit-
o lichidarea, în satele care aparţineau statului şi în oraşe, până la 1869, a sistemului
de arendare a unor venituri reale ale statului. Astfel, s-au unificat sistemele de
impozite, abrogându-se îngrămădirea haotică a dărilor şi prestaţiilor moştenite de la
fanarioţi, reducându-se fiscul.
      În ciuda acestor îmbunătăţiri, economia Basarabiei a progresat foarte puţin sub
stăpânirea rusească, ceea ce a făcut-o una dintre cele mai înapoiate regiuni ale
Europei neruseşti de la începutul secolului al XX-lea.

Administratia
   În perioada domniei ţarului Alexandru I (1812-1825), în Basarabia a fost conservată
în bună măsură administraţia din vremea fanarioţilor. Aceasta era o manevră foarte
abilă a autorităţilor ruseşti, menită să atragă privirile popoarelor din vecinătatea
Basarabiei, şi pe care Rusia dorea să le încorporeze în scurtă vreme imperiului său. În
acest sens, ruşii voiau să arate câtă libertate de mişcare aveau naţionalităţile
imperiului lor faţă de cele supuse imperiilor învecinate. De aceea, se poate spune că
în prima perioadă a ocupaţiei, Basarabia s-a bucurat de un tratament privilegiat în
raport cu celelalte gubernii ruseşti.
  Astfel, administraţia provizorie a Basarabiei a menţinut vechile diviziuni
administrative din timpul principatului Moldova, ţinuturile, subîmpărţite la rândul
lor în ocoluri. Primii ispravnici ai ţinuturilor au fost boieri români, precum Catargiu,
Ghica, Balş, Dimachi, Leon, Vârnav, care aveau grija ţinuturilor şi a impozitelor. De
asemenea, primii membri ai Consiliului suprem al provinciei (Verhovnâi sovet) au
fost boierii Răşcanu, Başotă, Nicolae Catargiu, Petrache Catargiu. În 1822 membri ai
Consiliului erau boierii Botezat, Cazimir, Leon, Chirica, în 1826 Costache Ciornei etc.
Dar, treptat, rolul nobilimii moldovene în conducerea oblastiei devenea mai mult
formal, căci formele de autonomie erau fictive. Primul guvernator al Basarabiei numit
în 1812 era, într-adevăr, român, Scarlat Sturdza, dar avea 80 de ani şi era bolnav,
supravegherea Basarabiei revenind în aceste condiţii amiralului Ciceagov,
comandantul suprem al armatei de la Dunăre. Curând, Sturdza va fi înlocuit de un
guvernator rus, şi de atunci înainte niciunul dintre guvernatorii Basarabiei nu a mai
provenit din rândurile populaţiei autohtone. Mai ales după moartea ţarului
Alexandru I, administraţia se va rusifica încetul cu încetul, iar autonomia provinciei,
de care se făcuse atâta caz la început, va fi suprimată.
   Se rusifica chiar şi aspectul edilitar. Clădirile statului din oraşe începeau să poarte
însemnul vulturului bicefal rus, bisericile căpătau inscripţii şi picturi slavoneşti,
şcolile şi bibliotecile erau tot mai mult invadate de cărţi ruseşti şi pe pereţii lor
trebuiau agăţate portretele ţarilor. Principalele străzi ale oraşelor Basarabiei au fost
botezate şi rebotezate cu nenumărate nume ale unor împăraţi, personalităţi şi
scriitori ruşi şi împânzite cu monumente ale ţarilor. Oraşele, mai ales, începeau din
ce în ce mai mult să îşi piardă aspectul românesc.
   În tot acest timp, în starea administrativă a Basarabiei era un veritabil haos,
neexistând nici legile care s-ar fi cuvenit pentru ameliorarea ei. Folosind pretextul
abuzurilor săvârşite de boierii români, ruşii căutau să se infiltreze ei înşişi în
conducerea provinciei. În acest sens, un rol deosebit l-au avut funcţionarii ruşi
(cinovnici), care au împânzit toate nivelele administraţiei, ignorând limba română,
legile şi obiceiurile populaţiei locale. Antagonismul dintre legile ruseşti şi cele
moldoveneşti trebuia cumva aplanat şi, pentru a nu nemulţumi complet vreo parte, s-
a încercat o îmbinare a lor. În consecinţă, Basarabia nu mai depindea de Ciceagov, ci
era dependentă de gubernia Podoliei. Ukazul (decretul) din 21 mai 1816 desfiinţa
divizarea administraţiei în administraţie militară pentru oraşe şi civilă pentru restul
teritoriului. Ca urmare, din acel moment oraşele se supuneau şi ele autorităţilor
civile. În ukaz se specifica faptul că „miniştrii nu mai trebuie să considere această
provincie în aceeaşi dependenţă în care se găsesc guberniile interne ale Rusiei.” (1)
Numai ministrul de interne se putea amesteca de acum înainte în treburile provinciei,
dar numai în ceea ce privea problemele coloniştilor. Însă miniştrii ruşi de interne au
profitat de acest privilegiu şi la 22 martie 1818 se crea organul special numit
„Direcţiunea generală a coloniştilor din regiunea de sud.” Ca dovadă a importanţei
acestei direcţiuni, curatorul general al coloniştilor din regiunea de sud, generalul
Inzov, va ajunge curând guvernatorul Basarabiei.
  Prin urmare, venind pe tron în 1825, noul ţar Nicolae I a găsit autonomia Basarabiei
destul de şubrezită, lui mai rămânându-i foarte puţine lucruri de făcut pentru a o
suprima cu totul, după cum îşi propusese. El a suprimat dreptul nobililor de a alege
pentru funcţiile administrative, a suprimat votul consultativ în legiferarea organului
suprem al provinciei, a limitat întrebuinţarea limbii locale şi a limitat şi aplicarea în
caz de litigii a legiuirilor locale.
    În plus, în întreaga perioadă a dominaţiei ruseşti, în administraţia Basarabiei au
existat jaful şi corupţia, moştenite de la sistemul fanariot, dar cu nimic atenuate de
regimul ţarist. Astfel, încă în 1816, generalul Kiseliov raporta ţarului: „Prefecţii
Basarabiei sunt obligaţi să fie mai mari hoţi decât ceilalţi, deoarece sunt obligaţi să
cheltuiască pentru numirea lor între 20.000 şi 30.000 de ruble.” (2)
   Paralel cu această dezorganizare şi anarhie, în administraţia Basarabiei se impunea
din ce în ce mai mult rusificarea. De aceea nu e de mirare că în 1835 era dat un răgaz,
practic un ultimatum, ca în decurs de şapte ani (până în 1842) limba română să fie
eliminată din actele publice. Deşi a trebuit să fie amânată an de an din cauza
necunoaşterii de către autorităţile româneşti ale provinciei a limbii ruse, totuşi
această sancţiune a fost impusă în anul 1850.
    În ce priveşte împărţirile administrative, la început s-au păstrat cele 12 ţinuturi din
vremea principatului Moldovei, conduse de ispravnici, adică Hotinul, Soroca, Iaşi,
Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Ismail, Greceni, Codru,
subîmpărţite în ocoluri conduse de ocolaşi. Numărul ţinuturilor şi al ocolurilor avea
să varieze însă pe parcursul secolului, astfel că în 1817 ocolurile erau împărţite între
ţinuturi astfel: Hotinul avea 8 ocoluri, Soroca – 7, Iaşi – 6, Orhei – 12, Tighina – 4,
Codru – 2, Ismail – 4 şi Greceni – 2. (3)
    În 1818 erau menţinute numai şase judeţe (ţinuturi): Hotin, Iaşi, Chişinău, Tighina,
Cetatea Albă, Ismail. În 1835 mai apăreau judeţele Orhei şi Soroca, iar Ismailul era
denumit Cahul. Pe lângă ele exista şi o „gradonacealstvo”, formată din oraşul Ismail
şi teritoriul vecin, constituind din 1830 o administraţie orăşenească independentă.
Această împărţire a rămas în vigoare până în 1856, când sud-vestul Basarabiei a fost
restituit Moldovei prin pacea de la Paris din urma războiului Crimeei.
    Prin urmare, în 1857 pe resturile rămase Rusiei ale judeţului Cahul s-a înfiinţat
judeţul Comrat, care la rândul lui a fost desfiinţat la 19 august 1858, teritoriul său
fiind împărţit între judeţele Tighina şi Cetatea Albă.
      La rândul lor, ocolurile au fost înlocuite prin voloste, asemănătoare plăşilor.
Volostele erau repartizate astfel pe judeţe în 1862:  Hotin – 10 voloste, Soroca – 12,
Iaşi – 9, Orhei – 13, Chişinău – 13, Tighina – 4, Cetatea Albă – 1. Volostele erau
organizaţii administrative ale românilor şi ele proveneau direct din vechile ocoluri. Pe
lângă acestea însă existau pe pământul statului o administraţie în judeţul Hotin, două
voloste în Tighina şi două în Cetatea Albă. Acestea erau judeţele de margine, populate
de cel mai mare număr de colonişti şi de aceea aici se întâlneau mai puţine voloste. În
schimb, coloniştii se bucurau de o administraţie proprie. (4)
        Se întâmpla, de asemenea, ca unele legi ruseşti să nu fie extinse şi în Basarabia,
cum a fost cazul legilor în privinţa Direcţiunii oblastiei din 1837, 1845 şi 1852, ceea ce
mai marca încă o urmă de autonomie. Numai în 1854 s-a aplicat aici legea generală
despre Direcţiunile guberniale, însă cu păstrarea Sfatului oblastiei şi cu introducerea
în compunerea lui a unui viceguvernator. Viceguvernatorul, aflat în funcţiune, a fost
numit preşedintele Palatului Finanţelor şi a intrat şi el în compunerea Sfatului
oblastiei.
       Dar şi reformele se introduceau mai târziu în Basarabia faţă de restul imperiului.
Reforma agrară, legiferată în 1861, s-a aplicat în Basarabia abia în 1869 (în 1861
fuseseră eliberaţi numai ţiganii iobagi); zemstvele, introduse în Rusia în 1864, au
pătruns aici numai în 1869; tot în 1864 s-a promulgat reforma judecătorească, dar tot
în 1869 a fost şi aceasta pusă în aplicare în Basarabia. Abia după acest an reformele
se vor introduce simultan în Basarabia şi în restul Rusiei: desfiinţarea pedepselor
corporale şi noua organizare a oraşelor în 1870, ca şi serviciul militar obligatoriu
pentru toţi locuitorii în 1874. Aceste reforme au avut menirea de a integra mai bine
Basarabia în cadrul statului rus, de a sensibiliza populaţia şi de a o familiariza cu
instituţiile ruseşti şi cu spiritul public al Rusiei. Ele au contribuit la nivelarea
populaţiei şi la distrugerea sistemului de stări sociale.
       Dintre toate aceste reforme, cea mai importantă pentru subiectul tratat aici a fost
fără îndoială cea privind instituirea zemstvelor (1869-1870). Se ştie că Rusia era un
stat absolutist fără parlament şi fără autonomie regională. Dar introducerea
zemstvelor era tocmai o concesie făcută de absolutism curentului tot mai accentuat
spre constituţionalitate şi autonomie, cum era şi ukazul de împroprietărire a
clăcaşilor. Prin legea amintită, ţarul Alexandru II introducea autonomia comunală,
judeţeană şi provincială în Rusia. Fiecare oraş, judeţ şi gubernie obţineau drept
deplin de a alege consilii comunale, judeţene şi provinciale, în a căror componenţă
intrau laolaltă nobili, târgoveţi şi ţărani. În competenţa zemstvelor intrau chestiuni
referitoare la gospodărirea locală, poşta, serviciul sanitar etc. Sediul zemstvelor se
afla în capitalele ţinuturilor sau ale provinciilor (Chişinău). Membrii zemstvelor se
alegeau pe bază de cens, dintre nobili, orăşeni şi ţărani. Activitatea politică a
zemstvelor a fost însă o copie fidelă a politicii ţariste de rusificare. Tot legat de
apariţia zemstvelor trebuie consemnată apariţia legiuirilor Basarabiei în 1869,
traduse din greceşte de Manolache Donici şi codificate către o comisie de specialişti,
nouă dovadă a deosebirii dintre Basarabia şi Rusia.
                        Din cauză că alegerile pentru zemstve se bazau pe sistemul cenzitar,
participarea ţăranilor în aceste organe ale administraţiei locale era redusă. Între 1890
şi 1906 aleşii trebuiau să fie aprobaţi de guvernatorul Basarabiei. În 1885
proporţionalitatea în zemstvele judeţene era de 42% nobili, 39% ţărani, 16% orăşeni
şi 2% clerici. În acelaşi timp, în administraţia gubernială situaţia sărăcimii era şi mai
precară: 81% nobili, 11,2% orăşeni, 6,8% ţărani şi 0,4% clerici. (6) Zemstva aceasta se
afla sub controlul guvernului. Pentru unele chestiuni trebuiau cerute aprobări
guvernatorului sau ministrului de interne, pentru altele prevăzându-se posibilitatea
contestaţiei din partea guvernului. Neajunsurile zemstvei erau: baza socială foarte
redusă, cu ignorarea elementelor mai puţin avute ale societăţii, dezinteresarea prin
urmare a ţărănimii de problemele administraţiei locale, mijloacele limitate ale
zemstvelor, un sistem permanent de neîncredere a guvernului faţă de instituţiile
zemstviale, accentuat prin ideea că zemstva era un element eterogen, impropriu
absolutismului, şi atrăgea inevitabil după sine necesitatea inaugurării sistemului
parlamentar.
                        Din 1890 zemstvele deveneau organe ale statului, totodată
intensificându-se controlul guvernului central asupra lor şi reducându-se şi mai mult
influenţa ţărănimii şi a orăşenimii în cadrul zemstvei, cu mărirea paralelă a
reprezentării nobilimii. O lege democratică a zemstvelor va fi dată abia în 1917, dar
atunci era prea târziu.
                        După reîncorporarea în 1878 a sud-vestului Basarabiei la Rusia, trebuie
consemnat că în acea regiune s-au conservat instituţiile judeţene moştenite de la
statul român: consiliile judeţene şi comitetele permanente, schimbându-li-se doar
numele.
                        Cât despre activitatea propriu-zisă a zemstvelor, în Basarabia ele şi-au
îndreptat atenţia în primul rând asupra organizării serviciului sanitar la ţară. În 1892
a început, cu ajutor din partea guvernului, ridicarea spitalului de la Costiugeni,
despre care prinţul Urusov scria în 1907 că „e puţin probabil ca în Rusia să se
găsească un spital asemănător celui din Costiugeni.” Au fost de asemenea combătute
boli ca pelagra, turbarea etc. şi au fost înfiinţate farmacii la târguri şi la sate. În plus,
s-au răspândit ştiinţele agronomice, prin înfiinţarea a trei şcoli de agricultură: la
Purcari (Cetatea Albă), Cocorozeni (Orhei) şi Grinouţi (Soroca), apoi şi la Cricova
(Chişinău). S-a încercat chiar crearea unei academii de agricultură, dar primul război
mondial o va amâna.
                        Cert este că, prin sistemul său administrativ, Basarabia a constituit o
porţiune specifică în cadrul Imperiului rus, care nu s-a încadrat cu adevărat niciodată
în globalitatea acestuia.

BIBLIOGRAFIE:
Ion Nistor, Istoria Basarabiei, ediţia a IVa, Institutul de Arte Grafice şi Editură"Glasul
Bucovinei", Cernăuţi, 1924

C. Filipescu, E.N. Giurgea, Basarabia, Consideraţiuni generale, agricole, economice şi

statistice, Institutul de Arte Grafice"România Nouă", Chişinău, 1919

Armand Goşu, Basarabia sub ocupaţie ţaristă, în Istoria Basarabiei, de la

începuturipână la 1998, coord. Ioan Scurtu, Editura Semne, Bucureşti, 1998

Bogdan Murgescu (coord.), Istoria României în texte, Editura Corint, Bucureşti, 2001

Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti,
1983

Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990

Gheorghe Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947

Mircea Muşat, Ion Ardeleanu

Ion G. Pelivan, L’état économique de la Bessarabie, Paris, 1920

Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti,

în Basarabia, Chişinău, nr. 12/1991

H. Zucker, Basarabia, Chişinău, 1932

 Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice. Înfăptuiri româneşti,

Chişinău, 1942

 Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985

Alexandru Boldur, Autonomia Basarabiei sub stăpânirea rusească în 1812-1828,

Chişinău, 1929

Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919

Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940