PJ Suport Curs

CUPRINS
CUPRINS ............................................................................................................................................ 1
CAPITOLUL I. PSIHOLOGIA JURIDICĂ - ŞTIINŢĂ ŞI PRACTICĂ .................................... 4
1. La începuturi - cercetări ale raportului individ-drept în antichitate şi studiile psihologic-

judiciare din secolele XVIII-XIX.................................................................................................................... 4
2. Determinarea cadrului de cercetare şi constituirea psihologiei juridice ca disciplină

autonomă. Psihologia juridică în secolul XX .............................................................................................. 5
3. Psihologia juridică la etapa contemporană ............................................................................................ 7
4. Obiectivele, componentele structurale şi definiţia psihologiei juridice .......................................... 9
5. Raportul psihologiei juridice cu alte ştiinţe ...........................................................................................11
6. Metodologie si metode ale psihologiei juridice .....................................................................................12
Probe pentru recapitulare. ..............................................................................................................................14
CAPITOLUL II. RAPORTUL PSIHOLOGIC AL INDIVIDULUI ŞI AL SOCIETĂŢII CU

CADRUL LEGISLATIV ................................................................................................................. 15
1. Societatea şi cadrul valoric-normativ al ei: raportul dintre norma socială şi norma de

drept .......................................................................................................................................................................15
2. Socializarea juridică, conştiinţa de drept şi comportamentul .........................................................16
3. Dreptul ca institut al reglementării sociale ............................................................................................17
Probe pentru recapitulare. ..............................................................................................................................18
CAPITOLUL III. PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII INFRACŢIONALE ŞI A

DEVIERILOR NORMATIV-MORALE ŞI COMPORTAMENTALE ..................................... 19
1. Conceptul de personalitate în psihologia juridică ...............................................................................19
2. Tipologii psihologice ale infractorilor .....................................................................................................24
3. Modelul orientărilor şi al conduitelor personalităţii infractorului ................................................29
Probe pentru recapitulare: ..............................................................................................................................30
CAPITOLUL IV. PSIHOLOGIA ACTULUI INFRACŢIONAL COMIS ÎN GRUP ŞI A

CRIMEI ORGANIZATE ................................................................................................................................31
1. Cercetări ale grupului în psihologia socială ..........................................................................................31
2. Grupul criminal: definiţie, caracteristici şi structură ........................................................................32
3. Tipuri de grupuri criminale şi psihologia activităţii criminale în grup ........................................34
1
4. Cauzele criminalităţii în grup şi organizate ..........................................................................................35
Capitolul V. Psihologia delincvenţei juvenile ............................................................................................36
1. Cercetări teoretice şi practice ale particularităţilor de vîrstă ale minorilor şi ale delincvenţei
juvenile ...................................................................................................................................................................36
2. ..............................Factori, implicaţi în determinarea comportamentului delincvent al minorilor

..................................................................................................................................................................................39
3. Tipuri şi forme ale delincvenţei juvenile. ...............................................................................................41
4.Particularităţile psihologice ale cercetării juridice a infracţiunii comise de minori ..................42
Capitolul VI. Psihologia victimei şi a martorului....................................................................................44
1. ..................................................................................................... Particularitatile psihologice ale victimei

..................................................................................................................................................................................44
2. ................................................................................. Cercetarea psihologică a victimelor şi tipologia lor

..................................................................................................................................................................................45
3. ......................................................... Problematica psihologica a marturiei judiciare si a martorului

..................................................................................................................................................................................48
4. ............................................................................ Aspectul practic al psihologiei reactivării informaţiei

..................................................................................................................................................................................50
5.................. Aspecte psihologice privind protecţia socială şi autoprotecţia împotriva victimizării

..................................................................................................................................................................................52
CAPITOLUL VII. PSIHOLOGIA URMĂRIRII PENALE ........................................................ 53
1. .................................................. Conţinutul juridic şi psihologice al noţiunilor de urmărire penală

..................................................................................................................................................................................53
2. .................................................Planificarea activităţii de reconstituire a evenimentului infracţiunii

..................................................................................................................................................................................55
3. Psihologia interogării băpnuitului, învinuitului, victimei şi a martorului ...................................57
4. Aspecte psihologice privind confruntarea, reconstituirea şi recunoaşterea persoanelor şi a

obiectelor ...............................................................................................................................................................64
5. Psihologia organizării cercetării la faţa locului, a examinării corporale şi a reconstituirii

faptei .......................................................................................................................................................................70
6. ....... Utilizarea cunoştinţelor psihologice în timpul reproducerii informaţiei la faţa locului şi a

experimentului judiciar ....................................................................................................................................71
2
7. ...................................................................................... Dificultăţi psihologice ale efectuării percheziţiei
..................................................................................................................................................................................72
8. .............Cercetarea infracţiunii comise în grup şi a crimei organizate: utilizare a cunoştinţelor

despre psihologia grupului ..............................................................................................................................72
Capitolul VIII. Expertiza psihologic-judiciară (EPJ) şi utilizarea serviciilor psihologice în

activitatea organelor de drept ........................................................................................................................74
1. Constituirea şi afirmarea expertizei psihologic-judiciare .................................................................74
2. Notiuni generale despre EPJ în procedura penală şi civilă: obiecte şi obiective, importanţă
..................................................................................................................................................................................75
3. Organizarea expertizei psihologic-judiciare în procesul penal .......................................................78
4. Expertiza starilor afective complexe în procesul penal .....................................................................83
Capitolul X. Psihologia privării de libertate şi a resocializării condamnaţilor ...............................89
1. ............................................................................................ Obiectul şi scopurile psihologiei penitenciare

..................................................................................................................................................................................89
2. ... Personalitatea infractorului privat de libertate: tipologie, condiţii psiho-morale, consecinţe

psihologice.............................................................................................................................................................90
3. ........................................................................................... Aspecte psihosociale ale mediului penitenciar

..................................................................................................................................................................................91
4. ............................................................. Metode de resocializare a indivizilor şi de reintegrare socială

..................................................................................................................................................................................92
Probe pentru rrecapitulare: ............................................................................................................................92
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ...................................................................................................... 93
3
Capitolul I. Psihologia juridică - ştiinţă şi practică
„Viitorul psihologiei este corelat cu viitorul lumii

şi cu posibilitatea de a obţine o pace internaţională durabilă
dincolo de barierele politicii sociale”.
R. Ardila, «Viitorul psihologiei şi viitorul omenirii», 1984.
1. La începuturi - cercetări ale raportului individ-drept în antichitate şi studiile psihologic-
judiciare din secolele XVIII-XIX
Încă Socrate (469-399 a. Ch.) a expus un şir de idei despre natura raţionalistă a comportamentului
uman şi conţinutul echitabil al legii, care au fost preluate mai apoi de către Platon şi Aristotel 1. Platon (427-
347 a. Ch.) pentru prima dată a descris două categorii psihologice care determină caracterul conduitelor
umane şi dezvoltarea socială – trebuinţele şi aptitudinile. Legea, în conformitate cu opinia lui Platon,
urmează să corespundă trebuinţelor sociale, iar societatea – să fie organizată ţinându-se cont de aptitudinile
membrilor ei. Perturbările în organizarea statului pot fi provocate atât de cauze economice, cât şi de
spirituale, psihologice. Aristotel (384-322 a. Ch.) a emis ideea despre norma de drept ca formă de evaluare a
adevărului. Au un conţinut psihologic şi ideile lui Democrite (460-370 a. Ch.), care considera legea un
instrument de supunere a celor ce nu posedă capacitatea de ajustare a comportamentului la cerinţele normelor
morale.
În Evul Mediu s-a instituit o tratare etatistă (din fr. "êtat" - stat) a dreptului, acesta fiind întruchipat
de legile elaborate de către feudal, monarh. De aici şi modificările în conştiinţa de drept, care îngloba
înţelegerea legilor doar în sensul lor de interdicţie, eliminând conţinutul deliberativ2. Şi numai odată cu
dezvoltarea ideologiei burgheze, iar în acest context şi a dreptului, au fost elaborate noi viziuni asupra
normei de drept şi a importanţei acesteia în dezvoltarea socială. Filosofii iluminişti au demonstrat importanţa
psihologică, pe care o exercită nu atât norma cu conţinut de interdicţie, cât cea de permisiune – dreptul3. În
Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (1789), adoptată după revoluţia burgheză franceză, şi în Bula
despre Drepturi, adoptată de Congresul SUA în 1791, au fost formulate un şir de principii care au orientat
dreptul pe calea umanizării. Acestea sunt: libertatea şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii, protejarea
intereselor private ale persoanei, motivarea deciziilor în justiţie etc. Noile principii pe care s-a fundamentat
dreptul şi procedura penală franceză, formulate iniţial în ordonanţa lui Colber şi completate prin legile din
1791, au promovat egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa justiţiei, asigurarea exercitării drepturilor
determinate prin lege, legalitatea în acţiunile de procedură, prezumţia nevinovăţiei, libertatea expunerii
opiniei. În conformitate cu noua legislaţie învinuitul a căpătat dreptul la apărare, povara demonstrării
învinuirii asumând-o acuzatorul public.
Umanizarea se răsfrânge şi asupra normelor care reglementează relaţiile civile, în prim plan
afirmându-se ideea libertăţii raporturilor dintre indivizi, a contractelor reciproc avantajoase şi a egalităţii
formelor de proprietate, a dirijării economice printr-un sistem eficient de impozitare.
Ca ştiinţă psihologia juridică apare relativ târziu, fundamentându-se pe noua ideologie a dreptului şi
afirmându-se, pentru început, într-un domeniu îngust – al cercetării crimei şi infractorului. Primele atestări
ale implicării psihologiei în activitatea judiciară ţin de sec. XVIII, de dezvoltarea unei ramuri specializate a
domeniului psihologic-judiciar – psihologia criminală, care mai apoi se extinde înglobând problemele
justiţiei, pentru ca să se contureze o ramură nouă, cu caracter interdisciplinar, psihologia juridică 4. Chiar
conţinutul primelor cercetări psihologice în domeniul dreptului e legat direct de studiul infractorului şi al
infracţiunii. Psihologia juridică în această primă perioadă de formare poate fi caracterizată în următorul mod:
1
Еникеев‚ М.И. Основы общей и юридической психологии. СПб: Питер. 1996, с. 217.
2
Ibidem.
3
Чуфаровский‚ Ю.В. Юридическая психология. М.: Право и Закон, 1997, с. 8.
4
Еникеев‚ М.И., op. cit., с. 218.
4
- născută la intersecţia a mai multor domenii ştiinţifice ea funcţionează pentru început în cadrul lor,
nu formează o ştiinţă aparte, deci nu dispune de cercetători care se preocupau doar de problemele ei
specifice;
- apare sub imperativul necesităţii investigaţiei rolului fenomenelor psihice în drama judiciară,
servind rezolvării unor probleme dificile cu care se confruntă activitatea juridică practică şi care nu pot fi
explicate doar prin utilizarea metodelor judiciare tradiţionale. De aceea iniţial rezolvă un şir de aspecte în
comun cu psihiatria.
Din aceste considerente pe drept cuvânt pot fi numite în calitate de prime încercări de examinare
psihologică a fenomenelor infracţiunii, cercetării judiciare, sancţiunii şi rolului ei în combaterea criminalităţii
lucrarea fondatorului şcolii clasice criminologice, Cesare Beccaria («Despre crimă şi pedepse» - 1764), care
dă o explicaţie din perspectivă filosofică a importanţei sancţiunii în conştientizarea culpei, sau cercetările
unui alt reprezentant al acestei şcoli - Jeremy Bentham, care se axează pe explicarea rolului pedepsei,
tratatele medicului italian Cezare Lombroso («Omul criminal» şi «Crima: cauzele ei şi remedii»), ale
juriştilor ruşi M. M. Şcerbatov, I. T. Posoşkov, în care sunt puse în discuţie diverse aspecte psihologice ale
anchetei şi în general ale urmăririi penale, ale reorientării comportamentului indivizilor privaţi de libertate
etc.5
Caracterul interdisciplinar al psihologiei juridice în perioada dată se manifestă din plin. În Rusia apar
un şir de monografii, autorii cărora – jurişti, psihiatri – recurg la tratarea fenomenelor din cadrul urmăririi
penale prin prisma manifestărilor psihice: K. Ja. Janovici-Janevskij, «Reflecţii despre justiţia penală din
perspectiva psihologiei şi fiziologiei», A. U. Freze, «Schiţă de psihologie judiciară», L. E. Vladimirov,
«Particularităţile psihice ale criminalilor în conformitate cu cercetările actuale» şi altele6.
Deosebit de intens se dezvoltă psihologia judiciară în Germania unde, de rând cu analiza factorilor
care contribuie la devierea de la normativitatea socială, este realizată o sinteză a trăsăturilor de personalitate
ale infractorilor, sunt conturate primele date despre caracterul mărturiilor şi desemnate cauzele erorilor în
conţinutul lor. Încercarea de investigaţie a fenomenului criminalităţii marchează lucrările cercetătorilor
germani, Y. Hoffbauer, «Psihologia şi utilizarea ei în activitatea judiciară» (1808), I. Fridrih, «Ghid
sistematic de psihologie judiciară» (1835)7.
Schimbările sociale din a doua jumătate a secolului XIX impun justiţiei necesitatea raportării la alte
ştiinţe capabile să-i ofere metode apte de cercetare a infracţiunii şi a persoanelor implicate în aceasta. De
aceea interesul pentru ştiinţa despre manifestările psihice şi sociale - pentru psihologie - sporeşte.
2. Determinarea cadrului de cercetare şi constituirea psihologiei juridice ca disciplină

autonomă. Psihologia juridică în secolul XX
Spre sfârşitul secolului XIX se conturează necesitatea afirmării unei metodologii şi a metodelor
speciale în scopul cercetării comportamentului criminal şi în general a individului implicat în drama
judiciară. Faptul că ştiinţa psihologică devine un domeniu autonom serveşte drept imbold în dezvoltarea
tuturor ramurilor ei, inclusiv şi a psihologiei juridice. Astfel Alfred Binet (1897), cercetând memoria:
întipărirea, stocarea şi reactivarea informaţiei şi rolul sugestiei în reamintirea unui fapt, a pus începutul
investigaţiilor empirice ale psihologiei mărturiei. Datele căpătate prin experiment au elucidat unele surse ale
erorilor şi au pus sub semnul întrebării mărturiile obţinute în timpul interogatoriului. Binet afirma că
întrebările foarte exacte conţin elemente de sugestie şi pot influenţa calitatea relatărilor8.
Nu mult după aceasta psihologul german W. Stern a întreprins cercetări experimentale ale mărturiei,
stabilind gradul de sugestibilitate a diferitor tipuri de întrebări şi sursele psihologice ale răspunsurilor
eronate. El a divizat întrebările în determinative (de exemplu, Care era culoarea hainei?»), complet
5
Ibidem.
6
Ibidem, c. 219.
7
Ibidem.
8
Binet, A. La description d'un objet. In: Annee Psycol., 1905, vol. IV, p.296-332; Idem, La sugestibilite. Paris:
Schleicher, 1906; Idem, La science du termoignage. In: Annee Psycol., 1909, vol. IX, p.120-137; Mitrofan, N.,
Zdrenghea, V., Butoi, T. Psihologie judiciară. Bucureşti: Şansa, 1992. p. 15-16.
5
disjunctive (Purta sau nu haină?), care nu sunt prea sugestive, incomplet disjunctive (Haina era neagră sau
gri?), deci sugestive, expectativ-pozitive sau expectativ-negative (Purta infractorul o haină neagră?
Infractorul nu purta haină?) - puternic sugestive. W. Stern a elaborat şi o clasificare a erorilor cuprinse în
cadrul mărturiilor9. Rezultatele cercetărilor au fost expuse în timpul unei şedinţe a Asociaţiei Psihologice din
Berlin, provocând interes în cercurile juriştilor. W. Stern editează împreună cu H. Gross în 1903-1906 o
revistă - «Rapoarte în domeniul psihologiei mărturiei»10, care se bucură de popularitate şi provoacă dezbateri
aprinse. În Rusia concepţiile lui Stern şi-au găsit mulţi adepţi (O. B. Goldovskij - Sankt-Peterburg, A. B.
Zavadskij, A. I. Elistratov - Kazan) care au realizat o serie de investigaţii practice similare, cercetând
mărturia judiciară şi confirmînd rezultatele căpătate de psihologul german11.
O lucrare fundamentală în domeniul psihologiei judiciare aparţine fondatorului criminalisticii, Hans
Gross, «Psihologia judiciară» (1905) - în care autorul a expus ideea despre necesitatea şi importanţa
cercetărilor empirico-psihologice în activitatea judiciară. Analizând rezultatele investigaţiilor din domeniul
psihofiziologiei şi psihologiei introspective, Gross pentru prima dată a definit psihologia judiciară ca ramură
distinctă empirică a celei generale, schiţându-i obiectul - determinarea fenomenelor psihice implicate în
comportamentul criminal şi importante pentru calificarea juridică a infracţiunii. El a oglindit rezultatele
cercetărilor realizate de W. Wundt, A. Binet, etc., demonstrând importanţa cercetărilor psihologic-judiciare
experimentale pentru criminalistică12.
În Rusia psihologia judiciară s-a bucurat de popularitate deosebită la hotarul dintre secolele XIX şi
XX. În 1874 în Kazan a fost editată prima carte din domeniu - «Schiţă de psihologie judiciară», autor al cărei
era renumitul psihiatru A. A. Freze. Remarcabilii avocaţi A. F. Koni şi F. N. Plevako au recurs frecvent la
analiza psihologică a comportamentului persoanelor apărate, demonstrând determinarea acţiunilor criminale
de circumstanţele grave psihotraumatizante şi chiar efectuând analize cu caracter psihosociologic13.
Psihologia juridică se manifestă pentru început şi ca un domeniu experimental, influenţată fiind de
cercetările introspective care dominau investigaţia psihologică de la sfîrşitul secolului XIX - începutul
secolului XX. În istoria acestei ştiinţe s-au înscris asemenea cercetări, precum «Experimentul Asociaţiei
juriştilor ruşi» (1904), investigaţia memoriei involuntare şi rolului acesteia în recunoaştere (Ed. Claparede -
1906). Cadrul judiciar - captivant, capabil să ofere un material imens - îi preocupă pe psihiatrii şi psihologii
ruşi V. M. Behterev, S. S. Korsakov, V. P. Serbskij. Ne oferă un material psihologic imens şi lectura operelor
remarcabilului jurist rus, A. F. Koni14. Cercetători cu nume de referinţă în psihologia românească -
Alexandru Roşca, Stefănescu Goangă, Zevedei Barbu - au la fel meritul unor studii din domeniul psihologiei
juridice15.
Către sfârşitul sec. XIX se extinde cadrul de reprezentări psihosociologice despre esenţa
comportamentului criminal, de aceste probleme fiind preocupaţi renumiţii psihologi şi sociologi G. Le Bon,
S. Sighele, G. Tarde, E. Durkheim, R. K. Merton, M. Weber, L. Levy-Bruhl etc. Utilizând metode de calcul
statistic, psihosociologii demonstrează rolul factorului social în comportamentul infracţional. Crima este
explicată de către reprezentanţii diferitor teorii sociologice prin conflictul cultural, iar factorii principali care
o generează sunt de aceeaşi natură - culturală: valorile, neacceptate de violatorii legii, cauzele ce anticipează
orice acţiune criminală, răspunsurile date de structurile ambientale, care afectează grupuri largi de oameni16.
La sfârşitul secolului XIX, cu deosebire în Franţa, se dezvoltă conceptual «psihologia maselor»,
reprezentanţi ai căreia sunt consideraţi G. Le Bon, G. Tarde, S. Sighele, pentru ca mai apoi să găsească
continuare în opera lui S. Freud, J. Ortega y Gasset, M. Reinhard, S. Moscovici etc. După cum a menţionat
într-o lucrare mai recentă S. Moscovici, «încă din start, apariţia mulţimilor a fost percepută drept un simptom
9
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 16.
10
Bogdan, T. Probleme de psihologie judiciară. Bucureşti: Edf. Ştiinţifică, 1973, p. 21.
11
Еникеев‚ М.И., op. cit., с. 219.
12
Ibidem, p. 220.
13
Ibidem.
14
Ibidem.
15
16
Ibidem, p. 28
6
al divergenţei colective de la normal»17. S. Sighele chiar şi-a întitulat cartea «Mulţimea criminală»,
considerând că indivizii uniţi în mulţime îţi pierd capacitatea de liberă decizie, sunt predispuşi mai mult spre
rău, decât spre bine, înclinaţi spre acţiuni criminale. Psihologia contemporană se întoarce din nou la «teoria
mulţimilor», pentru a explica forţa lor, capacitatea de influenţă, sugestie. Cât priveşte ramura ei distinctă -
psihologia juridică - ea tinde să găsească în fenomenul mulţimii o cale de înţelegere a infracţiunii, comise de
către grupul criminal situaţional, sau a rolului factorilor economici şi sociali.
Adepţii teoriei anomiei sociale şi a oportunităţii diferenţiale (E. Durkheim, R. Merton, etc) consideră
infracţiunea un rezultat al dereglării normativităţii sociale în situaţiile de criză, al tensiunii produse de
incoerenţa scopurilor propuse şi a mijloacelor de realizare, a blocării posibilităţilor de alegere economică,
educaţională, etc. Criminalitatea este un rezultat al schimbărilor sociale, considera E. Durkheim. Ea poate fi
combătută prin sporirea solidarităţii şi unităţii sociale. Însă societatea contemporană, în care are loc divizarea
muncii şi diferenţierea socială, exclude o asemenea situaţie de solidaritate. Iată de ce norma de drept îşi
asumă funcţia de consolidare a forţelor social-pozitive, afirmând valorile general umane şi pedepsindu-i pe
cei care le ignorează sau le încalcă.
Teoriile psihologice (analitică, a controlului, a învăţării, a etichetării sociale) din sec. XX n-au ocolit
problemele psihologiei comportamentului infracţional. Punctul de vedere clasic al lui Freud despre relaţia
dintre crimă şi pedeapsă a fost dezvoltat de către neoanaliticii F. Alexander şi H. Staub, raportul dintre
individ şi societate şi aportul celei din urmă la constituirea unei personalităţi infracţionale prin învăţare -
cercetat de psihosociologii E.Sutherland, T.Hirschi, W.Reckles, G.Patterson, G.Trasler, etc.
În teoria psihologică din perioada interbelică apar un şir de opinii asupra caracterului agresivităţii. În
opinia neobehavioriştilor agresivitatea este o reacţie la acţiunea unor stimuli care periclitează integritatea
biopsihosocială a individului uman. Aşa, s-a stabilit prin experiment că lipsirea copilului de posibilitatea de
dezvoltare armonioasă, de hrană, mişcare, interdicţiile în genere, dar şi atitudinea de hiperpermisivitate,
acţiunea unor factori cu caracter excitant (căldură, gălăgie, umiditate) provoacă irascibilitate care poate
determina mai apoi o orientare agresivă a comportamentului. Cercetătorii împărtăşesc opinia expusă de
Dollard în 1939, în conformitate cu care comportamentul agresiv este mai frecvent manifestat de locuitorii
unor oraşe mari, stabiliţi cu traiul în cartiere suprapopulate.
Adepţii teoriei învăţării sociale au menţionat în calitate de cauze ale comportamentului agresiv
imitarea de modele comportamentale, oferite de mass-media prin prezentarea de subiecte cu caracter
frustrant, ducând la dezinhibarea instinctelor de apărare şi la declanşarea de acţiuni violente.
Din perspectiva psihologiei dinamice agresivitatea este o reacţie la situaţiile frustrante (Dollard, J.,
Doob, L., Miller, N. şi al.). Este, de fapt, o continuare a cunoscutei teorii apărute în prima jumătate a
secolului, autorul căreia, H. Selye, a demonstrat acţiunea «agenţilor stresori» asupra comportamentului,
evocând şi apariţia unei agresivităţi difuze, provocate de modificările endocrine, metabolice, cardiovasculare
etc.
Există cel puţin 37 de teorii care oferă o explicare cauzală a agresivităţii, constată cercetătorul
german H. Benesch18, începând cu cele care fac o comparaţie a comportamentului uman cu instinctele de
care se ghidează animalele şi până la tratările moderne cognitiviste. Sunt stabiliţi indicii de corelaţie între
comportamentul agresiv şi patologiile psihice, anomaliile genetice, calităţile energetico-dinamice ale
sistemului psihic.
3. Psihologia juridică la etapa contemporană
Perioada contemporană în dezvoltarea psihologiei juridice poate fi datată cu începutul anilor '60,
când se renovează interesul faţă de problemele criminalităţii şi ale întreg cadrului juridic, examinate prin
prisma comportamentului concret uman. În Apus apar un şir de lucrări fundamentale: P. Louwage
17
Moscovici, S. Descoperirea maselor. In: Psihologie socială. Aspecte contemporane. Coord. A. Neculau. Iaşi:
Polirom, p. 401.
18
Benesch, H. Atlas de la psychologie. Paris: La Pochotheque, 1996, p. 233.
7
«Psihologie şi criminalitate» (1956), E. Attawilla, «Psihologie judiciară» (1960), G. Toch «Psihologia
comportamentului de drept şi a celui criminal» (1961), O. Abrahamsen «Psihologia criminală» (1961) etc.
Psihologia juridică a făcut mari progrese. Ea a devenit o disciplină autonomă în pregătirea
specialiştilor în drept, o ramură teoretic-aplicativă care deserveşte justiţia. În structura ei se împletesc trei
orientări distincte19: psihologia criminală, psihologia judiciară şi psihologia executării pedepsei. Ultimele
decenii tot mai mult afirmă tendinţa spre investigaţii în domeniul victimologiei.
În SUA psihologia juridică a apărut încă la începutul secolului, trecând un lung drum de la
Antropologia criminală până la Psihologia ştiinţifică20, pentru a deveni astăzi o disciplină ce deserveşte
teoretic - prin cercetarea infractorilor şi comportamentului infracţional - şi practic - prin instituirea funcţiei
de psiholog în agenţiile judiciare şi penitenciare, sistemul activităţii juridice.
În Franţa, cunoscută prin tradiţia unei psihologii umaniste, psihologia juridică are rolul nu doar de a
ajuta la stabilirea adevărului şi pedepsei, dar şi de a contribui la recuperarea socială a infractorilor.
Psihologia juridică este un obiect de studiu în cadrul facultăţilor de drept şi psihologie, înglobând în
totalitatea problemelor sale mai multe aspecte: cele ale psihologiei dreptului, criminalităţii, urmăririi penale
şi resocializării infractorilor privaţi de libertate. Specialiştii-psihologi sunt încadraţi în poliţie, justiţie,
penitenciare. Domeniul aplicat al psihologiei judiciare înglobă trei sectoare: expertiza judiciară, protecţia
judiciară a tinerilor (PJJ) şi instituţiile penitenciare. Dar am putea menţiona şi alte activităţi pe care le
exercită psihologii francezi: în scopul profilaxiei comportamentului delincvent al minorilor activează centre
de reeducare şi educaţie specială pentru adolescenţii inadaptaţi social (CRES), diverse instituţii de orientare
şi consiliere; în poliţia naţională este prevăzută funcţia de psiholog, care realizează examinarea şi aprecierea
aptitudinilor profesionale ale cadrelor, protecţia muncii21. De rând cu dosarul cauzei este întocmit şi dosarul
psihologic al persoanei învinuitului, facilitându-se, astfel, calificarea infracţiunii stabilirea programului de
recuperare socială a infractorului.
Similar stau lucrurile şi în Italia, unde se pune accent pe măsurile psihoterapeutice şi resocializarea
infractorilor.
În Spania psihologia judiciară abordează toată gama problemelor psihologice ale procedurii penale.
În Germania, Polonia şi Cehia orice proces judiciar prevede cercetarea personalităţii infractorului. În
cât priveşte personalitatea delincventului minor, se consideră inadmisibilă stabilirea vinovăţiei fără de
realizarea unei expertize, care ar stabili gradul de conştientizare şi capacitatea de dirijare a comportamentului
în momentul comiterii infracţiunii. Totodată, se pune accent pe identificarea cauzelor delincvenţei şi
elaborarea de recomandări în scopul profilaxiei comportamentului deviant.
Deşi în instituţiile judiciare psihologii sunt încadraţi încă într-un număr redus, mulţi din ei îşi aplică
cunoştinţele în afara domeniilor pur psihologice - asistenţă socială, reeducarea copiilor inadaptaţi social,
consilierea în agenţiile din domeniul dreptului. Fără a ţine cont de aceştia, se poate spune că în Germania
circa 4% din psihologi sunt încadraţi în sistemul judiciar, în ţările din America Latină - mai mult de 5%, în
SUA - aproape 6%.
Şcoala românească de psihologie judiciară a avut o soartă similară în a doua jumătate a secolului
XX. Performanţele: studiul disciplinei în cadrul facultăţilor de drept şi şcolilor de miliţie, cercetarea
comportamentului infracţional, în special pe parcursul anchetei, utilizarea biodetectorului pentru depistarea
comportamentului simulat, nu excludeau acuta necesitate de specialişti psihologi în domeniul practic al
justiţiei - una dintre cele mai mari nerealizări.
În concluzie se poate spune că psihologia juridică s-a afirmat pe deplin ca o ştiinţă autonomă, având
menirea cercetării teoretice şi empirice a problemelor cu care se confruntă sistemul de drept la etapa
contemporană. Deoarece statul de drept solicită o umanizare a sistemului juridic, psihologia juridică devine
un domeniu-cheie, care prin cercetarea personalităţii şi a tuturor factorilor din ambianţă care o influenţează
poate răspunde la cele mai dificile întrebări cu care se confruntă juriştii. Pe parcursul ultimului secol s-a
19
Ibidem, p. 429.
20
21
Benesch, H., op. Cit., p. 44-45.
8
conturat şi domeniul de cercetare al acestei ştiinţe, pe care îl vom reflecta în continuare, atât în linii generale,
cât şi detaliat în fiecare capitol.
4. Obiectivele, componentele structurale şi definiţia psihologiei juridice
În cadrul tradiţional al psihologiei juridice de la noi s-a instituit un cerc de probleme ce ţin
preponderent de domeniul penal. Acestea îşi au geneza încă în timpul apariţiei ştiinţei date, strâns legată de
criminalistică şi criminologie, deservind cu deosebire cercetarea infracţiunii şi a comportamentului părţilor
încadrate în procesul anchetei (învinuitului, martorului, victimei, agentului judiciar), contribuind, în aşa fel,
la calificarea juridică a crimei şi la organizarea activităţii de recuperare socială în instituţiile speciale.
De fapt, această ştiinţă, pe care am definit-o ca sinteză a două domenii - drept şi psihologie - şi-a
menţinut caracterul preponderent aplicativ, practic, precum şi legătura cu ştiinţele paternale. Însă
contemporaneitatea i-a modificat obiectivele, i-a amplificat cadrul de studiu, confruntând-o cu necesitatea
unei perfecţionări permanente.
Perioada contemporană, care în contextul geopolitic al Europei de Est pune problema edificării unui
stat de drept şi a optimizării activităţii tuturor institutelor juridice, cere un studiu mai larg al problemelor
psihologice ale cadrului judiciar, punând în discuţie socializarea individului şi asimilarea de către acesta a
normelor de drept în vederea formării unor conduite în armonie cu normativitatea socială, determinarea
criminalităţii de către un şir de factori psihologici şi sociali, aspectele psihologice ale activităţii legislative,
de aplicare a normei de drept şi de organizare a condiţiilor necesare în vederea respectării acesteia. Odată cu
lărgirea spectrului de specializări în drept se cer a fi puse problemele psihologiei relaţiilor sociale în care sunt
implicaţi agenţii judiciari, ale dreptului civil, al muncii, internaţional, antreprenorial etc. Unele chestiuni,
examinate şi anterior în psihologia juridică, necesită o aprofundare şi dezvoltare. Acestea sunt psihologia
organizării duelului judiciar, a apărării în instanţa de judecată, a diferitor tipuri de procese, chiar a reflectării
publice a problemelor de drept, inclusiv în mass-media, şi rolului acesteia în educarea conştiinţei de drept.
Toate aspectele reflectate mai sus reies din necesitatea de perfecţionare a ştiinţei psihologic-juridice,
determinată de reformarea întregului sistem de drept.
Psihologia juridică, fiind o ştiinţă şi o practică de activitate, realizează un şir de obiective, care sunt
supuse obiectivului general: sinteza ştiinţifică a cunoştinţelor psihologice şi juridice în scopul reflectării
esenţei categoriilor fundamentale ale dreptului, cercetarea particularităţilor psihice, psihologice şi sociale
care determină comportamentul subiecţilor relaţiei de drept în diverse situaţii, facilitarea procesului de
conştientizare de către agenţii judiciari a comportamentului uman, prin aplicarea volumului de cunoştinţe
speciale psihologice.
În scopul realizării acestui obiectiv-cheie se conturează un şir de obiective teoretice:
- sinteza ştiinţifică a cadrului conceptual juridico-psihologic şi determinarea domeniilor de aplicare a
lui;
- perfecţionarea aparatului teoretico-conceptual (a sistemelor de noţiuni care deservesc nu doar
psihologia judiciară, dar şi dreptul în general), precum şi elaborarea unor termeni noi, în conformitate cu
realizările ştiinţifice curente şi realitatea socială în schimbare, punerea lor în uz;
- elaborarea modelelor teoretico-explicative ale fenomenelor psihice şi psihosociale implicate în
drama judiciară;
- validarea şi adaptarea aparatului conceptual şi a modelelor teoretico-explicative, utilizate în
psihologia generală şi psihosociologie, necesităţilor domeniului activităţii judiciare.
Deoarece psihologia judiciară este, în primul rînd, o ştiinţă aplicativă, ea urmează să realizeze şi
anumite obiectivele empirice:
- stabilirea unei metodologii specifice de cercetare a realităţii psihice şi psihosociale, a fenomenelor
specifice, întâlnite în activitatea judiciară;
- determinarea prin intermediul unor cercetări teoretico-empirice concrete a legităţilor manifestării
fenomenelor psihice şi realităţii sociale în drama judiciară;
- oferirea organelor de drept a informaţiilor cu referinţă la particularităţile activităţii psihice a
indivizilor implicaţi în drama judiciară;
9
- ajutor practic organelor judiciare în stabilirea adevărului şi aplicarea corectă a legii, în evitarea
erorilor condiţionate de cauze psihologice;
- elaborarea şi promovarea unor programe de recuperare şi readaptare, reintegrare socială a
infractorilor;
- organizarea unor programe de acţiune socială preventivă;
- asistenţa psihologică în forma expertizelor pe parcursul procesului penal, de terapie psihologică în
perioada detenţiei şi post-detenţie.
Realizarea acestor obiective permite elucidarea răspunsurilor la un şir de întrebări pe care şi le
adresează atât cei ce administrează justiţia, cât şi psihologii ce au tangenţe cu agenţiile judiciare:
- Care sunt factorii psihologici şi psiho-sociali ce determină comportamentul persoanelor implicate
în drama judiciară (infractor, victimă, martor, agent judiciar)?
- De ce este determinat fenomenul recidivismului?
- Cum poate fi cercetată personalitatea infractorului, în ce măsură pot fi utilizate schemele tipologice
generale?
- Ce tehnici şi metode psihologice pot fi eficient utilizate în cadrul procesului penal şi civil?
- Cum poate fi explicată psihologic adaptarea sau neadaptarea infractorilor privaţi de libertate la
condiţiile de trai şi activitate în instituţiile speciale, ce măsuri psihologice pot contribui la recuperarea socială
a lor?
- Ce modalităţi de acţiune ce efect de inhibare a pulsiunilor criminale la nivel social pot fi utilizate în
fiecare cadru social concret?
- Care este rolul expertizei psihologic-judiciare în stabilirea adevărului şi când poate fi utilizat acest
serviciu?
Necesitatea de a răspunde la toate aceste întrebări a determinat următoarea structură a psihologiei
juridice:
1. Cadrul de studiu, obiectul, obiectivele, sarcinile, metodologia şi metodele utilizate în psihologia
juridică.
2. Psihologia dreptului, care studiază problemele reflectării fenomenelor de drept, funcţionalitatea
normei juridice, procesul formării personalităţii şi adaptării individului uman la cerinţele sociale, orientarea
comportamentului acestuia: normativă, pro- sau antisocială, elucidează măsurile în vederea perfecţionării
educaţiei juridice, formării conştiinţei de drept.
3. Psihologia reglementării activităţii civile, cadrul problemelor ce ţin de aspectele psihologice ale
relaţiilor de proprietate, economice şi interumane, care se află în domeniul de cercetare al dreptului civil şi
ramurilor lui.
4. Psihologia infractorului şi a comportamentului infracţional: psihologia personalităţii criminale, a
criminalităţii în grup şi organizate, a delincvenţei juvenile. Este consacrată problemelor criminalităţii:
formării orientărilor criminale, motivaţiei antisociale, rolului factorilor interni - psihici, şi externi - sociali în
comiterea infracţiunii. Facilitează cunoaşterea personalităţii infractorului, deservind cercetarea penală,
calificarea judiciară, procesul de recuperare socială a celor ce au venit în conflict cu legea, precum şi
profilaxia comportamentului criminal.
5. Psihologia judiciară, a activităţii în domeniul procedurii penale şi civile, care cercetează aspectele
psihologice ale procesului penal şi civil - ale urmăririi penale (inclusiv ale comportamentului învinuitului,
victimei, martorului), expertizei psihologic-judiciare, precum şi ale dezbaterilor judiciare, ţinând cont şi de
momentele de etică psihologică judiciară.
6. Psihologia detenţiei: probleme psihologice ale infractorilor supuşi privării de libertate, metode de
diagnosticare a comportamentului delincvent şi de recuperare socială a infractorilor.
Totalizarea celor remarcate de sus ne permite o definiţie amplă a psihologiei juridice. Psihologia
juridică este o disciplină distinctă teoretic-aplicativă care studiază persoana umană implicată în drama
judiciară şi cadrul psihologic şi sociopsihologic care determină comportamentul ei. Fundamentată pe ştiinţele
psihologice şi juridice înrudite ea stabileşte mecanismele psihice şi sociale ale comportamentului
personalităţii în cauză, determină factorii esenţiali (psihici, psihologici şi sociali) care îl influenţează,
utilizând metode adecvate de diagnosticare, apreciere corectă a conduitelor stabileşte şi aplică programe de
10
corectare a comportamentului criminal, realizând în final sarcina de bază a organelor judiciare - respectarea
legilor într-un stat de drept.
5. Raportul psihologiei juridice cu alte ştiinţe
Ştiinţele juridice se adresează componentei infracţionale a personalităţii, psihologia juridică, studiind

persoana umană, încearcă să analizeze omul în infractor, rezolvând în aşa fel una din sarcinile primordiale
ale etapei actuale, dictate de schimbarea accentelor în relaţiile sociale - umanizarea normei de drept, precum
şi a întreg sistemului de relaţii juridice.
Din această perspectivă ea realizează legături cu un cerc larg de ştiinţe. Vom analiza aceste raporturi,
divizând ştiinţele înrudite în două grupe mari - ştiinţe psihologice şi juridice.
Aşadar, deoarece atât agentul judiciar, cât şi psihologul implicat în activitatea de cercetare a dramei
judiciare şi personajelor ei se confruntă cu o multitudine de fenomene psihice, explicaţia cărora poate fi
efectuată doar recurgând la anumite modele general psihologice şi psihofiziologice, psihologia juridică
menţine raporturi strânse cu psihologia generală care, la rândul ei, se bazează pe un cerc larg de ştiinţe, dintre
care în prim plan se evidenţiază fiziologia. Nu vom neglija nici raportul dintre psihologia juridică şi
psihofiziologie, disciplină care oferă cunoştinţe despre funcţionarea analizatorilor şi a întregului SNC.
Această legătură realizează posibilitatea de tratare a cauzelor subiective ale infracţiunii, iar ţinând cont de
orientarea spre activitatea preventivă - serveşte drept orientare în stabilirea metodelor ştiinţifice de
diagnosticare şi corectare a comportamentelor deviante. Psihologia generală, fiind un domeniu orientat spre
cercetarea teoretico-empirică şi posedând o metodologie specifică şi metode variate, oferă tehnici de
investigaţie pe care psihologia judiciară le aplică în studiul personalităţii implicate în drama judiciară,
cunoştinţe despre fenomenele psihice, precum şi instrumente de investigaţie empirică a acestora, un întreg
arsenal de concepte şi noţiuni, care, fiind adaptate, pot fi utilizate în preocupările specifice ale ştiinţei puse în
discuţie. Psihologia juridică este, la rândul ei, un domeniu experimental al psihologiei generale: prin
caracterul său practic poate oferi generalizări pentru înţelegerea psihicului, momente pe care le întâlnim încă
la hotarul dintre secolele XIX şi XX, când cercetătorii s-au orientat spre terenul practic vast oferit de
realitatea juridică.
Altă ramură distinctă a psihologiei - psihologia socială - pare să realizeze un raport atât de strâns cu
cadrul psihologic-judiciar, încât unii cercetători sunt predispuşi să considere psihologia juridică o parte
componentă a ei. E şi firesc: individul uman, participant al dramei judiciare, este integrat într-un mediu
social concret care determină evoluţia lui, asimilarea de modele culturale, valori şi norme, legăturile cu
diverse grupuri şi subgrupuri, iar în final - profilul personalităţii. Dar aceasta nu ne oferă nici un temei pentru
a considera psihologia juridică drept ramură empirică a psihologiei sociale. Desigur, atât prin aparatul său
conceptual, cât şi prin cercetarea individului uman ca fiind determinat concret istoric şi social, aflat în
contextul unor norme social-morale şi social-juridice, psihologia juridică este foarte apropiată de psihologia
socială. În activitatea teoretică de elaborare a modelelor conceptuale a personalităţii psihologia juridică ţine
cont de legităţile sociale, cercetate amplu în psihologia socială, recurge la investigaţiile contemporane, cu
deosebire la cele actuale, dictate de orientarea umanistă a psihologiei. În capitolele ce urmează vom urmări
aceste raporturi, vom recurge de mai multe ori la investigaţiile psiho-sociale pentru a ne explica unele
fenomene din cadrul specific, reglementat de norma de drept. Iar, depăşind domeniul ştiinţelor psihologice,
putem remarca raportul psihologiei juridice cu sociologia şi filosofia - prima oferind generalizări sociale, a
doua - legităţi, fără de care tratarea unor fenomene sociale ar fi imposibilă.
Deoarece cadrul juridic se confruntă cu entităţi sociale de diverse configuraţii, posedând calităţi
deosebite, dictate de apartenenţa la o anumită categorie socială, psihologia juridică recurge la cercetările din
domeniul psihologiei diferenţiate - etative, a sexelor, interculturale, inclusiv etnice, etc. Relaţia dată,
conturată încă în secolul XIX, nu poate fi actualmente neglijată, deoarece anume prin utilizarea unor
generalizări survenite din cercetările acestor particularităţi pot fi explicate fenomenele specifice unui anumit
grup social.
Psihopatologia, acest domeniu apărut la intersecţia psihologiei şi psihiatriei, oferă psihologiei
judiciare cunoştinţe aplicate în vederea calificării anomaliilor psihice din cadrul dramei judiciare. Până
11
recent de aceasta se preocupa doar psihiatria judiciară, dar odată cu diferenţierea competenţelor specialiştilor
din domeniile date a apărut necesitatea elucidării unor fenomene cu caracter patologic în structura
infracţiunii, care se manifestă ca mecanism al comportamentului criminal, precum şi a determinării
metodelor de profilaxie a criminalităţii.
În rezolvarea obiectivelor empirice se manifestă raportul psihologiei juridice cu psihodiagnostica,
ştiinţă capabilă să ofere metode şi tehnici de investigaţie practică a fenomenului infracţiunii. Dar nu vom
neglija aspectul educaţional al dreptului, elucidând câteva domenii ştiinţifice - psihocorecţia, inclusiv
domeniile care la noi abia se afirmă - psihoterapeutice, psihologia clinică, psihopedagogia, precum şi o
ştiinţă aparte - pedagogia.
În raportul cu ştiinţele de drept psihologia juridică oferă un instrument de interpretare a
comportamentului personalităţii implicate în drama judiciară. Dreptul orientează psihologia spre conduita
umană, analizată din perspectiva normelor juridice. Dreptul penal - realizează o alianţă cu psihologia în
aprecierea elementelor de culpă, vinovăţie, intenţie, prevedere, stare emoţională, conduită simulată,
responsabilitate etc. Procedura penală - în cele ale activităţii de cercetare penală, anchetă preliminară şi
dezbateri judiciare: confruntare, percheziţie, prezentare spre recunoaştere, ascultare, interogare etc.
Criminalistica - de cercetare la faţa locului, colectare de probe etc. Criminologia orientează psihologia
juridică spre investigaţia genezei şi evoluţiei criminalităţii.
Psihologia juridică are o importanţă vădită în activitatea de ocrotire a normei de drept. Ea
umanizează norma, orientează persoanele ce administrează dreptul spre o cercetare a omului real, a entităţii
biopsihosociale implicate în drama judiciară, spre înţelegerea acesteia din punct de vedere subiectiv şi social,
spre o realizare umană şi corectă a procesului penal. Totodată, oferă justiţiei date capabile să orienteze spre
descoperirea adevărului. Din punct de vedere etic stabileşte criterii de profesionalism al specialiştilor în
drept, de orientare a conduitelor lor cu persoanele ce vin în contact cu justiţia.
6. Metodologie si metode ale psihologiei juridice
Metodologia oricărui domeniu ştiinţific indică spaţiul domeniului teoretic de referinţă, orientează
cercetătorul spre formularea unor ipoteze ce pot fi testate empiric. Psihologia juridică, care are în calitate de
obiect particularităţile psihice, psihologice şi sociale ce determină comportamentul subiecţilor relaţiei de
drept în diverse situaţii, se dirijează de o metodologie, care-i oferă investigaţiei capacitatea de orientare spre
realitatea psihologică şi socială a cadrului judiciar, cercetarea ei prin intermediul unui sistem de norme,
tehnici şi metode, generalizarea prin adunarea datelor empirice capabile să controleze teoria.
Principiile metodologice ale psihologiei judiciare sunt următoarele:
- studiul personalităţii în dinamică, în acţiune, ţinându-se cont de sistemul valoric-normativ, inclusiv
de normativitatea juridică, în care aceasta este încadrată;
- menţionarea factorilor care au generat infracţiunea, cercetarea personalităţii participanţilor la drama
judiciară prin reconstituirea actului infracţional cu utilizarea materialelor anchetei penale;
- utilizarea în cercetare a legităţilor funcţionării psihicului uman, ale fenomenelor psihice şi
determinantelor acestora;
- raportarea investigaţiilor la condiţiile sociale care au determinat comportamentul infracţional,
cercetarea valorilor - scopurilor - condiţiilor - mijloacelor - motivelor - rezultatelor.
În cercetarea personalităţii implicate în drama judiciară sunt utilizate diverse metode:
- de cercetare teoretică - studiul legităţilor funcţionării psihicului uman şi a celor care dirijează
comportamentul social al individului în cadrul reglementat prin norma de drept;
- de diagnosticare a particularităţilor individual-psihologice, care au generat infracţiunea (metode ale
expertizei psihologic-judiciare);
- de influenţă psiho-pedagogică - orientate spre investigaţia fenomenului criminalităţii şi stabilirea
cauzelor, spre elaborarea unor măsuri preventive şi de recuperare socială a infractorilor.
Aceste metode sunt preluate din cadrul specific al psihologiei, adaptate la sarcinile cercetării
personalităţii implicate în drama judiciară şi a tuturor factorilor care-i dirijează comportamentul. Utilizarea
12
lor solicită o posedare a cunoştinţelor despre cercul de fenomene psihice şi sociale şi aplicare a acestora în
funcţie de circumstanţele concrete, supuse investigaţiei.
În dependenţă de sarcinile ce urmează a fi rezolvate în psihologie metodele se împart în:
- metode de colectare a datelor - studiul izvoarelor documentare, metoda biografică, observaţia,
ancheta, testele de personalitate şi interpersonale;
- metode de clasificare teoretică a faptelor care, prin raportarea datelor empirice la anumite canoane
numerice, scheme, etaloane, etc., oferă o tratare a realităţii psihice şi sociale;
- metode de intervenţie psihologică, de corectare, bazate pe influenţă, formare, schimbare - jocurile
de rol, drama psihologică şi socială, tehnicile T-group şi E-group, analiza de caz, diverse practici
psihoterapeutice, etc.
Ne vom referi cu deosebire la primul grup de metode, cele din urmă necesitând un spaţiu amplu de
prezentare şi mai mult timp pentru formarea capacităţilor de utilizare.
Totodată, ţinem să menţionăm că şi aceste metode pot fi utilizate amplu doar de către specialiştii
psihologi (experţi), agenţii judiciari folosind doar unele elemente ale lor pe parcursul cercetării, calificării
cauzei penale şi în cadrul activităţii de recuperare socială.
Studiul izvoarelor documentare este o metodă indirectă, bazată pe cercetarea informaţiei conţinute în
documente în scopul reconstituirii traseului unor anumite fapte, evenimente, epizoade deja «consumate». În
psihologie se practică atât pentru analiza unor fenomene cu caracter macrosocial, cât şi a personalităţii
(metoda biografică). Prima aplicare poate oferi date privind fenomenul unui anumit tip de infracţiune (de
exemplu - al crimei organizate), care vor contribui la identificarea metodelor de combatere a acestuia. Cea de
a doua formă de utilizare poate servi drept mijloc de cunoaştere a personalităţii, analizându-i calea parcursă
în timp, anumite contexte sociale - condiţii concret-istorice, etapele semnificative ale afirmării şi
manifestării. Analiza se centrează pe corelarea a două tipuri de factori: subiectivi, extraşi din documentele cu
semnificaţie personală (acte ce certifică naşterea, identitatea, starea civilă, studiile, constituirea profesională,
diverse documente cu caracter intim - autobiografia, jurnalele, scrisorile, memoriile, etc.), obiectivi - căpătaţi
prin analiza contextului social-istoric.
Cercetarea prevede o serie de tehnici: alcătuirea dosarului personal ce conţine informaţia minim
necesară pentru orientarea prealabilă a investigaţiei, ancheta biografică - ordonarea cursului amintirilor,
selectarea unor evenimente nereflectate în documente, întocmirea spontană sau ordonată după o anumită
schemă a autobiografiei, interviul biografic, pe parcursul căruia se recurge şi la observarea trăirilor subiectiv-
emoţionale. Se poate recurge la studiul cercului comunicării, identificându-se durata, intensitatea raporturilor
cu anumiţi subiecţi, semnificativi pentru persoana cercetată, la analiza în detaliu a evenimentelor considerate
de către respondent importante, sau a celor ce i-au produs impresii, trăiri puternice, la relatările celor ce-l
înconjoară etc.
Informaţia căpătată este ordonată în tabele cronologice, care ilustrează datele, conţinutul
evenimentelor şi atitudinea subiectului faţă de acestea, determinându-se, în aşa fel, semnificaţia lor pentru
evoluţia biografică a persoanei.
Alte forme de prelucrare a informaţiei - cauzometria şi întocmirea cauzodramei - oferă date pentru o
analiză a personalităţii în dinamică şi identificarea cauzelor comportamentului actual.
Chiar şi cea mai simplă utilizare a metodei biografice poate oferi informaţie despre socializarea
individului, aderarea la anumite valori şi norme, raportarea la grupul de apartenenţă (familie, grup şcolar, de
muncă) şi la cadrul socio-cultural general.
Observaţia este o investigaţie sistematică a unui obiect (subiect), realizată în baza unui plan întocmit
din timp şi cu ajutorul unor instrumente adecvate scopului. Este metoda, pe care psihologii o consideră
principală, toate celelalte fiind variaţii sau derivate din aceasta.
Obiectul observării - comportamentul individual sau raporturile sociale - este supus investigaţiei în
scopul identificării obiectivelor propuse. Rezultatele sunt înregistrate în scris, audio-sau video- de către
observatorul pasiv sau activ (cel se implică ca participant direct, provocând evenimentul necesar).
În practica judiciară observaţia este utilizată frecvent - începând de la cercetarea la faţa locului,
ancheta preliminară, pe parcursul căreia agentul judiciar înregistrează comportamentul persoanelor supuse
cercetării, şi până la activitatea specializată a experţilor.
13
Ancheta constă în culegerea de date sau informaţii despre entităţile sociale prin intermediul
chestionării orale sau scrise. Unităţile de analiză, sau entităţile sociale stabilite în vederea chestionării, sunt
selectate prin eşantionare, mai frecvent de tip probabilist, aleator. Procedeele de bază ale anchetei -
chestionarea şi interviul - se realizează cu utilizarea unui şir de enunţuri, formulate de cercetător anticipat.
Propoziţiile din chestionar pot fi interogative sau enunţiative, solicitând răspunsuri închise, alese dintr-un şir
de variante, propus de cercetător, sau deschise - formulate de către respondenţi.
Materialul căpătat este prelucrat statistic şi analizat. În psihologia juridică această metodă a fost
folosită în scopul investigaţiei atitudinii faţă de normativitatea juridică, a cauzelor infracţiunii, a afirmării
profesionale a agenţilor judiciari.
Experimentul constă în producerea deliberată a unui fenomen şi în analiza manifestărilor generate în
condiţii speciale de manipulare a factorilor generali şi de posibilitate de control. Există mai multe tipuri de
experiment. În funcţie de situaţia de experimentare se poate vorbi despre experimentul natural, în care se
operează cu o situaţie spontană, oferită de circumstanţe, sau artificial - provocat de experimentator. Cel din
urmă frecvent este definit şi experiment de laborator, folosit în practica psiho-judiciară în scopul cercetării
particularităţilor proceselor psihice şi a influenţei lor de anumite circumstanţe din exterior sau cu caracter
intern, psihologic.
Experimentul de laborator este una din metodele folosite de către expertiza psihologic-judiciară, sau
în scopul controlului ipotezelor ştiinţifice. Realizarea necesită instrumente speciale, aparate şi condiţii.
Experimentul de teren (sau natural) se realizează într-o situaţie reală, în vederea controlării unei
ipoteze, cercetătorul având o poziţie pasivă, de observator, sau activă, introducând factori experimentali sau
chiar persoane care contribuie la crearea situaţiei dorite. În scopul reconstituirii faptei în procedura penală se
utilizează diverse situaţii experimentale, cu participarea părţilor implicate în proces, în scopul reactualizării
informaţiei. Unele situaţii, mai dificile, necesită convocarea în calitate de consultant a psihologului.
Testele sunt probe psihologice standartizate, care informează asupra calităţilor cognitive, emotiv-
volitive, a capacităţilor şi aptitudinilor, trăsăturilor de personalitate, însuşirilor psihice ale subiectului uman.
În funcţie de obiectivul urmărit ele se împart în următoarele categorii: teste pentru abilităţi senzo-motorii;
teste de atenţie; teste de inteligenţă; teste de memorie; teste de aptitudini; teste de temperament, caracter;
teste de personalitate; teste proiective; teste pentru stabilirea capacităţilor social-afective, etc.
În domeniul practic al psihologiei judiciare sunt mai frecvent folosite testele de personalitate şi
proiective: Rorschach (testul petelor de cerneală), T.A.T. (Testul de apreciere tematică), Szondi,
Rosenzweig, M.M.P.I. (Inventarul multifazic de personalitate), Luscher, etc.
Sunt folosite testele şi în activitatea de selectare a cadrelor pentru agenţiile judiciare. Desigur că cele
mai valide teste sunt caracterizate printr-o utilizare destul de sofisticată, cuprinzând un număr mare de
enunţuri, pe care subiectul testării urmează să le con-sulte şi să-şi exprime atitudinea. La fel de dificilă este şi
procedura prelucrării rezultatelor. În ultimul deceniu au apărut variantele computerizate ale testelor, acestea
înlesnind testarea.
Utilizarea metodelor psihologice permite elucidarea conţinutului adecvat al obiectului cercetat,
stabilirea unui program şi realizarea unor acţiuni psihologice în direcţia necesară.
Probe pentru recapitulare.
1. Care este obiectivul central al psihologiei juridice?
2. Numiţi obiectivele teoretice şi practic-aplicative ale psihologiei juridice.
3. Care sînt componentele structurale ale psihologiei juridice?
4. Definiţi psihologia juridică şi dezvăluiţi importanţa ei în activitatea practic-judiciară.
5. Descrieţi raporturile psihologiei juridice cu alte ştiinţe sau domenii: psihologice şi de drept.
6. Care sînt principiile metodologice ale psihologiei juridice?
7. Ce metode utilizează psihologia juridică?
8. Pregătiţi comunicări despre rolul psihologiei în activitatea organelor de drept din diverse
state ale lumii.
14
Capitolul II. Raportul psihologic al individului şi al societăţii cu cadrul legislativ
«Nici o lege umană nu poate să-şi realizeze

caracterul său firesc de dirijare socială,
dacă vine în contradicţie cu legităţile naturii”.
H.Spencer, «Statică socială», 1886.
1. Societatea şi cadrul valoric-normativ al ei: raportul dintre norma socială şi norma de drept
Orice comunitate, determinată fiind de condiţiile concrete fizico-naturale, istorice, culturale,
relaţionale etc., posedă un set de valori sociale. Valoarea socială este o relaţie prin care comunitatea exprimă
concordanţa dintre lucruri, idei, fenomene, procese sociale şi trebuinţele istoric condiţionate. Valoarea nu
este o noţiune strictă şi nu posedă un conţinut identic, acesta modificându-se în funcţie de trebuinţele sociale,
condiţionate de mai mulţi factori. Totuşi, există un sistem de valori general umane, pe care le împărtăşeşte
prioritar comunitatea umană. Acestea se raportă la aprecierea adevărului, frumosului, binelui, constituind un
fel de «repere absolute», obiecte ale aspiraţiei fiecărui popor. Viziunea dată a fost emisă şi împărtăşită de
către adepţii şcolii filosofice axiologice22.
Dar mai există şi alte valori, generate de calitatea grupului care le-a elaborat şi le împărtăşeşte. Din
aceste considerente valorile semnifică nişte standarde culturale atitudinale, care generează norme şi modele
de comportament.
Spre deosebire de valorile sociale, cele individuale se manifestă ca nişte aprecieri, de care subiectul
dă dovadă în raport cu obiectele şi fenomenele în funcţie de criteriul satisfacerii unei trebuinţe, aşteptări sau
ideal. Dar sistemul de valori individuale depinde de cel al grupului de apartenenţă, sau de referinţă, dat fiind
faptul că individul este o fiinţă socială. Valorile au forma unor standarde care permit evidenţierea,
compararea, aprecierea. Totodată, se prezintă ca o viziune asupra lumii, ca un aspect subiectiv al culturii.
Sistemul de valori culturale rezultă din interacţiunea dinamică dintre individ şi societate, dintre valorile
individului şi cele ale comunităţii. Valorile unei comunităţi nu sunt izolate, ci interdependente, coerente,
unite într-un ansamblu. Determinate de cultura concretă a comunităţii ele, la rândul lor, influenţează modul
de trai, comportamentele, atitudinile, adică tot ce înglobă noţiunea de cultură. Studiind acest fenomen -
cultura în toate aspectele sale - putem stabili valorile comunităţii, modul cum ea se identifică, iar la nivel
individual - cum membrii ei îşi recunosc identitatea.
Conţinutul valorilor sociale implică un anumit raport al societăţii în general şi al fiecărui individ în
parte. Acest raport poate fi definit cu noţiunea de comportament. Comportamentul poate fi social pozitiv - în
acord cu valorile sociale, sau social negativ - în dezacord.
Atunci când individul uman se ghidează în acţiunile sale de valorile sociale, contribuie la
promovarea şi conservarea lor, transformându-le într-un etalon al propriilor aspiraţii, el dă dovadă de un
comportament prosocial. Acesta se deosebeşte de conformism prin faptul că nu e dictat de o motivaţie
internă, acceptarea valorilor fiind mecanică, fără aşteptarea unor remunerări.
Comportamentul prosocial include în structura sa altruismul, empatia, stima profundă faţă de altul,
de nevoile, valorile, aşteptările lui, autenticitatea manifestărilor. Este o variantă rar întâlnită a
comportamentului.
Comportamentul deviant se manifestă în ignorarea sau sfidarea valorilor sociale. Nu e neapărat o
încălcare a legii, o infracţiune, ci o abatere de la forma de viaţă general acceptată în grupul de apartenenţă,
incompatibilă cu modelele pe care acesta le propune. Este o categorie mai largă care include o varietate mare
de conduite şi acţiuni, începând cu cele excentrice, provocatoare şi până la cele imorale, în unele cazuri în
contradicţie cu normativitatea juridică. Varianta cea mai acută a devianţei este comportamentul antisocial -
infracţiunea sancţionată de normativitatea juridică, sau asocial - provocat de o patologie psihică, care
ştirbeşte din capacitatea de conştientizare şi dirijare a acţiunilor.
22
Apud, Dicţionar de sociologie. Coord. C. Zamfir, L. Vlăsceanu. Bucureşti: Babel, 1993, p. 661.
15
Noţiunile «comportament prosocial» şi «comportament deviant» sunt relative, deoarece implică
atitudinea faţă de valori, care sunt diverse pentru diferite grupuri şi societăţi. Diagnosticare acestor
«comportamente» depinde de natura normelor sociale.
Norma socială este un standard mediu al opiniilor, atitudinilor indivizilor incluşi într-un anumit
context social, determinând anumite reguli de conduită, modele comune de percepere, gândire, acţiune în
raport cu valorile, exprimând nişte prescripţii generalizate cu conţinut reglator. Deci normele nu pot fi
produse la nivel de individ separat, ţin neapărat de grup. Individul le acceptă din mai multe considerente,
normele facilitându-i procesul de luare a deciziilor, rezolvare a problemelor din cotidian, integrare în câmpul
social şi înlesnire a raportului cu alţi indivizi. La nivel de grup norma se prezintă ca un factor al consensului,
armoniei, colaborării.
Normele de drept - anumite etaloane comportamentale în raport cu valorile sociale, aflate sub
protecţia statului şi a organelor juridice, stabilite prin lege şi prevăzând o sancţionare instituţionalizată în
cazul nerespectării - se prezintă ca o parte componentă a normativităţii general-sociale, secundară faţă de
aceasta în aspectul ei temporal. Ele oglindesc atât interesele majorităţii indivizilor, cât şi calitatea raportului
individ-stat, iar în cadrul acestuia şi a celui realizat între membrii societăţii şi institutele de drept.
Fiecare societate posedă un sistem valoric-normativ - element constitutiv al comunităţii, care înglobă
un ansamblu de criterii (valorice) şi reguli (norme) ce călăuzesc activitatea grupurilor sociale. Aceste criterii
şi reguli sunt însuşite de indivizi prin socializare, constituind experienţa lor de viaţă, într-o oarecare măsură
(în funcţie de gradul de toleranţă al grupului social) impuse lor, respectarea fiind asigurată de recompense şi
sancţiuni instituţionalizate (juridice) sau psihosociale (opinie publică).
Reiese că socializarea este un proces prin care individul însuşeşte şi interiorizează valorile şi normele
sociale, formându-şi modele de comportament, atitudini şi evaluări, devenind membru al unei comunităţi sau
al unui grup social. Acest proces coincide cu dezvoltarea omului din copilărie şi până la vârsta adultă. El se
realizează sub influenţa unor factori sociali hotărâtori cum ar fi: familia, şcoala, diverse instituţii sociale,
grupuri, principalul fiind, totuşi, sistemul normativ-valoric din colectivitatea dată. Totodată, socializarea este
şi un mecanism prin care societatea transmite membrilor săi normele, valorile, credinţele etc.
2. Socializarea juridică, conştiinţa de drept şi comportamentul
O formă instituţionalizată a controlului social constă în aplicarea normelor de drept. Fiind nişte
reguli elaborate şi confirmate de către organe speciale legislative, ele sunt asigurate de controlul unor
instituţii speciale, de stat. După adoptare ele capătă denumirea de lege şi caracterul obligatoriu pentru toţi
subiecţii sociali, atât colectivi, cât şi individuali.
Asimilarea conduitelor care vin în acord cu normele de drept decurge în procesul socializării juridice
a individului. Socializarea juridică prevede înglobarea valorilor şi normelor apărate prin lege. Pe parcursul
acestui proces are loc formarea conştiinţei de drept a individului uman - a unui sistem de cunoştinţe,
atitudini, reprezentări şi evaluări ale normativităţii juridice care-i reglementează viaţa în cadrul social şi
juridic concret în care el este inclus. Conştiinţa de drept nu prevede posedarea perfectă a conţinutului integru
al spectrului de legi adoptate în stat, asemenea competenţă ţinând de prerogativa lucrătorilor din domeniul
jurisprudenţei, ci conştientizarea şi acceptarea acelor valori care sunt asigurate de norma de drept. Conştiinţa
de drept determină caracterul acţiunilor individului în societate. În funcţie de caracterul dezvoltării
conştiinţei de drept putem distinge câteva niveluri ale acesteia.
La nivelul elementar, iniţial, individul posedă cunoştinţe empirice ale normelor de drept, care-i
permit un acord cu acestea. Omul îşi organizează activitatea în scopul satisfacerii trebuinţelor personale în
conformitate cu normativitatea socială şi juridică, se încadrează comportamental în modelele recunoscute de
societate, deseori fără a fi conştient de existenţa unor norme juridice, dirijat fiind doar de intenţia de a face
faţă controlului social, de a nu veni în dezacord cu grupul. Este de fapt un model de conformare, de adaptare
la cerinţele sociale.
La următorul nivel, mai elevat, individul uman se orientează în diverse situaţii, instituţii de drept,
este conştient de statutul şi rolul lui în societate. Posedă cunoştinţe empirice, la nivelul simţului comun, mai
rar teoretice, despre drepturile şi obligaţiile sale, reglementate prin norma de drept.
16
Cel mai înalt nivel prevede posedarea unor opinii, conştientizarea rolului şi a importanţei dreptului în
societate. Este, de fapt, o conştientizare conceptuală a normei de drept, o respectare a ei reglementată de
convingerea internă în modelele comportamentale ajustate la sistemul de legi.
Conştiinţa juridică are câteva funcţii.
1. Cea de cunoaştere realizează reflectarea normativităţii juridice, mai frecvent la nivel de tradiţii,
reprezentări, experienţă, norme, care duc la formarea unor modele de comportament în situaţiile controlate
de lege.
2. Funcţia de evaluare se prezintă ca o apreciere a sistemului de drept, motivând comportamentul şi
selectând conduitele în vigoarea circumstanţelor.
3. Cea de reglementare duce la un control conştient al acţiunilor şi apreciere a rezultatelor acestora.
Inacceptarea unei norme sociale, adoptarea unui model de comportament care violează prescripţiile
neformale ale societăţii poate fi etichetată în funcţie de toleranţa societăţii date ca un fapt mai mult sau mau
puţin periculos şi duce la o anumită atitudine socială - de la marginalizarea totală a subiectului cu
comportament deviant, până la modificare normei şi schimbarea ei în funcţie de noile cerinţe ale timpului.
Încălcarea unei norme de drept este considerată întotdeauna ca devianţă, ducând la sancţiuni juridice şi la
calificarea comportamentului cu noţiunea de infracţiune (delincvenţă) Comportamentul infracţional
(delincvent) este un tip de conduită cu un grad sporit de periculozitate socială, afectând cele mai importante
valori şi încălcând normele juridice de care se ghidează cadrul social. În conformitate cu legislaţia penală
infracţiunea este definită în următorul mod:
„Articolul 14. Noţiunea de infracţiune
(1) Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu
vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.
(2) Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte prevăzute
de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni”23.
3. Dreptul ca institut al reglementării sociale
Norma de drept este eficace doar atunci, când formează un acord cu necesităţile general-umane.
Importanţa psihologică a dreptului constă anume în aceea, că normele juridice reglementează raporturile
umane, satisfăcând una dintre trebuinţele fundamentale ale societăţii în genere şi ale individului uman în
parte - cea de armonie în relaţiile interpersonale şi intergrupale, de anihilare a contradicţiilor, conflictelor,
confruntărilor. Dreptul, din aceste considerente, este un fenomen complicat, care asigură dezvoltarea socială
şi ajustează interesele personale la cele sociale.
Încă în primele coduri de legi scrise24 necesitatea normei de drept era formulată prin instituirea
echităţii, curmarea nelegiuirii şi răului, apărarea celor slabi de expansiunea celor puternici.
În acest domeniu - al dreptului - personalitatea intră în raporturi cu valorile general umane şi cele de
grup, cu aşteptările şi principiile sociale. Normele juridice îi livrează modele de conduită în diverse
circumstanţe complicate, în condiţiile de conflict social. Sistemul de norme din fiece epocă ilustrează
particularităţile psihologice ale societăţii la momentul dat şi ale comportamentelor indivizilor din acea
perioadă.
Libertatea personalităţii a devenit o realitate doar atunci, când normativitatea instituţionalizată şi
neinstituţionalizată s-a transformat într-un sistem de reguli, care ghidează conduitele umane. Dreptul
garantează această libertate, dar nu o libertate deplină, ci pe cea dictată de cursul firesc al dezvoltării sociale.
Din aceste considerente, libertatea individului uman constă în interiorizarea interdicţiilor şi a drepturilor
sociale, cele mai importante din care sunt: dreptul la viaţă, la iniţiativa cu caracter creativ, la alegerea locului
de trai, dezvoltarea psihică şi intelectuală, asigurarea bunăstării (inclusiv şi prin armonizarea raporturilor cu
mediul natural), al securităţii personale, satisfacerea trebuinţelor materiale.
La etapa contemporană de tranziţie la o societate democratică, liberă în adevăratul sens al
cuvântului, importanţa şi rolul dreptului sporeşte, aceasta manifestându-se în orientarea spre instituirea unui
23
Codul Penal al Republicii Moldova. In: Monitorul Oficial, Nr. 128-129, 13.09.2002, art. 14.
24
În culegerea de legi a lui Hammurappi - sec. XVIII a. Ch. (Apud Еникеев‚ М.И. Основы общей и юридической
психологии. СПб: Питер. 1996, p. 234).
17
stat de drept. În aceste condiţii apar sarcini legate de umanizarea normei de drept, de ridicare a acesteia în
statutul de unică regulă şi instrument de dirijare a relaţiilor umane - statut care trebuie să asigure condiţii
egale fiecărui individ, indiferent de poziţia lui socială sau materială, precum şi responsabilitatea personală de
conduitele proprii.
Probe pentru recapitulare.

1. Explicaţi conţinutul noţiunilor «valoare socială», «normă socială», «criterii valoric-normative».
2. Care este legătura dintre normativitatea socială şi cea juridică?
3. Prin ce se deosebeşte norma de drept de cea socială?
4. Ce prevede socializarea juridică şi formarea conştiinţei de drept?
5. Se manifestă, oare, identic conştiinţa de drept în structura cognitivă a fiecărui individ uman?
6. Numiţi şi descrieţi tipurile de comportament.
7. Care sînt principiile pshologice ale stabilirii capacităţii de exerciţiu a cetăţeanului în dreptul civil?
8. Analizaţi raportul psihologic dintre interesul public şi interesul privat.
18
Capitolul III. Psihologia personalităţii infracţionale şi a devierilor normativ-morale şi
comportamentale
«Paradoxul constă în aceea că factorii ce stau la baza dezvoltării personalităţii nu pot fi uşor
identificaţi. Personalitatea, precum şi individul, este un produs integral al proceselor ce stau la baza
raporturilor sociale ale subiectului. Dar există o trăsătură distinctă a personalităţii. Ea este determinată de
natura relaţiilor ce au format-o: a relaţiilor sociale în care se implică doar omul în scopul unei realizări
obiective.
A. N. Leont'ev, Activitatea. Conştiinţa. Personalitatea, 1975».
1. Conceptul de personalitate în psihologia juridică
Psihologia juridică şi criminologia, la fel precum psihologia generală şi cea socială, operează cu
conceptul de personalitate - un construct pluridisciplinar.
Noţiunea de personalitate înglobă esenţa omului ca subiect şi obiect al procesului social-istoric, un
sistem de atribute biopsihosociale, structuri comportamentale, temperamentale, caracteriale, valori personale
raportate la cele sociale, de care dispune o persoană. Deoarece în Codul penal este utilizată noţiunea
«persoană», ţinem să precizăm că atât în ştiinţa psihologică, cât şi în tratarea oferită în capitolul de faţă
conceptul «personalitate» implică şi caracteristicile persoanei. Ne referim la faptul că oricare persoană,
posedând anumite particularităţi intelectuale, afective, volitive, caracteriale şi temperamentale, deosebindu-
se de semeni şi fiind totodată asemănător cu ei, se prezintă şi ca o personalitate unică, organizată în
conformitate cu capitalul ereditar şi influenţele mediului.
Psihologia juridică implică în aparatul conceptual noţiunea dată, examinând-o într-un context
special, cel al dramei judiciare. Cercetarea personalităţii personajelor din cadrul dat - a infractorului,
martorului, victimei, precum şi a agenţilor judiciari, deşi ţine cont de modelele conceptuale, elaborate de
psihologie în scopul definirii personalităţii şi stabilirii profilului ei, totuşi, recurge la unele scheme deosebite,
acceptate în domeniul ştiinţelor speciale. Deoarece pe parcurs ne vom opri în detalii la personalitatea tuturor
participanţilor la drama judiciară, în capitolul de faţă ţinem să analizăm pe cât posibil de amplu doar
personalitatea infractorului, caracterizată de o anumită motivaţie, aptitudini, pregătire şi orientare
comportamentală - criminală, dirijându-se de modele comportamentale cu caracter antisocial. Necesitatea
unei cercetări ample a personalităţii infracţionale este condiţionată atât de sarcinile justiţiei: de descoperire,
cercetare, sancţionare a infracţiunilor şi orientare a activităţii spre profilaxia criminalităţii; cât şi de
orientarea contemporană general-umană - spre umanism, armonizare a relaţiilor sociale, anihilare a factorilor
distorsionanţi, provocatori de conflicte interpersonale şi intergrupale. S-a recurs la noţiunile de «personalitate
infracţională» sau «personalitatea infractorului», spre deosebire de altă accepţiune - «personalitate
criminală»25 - în scopul ajustării la terminologia folosită în Codul penal, în care se recurge la termenul de
«infracţiune», nu de «crimă», şi urmărind intenţia de lărgire a conţinutului conceptual. Spre deosebire de
noţiunea de «crimă», cea de «infracţiune», desemnând un comportament ce atentează la prevederile legii,
oferă posibilitatea unei diferenţieri a gravităţii faptei. Însă e nevoie şi de o altă departajare, pentru evitarea
confuziei terminologice. Analiza persoanei unui singur infractor nu ne poate oferi informaţie suficientă,
pentru a vorbi despre personalitatea infracţională. Profilul psihologic al persoanei este irepetabil, posedând
doar unele calităţi generale, determinate de apartenenţa la o anumită categorie socială sau de particularităţile
organizării psihice. Anume aceste calităţi sunt puse în discuţie atunci, când se recurge la noţiunea de
«personalitate infracţională».
Cercetările contemporane ale personalităţii implicate în drama judiciară se referă la un şir de aspecte.
Fireşte că cercetarea juridică a personalităţii infractorului, care o identifică cu infracţiunea şi se orientează
spre cele patru componente ale ei - obiectul infracţiunii, cauzele obiective şi subiective şi subiectul ei, nu va
oferi material suficient pentru înţelegerea deplină, atât a personalităţii infracţionale, cât şi a persoanei
concrete, acţiunile căreia au provocat cauza penală. E nevoie de o tratare dinamică, care ţine cont de geneza
25
Еникеев‚ М.И. Основы общей и юридической психологии. СПб: Питер. 1996, p. 121.
19
şi afirmarea personalităţii, mai productivă, de care sunt capabile alte ştiinţe - psihologia, sociologia,
criminologia. Analiza personalităţii în cadrul acestor ştiinţe oferă cunoştinţe care permit elucidarea tuturor
aspectelor comportamentului deviant. Dacă facem o departajare a scopurilor, pe care le rezolvă fiecare
ştiinţă, cercetând personalitatea infractorului, putem evidenţia următoarele:
1. Din punct de vedere juridic cercetarea personalităţii infracţionale se realizează în scopul:
- identificării subiectului infracţiunii;
- determinării strategiilor optimale, selectării metodelor şi tacticilor în vederea realizării unei
cercetări reuşite a actului infracţional, stabilirii cauzelor obiective şi subiective ale infracţiunii, în centrul
atenţiei aflându-se personalitatea celor implicaţi în cercetare: a infractorului, victimei, martorului;
- calificării juridice a actului infracţional, ţinându-se cont de toate cauzele interne psihologice şi
externe obiective care l-au provocat, de motivaţia subiectului infracţiunii, rolul lui în cazul când este
cercetată o crimă comisă în grup;
- sporirii ponderii implicării psihologice a urmăririi penale şi a sancţiunii în reorientarea conştiinţei şi
comportamentului persoanei învinuitului;
- determinării formelor optimale de resocializare şi recuperare socială a infractorului, stabilirii unui
program individual, ţinându-se cont de calităţile personale.
2. Din punct de vedere psihologic cercetarea personalităţii infracţionale are ca scop:
- desemnarea profilului psihologic al personalităţii infractorului, în care scop se recurge şi la o
investigaţie a personalităţii victimei, martorului;
- stabilirea determinantelor sociale ale comportamentului personalităţii implicate în drama judiciară:
al experienţei sociale şi al comunicării, locul persoanei în ierarhia status-urilor şi rolul determinat de aceasta,
caracterul procesului de socializare şi înglobare a normelor sociale, atitudinea faţă de valorile sociale, factorii
sociali care au contribuit la degradare etc.;
- identificarea factorilor psihici şi a rolului lor în comportament: a caracterului proceselor psihice şi a
deformărilor, uneori patologice, însuşirilor psihice ale persoanei cercetate;
- determinarea factorilor psihologici: a motivaţiei, scopurilor, atitudinilor, trebuinţelor, orientărilor.
Cercetarea personalităţii infractorului este o activitate complexă şi complicată. În profilul psihologic
al oricărui individ uman, implicat în infracţiune, se împletesc atât calităţi pozitive, cât şi de cele, care-i
caracterizează apartenenţa la un anumit grup social - al infractorilor. Calităţile psihice ale oricărui om nu pot
să-l sortească fatal la realizarea rolului social de infractor. Dar există anumite particularităţi psihice, precum
şi factori sociali, care îi determină profilul psihologic şi orientarea comportamentală. Anume acestea sunt
analizate atunci, când vorbim de personalitatea infractorului.
V. Vasiliev, cercetând procesul formării personalităţii infracţionale26, menţionează rolul
particularităţilor psihofiziologice - al tipului sistemului psihic, temperamentului, caracterului, cât şi al
factorilor sociali, cu deosebire al celor care determină procesul socializării individului. În cercul cauzelor
subiective ale infracţiunii autorul înscrie gândirea şi conştiinţa, dominate de anumite reprezentări,
contradictorii celor general-umane, orientarea socială, rezultată din trebuinţele, interesele şi motivaţia cu
caracter antisocial. E vădită orientarea cercetării personalităţii infractorului spre desemnarea corelaţiei dintre
biologic şi social, acest proces examinându-se doar în dinamică: «în cadrul procesului de dezvoltare socială,
de formare a personalităţii»27.
Studiul personalităţii infractorului oferă informaţie tuturor agenţilor judiciari, care realizează
cercetarea penală sau sunt implicaţi în activitatea de resocializare a condamnaţilor. Fireşte că în cadrul
urmăririi penale se ţine cont nu de toate particularităţile învinuitului, ci doar de acele care au o importanţă
principială pentru proces: conţinutul învinuirii şi contextul real al cercetării. Nu pot fi stabilite anumite cadre
formale, care ar delimita competenţele diferitor agenţi judiciari în cercetarea personalităţii infracţionale. Cu
cât mai multe date despre aceasta posedă agenţii judiciari, cu atât mai eficient decurge cercetarea penală. Şi
totuşi, fiecare specialist implicat în această activitate o examinează ca pe o unitate distinctă, determinându-şi,
totodată, un anumit scop:
26
Васильев‚ В.Л. Юридическая психология. 5-е изд., перераб. и доп. СПб.: Питер, 2005, p. 329-330.
27
Idrem, p. 340.
20
- ofiţerul de urmărire penală - care ţine pe parcursul urmăririi penale nu doar să identifice
circumstanţele ce urmează a fi demonstrate prin probe, ci să stabilească mijloacele procesuale optimale, să
stabilească cauzele obiective şi subiective care au determinat comportamentul infracţional, recurge la o
analiză amplă a personalităţii infractorului, cu deosebire a trebuinţelor, atitudinilor, orientărilor, intereselor,
motivaţiei;
- procurorul - realizând în numele statului urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţă, exercită
şi alte atribuţii prevăzute de CPP28, este confruntat cu necesitatea unei caracterizări obiective a
comportamentului infracţional, cercetând personalitatea infractorului nu numai prin prisma delictului, ci şi a
raporturilor cu celelalte părţi ale procesului;
- avocatul - obligat să desemneze împrejurările care ar putea să atenueze răspunderea sau chiar să
ducă la achitarea învinuitului, este preocupat de cercetarea şi demonstrarea unor calităţi pozitive ale
infractorului, precum şi de elucidarea unor circumstanţe nefavorabile de ordin psihic, psihologic sau social,
care au provocat delictul, folosindu-le în procesul apărării;
- judecătorul - analizează şi apreciază complet şi obiectiv toate împrejurările cauzei, elucidând
factorii de diversă natură, cu deosebire cei subiectivi, care au determinat comportamentul infracţional,
asigurând influenţa educativă.
Personalitatea infractorului este cercetată şi de specialiştii din alte domenii, implicând:
- examinarea clinică - reconstituirea antecedentelor personale şi patologice ale subiectului;
- examinarea paraclinică - probarea şi obiectivarea diagnosticului clinic, stabilirea genezei
tulburărilor psihice;
- investigările biogenetice - rolul factorilor ereditari în structura personalităţii infracţionale;
- interpretarea neurofiziopatologică - cauzalitatea manifestărilor agresive antisociale de condiţiile
biopsihologice care le declanşează;
- cercetarea psihologică şi psihosociologică - structura personalităţii infracţionale motivată de
ambianţa socială, conflictele în care a fost implicată şi modul în care acestea au fost soluţionate, orientarea
asupra posibilităţii de recuperare socială;
- cercetarea sociologică - analiza personalităţii infractorului prin prisma proceselor macro- şi
microsociale;
- rezolvarea medico-legală - furnizarea datelor medicale obiective, în baza cărora este reconstituită
starea de imputabilitate.
Abordarea acestor studii permite:
- aprecierea corectă a stărilor psihice a personalităţii infractorului, precizarea diagnosticului şi
excluderea erorilor judiciare, atât provocate de atitudinea subiectivă a agenţilor, cât şi de comportamentul de
simulare al infractorului;
- identificarea cauzelor psihologice care au putut influenţa comportamentul, atât în timpul constituirii
personalităţii, cât şi în momentul comiterii infracţiunii, cele din urmă fiind, de regulă, caracterizate printr-o
forţă sporită;
- cercetarea tulburărilor cu caracter psihopatologic care au determinat infracţiunea, a gravităţii şi
forţei lor;
- determinarea factorilor sociali care au provocat comportamentul infracţional, contribuind la
instituirea unor trebuinţe, aprecieri care vin în dezacord cu valorile şi normele sociale şi normativitatea
juridică;
- aprecierea gradului de periculozitate socială, pe care o prezintă individul cercetat, atât prin
determinarea comportamentului acestuia de abatere de la normativitatea psihică sau socială, cât şi prin
orientarea lui spre delincvenţă.
Toate acestea permit evitarea erorii judiciare, aplicarea corectă a sancţiunii, adecvată caracterului
infracţiunii săvârşite, stabilirea programului de resocializare şi recuperare socială, prevenirea recidivelor,
elaborarea unor acţiuni mai vaste cu caracter social de prevenire a criminalităţii, de educare a conştiinţei de
drept.
28
Cod de Procedură Penală a RM, In: Monitorul Oficial, nr. 104-110, 12-06.2003, Art. 51
21
În psihologia judiciară există mai multe definiţii ale personalităţii infractorului. Un grup de autori
bucureşteni consideră că ea este o «sinteză a tuturor elementelor care concură cu conformaţia mintală a unui
subiect căruia îi dă o fizionomie proprie, specifică»29. M. Enikeev o defineşte ca «o totalitate de calităţi
individual-tipologice de importanţă socială cu caracter negativ, care determină comportamentul criminal al
individului»30. V. Vasil'ev pune accent pe raportul de interdependenţă dintre componenta biologică şi cea
socială în structura personalităţii infracţionale31.
Care este rolul acestor două componente şi în ce măsură pot ele să determine un comportament
deviant? Vorbind de cea biologică, punem în evidenţă un şir de calităţi cu care personalitatea vine în această
lume (ereditare sau înnăscute) şi care îi determină profilul morfoconstituţional şi psihofiziologic. Aspectul
fizic, calitatea proceselor neurovegetative, fiziologice, iar de aici şi a celor psihice - cognitive, emotive şi
volitive, pot determina condiţia socială a individului. De bună seamă, indivizii dotaţi cu o înfăţişare plăcută
şi calităţi psihice ce nu le perturbează existenţa, posedă conştiinţa unui Eu social reuşit, sunt încadraţi
armonios în ambianţă. Deficienţele psihofiziologice (senzoriale, cognitiv-logice, etc.), locomotorii, anumite
perturbări neurovegetative, constituţia fizică deficitară provoacă sentimentul inferiorităţii şi generează
tendinţe de compensare - forme de comportament relativ stabil, căpătând configuraţia unor trăsături de
personalitate, prin care individul uman, în baza unei inferiorităţi reale sau doar imaginare, ţine să se afirme în
mod conştient sau inconştient într-un anumit domeniu, pentru a repara deficienţa de care suferă. C. Jung32,
vorbind despre pericolul complexelor, subliniază forţa lor, capabilă să perturbeze unitatea conştientului, să
pună în dificultate, sau chiar să contracareze voinţa, procesele cognitiv-logice, să-l lipsească pe individ de
libertate. Individul încearcă să evadeze în imaginar (persoanele nevrotice), pentru a-şi adumbri eşecul în
viaţa socială, sau manifestă orientări spre comportamente reale în acelaşi scop. Sunt cunoscute exemple,
când aceste comportamente capătă un caracter normativ sau chiar prosocial, individul manifestându-se în
domenii de înalt prestigiu social - activitate de caritate, binefacere, politică etc. Dar la fel de frecvente sunt şi
formele de manifestare într-un domeniu antisocial, unde sunt satisfăcute tendinţele exagerate de dominaţie,
impulsurile de agresivitate, violenţă.
Tot de această componentă biologică ţin şi unele calităţi ale SNC, patologia sau dezvoltarea
distorsionantă a cărora poate determina comportamente deviante. Anumite deficienţe senzoriale, cognitiv-
logice, volitive sau de dirijare a stărilor afective pot în circumstanţe criminogene juca rolul de factori
provocatori de infracţiune. Temperamentul, caracterul sau aptitudinile personalităţii, sub impactul unei
condiţii sociale nefavorabile pot de asemenea să se manifeste în calitate de condiţie a unui comportament
infracţional. Dar ar fi complet eronat, dacă am ignora rolul factorului social în manifestarea calităţilor
biopsihice. Acţiunea indirectă a celui din urmă este la fel de vădită, precum determinarea profilului social al
individului de calităţile lui interne, biologice.
Societatea poate şi trebuie să exercite acţiuni de profilaxie a comportamentului deviant în cazul
indivizilor caracterizaţi printr-o condiţie biologică nefavorabilă. Iată prin ce se explică interesul cercetătorilor
faţă de această componentă a personalităţii, care poate cauza un comportament deviant, cu un grad sporit de
periculozitate socială.
Încercând o generalizare, G. Avanesov numeşte următoarele cauze biologice ce pot influenţa
distructiv comportamentul personalităţii33:
- patologia trebuinţelor primare, care frecvent poate cauza perversiuni sexuale şi infracţiuni sexuale;
- îmbolnăviri neuro-psihice, ce duc la neechilibrul SNC, provocând reacţii neadecvate şi diminuând
posibilitatea de dirijare a acţiunilor;
- patologii transmise prin ereditate sau înnăscute, mai ales provocate de alcoolismul părinţilor;
- stări temporare, provocate de conflictele cu sinele şi ambianţa, tensionarea psihofiziologică,
acţiunea nefavorabilă a mediului etc.
29
Mitrofan, N.‚ Zdrenghea, V.‚ Butoi‚ T. Psihologie judiciară. Bucureşti: Şansa, 1992, p. 48-49.
30
Еникеев‚ М.И. Основы общей и юридической психологии. СПб: Питер. 1996, p. 305.
31
Васильев‚ В.Л. Юридическая психология. 5-е изд., перераб. и доп. СПб.: Питер, 2005, p. 330-338.
32
Jung, C. G. Generalităţi privind teoria complexelor. In: Puterea sufletului. Antologie, vol.I. Bucureşti: Editura
Anima, Bucureşti, 1994, p. 86-87.
33
Apud Васильев‚ В.Л., op. cit., p. 332.
22
În scopul elucidării cauzelor biologice ale comportamentului infracţional au fost efectuate cercetări
ale anomaliilor cromozomiale, considerate drept posibilă cauză a comportamentului antisocial34. S-a
constatat că apariţia unui extracromozom X sau Y este mult mai frecventă printre (după unii autori, de 60 ori
mai mare35)persoanele cu comportament agresiv, antisocial. Extracromozomul X este considerat cauză a
comportamentului agresiv, violent, Y - a anomaliilor în orientarea valorică (predominanţă a trebuinţelor
primare, inclusiv sexuale) şi dirijarea voluntară a comportamentului. Deşi incidenţa anomaliei cromozomiale
în comportamentul antisocial este foarte semnificativă, unii cercetători consideră că nu atât cauzele ereditare,
cât cele de altă natură, cum ar fi insuficienţa intelectuală36 sau influenţele mediului37 par să determine
conduitele infracţionale.
Autorii români, la care ne-am mai referit, analizează şi teoria lui H. J. Eysenck 38, care pune la baza
comportamentului proprietăţile fiziologice corticale, cu deosebire a celei de inhibiţie a cortexului,
evidenţiind două categorii de subiecţi:
- de tip CIR (cortical inhibition rapidly), la care inhibiţia apare mai repede, stimularea fiind resimţită
mai puţin;
- de tip CIS (cortical inhibition slowly), la care inhibiţia apare mai încet iar stimulul este resimţit
subiectiv mai puternic.
Consecinţele:
1. condiţionarea mai dificilă pentru tipul CIR, deci şi socializarea mai dificilă a lor;
2. sensibilitatea mai joasă în cazul indivizilor CIR, din care rezultă căutarea de excitare senzorială;
face ca persoanele de tip CIR (extrovertite) să accepte diverse surse de stimulare, încălcând legea mai
frecvent decât cei CIS (introvertite).
În opinia lui H. Eysenck factorul biologic, având o anumită importanţă în determinarea caracterului
conduitelor, se manifestă sub influenţa celui social, contribuind la formarea unui mecanism biosocial
comportamental.
Această alianţă a factorilor se manifestă evident în analizele ştiinţifice ale agresivităţii. Fenomenul
agresivităţii cunoaşte mai multe tratări:
- neurofiziologice, cu deosebire în lucrările renumitului psihiatru H. Selye 39, care corelează
agresivitatea cu situaţiile de stres, considerând-o un rezultat şi o încercare de adaptare;
- etologice, care mizează în explicarea agresivităţii pe compararea comportamentelor animale şi
umane, dirijate de aceeaşi moştenire genetică40;
- psihologice, de tip behaviorist şi neobehaviorist, explicând agresivitatea prin influenţa stimulilor
dezagreabili, provocatori de incomodităţi41; ale învăţării sociale, prin care această formă de manifestare
comportamentală este atribuită influenţelor familiei, mass-mediei, care livrează subiecte frustrante42; din
perspectiva psihologiei dinamice, care se centrează pe rolul frustrărilor43;
- psihosociale, care ţin să explice agresivitatea prin impactul fenomenelor şi factorilor ce ţin de
existenţa grupurilor, a ierarhiei sociale, a autorităţii, tendinţelor de dominaţie44;
34
Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., op. cit., p. 25-26.
35
Sheley, J. F. America's «Crime Problem»: An Introduction to Criminology. Belmont: Wadsworth, 1985 (apud
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 25).
36
Witkin, T. et al. XYY and XXY Men: Criminality and aggression. In: Science, 193, 1976 (apud Mitrofan, N.,
Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 25).
37
Apud Еникеев‚ М.И., op. cit., p. 133.
38
Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., op. cit., p. 26-27.
39
Selye, H. Le stress de la vie. Paris: Gallimard, 1962. 238 p.
40
Ne referim la studiile lui K. Lorenz, N. Tinbergen, I. Eibl-Eibesfeldt şi al., rezultatele cărora au fost expuse în
Michaud, I. La violence. Paris: Presses Univ. de France, 1996, p. 76-79.
41
Neal, E. O., MacDonald, P. J. Environmental Psychology of Aggression. In: Perspectives on Aggression. N. Y.:
Academic Press, 1976, p. 169 şi urm.
42
Bandura, A. Aggression, a Social Learning Analysis. New Jersey: Pres. Univ., 1973, p. 29-46.
43
Dollard, J., Doob, L. W., Miller ,N. E., Mowrer, O.H., Sears, R. Q. Frustration and Aggression. Yale: Yale
University Press, 1961. 356 p.
44
Michaud I., op. cit., p. 87-89.
23
- psihanalitice - ca o pulsiune sexuală a inconştientului, iar în tratarea neopsihanalitică - a morţii şi
distrugerii45.
Aşadar, elucidarea cauzelor biopsihice ale comportamentului antisocial, care prin forţa lor provoacă
dificultăţi de adaptare a individului la ambianţa socială, nu are o importanţă pur teoretică, fiind şi unul din
scopurile psihologiei judiciare practice şi a justiţiei în genere, rezolvând problema profilaxiei criminalităţii,
care necesită o atitudine diferenţiată. Stabilirea acestor factori înlesneşte elaborarea unor programe
psihocorecţionale.
Cea de a doua componentă a personalităţii - psihologică - se referă la motivaţia, orientarea.
trebuinţele şi interesele indivizilor. Configuraţia lor se formează pe parcursul existenţei individului, fiind
determinată atât de capacitatea psihicului de dirijare a comportamentului, cât şi de influenţele din ambianţa
socială. Capacitatea insuficientă de conştientizare şi dirijare a propriilor acţiuni, deficienţele proceselor
cognitiv-logice şi emotiv-volitive duc la acceptarea unor motive, interese, orientări antisociale, la
incapacitatea de a lua o decizie justă în situaţiile cu impact criminogen. Fiecare al cincilea recidivist comite
infracţiuni după eliberarea din penitenciar fără a cugeta asupra consecinţelor46. Însă nici această componentă
nu poate fi examinată separat de cea biopsihologică şi socială.
În sfârşit, componenta socială care, după părerea noastră, exercită o influenţă mare asupra structurii
personalităţii în genere, întrunind atât influenţele din ambianţă, cât şi sistemul de statuturi-roluri atribuite
individului, totalitatea de reprezentări sociale, care determină profilul comunităţii şi al fiecărui membru al ei,
modelele culturale cu caracter grupal, acceptarea sau respingerea cărora afirmă o anumită poziţie a
individului în grupul de apartenenţă etc. Dar, din nou, nici condiţia socială nu poate întru totul să orienteze
personalitatea spre acceptarea unui model de comportament în acord sau dezacord cu normativitatea socială
şi juridică. Cotidianul ne oferă un şir de exemple, când descendenţii din familiile cu comportament antisocial
se orientează spre valorile general umane şi dimpotrivă, copiii din familiile aparent favorabile acceptă
comportamente infracţionale.
Din considerentele relatate mai sus putem defini personalitatea infractorului ca o sinteză a
componentelor personale (biologice, psihice şi sociale), rezultate din constituţia psihofiziologică,
componentele instinctiv-afective, alimentată de construcţia senzorial-perceptivă, modul de a reacţiona şi
interferenţele cu mediul în care s-a format, integrate într-un sistem neadecvat celui social, de valori, norme
cu caracter deviant de la cele ale societăţii, care determină un comportament antisocial. Toate componentele
personalităţii infractorului se pot dezvolta separat normal, în totalitatea lor alcătuind o conformaţie orientată
antisocial. Scopul principal al cercetării psihologice a infractorului constă în determinarea corectă a factorilor
care au determinat infracţiunea şi ponderea acestora în comportamentul criminal.
2. Tipologii psihologice ale infractorilor
În psihologia juridică sunt utilizate mai multe metode de cercetare a personalităţii infractorului. Una
din acestea, având caracter de tipologie socială, pune accent pe locul personalităţii în sistemul de norme
sociale şi modele comportamental-culturale, respectiv atitudinea ei faţă de normativitatea socială, apreciind
factorii care au determinat comportamentul. Altă metodă se bazează pe cercetarea sistemului de statusuri şi
roluri sociale, pe care le deţine personalitatea, fundamentându-se pe faptul că personalitatea este un rezultat
al relaţiilor sociale. Ea îndeplineşte un sistem de roluri, care determină un şir de relaţii sociale.
Comportamentul personalităţii este determinat şi de factorii sociali, economici, psihologici şi psihici, aceştia
aflându-se în legătură strânsă cu status-rolurile individului uman. De exemplu, cercetând motivaţia
infractorului care a comis un furt, sunt examinate: directivele comportamentale - sunt ele oare îndreptate spre
existenţa din contul altuia, fără a depune un efort personal; caracterul trebuinţelor - corespund posibilităţilor
sau sunt sporite; condiţiile sociale favorizante - indiferenţa socială faţă de încălcarea normativităţii sociale şi
juridice, iar din aceasta - apariţia sentimentului siguranţei în lipsa de pedeapsă; orientarea spre un
comportament deviant.
Ştiinţa psihologice încă din cele mai vechi timpuri a stabilit că indivizii umani pot fi uniţi în anumite
clase (grupuri) în funcţie de posedarea unor trăsături comune de configuraţie biopsihologică sau socială. Aşa
45
Ibidem, pp. 89-92.
46
Васильев‚ В.Л., op. cit., p. 306.
24
a apărut noţiunea de «tip», care este utilizată în diverse ştiinţe şi pentru diverse categorii de obiecte,
fenomene, în psihologie întrunind subiecţii umani. Tipul este o noţiune, subordonată celei de «trăsătură».
Dintre cele mai cunoscute tipologii psihologice putem numi pe cele temperamentale, aparţinând lui
Hipocrate, Pavlov, Allport, Jung, Eysenck etc. Dar nici o tipologie nu reuşeşte să înglobe toată varietatea
personalităţilor umane, noţiunea de «tip» fiind un construct mental, care ne facilitează procesul de ordonare
al realităţii sociale, servind drept etaloane a căror cunoaştere ne poate oferi o înţelegere şi tratare a
comportamentului individului uman studiat.
Referitor la tipologia personalităţilor infractorilor au fost efectuate, la fel, un şir de încercări, care,
necătând la relativitatea lor, oferă posibilitatea de a înţelege fenomenul infracţiunii mai adecvat şi a-l trata
mai corect, oferind anumite standarde care facilitează cunoaşterea indivizilor implicaţi în infracţiune.
Tipologia personalităţilor infracţionale nu poate fi efectuată separat de tipologiile general-
psihologice, dat fiind faptul că orientarea criminală a comportamentului nu este un datum, un rezultat al
configuraţiilor genetice, care se manifestă în anumite insuficienţe cognitive, afective sau volitive, provenind
mai mult din dezechilibrul dintre particularităţile psihice şi condiţiile din ambianţă, în care are loc
constituirea personalităţii. Cu toate că nu se poate vorbi despre un «psihic criminal» sau o «moştenire
genetică criminală», atât psihicul, cât şi constituţia genetică contribuie la determinarea conduitelor umane,
inclusiv la cele criminale. De o importanţă mare, totuşi, e componenta socială a personalităţii. Modul în care
individul a trecut prin procesul de socializare, a asimilat normele sociale, şi-a instituit un sistem de valori
individuale, care corespund sau nu celor cu caracter social, pare a fi, din aceste considerente, important în
determinarea comportamentului. Individul cu deficienţe de socializare poate să-şi rezolve trebuinţele primare
şi secundare prin acceptarea unui comportament antisocial, criminal.
Aşadar, la baza tipologiei personalităţii infracţionale trebuie să fie puse, în primul rând,
particularităţile psihologice: motivaţia, atitudinile, interesele, scopurile. Totodată e nevoie să ţinem cont şi de
forţa unor «incapacităţi funcţionale», în cazul cărora cauza comportamentului criminal poate fi patologia
psihică şi imposibilitatea de apreciere adecvată şi reglare conştientă a acţiunilor.
În conformitate cu clasificarea infracţiunilor, efectuată în Codul Penal, putem distinge:
 „Infracţiuni uşoare se consideră faptele pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă
maximă pedeapsa închisorii pe un termen de pînă la 2 ani inclusiv.
 Infracţiuni mai puţin grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă
cu închisoare pe un termen de pînă la 5 ani inclusiv.
 Infracţiuni grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu
închisoare pe un termen de pînă la 15 ani inclusiv.
 Infracţiuni deosebit de grave se consideră infracţiunile săvîrşite cu intenţie pentru care legea penală
prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce depăşeşte 15 ani.
 Infracţiuni excepţional de grave se consideră infracţiunile săvîrşite cu intenţie pentru care legea
penală prevede detenţiune pe viaţă”47.
Putem, astfel, distinge:
- infractori deosebit de periculoşi, care au comis infracţiunea «cu intenţie» - fiind conştienţi de
caracterul ei «excepţional de grav»;
- infractori periculoşi, care au comis infracţiunea deosebit de gravă «cu intenţie» - fiind conştienţi de
caracterul social-periculos al acţiunii sau inacţiunii, precum şi de urmările ei social-periculoase;
- infractori mai puţin periculoşi, care au comis infracţiunea mai puţin gravă;
- infractori ocazionali, care au comis o infracţiune din imprudenţă, prevăzând posibilitatea survenirii
urmărilor social-periculoase ale acţiunii sau inacţiunii, dar subestimându-le, considerând în mod uşuratic că
ele vor putea fi evitate sau neglijând posibilitatea survenirii unor asemenea urmări;
- infractori iresponsabili - care nu erau în stare să conştientizeze acţiunile lor sau să le conducă din
cauza unei boli psihice cronice, unei tulburări psihice temporare, debilităţi mintale sau a unei alte stări
patologice[27].
În psihologia judiciară tipologia infractorilor se efectuează după un şir de criterii.
47
CPP, op. cit., cap. II, art. 16.
25
Enikeev M. I. foloseşte în calitate de criteriu de tipologizare gradul de periculozitate socială, pe care
o exercită individul, care-i determină atitudinea faţă de valorile sociale. Dar autorul ţine să mai menţioneze
un factor al infracţiunii - capacitatea de dirijare psihică a acţiunilor - care poate la fel provoca pericol social.
În conformitate cu aceste criterii el evidenţiază următoarele tipuri48:
- asocial - tip caracterizat de o pregătire socială insuficientă, care-l face vulnerabil în situaţiile
nefavorabile, mai frecvent manifestându-se ca un infractor situaţional. În conformitate cu criteriul enunţat,
autorul consideră că acest tip prezintă un grad jos de periculozitate socială;
- antisocial - tip ce posedă orientări criminale care-l domină, predispus spre alegerea formelor
criminale de satisfacere a trebuinţelor, intereselor, realizare a scopurilor, prezentându-se ca un criminal
profesional, periculos;
- cu defecte în capacitatea de autoreglare a comportamentului, infractori «întâmplători», care în
virtutea unor deficienţe a proceselor volitiv-afective nu pot rezista în situaţia criminogenă.
Recurgând în continuare la o divizare conform calităţii orientărilor valorice, M. Enikeev distinge în
cadrul acestor tipuri infractori violatori de proprietate şi infractori violenţi.
Altă tipologie49 a personalităţii infracţionale ţine cont de un cerc mai larg de criterii.
I. Prima divizare ţine de gradul de conştientizarea şi dirijare psihică a comportamentului.
Infractorii normali nu sunt afectaţi de vreo patologie psihică, crima fiind conştientizată,
comportamentul, mai frecvent, orientat spre existenţa antisocială. Conştienţi de caracterul antisocial al
comportamentului lor, aceşti infractori se dirijează de motive egoiste, trebuinţe hipertrofe. Sunt orientaţi spre
învinuirea circumstanţelor sau a altor persoane de modul de trai pe care-l duc. Infracţiunea devine pentru
aceste persoane modul de satisfacere a trebuinţelor materiale, având diverse forme: furturi, escrocherii,
delapidări, şantajare, infracţiuni economice, contrabandă, falsificare de bani sau de produse şi mărfuri,
operaţii valutare ilicite, abuz de serviciu, mituire, falsuri etc.
Infractorii anormali sunt persoane care au dereglări psihice de diversă natură, patologii de limită ce
nu le permit o conştientizare deplină, adecvată a acţiunilor şi comportamentelor (analiza mai detaliată a
comportamentului acestor persoane va fi expusă în continuare, caracterizându-se comportamentul
infractorilor psihotici).
II. În funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminale distingem infractori recidivişti şi
nerecidivişti.
Primii sunt orientaţi spre repetarea acţiunilor criminale, spre asigurarea existenţei prin practicarea
infracţiunii. Nenumăratele studii ale acestora au demonstrat existenţa în structura personalităţii infractorului
recidivist a unei conjugări a deficienţelor individuale şi sociale. Astfel, infractorii recidivişti dau dovadă de
inadaptare socială. egocentrism, imaturitate, ajunsă frecvent până la infantilism social - dorinţă de a exista
din contul altora, necesităţi sporite în raport cu posibilităţile, orientare excesivă spre anumite feluri de
gratificaţie socială (bani, sex etc.), impulsivitate şi indiferenţă afectivă, agresivitate, scepticism etc., stări
interne de tensionare şi conflict, percepere deformată a realităţii, dificultăţi în autoevaluare şi autoprezentare.
Recidivistul este indiferent în raport cu sancţiunea juridică, violent. Deşi tipul recidivist predomină
printre bărbaţi, se întâlnesc femei cu comportament recidivist, frecvent caracterizate prin anomalii psihice de
limită (psihopatii, accentuări de caracter), alcoolism cronic. Degradarea social-psihică a infractorilor
recidivişti este şi un rezultat al nenumăratelor privări de libertate, incapacităţii de reintegrare socială În urma
unor sondaje efectuate în România în 198250 pe un eşantion de 2738 deţinuţi recidivişti s-a stabilit că aceştia
posedă şi alte caracteristici comune:
a). după vârstă - 54,7 sunt tineri, având până la 30 ani;
b). după mediu de comitere a infracţiunilor - 76,1% au comis infracţiunea în mediul urban;
c). situaţia familială - necăsătoriţi, divorţaţi sau în relaţii de concubinaj (63%);
d). după nivelul şcolarizării - peste 90% nu au depăşit nivelul şcolii medii incomplete;
e). după calificarea criminală - 77,9% calificaţi.
48
Еникеев‚ М.И., op. cit., p. 302-305.
49
Ibidem, p. 306.
50
Gheorghiu, A., şi colab. Studii psihosociologice privind mediul penitenciar. Bucureşti: M.I., Direcţia penitenciarelor,
1982 (Apud Mitrofan, N. şi colab., op. cit., p.64-65).
26
În cadrul altui sondaj s-a stabilit51 că majoritatea infractorilor recidivişti provin din mediul urban
(58,47%), rezultatul examinării psihice a scos în vileag că suferă de psihopatii (47,49%), alcoolism cronic
(17,39%), oligofrenii (6,56%), encefalopatii post traumatisme cranio-cerebrale (2,31%), sănătoşi (23,94%).
Unii autori propun diferenţierea între recidiviştii reali şi recidiviştii formali. Recidiviştii reali -
indivizi, pentru care infracţiunea este mod de viaţă, prezentând un grad sporit de periculozitate. Recidiviştii
formali au un comportament mai mult sau mai puţin corect în raport cu normele sociale şi juridice, cea de-a
doua infracţiune având un caracter întâmplător.
Infractorii nerecidivişti sunt persoanele care nu repetă comportamentul criminal.
III. În funcţie de gradul de pregătire infracţională sunt distinse alte două tipuri.
Infractorii ocazionali sau situaţionali înglobă persoane care au săvârşit infracţiunea în virtutea unor
circumstanţe deosebite, cu caracter afectiv, material, politic, naţional etc., pentru care crima este un fenomen
contradictoriu modului de comportament, fiind determinată de particularitatea de a nu putea rezista
impactului situaţiei criminogene, de diminuarea posibilităţii de autocontrol şi autodirijare a acţiunilor. Pot fi
evidenţiate şi câteva subtipuri:
a). persoanele cu anumite patologii psihice, care în situaţii extremale anihilează posibilităţile de
autodirijare a comportamentului;
b). persoanele cu o autoevaluare neadecvată a posibilităţilor proprii, mai frecvent sporită;
c). persoanele care comit crime sub impactul unor stări psihice puternice, în rezultatul acţiunilor
incorectă a altora (crime pasionale, politice, rasiale etc.);
d). persoanele dezadaptate social, cu o percepţie şi evaluare eronată a ambianţei.
Infractorii de carieră se caracterizează printr-un comportament infracţional rezultat din modul de
socializare, sunt orientaţi spre modul de viaţă antisocial. Trăsăturile lor esenţiale:
a). crima este mijlocul principal de asigurare materială, din această cauză fiind orientaţi predominant
spre infracţiuni cu caracter material, recurgând la violenţă fizică doar în unele situaţii extremale;
b). se formează, se pregătesc, îşi cultivă deprinderi speciale tehnice şi modalităţi de acţiune;
c). au atitudini favorabile faţă de modul lor de trai şi nefavorabile în raport cu ambianţa socială, mai
ales cu sistemul de drept şi lucrătorii acestuia;
d). debutează în calitate de minori delincvenţi;
e). sunt conştienţi de perspectiva privării de libertate, acolo continuând să-şi perfecţioneze
deprinderile criminale;
f). se dezvoltă psihic de regulă normal.
Infractorii de carieră sunt mai frecvent profesionali, specializaţi într-un anumit domeniu.
Una dintre cele mai interesante încercări de elaborare a tipologiei infractorilor îi aparţine
criminologului şi psihologului american Lewis Yablonski52, care a folosit drept criteriu de clasificare chiar
trăsăturile de personalitate ale individului, care afectează comportamentul lui. O prezentăm cu unele
implicări personale.
1. Infractorii socializaţi, devin criminali în urma impactului mediului social, de la care învaţă valori
şi norme deviante. Directivele antisociale, criminale a acestor indivizi sunt un rezultat al imitării, influenţei,
devenind stereotipii comportamentale. Devin mai frecvent violatori ai proprietăţii, orientându-se spre o
existenţă din contul altora, fără a depune un efort considerabil. Prezenţa lor în societate vorbeşte şi despre
unele cataclisme negative cu caracter general, care favorizează asemenea comportament. Aşa, în timpul
socialismului, asemenea factori erau neglijenţa faţă de proprietate, aceasta aparţinând, de facto, statului şi
provocând o atitudine de nepăsare a indivizilor faţă de păstrarea ei. Actualmente - lipsa de conştientizare a
modului de realizare a bunăstării, diferenţierea socială, frecvent îmbogăţirea având un caracter ilicit.
2. Infractorii nevrotici. Nevroza este o tulburare mintală minoră, o stare patologică de limită care
apare în cazul unei suprasolicitări nervoase, al şocului emoţional, necazurilor şi insatisfacţiilor repetate cu
caracter familial sau profesional, stărilor tensionante de durată, agravate de anumite condiţii ereditare.
51
Dragomirescu, V. Psihosociologia comportamentului deviant. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1976,
p.97-105 (Apud Mitrofan, N. şi colab., op. cit., p.66-67).
52
Yablonski, I. Criminology: Crime and Criminality. N. Y.: Harper Collins Publishers, 1990. (apud Mitrofan, N., şi al.,
op. cit. p.57-58).
27
Bolnavul este parţial conştient de maladia sa şi critic faţă de aceasta. Nevroza poate avea mai multe
manifestări: a). astenia psihică - scădere a capacităţii de efort psihic şi fizic, oboseală, tensionare nervoasă,
afectivitate sporită, ipohondrie, stări de alarmă, atenţie diminuată, reactivitate, poate rezulta dintr-o
îmbolnăvire somatică, din suprasolicitarea psihică, fizică, intelectuală, uneori desemnând o etapă preliminară
a unei maladii mai grave - schizofrenie, psihoză etc.; b). isteria - caracterizată prin convulsiuni tumultoase,
paralizie, accese nestăpânite de râs sau plâns, conştiinţă redusă, reactivitate, apare în rezultatul unei
tensionări nervoase, a unui conflict inconştient, unor emoţii puternice cu caracter negativ pentru individ, sau
ca simptome ale unei îmbolnăviri mai grave ale psihicului; c). obsesiile - întrunesc şi calităţile asteniei,
producând stări de nelinişte, anxietate.
Prin caracterul instabil, intolerant, contradictoriu, inadaptat social, personalitatea afectată de nevroze
poate prezenta tendinţe la conduite agresive. Nevrozele nu diminuează posibilitatea de autoconştientizare a
acţiunilor, afectând doar comportamentul. Lewis Yablonski prezintă faptul cum nevrozele pot afecta
comportamentul personalităţii, diferenţiind o categorie specifică de infractori - nevrotici. Aceştia nu percep
lumea în mod distorsionat, sunt conştienţi de răul din comportamentul personal. Dirijaţi de compulsiunile
nevrotice (anxietate, nelinişte, emotivitate, idei obsesive etc.), manifestate în astenie, diminuare a câmpului
perceptiv, reactivitate, ei pot comite crime de tipul cleptomaniei, piromaniei, furturilor din magazine etc.
Devin criminali în rezultatul distorsiunilor personalităţii şi a percepţiei neadecvate a ambianţei.
3. Infractorii psihotici. Psihopatia este o stare psihică care duce la dezordini globale în structura
psihică şi socială a personalităţii, la o distorsionare a percepţiei ambianţei. Ea e determinată de
particularităţile sistemului psihic - lipsă de flexibilitate, forţă şi echilibru, dereglări în alianţa dintre procesele
care decurg în secţiunile superioare şi inferioare ale cortexului. Psihopatia în cele mai frecvente cazuri este
înscrisă în limitele normalului. Psihopaţii «nu se clasează nici printre psihotici (realmente alienaţi) şi nici
printre nevrotici (conştienţi de tulburările lor). Ei sunt indivizi instabili, impulsivi şi dificili, al căror
comportament face să sufere mai ales anturajul lor. Inadaptaţi social, ei au adesea de a face cu justiţia»,
consideră Norbert Sillamy53. În psihologia americană noţiunea de «psihopat» se înrudeşte cu cea de
«personalitate infracţională»
Infractorii psihopaţi prezintă o periculozitate socială sporită, motivaţia pentru un comportament
deviant fiind de natură polivalentă: reactivitate patologică la anumiţi stimuli şi răspuns la influenţele negative
ale mediului. Crimele sunt generate de necesitatea de a-şi satisface imediat pulsiunile instinctiv-afective şi se
manifestă în mod bizar, lipsit de sens. Personalităţile psihopatice sunt foarte agresive, violente, afectate grav
şi în plan social. În funcţie de tipurile de psihopatii manifestă periculozitate socială diferită şi atentează la
diverse obiecte, fiind înclinaţi să comită acte de violenţă, inclusiv omoruri.
M. I. Enikeev distinge câteva forme de psihopatii54:
- psihopaţii psihastenici - anxioşi, tensionaţi, reactivi, caracterizaţi de deficit energetic şi incapacitate
de inhibare a proceselor psihice, dominaţi de idei obsesive;
- psihopaţi explozivi - iritabili, tensionaţi, violenţi, egocentrici, conflictuali, brutali în comunicare,
frecvent ducând un mod de viaţă asocial, caracterizat prin pasiunea jocurilor de hazard, destrăbălare sau
perversiune sexuală, beţii, vagabondaj);
- psihopaţi isterici - demonstrativi, nesinceri, necritici, infantili;
- psihopaţii paranoidali - orgolioşi, suspicioşi, falşi în manifestări, dominaţi de ideea persecutării.
Infractorii psihotici pot fi caracterizaţi de un coeficient înalt al dezvoltării intelectuale, integrare
eficientă în profesie, motive ale comportamentului deviant fiind inactualizarea personalităţii, conflictul
imaginar, incapacitatea de evaluare valorică a evenimentelor. Pot comite diverse crime, lipsiţi fiind de
compasiune, empatie, recunoaştere a valorii «altuia».
4. Infractorii sociopaţi. Sociopatia se manifestă prin egocentrism, compasiune limitată faţă de alţi
indivizi umani, reieşite din tulburările de caracter. Persoanele afectate de sociopatie pot provoca daune
materiale, morale şi chiar fizice, fără de a resimţi vreo anxietate sau sentimentul vinovăţiei. Sunt mai
frecvent persoane normale din punct de vedere psihic, caracterizate prin absenţa nervozităţii, calme.
53
Sillamy, N. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Univers enciclopedic, 1996, p. 252.
54
Еникеев‚ М.И., op. cit., p. 128-132.
28
Deficienţele de caracter: nesinceritate, lipsa remuşcărilor de conştiinţă, a fricii, judecată săracă şi iraţională,
egocentrism patologic, instabilitate, afectivitate săracă, capacităţi de înţelegere socială limitate, indiferenţă în
relaţiile interpersonale, comportament bizar şi neprevăzut, viaţă sexuală dezordonată, lipsa dorinţei de a
depune un efort volitiv în direcţia integrării sociale.
Psihiatrul Hervey Cleckley55, demonstrând că sociopatul se manifestă ca fiind normal, prezintă
următoarele calităţi ale acestui tip: farmec superficial şi o bună inteligenţă; percepţie adecvată a realităţii,
neafectată de iluzii şi iraţionalism; absenţa nervozităţii, calmitate chiar în situaţiile dificile; instabilitate
comportamentală; neadevăr, lipsă de sinceritate; lipsa remuşcărilor şi a ruşinii; comportament inadecvat fără
vreo motivaţie personală; judecată săracă şi lipsă de experienţă socială, chiar de dorinţă de a face învăţăminte
din aceasta; egocentrism; emotivitate diminuată; imposibilitate de a-i înţelege pe alţii; indiferenţă în relaţiile
personale; comportament bizar, frecvent marcat de agresivitate; viaţă sexuală defectuoasă, lipsită de pasiune;
trai fără perspectivă, utilitate, aspiraţie spre un scop.
Cercetătorul român V. Dragomirescu56 distinge două categorii - personalitatea psihotică şi
personalitatea demenţială - patologice în esenţă şi prezentând un grad sporit de periculozitate socială.
3. Modelul orientărilor şi al conduitelor personalităţii infractorului
În cadrul analizei juridice a infracţiunii şi infractorului se pune accent pe obiectul, subiectul, latura
obiectivă şi subiectivă. Analiza psihologică prevede reliefarea rolului factorilor interni - individuali, care ţin
de anumite manifestări psihice, precum şi a celor externi, sociali, ce vorbesc despre interferenţele individului
cu ambianţa. Fiecare infracţiune se manifestă în mod diferit, analizei putând fi supuse doar aspectele
generale.
Dacă vom ignora comportamentul infracţional, care are la bază inadaptarea socială provocată de
anumite patologii psihice şi care este cercetat în detaliu de altă disciplină distinctă - psihiatria judiciară - vom
ajunge la concluzia că cercul factorilor interni, psihologici principali ai infracţiunii înglobă sistemul
simplificat de orientări şi principii de viaţă, care determină o atitudine eronată faţă de ambianţă. În funcţie de
aceasta e nevoie de a examina motivaţia personalităţii infractorului. Motivaţia este o pârghie importantă în
procesul autoreglării individului, dezvoltării psihice şi umane a acestuia, incluzând în structura sa trebuinţele,
motivele, interesele, convingerile, idealurile, concepţiile despre lume şi viaţă. Îndeplineşte mai multe funcţii:
de activare internă şi semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic; de declanşare a acţiunilor; de
autoreglare a conduitelor; modificându-se pe parcursul activităţii umane. Formele motivaţiei se clasifică în
perechi opuse: pozitivă şi negativă; intrinsecă (directă, reieşită dintr-o sursă internă) şi extrinsecă (indirectă,
sugerată sau chiar impusă din exterior); cognitivă (de cunoaştere) şi afectivă (rezultată din nevoia de
afecţiune îi afinitate).
Se spune că orice mijloace sunt potrivite pentru realizarea scopurilor. Dar indivizii umani folosesc de
regulă mijloacele, care nu vin în contradicţie cu normativitatea şi valorile sociale, iar în cazul când acestea nu
se potrivesc - renunţă la scop. Aceasta se explică prin conştientizarea scopului şi a posibilităţilor, evaluarea
adecvată a lor. Atunci când motivaţia e redusă la domeniul inconştientului, ea poate provoca comportament
delincvent. Motivaţia greşită este rezultatul lipsei de voinţă şi de dirijare conştientă a conduitelor, parvenind
din concepţiile valoric-normative ale personalităţii.
Sistemul de valori individuale determină, la fel, orientarea personalităţi. Valorile individuale
criminale au caracter antisocial, denotând o socializare defectuoasă, imaturitate şi inacceptare a sistemului
valoric-normativ social. Are loc o supraevaluare a valorilor individuale şi atitudine de neglijare a celor
sociale. Personalitatea infractorului îşi formează şi un sistem compensatoriu, care-i îndreptăţeşte acţiunile,
diminuând capacitatea de autoevaluare reală.
Din aceste deformări rezultă şi o ierarhie eronată a trebuinţelor şi intereselor. Infractorul posedă
trebuinţe limitate cu caracter material utilitar, fără vreo raportare la cele sociale, exagerate în raport cu
posibilităţile individuale, frecvent provocând prin satisfacerea lor pericol social foarte mare. Mai mult ca
atât, ele sunt hipertrofe, legate de aspiraţia de realizare abuzivă. Acest sistem de trebuinţe formează interese
la fel de neadecvate celor sociale.
55
Apud Mitrofan, N., şi col., op. cit., pp. 58-59.
56
Dragomirescu V., op. cit.
29
În structura personalităţii infracţionale se împletesc anumite însuşiri psihice, care prin caracterul lor
deviant creează dificultăţi de adaptare. Este vorba de anumite deficienţe emotive sau volitive, care
favorizează un comportament impulsiv, slab dirijat de scop, motivaţie, caracterizat prin lipsa unei alegeri
conştientă a mijloacelor de rezolvare a conflictului intern sau extern. Sau de anumite orientări agresive,
dominate de instinct şi violenţă.
Tot mai frecvent în psihologia contemporană se ridică chestiunea despre comportamentul criminal
determinat de sugestibilitate, influenţă, imitaţie. De fapt încă clasicii psihologiei - Le Bon, Tarde, Freud,
Sigele şi alţii, - cercetând psihologia mulţimii şi a manifestărilor ei criminale, au menţionat forţa acestor
factori. Actualmente, când criminalitatea în grup şi organizată capătă proporţii îngrijorătoare, aceste aspecte
se impun din nou cercetării.
Dintre factorii sociali pot fi menţionaţi: mediul de formare a individului - de asimilare a valorilor şi
normelor, de socializare; climatul nefavorabil - marcat de conflicte de diversă structură şi cu divers conţinut;
caracterul orientărilor care domină în societate şi care, mai ales în timpurile de perturbări sociale, îşi pierd
integritatea, creând o stare de scepticism şi indecizie.
Probe pentru recapitulare:

1. Descrieţi componentele psihologice şi determinantele sociale ale comportamentului
infracţional.
2. Care sînt căile de investigaţie ale personalităţii infractorului?
3. Pregătiţi o comunicare cu tema «Tipologii psihologice ale infractorilor şi criterii de
tipologizare».
30
Capitolul IV. Psihologia actului infracţional comis în grup şi a crimei organizate
“Există două tipuri de crime colective care necesită o delimitare strictă:

crime comise sub influenţa atracţiei instinctuale şi convingerii,
precum jaful, violenţa, mafia, crime provocate de pasiune, exprimate
mai evident în acţiunile mulţimii. În primul caz avem de a face
cu criminali înverteraţi, în cel de al doilea - ocazionali.
S. Sighele, La folla criminale, 1892”.
1. Cercetări ale grupului în psihologia socială
Încă din secolul trecut la psihologia grupului s-au referit cercetătorii comportamentului agresiv şi ai
mulţimii. Mai tîrziu acest domeniu va reveni în cîmpul de studiu în legătură cu atenţia de care s-a bucurat
problema conflictului social. Alte aspecte ale lui au fost tratate parţial de către psihologii analitici. S.Freud
le-a abordat în studiile duşmăniei şi fricii (lucrările Totem şi tabu, Psihologia colectivă şi analiza eului),
neoanaliticii Adler, Fromm, Horney, Sillivan, preocupaţi fiind de relaţiile interpersonale, au tins, totuşi, să
explice şi unele laturi ale psihologiei grupului. Cercetările comportamentului personalităţii autoritare de
asemenea au explicat cîteva fenomene ce ţin de cadrul grupal: pe cele cu referinţă la cauzele apariţiei şi
funcţionării directivelor negative şi ale prejudecăţii. Un grup de cercetători americani au studiat cauzele
agresivităţii şi influenţa pe care o exercită asupra acestui tip de comportament starea relaţiilor intergrupale.
Sfîrşitul deceniului şapte - începutul următorului a fost marcat de o nemulţumire vădită a
psihosociologilor europeni de starea cercetărilor din acest domeniu şi chemarea de a mări volumul studiilor
“contextului social”. Cu toate că cercetările anterioare au fost supuse criticii, ele, totuşi, au devenit o
platformă teoretică a investigaţiilor consecvente a grupului social.
Spre rezolvarea acestor probleme s-au orientat eforturile mai multor cercetători, în special a celor din
Europa. Astfel, într-o perioadă relativ scurtă, studiile dinamicii grupului[8], a altor procese, investigate de
către Cattel, Staydill, Fiedler, Willis, precum şi de cercetătorul rus V.Ageev au schiţat un început al
psihosociologiei grupului.
Cu toate că domeniul dat are tangenţe şi cu alte ştiinţe umanitare, el şi-a cîştigat un loc separat în
cadrul ştiinţific al psihologiei sociale, formulîndu-şi cercul de preocupări şi metodele de investigaţie. În
atenţia psihosociologilor s-a plasat nu numai problema determinării existenţei grupului de contextul social
(economic, politic, istoric etc), dar şi cele ale reflectării orientărilor normativ-valorice ale comunităţii de
către membrii ei.
Discuţia ştiinţifică, care mai continuă în psihosociologia contemporană, se referă cu preponderenţă la
cadrul conceptual ce deserveşte teoria grupului social. Să facem o analiză a definiţiilor grupului social. Unii
autori pornesc în aceasta de la procesul de autocategorizare a indivizilor, considerînd că “Un grup există
atunci cînd două sau mai multe persoane se definesc ele însăşi ca membri ai acestui grup şi cînd existenţa lui
este recunoscută de o terţă persoană”57. Grupul este definit şi ca “...o totalitate de indivizi care se acceptă ca
membri ai unei categorii sociale, împărtăşesc consecinţele afective ale autodeterminării sale şi aprecierile
colective ale grupului şi apartenenţei sale la el”58. Alte opinii se referă la raportul social dintre membrii
grupului, la comportamentul lor de acceptare a valorilor intragrupale, sau la “reţeaua de indivizi care au
modele culturale sau subculturale comune, ce contribuie la stabilirea unor procese de uniformizare, pe de o
parte, de redistribuire a statutelor, poziţiilor şi rolurilor, pe de altă parte”59.
În cadrul psihosociologic se operează cu noţiunea de “formaţiune socială”, în care sînt distinse
grupuri, colectivităţi şi organizaţii.
57
Definiţie propusă de Rupert Brown (Apud De Visscher, P. Dinamica grupurilor restrînse. In: Psihologie socială.
Aspecte contemporane. Coord. Adrian Neculau. Iaşi: Polirom, 1996, p. 320.
58
Tagfel, H., Turner, J. S. An Integrative Theory of Intergroup Conflict. The Social Psychology of Intergroup Relations.
Monterey (Cal.), 1979, p.40.
59
De Visscher, P., op. cit., p. 321.
31
Prin grup social “se înţelege o formaţiune socială în interiorul căreia indivizii sînt în interacţiune
conform unor reguli fixe.”60.
Noţiunea de “colectivitate” este utilizată pentru definirea unor medii ai căror membri împărtăşesc
anumite norme sau principii, dar nu interacţionează.
Organizaţiile sînt definite ca artefact, formaţiuni sociale construite în mod deliberat de către indivizi
în scopul instituirii unor mijloace de decizie, de execuţie şi de control în vederea realizării unui obiectiv
comun specific, care determină sensul asocierii acestor persoane61.
În psihologia juridică cercetările grupului se orientează spre obiective specifice. Acestea ţin de
investigaţia psihologică a grupului de infractori şi a infracţiunii comise în grup, precum şi a organizaţiei
criminale. Problemele date s-au afirmat tîrziu în cadrul de cercetare al psihologiei judiciare, abia în deceniul
trecut. Investigaţiile s-au fundamentat pe elaborările teoretice şi cercetări empirice, efectuate în psihologia
socială, cu referinţă la grup.
2. Grupul criminal: definiţie, caracteristici şi structură
Cercetarea grupului criminal poate fi axată pe parametrii, folosiţi în psihosociologie pentru
caracterizarea grupului social. шinînd cont de aceştia, putem defini grupul criminal ca un ansamblu de
indivizi, incluşi într-o activitate ce vine în dezacord cu normativitatea socială şi juridică, uniţi într-o structură
ierarhică care prevede divizarea rolulrilor şi a funcţiilor şi asigură respectarea valorilor şi normelor
intragrupale cu caracter antisocial. Caracteristicile acestei formaţiuni, deşi tangenţiale cu cele ale grupului
social, îşi au specificul lor dictat de activitatea criminală.
1. Membrii grupului sînt conştienţi de apartenenţa lor la o structură criminală, comportamentul
lor este determinat de interesele şi aşteptările grupului;
2. În grup există o împărţire a rolurilor şi, respectiv, sînt stabilite funcţiile fiecărui membru, cu
atît mai strict, cu cît mai înalt e nivelul de organizare al grupului, fapt care determină o structură a status-
urilor, o ierarhie controlată printr-o reţea de raporturi intragrupale;
3. În scopul controlului acţionează anumite mecanisme intragrupale, care-i supun pe membrii
grupurilor regulilor şi tradiţiilor împărtăşite de majoritate, iar în caz de nerespectare a acestora sînt prevăzute
sancţiuni;
4. Valorile intragrupale predomină celelalte valori, inclusiv pe cele general umane.
Activitatea acestor formaţiuni are un caracter antisocial, criminal. În raporturile interpersonale se
pune preţ nu pe trăsăturile morale ale indivizilor sau pe alianţele afective, ci doar pe calităţile care contribuie
la implicarea cu succes în activitatea criminală. Aceste relaţii sînt fundamentate pe concurenţă, egoism,
tendinţa de afirmare, frică, dominare materială şi spirituală, venind în dezacord cu caracterul raporturilor
sociale, pe care membrii grupului criminal le tratează cu cinism, opunîndu-se sistemului valorico-normativ
împărtăşit de comunitate.
D. Anzieu şi T. Martin caracterizează în următorul mod grupul criminal62:
 întruneşte un număr restrîns de membri;
 realizează o activitate comună în vederea atingerii unui scop unic;
 membrii lui împărtăşesc aceleaşi emoţii - negative sau pozitive - în raport cu anumite
evenimente, fenomene, obiecte etc;
 indivizii incluşi în structura şi activitatea criminală sînt dependenţi de aceasta şi conştienţi de
dependenţa dată;
 fiecare din ei îşi asumă rolul, pe care i l-a atribuit grupul, nedepăşind cadrul strict
reglamentat de acesta;
 împărtăşesc norme comune şi aderă la subcultura lumii criminale.
Structura grupului criminal poate fi examinată din două ipostaze:
60
Ibidem
61
Ibidem
62
Anzieu, D., Martin, J. V. La dinamique des groupes restreints. Paris: Presses Univers. de France, 1969, 184 p.
32
1. Structura psihologică. Rezultă din particularităţile relaţiilor dintre membrii grupului şi
raporturilor lor cu alte persoane din exterior la nivel interpersonal, sau cu alte grupuri - la nivel intergrupal.
Aceste relaţii sînt determinate de anumite legităţi sociopsihologice, determinînd organizarea internă socială a
grupului, totodată supunîndu-se şi celor cu caracter mai general, influenţată fiind de mediul extern. Din
această cauză cercetarea crimei săvîrşite-n grup trebuie să ţină cont şi de un şir de particuarităţi general
sociale, care au determinat-o, pentru a putea nu doar califica corect delictul, dar şi a elabora măsuri de
reducere a acestui tip de criminalitate.
2. Structura funcţională. шine de divizarea rolurilor şi plasarea fiecărui membru într-o ierarhie
în funcţie de status-ul intragrupal al lui. Din acest punct de vedere distingem diferite status-uri şi, respectiv,
funcţii ale membrilor grupurilor criminale. Cercetarea structurii funcţionale prevede aplicarea cunoştinţelor
despre grupul social în genere:
 stratificarea membrilor pe verticală - în funcţie de statusurile lor şi în scopul asigurăriii
coeziunii intragrupale, respectării normelor şi regulilor interne, proces care se realizează prin instituirea unui
climat de supunere; pe orizontală - întrunind persoane cu acelaşi statut şi realizînd sarcina coparticipării;
 asigurarea conducerii - organizării, influenţei, dominării celor ce au funcţia de lider în scopul
rezolvării scopurilor şi sarcinilor, armonizării relaţiilor intragrupale;
 comunicarea - asigurarea coeziunii grupului şi a conducerii cu eforturile membrilor lui;
 competiţia sau cooperarea - condiţie care facilitează activitatea în comun.
Funcţia conducerii şi elaborării de strategii de acţiune este un domeniu al unei sau mai multor
persoane (în dependenţă de mărimea, tipul de activitate, organizarea grupului). Persoanele care o îndeplinesc
se caracerizează printr-o orientare antisocială fermă, prin conştiinţa de caracterul acţiunilor sale. De cele mai
frecvente ori conducătorul este liderul carismatic al grupului, iar în cazul cînd acesta e format în baza unui
grup cu orientări antisociale, dar care a dat dovadă pînă la săvîrşirea primei infracţiuni de comportament
neutru, este acel care cultivă tendinţele antisociale. În grupurile criminale organizate conducătorul poate
primi acest status şi prin moştenire, transmitere.
Activitatea de “producere” cu caracter antisocial este realizată de membrii grupului, iar în cele
organizate are un caracter specializat, foarte frecvent referindu-se la domenii stricte şi determinînd o
funcţionalitate diferenţiată a participanţilor. În funcţie de organizarea grupului pot fi distinse cîteva graduri
de coparticipare la “producerea” criminală: coparticipare simplă - în lipsa divizării rolurilor şi a funcţiilor,
într-un grup criminal spontan, cu o organizare primitivă; coparticipare complexă - realizarea unui rol şi
funcţii concrete într-o formaţiune cu caracter constant, uneori e rezultatul unei participări accidentale sau de
o singură dată în activitatea criminală; participare stabilă, rezultată din calitatea de membru constant al
grupului criminal.
Frecvent în grupurile criminale este înregistrată funcţia de protejare, de asigurare a securităţii
grupului, de menţinere a conspiraţiei, a disciplinei intragrupale, iar în cazuri de încălcare - de sancţiune a
celor vinovaţi. Aceasta este îndeplinită de anturajul mai apropiat “conducerii” şi determină un statut relativ
înalt în grup. Totodată se remarcă şi funcţia de elaborare a normelor intragrupale şi introducere a lor în
cotidianul grupului, care ţine de persoanele cu o orientare antisocială constantă sau cu o oarecare practică a
activităţii criminale.
Funcţia de furnizare a informaţiei care facilitează activitatea criminală a grupului poate fi îndeplinită
de persoane din afara formaţiunii criminale.
Cu cît mai organizat e grupul criminal, mai mare e gradul de periculozitate socială pe care acesta îl
prezintă, cu atît mai diferenţiate sînt rolurile şi funcţiile participanţilor. Structura funcţională a grupului se
află într-o legătură directă cu scopurile şi motivaţia întreg grupului şi a fiecărui participant al lui, cu
rezultatul activităţii criminale. Nici un participant la acţiunea criminală în grup nu poate fi considerat
nevinovat, cît de neînsemnat n-ar fi rolul lui în aceasta. Dar în cadrul evaluării personalităţii fiecărui
participant e nevoie de o tratare individuală a intereselor, motivaţiei, gradului de informare despre caracterul
acţiunilor, a atitudinii psiholologice etc.
33
3. Tipuri de grupuri criminale şi psihologia activităţii criminale în grup
Există mai multe clasificări ale grupurilor criminale. În funcţie de caracterul activităţii antisociale a
lor V.Vasil’ev63 distinge grupuri implicate în:
 furturi, spargeri, extrageri, delapidări - activitate cu caracter de violare a proprietăţii;
 banditism - caracter complex, în care se împleteşte activitatea criminală îndreptată împotriva
proprietăţii cu cea care provoacă prejudicii fizice şi morale personalităţii;
 viol în grup;
 acte de huliganism, efectuate uneori sub influenţa stării de ebrietate;
 dezordini publice, uneori cu caracter politic, naţionalist etc.
Alt cercetător, A.Samonov64, le divizează conform acestui criteriu în grupuri care practică furturi,
speculă, mita, acţiuni criminale de intermediere, contrabandă, mafie, huliganism, evidenţiind în calitate de
formaţiune aparte grupul criminal din cadrul penitenciar.
Dacă vom utiliza în calitate de criteriu de clasificare caracteristicile cantitativ-calitative ale
grupurilor criminale în cumul cu tipul activităţii pe care acestea o îndeplinesc, vom obţine o tipologie mai
optimală din punct de vedere al psihologiei juridice.
Aşa deci, utilizînd aceste criterii putem distinge:
1. Grupuri situative. Deţinînd un scop criminal şi fiind orientate spre săvîrşirea unei infracţiuni,
aceste grupuri sînt de fapt slab organizate, este lipsă, sau abia se conturează structura ierarhică a status-urilor,
divizarea rolurilor şi, respectiv, a funcţiilor. Activitatea acestor grupuri decurge în lipsa unui plan sau după
unul întocmit pe loc. Frecvent asemenea grup nu are un lider, sau funcţiile lui le prea liderul formaţiunii cu
caracter neutru. Grupul poate activa o singură dată, epizodic, sau constant, trecînd la treapta următoare de
dezvoltare.
2. Grupuri criminale organizate. Posedă o experienţă criminală.
Acţiunile sînt plănuite din timp în comun, sau de către conducători, rolurile, şi respectiv funcţiile,
sînt împărţite între membrii grupului. Grupul practică o activitate criminală stabilă într-un anumit domeniu,
deţine un fond material (bănesc), împarte veniturile provenite din crimă membrilor lui conform aportului.
Are o structură ierarhică relativ stabilă, care în cele mai frecvente cazuri s-a conturat încă pînă la momentul
comiterii primei crime, împărtăşeşte norme şi reguli comune, regurge la sancţiuni în caz de nerespectare a
acestora.
3. Organizaţii criminale. Practică o activitate criminală de amploare şi cu un grad sporit de
periculozitate socială, care, nu numai că este de durată, dar posedă şi capacitatea de regenerare şn caz de
eşec. În grup este strict stabilită o ierarhie a status-urilor, împărţite rolurile şi funcţiile. Activitatea
organizaţiei criminale este reglată strict, respectarea normelor şi regulilor este controlată de către lider, sau
organizatori. Motivele, interesele, scopurile comune oferă grupului caracteristicile unei formaţiuni cu
caracter unitar.
V. Vasil’ev65 la fel distinge trei nivele ale criminalităţii în grup, pe care le vom caracteriza în
continuare:
1. Nivelul inferior. Sunt grupuri cu o structură slab definită, componenţa lor adesea
schimbîndu-se. Se specializează în anumite tipuri de activităţi criminale: viol, hoţii, tîlhării, operaţii cu
valută, realizarea substanţelor drogante etc. Împărţirea rolurilor şi, respectiv, a funcţiilor, sau se face pe loc,
sau, în cazul unei organizări mai superioare - din timp şi cu recrutarea unor forţe din exterior: cumpărători şi
realizatori ai obiectelor furate, informatori.
2. Nivelul mediu. Grupuri cu o structură determinată, cu conducători permanenţi, uneori chiar
ocupînd un post de stat. Activitatea criminală a acestora poate fi de diverse tipuri: sustragerea de bani, crime
economice, spargeri etc. Membrii acestor grupuri trec o pregătire specială, sînt “profesionişti” într-un anumit
domeniu.
63
Васильев‚ В.Л., op. cit., p. 359.
64
Ibidem.
65
Idem, p. 361-367.
34
3. Nivelul superior. Grupuri organizate avînd structura similară a celei a unui sindicat.
Întrunesc profesionali în activitatea criminală. Posedă o ierarhie strictă şi stabilă a status-urilor şi rolurilor,
funcţiile sînt determinate, acţiunile planificate. Utilizează mijloace tehnice moderne, posedă spaţiu pentru
întrunirile criminale, nu arareori - pentru activitatea de bază (falsificare, fabricare etc). În grup este instaurată
o disciplină de fier, menţinută prin control permanent şi aplicarea de sancţiuni. Activitatea este conspirativă,
utilizînduse diverse strategii în acest scop în funcţie de politica de combatere a criminalităţii promovată de
stat. Întrunesc în structura sa mai multe grupuri cu activitate multiplă, cu conducere la nivel primar, dar şi
centralizare strictă. Cooptează lucrători ai aparatelor de stat, utilizînd în acest scop diverse metode - de la
mituire pînă la constrîngere prin şantaj. Posedă teritoriul său strict determinat, sfera de influenţă, iar în
ultimii ani - menţin legături criminale nu doar cu alte grupuri criminale din spaţiul unui singur stat, dar şi la
nivel internaţional.
Acest ultim nivel este definit în Codul Penal cu noţiunea de organizaţie criminală. Iată cum
ilustrează structura contemporană a criminalităţii organizate autorii cărţii citate mai sus:
Organizaţia criminală este complexă, avînd forma unui sindicat, în structura căruia intră grupuri de
informare, de cercetare şi structurile criminale. Fiecare grup criminal este alcătuit la rîndul lui din grupuri
subordonate, conduse de lideri, care au la dispoziţie detaşamente ce asigură securitatea, agenţi şi detaşamente
încadrate direct în “producţia” criminală. În fiecare detaşament sînt pînă la cincizeci de membri. Liderii
organizaţiei criminale realizează contacte directe cu persoanele corupte din organele de drept, de
administrare a statului, cu politicieni, conducerea băncilor, a firmelor şi organizaţiilor comerciale.
4. Cauzele criminalităţii în grup şi organizate
Pot fi menţionate mai multe cauze. Grupîndu-le în categorii putem vorbi despre cauzele:
 cu caracter social-economic - în condiţiile unei economii totalitare socialiste: lipsa unei
evidenţe stricte, centralizarea puterii economice, erori administrative în selectarea şi promovarea cadrelor,
dezvoltarea sectorului tenebru în economie etc; în condiţiile actuale: lipsa unui control strict în conformitate
cu legislaţia a activităţii structurilor economice comerciale, private, existenţa unor goluri legislative, care
permit dezvoltarea economiei tenebre, infiltrarea în aceasta a elementului criminal, diferenţierea vădită
materială, neîncadrarea în cîmpul muncii a unui procent sporit al populaţiei etc;
 cu caracter politic şi de drept - instabilitatea politică, promovarea de unele grupări a unor idei
cu caracter discriminatoriu, lipsa unui instrument statal de control al respectării legislaţiei în vigoare şi chiar
insuficienţa aparatului legislativ, competenţa profesională joasă a multor specialişti din domeniul
jurisprudenţei, asigurarea insuficientă cu mijloace tehnice (transport, armament) şi cu tehnici (metode
strategice şi tactice, consultanţi calificaţi) a organelor a căror menire e lupta cu criminalitatea organizată,
remunerarea joasă a lucrătorilor din poliţie, anchetă, iar în rezultat - plecarea celor mai buni specialişti în
structurile comerciale, private, corupţia unor funcţionari de stat, etc;
 cu caracter psihologic - manifestările agresive înăscute sau învăţate, violenţa de diverse
forme, motivaţia greşită, acordul cu valorile şi normele cu caracter antisocial, tendinţa de a-şi asigura o
bunăstare fără un aport cu caracter social pozitiv, dorinţa de afirmare a unui statut înalt prin intermediul a
diferitor mijloace nelegale etc., cu configuraţie psiho-socială - împărtăşirea aceloraşi interese criminale,
necesitatea unirii în scopul realizării unei activităţi criminale complexe, convingeri, interese şi orientări
antisociale comune.
1. Definiţie şi caracteristici ale grupului criminal.
2. Structura psihologică şi funcţională a grupului criminal.
3. Grupul criminal situativ: particularităţi psihologice şi sociale.
4. Grupul criminal organizat: caracteristici psihologice şi funcţionale.
5. Psihologia organizaţiei criminale.
6. Psihologia “mulţimii criminale”.
7. Cauzele criminalităţii în grup şi organizate.
35
Capitolul V. Psihologia delincvenţei juvenile
“Adolescenţa nu este prin natura şi factorii ei constituenţi o perioadă de criză,

o verigă ingrată sau o contestaţie, dar, în lipsa unor influenţe educative pozitive,
favorabile (valorizate social), ea ar putea deveni o astfel de perioadă
sau o astfel de vîrstă.
P. Golu, M. Zlate, E. Verza, Psihologia copilului, 1994”.
1. Cercetări teoretice şi practice ale particularităţilor de vîrstă ale minorilor şi ale delincvenţei
juvenile
Termenul “delincvenţă juvenilă”, intrat în uz în ultimile decenii, provine de la cel francez -
“delinquance juvenile”, desemnînd devierile de la norma socială şi penală, săvîrşite de minorii pînă la 18 ani
şi sancţionate juridic. De fapt în franceză noţiunea “delincvenţă” se referă la “ansamblul de infracţiuni
comise într-un anumit timp şi spaţiu”, fiind utilizat de rînd cu cel de “criminalitate”66. În psihologia din
spaţiul românesc el a fost preluat de rînd cu cea de a doua parte, “juvenilă”, folosit într-un sens restrîns67.
Pare-se că această decizie are menirea de a face o diferenţere distinctă între infracţiunea comisă de adulţi şi
minori. Oricum, este o intenţie nobilă şi cu menirea de umanizare a tratării juridice a vinovăţiei minorilor.
În conformitate cu legislaţia penală în vigoare pentru Republica Moldova în cadrul categoriei largi
de minori pot fi diferenţiate cîteva subcategorii:
 pînă la vîrsta de 14 ani - minori care nu poartă responsabilitatate penală, chiar dacă comit
infracţiuni;
 între 14 şi 16 ani - responsabilitatea juridică este limitată, prevăsută doar pentru o categorie
anumită de infracţiuni - omor, vătămare intenţionată a integrităţii corporale, viol, jaf, sustrageri în proporţii
deosebit de mari din avutul proprietarului, de arme, muniţii sau substanţe explozive, de substanţe narcotice,
acte ce pot duce la deraierea unui tren, acte grave de huliganism, numai dacă se stabileşte discernămîntul de
către expertiza judiciară medico-legală, psihiatrică şi psihologică;
 între 16 şi 18 ani - răspund în faţa legii, avînd discernămînt, dar în cazul unor infracţiuni care nu
prezintă pericol social însemnat pedeapsa penală poate să nu fie aplicată.
Delincvenţa juvenilă nu este un fenomen nou. Însă infracţiunile comise de minori pînă la sfîrşitul
secolului XIX nu erau sancţionate diferenţiat, sau nu erau întotdeauna considerate ilegale. Mai mult ca atît,
instanţele speciale pentru minori au apărut doar în secolul XX.
În conformitate cu opiniile mai multor autori, delincvenţa juvenilă este alimentată de un şir de
factori: interni, individuali şi externi, sociali. La prima categorie se referă particularităţile şi structura neuro-
psihică, determinate de vîrsta adolescenţei - acea perioadă pe care unii dintre cercetători, dorind să-i
aprecieze dificultatea şi caracterul de criză, o numesc “vîrstă a omarului”68 - acţiunile afective puternice de
moment, cum ar fi frustrarea sau stresul; actualizarea accentuărilor de caracter; particularităţile psiho-
comunicative, mai ales acele, care s-au format sub impactul grupului de referinţă. În cea de a doua: factorii
socio-culturali, economici, socio-afectivi, educaţionali.
Criza adolescenţei contribuie la “restructurarea, reorientarea favorizantă” şi “adoptarea de itinerar”69,
ea intensifică tendinţele de autocunoaştere, identificare şi afirmare70 - procese conturate în dezvoltarea
anterioară a personalităţii. Adolescenţii manifestă un interes sporit pentru fenomenul social71; fiind conştienţi
de lacunele pe care le au în cunoaşterea acestuia ei se angajează cu o curiozitate excesivă în perceperea şi
evaluarea ambianţei. Spre deosebire de puberi, adolescenţii nu se mulţumesc cu o privire de ansamblu, cu
66
Grand dictionnaire de la psychologie. Paris: Larousse, 1997, p. 195.
67
68
Dolto, F. Paroles pour adolescents ou le complexe du homard. Paris: P.U.F., 1989. 260 p.
69
Tap, P. La societe Pygmalion. Paris: Dunot, 1988, p.45.
70
Cosmovici, A., Caluschi, M. Adolescentul şi timpul său liber. Iaşi: Ed. Junimea, 1985, p.47-51.
71
Neculau, A. Grupul de adolescenţi. Bucureşti: Ed.Didactică şi Pedagogică, 1977. 380 p.
36
percepţia aparenţelor vădite. Nevoia imperioasă de a reflecta, a medita, a înţelege, suscită nu numai contactul
cu patrimoniul grupului de referinţă - cu reprezentările sociale -, dar şi autonomia cunoaşterii, iar de aici şi a
aprecierilor. Cercetătorii afirmă, că adolescenţii, încercînd să se smulgă din mediul familial, să se elibereze
de influenţa celor maturi, tind spre independenţa gîndirii, doresc să modifice sistemul de reprezentări
comune, să anihileze acţiunea imaginilor parentale. De aici rezultă o modificare a reprezentărilor acumulate
în perioada precedentă, iar în cazul cînd forţa acestora este destul de mare, o evitare a utilizării lor. Totuşi,
adolescenţii nu se pot rupe definitiv de la comunitatea membri ai cărei sunt, transpunîndu-şi necesităţile,
tendinţele şi, totodată, aprecierile, opiniile, în termeni oferiţi de aceasta.
Dinamismull, curiozitatea, tendinţa spre afirmare, spre apropiere de lumea celor adulţi îi face pe
adolescenţi să afirme un şir de valori şi norme, pe care ei le consideră atribute ale independenţei şi
maturităţii. Acestea se transformă în stereotipuri comportamentale, caracteristice acestei vîrste, dar pot
căpăta şi caracter de manifestări asociale şi chiar antisociale, atunci cînd nu sînt asugurate condiţiile optimal
necesare educaţionale, pe care trebuie să le ofere micromediul social - familia, grupul şcolar, sau
comunitatea în general. Analizînd opiniile cercetătorului rus M.I.Enikeev ţin să evidenţiez următoarele
tendiinţe comportamentale ale adolescenţilor:
 reacţia de opoziţie faţă de cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din partea adulţilor, sau invers,
de interdicţiile abuzive, care poate provoca o stare de înstrăinare, tendinţa de a părăsi casa, vagabondaj, iar
uneori chiar un comportament antisocial;
 reacţia de imitare a unei persoane concrete, sau a unui erou dintr-o anumită operă, chiar a
unei imagini personale sau implantate de grupul de referinţă, lucru care duce la influenţa unor minori sau
adulţi cu comportament antisocial asupra grupurilor de minori;
 reacţia de negare a modelului propus de adulţi;
 reacţia de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu;
 reacţia de hipercompensare, de afirmare într-un domeniu extrem de dificil;
 reacţia de emancipare, de eliberare de standardele, impuse de adulţi, într-o formă radicală
manifestîndu-se în negarea valorilor şi a normelor cu caracter social;
 reacţia de aderare la grup, cu deosebire la cel al semenilor;
 reacţia de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea unei subculturi specifice
a adolescenţilor.
Există mai multe teorii psihologice, care încearcă să determină importanţa acestor factori. Spre
exemplu, un şir de autori pun accent pe factorul familial, susţinînd că familiile dezorganizate, marcate prin
decesul unui părinte, divorţ sau abandon, corupte, alcoolizate sînt neapărat criminogene, ducînd la conduită
delincventă a minorului. Această concluzie este ilustrată şi de rezultate statistice - circa 80% din delincvenţi
provin din familii dezorganizate sau incomplete. Nu se poate, însă, ajunge la aşa concluzie, deoarece frecvent
în asemenea familii sînt minori cu conduite social-adecvate. Altă teorie insistă asupra condiţiilor economice,
materiale, atît din cadrul microgrupului familial, cît şi cu caracter general social. Cu toate că acestea îşi lasă
amprenta asupra profilului psiho-comportamental al minorilor, la fel nu putem decide cu fermitate asupra
caracterului general distructiv al asigurării materiale a adolescenţilor. Realitatea demonstrează că
delincvenţiii pot proveni şi din familii bine asigurate, sau din cele care reuşesc să le ofere condiţii materiale
decente. E greşită şi teoria, care susţine că delincvenţa juvenilă este un rezultat al acţiunii mass-media, mai
alea a filmelor şi programelor televizate cu caracter detectiv. Se pune accent, astfel, pe tendinţa minorilor de
a imita un comportament considerat matur, curajos, pe asimilarea de către aceştia a unor modele marcate prin
violenţă. Totuşi, majoritatea minorilor consumă aceste produse, dar comit fapte antisociale doar unii dintre
ei. De aceea considerăm ca fiind greşită părerea despre predominanţa unor anumiţi factori, aderînd la opinia
că se prezintă optimală examinarea tuturor influenţelor perturbatorii şi analizarea lor amplă, ţinîndu-se cont
de particularităţile individual-psihologice ale fiecărui minor.
Adultul, frecvent uitînd de problemele cu care s-a confruntat la vîrsta dificilă de 14-16 ani,
asumîndu-şi rolul social de părinte, educator, lucrător în organele de drept cu menirea de a realiza profilaxia
delincvenţei juvenile, lasă fără de atenţie diferenţele dintre reprezentanţii populaţiei mature şi cei ce abia bat
în pragul unei vieţi independente, marcate de responsabilitate personală, de conştiinţa propriilor acţiuni şi de
37
capacitatea de a le organiza, prevedea rezultatele, dirija. În aparenţă adolescentul se prezintă a fi un individ
pe deplin format - frecvent avînd o statură mai înaltă decît a părinţilor, capacităţi intelectuale dezvoltate,
anumite abilităţi socio-comunicative. De fapt, între adolescent şi adult există mai multe deosebiri, cele mai
importante fiind următoarele:
1. Deşi la această vîrstă sporeşte dezvoltarea intelectuală, adolescentul nu este încă suficient de
raţional şi capabil să-şi conştientizeze şi să-şi controleze acţiunile, precum adultul, posedînd capacităţi reduse
de evaluare adecvată a propriilor comportamente şi acţiuni.
2. Adolescenţii nu sînt pe deplin maturizaţi moral, emoţional, volitiv, nu deţin experienţa necesară de
viaţă şi sentimentul responsabilităţii de acţiunile proprii.
3. Sînt atraşi de grup, iar grupurile de adolescenţi sînt unite, coezive, exercitînd o puternică influenţă
asupra membrilor, promovînd valorile şi normele proprii.
4. Sînt mai reflexivi, impulsivi, dominaţi de sentimentul necesităţii afirmării în grupul de referinţă,
negînd valorile adulţilor.
Fiziologic adolescenţii nu sînt pe deplin formaţi, schimbările radicale, mai ales maturizarea sexuală,
determină un interes sporit faţă de aceste probleme.
În condiţii optimale de dezvoltare aceste particularităţi nu se răsfrîng negativ asupra
comportamentului adolescenţilor, dar sub influenţa unui şir de factori negativi, ele pot servi drept catalizator,
orientîndu-l pe adolescent spre delincvenţă.
Cei care s-au preocupat de cercetarea delincvenţei juvenile au ajuns la evidenţierea unui “profil
psihologic” al minorului cu comportament deviant: înclinaţie spre agresivitate, de rînd cu ostilitatea faţă de
normele împărtăşite de societate; insabilitatea afectivă; inadaptarea socială; sentimentul de incertitudine;
duplicitate a comportamentului de rînd cu discordanţa dintre acţiuni; dezechilibru.
Soţii Sheldon şi Eleanor Gluck, studiind două loturi de minori (delincvenţi şi nedelincvenţi) au
evidenţiat următoarele deosebiri:
 delincvenţii sînt din punct de vedere temperamental mai energici, impulsivi, extravertiţi,
agresivi, distructivi, adesea chiar sadici;
 au o constituţie cu precădere mezomorfică (atletică);
 tind spre exprimări directe, nu împărtăşesc valorile şi normele sociale;
 provin mai mult din familii instabile, neafective, lipsite de ţinută morală etc.
Pot fi numite un şir de cauze, legate de conştiinţa minorilor, care duc la delincvenţă:
 autoevaluare neadecvată: subevaluare, ce duce la diminuarea sentimentului de sine, a
necesităţii de perfecţionare, autoafirmare, dorinţă de a fi dominat, participare supusă la acţiunile colectie; sau
invers - autoevaluare sporită, sentiment de supetrioritate, tendinţă de a domina, de a supune propriei voinţe
grupul;
 diminuarea principiului umanismului în structura personalităţii; indiferenţă faţă de oameni,
interesele şi trebuinţele lor, atenţie sporită faţă de propria persoană, lucruri care pot duce la comportament
agresiv, violent, chiar sadic;
 instituirea unor principii neadecvate în raport cu bunăstarea materială, motivaţie care duce la
atentarea la proprietatea străină; atitudinea sceptică faţă de învăţătură, muncă, căpătarea unei profesii;
 lipsa imunităţii în raport cu influenţele negative, incapacitatea sau lipsa de dorinţă în
confruntarea acestor influenţe, socializarea incompletă.
Delincvenţii juvenili, la fel precum infractorii adulţi, pot fi clasificaţi în funcţie de o serie de criterii
(N. Mitrofan):
1. prezenţa sau absenţa intenţiei: acte delincvente spontan-intenţionate; acte premeditate; acte
neintenţionate;
2. în funcţie de numărul de infracţiuni comise: recidivişti şi nerecidivişti;
3. în funcţie de gradul de normativitatea psihică; normali şi anormali;
4. în funcţie de gradul de responsabilitate: responsabili deplin; parţial responsabili - intoxicaţie,
dezorganizare psihică etc; iresponsabili;
5. în funcţie de motivaţie: orientaţi spre atingerea unor scopuri cu conţinut antisocial.
38
Problema diminuării influenţei factorilor negativi asupra comportamentului minorilor este complexă
şi dificilă, cere implicarea specialiştilor din domeniul dreptului, a pedagogilor şi psihologilor. La momentul
actual în acest domeniu se întreprind acţiuni evident insuficiente. Nu cunosc exemple, cînd în activitatea de
profilaxie a delincvenţei juvenile, pe care o duc inspectoratele şi comisiile pentru minori, ar fi implicaţi
specialişti-psihologi, care ar stabili corect cauzele comportamentului deviant, ar determina şi ar întreprinde
activităţi complexe de corectare: prin sugestie, modificare a intereselor şi motivaţiei, educare a capacităţii de
apreciere a trebuinţelor etc. Acest domeniu rămîne în afara cercetării teoretice, atît psihologice, cît şi
pedagogice. Are loc elaborarea codurilor penal şi de procedură penală, care ar putea să prevadă acţiuni
competente şi eficiente în domeniul profilaxiei şi corectării comportamentului delincvent al minorilor. Dar şi
în această activitate nu sînt implicaţi specialiştii pedagogi şi psihologi.
Necesitatea de viziuni noi asupra acestei probleme e vădită. Dacă ea ne va scăpa astăzi din atenţie,
mîine vom căpăta o generaţie tînără de infractori - oameni care şi-au ratat viitorul nu numai din propria vină,
ci din cauza indiferenţei sociale generale, precum şi a celor, care sînt chemaţi să le faciliteze integrarea în
ambianţa socială, marcată actualmente de procese perturbatorii.
2. Factori, implicaţi în determinarea comportamentului delincvent al minorilor
După cum s-a menţionat mai sus, factorii, care determină delincvenţa juvenilă, pot fi împărţiţi în
interni, individuali şi externi, sociali.
1. Factorii neuro-psihici. Adolescenţa şi tinereţea timpurie este o vîrstă de trecere, atît din punct de
vedere biologic, cît şi social. De aceea această perioadă este marcată de conflicte interne şi externe,
disproporţionalitate în dezvoltare. Dintre cele mai dificile probleme pot fi diferenţiate procesul maturizării
intensive, mai ales în plan sexual care se răsfrînge asupra înfăţişării exterioare şi stării fiziologice. În unele
cazuri aceasta duce la disproporţionalitate somatică, care provoacă neplăceri adolescenţilor, dificultăţi în
comunicarea cu mediul semenilor. În altele, şi mai complicate, la stări bolnăvicioase: tulburării ale ritmului
cardiac, tensiunii arteriale, dureri de cap etc. Dar cea mai dificilă stare rezultă din accelerarea dezvoltării
sexuale, care provoacă afectivitate neadecvată, reactivitatea, dezechilibru emoţional, alte manifestări, care
duc la conflict latent sau manifestat cu ambianţa.
Nicolae Mitrofan relatează în calitate de factori neuro-psihici şi disfuncţiile cerebrale, deficienţele
intelectuale. Bazîndu-se pe un şir de cercetări ale traseelor bioelectrice, efectuate în Japonia, Franţa,
România, autorul propune în calitate de recomandări dispenserizarea subiecţilor, aplicarea unui tratament
adecvat, efectuarea altor examinări; endocrinologice, medicale, sociale. La fel distinge în calitate de factor
important dezvoltarea psiho-intelectuală, cu toate că faptele antisociale sînt comise în mai mare măsură de
minorii cu un nivel normal sau chiar superior al QI.
O importanţă mai mare o are dezvoltarea afectivă, insuficienţa căreia poate provoca instabilitate
emoţională, evaluări neadecvate ale sinelui şi mediului ambiant, imaturitate sentimentală, precum şi
tulburările caracteriale, rezultat al cărora este controlul insuficient al comportamentului, opoziţia şi negarea
normativităţii sociale, egocentrismul, agresivitatea, deformări ale trebuinţelor, dorinţa unor graţieri fără
depunerea de efort adecvat.
2. În psihologia juridică rolului familiei în formarea socială a minorului i se acordă un loc
important. Pare-se, dintre factorii sociali, care pot perturba dezvoltarea armonioasă a adolescentului, acesta
este cel mai puternic. Iată de ce am recurs la analiza rolului familiei în socializarea adolescentului. Procesul
socializării - al incorporării valorilor şi normelor sociale, transformării lor în modele de comportament -
începe odată cu apariţia copilului. Fireşte că majoritatea părinţilor îşi iubesc copiii, dar nu toate familiile sînt
în stare să contribuie la formarea unei personalităţi pozitive. Cele mai tipice erori în strategiile educaţionale,
practicate în familie, sînt următoarele:
 lipsa de atenţie şi control asupra dezvoltării copilului;
 controlul abuziv, hipertutelarea, lipsirea copilului de iniţiativă şi libertate a decizilor;
 promovarea unor acţiuni contradictorii, într-o formă mai manifestată
 opozante, de către părinţi;
 exemplul negativ al părinţilor.
39
Cauzele acestor erori: nivelul jos de padagogizare a părinţilor, lipsa lor de experienţă, criza socială,
care a dus la dezechilibrul spiritual al familiei, anihilarea valorilor vechi şi neacceptarea altor noi, relaţiile
defavorabile dintre părinţi etc. Pot fi distinse cîteva tipuri de familii, climatul educaţional al cărora este
evident nefavorabil.
În funcţie de caracterul relaţiilor intraconjugale şi intrafamiliale:
 familiile conflictuale, în care conflictele intraconjugale şi intrafamiliale capătă valenţe
dezorganizatorii. În asemenea familii raporturile dintre părinţi şi copii sînt caracterizate sau de hipertutelare,
înăbuşire a iniţiativei, severitate, uneori chiar violenţă şi agresivitate, acţiuni contradictorii ale părinţilor,
nervozitate, sau de lipsă de atenţie faţă de problemele şi aşteptările adolescenţilor. Copiii din asemenea
familii sînt apatici sau hiperactivi, ajungînd pînă la manifestări agresive, sugestibili, nesinceri, atraşi de
stradă şi grupul de semeni, nervoşi, instabili din punct de vedere emoţional şi comportamental. Ei fug
frecvent de acasă, pot lesne adera la grupuri cu o orientare antisocială, sînt imaturi social. Cazurile date se
complică, atunci cînd dezechilibrul familiar mai este afectat de alcoolismul unui sau al ambilor părinţi;
 familii hiperpermisive, caracterizate prin protejare excesivă, menajare exagerată, alintare,
îndeplinire a tuturor dorinţelor şi capriciilor copilului, lipsirea lui de obligaţii, chiar minore, climat, care duce
la dezvoltarea unei personalităţi egocentrice, neechilibrate, incapabile de a-şi evalua adecvat posibilităţile,
înclinată spre satisfacerea tuturor dorinţelor fără de un efort personal.
În funcţie de moralitatea familiei:
 familiile dezorganizate, caracterizate prin conduite deviante, sau destrămate, incomplete.
Este familia care-şi pierde integritatea, sau în care părinţii trăiesc împreună, realizînd o intercomunicare
minimală. În asemenea familii e lipsă autoritatea părinţilor, care duce la tulburări afective şi
comportamentale ale copiilor, brutalitate, agresivitate, înstrăinare, insuficianţă afectivă etc;
 familii amorale, în care sînt afectate nu doar relaţiile, ci întreg modul de viaţă, sînt negate şi
încălcate normele sociale şi chiar de drept, părinţii sau neimplicîndu-se total în viaţa copilului, sau tratîndu-l
cu brutalitate, amoral, maltratîndu-l, impunîndu-l să cerşească, să fure, în unele cazuri agresîndu-l sexual,
chiar recurgînd la incest. Copiii din asemenea familii devin sceptici, agresivi, manifestă alte forme de
comportament neadecvat.
În funcţie de capacităţile pedagogice ale părinţilor - familia cu un nivel jos al cunoştinţelor
pedagogice şi posibilităţilor de influenţă educaţională a copiilor, în care în cele mai multe cazuri se ascunde
un conflict latent, în aparenţă familia prezentîndu-se ca favorabilă.
În cazul cînd minorul nu găseşte afecţiune şi înţelegere în familie, el încearcă să caute alt grup de
referinţă. Fireşte că majoritatea adolescenţilor sînt atraşi de grupul semenilor, preferă să se afirme în cercul
prietenilor, împărtăşesc nevoia de comunicare cu aceştia. Atunci cînd familia exercită o influenţă pozitivă
asupra minorului, îi cunoaşte interesele şi aspiraţiile, îi ajută să se orienteze în cadrul dificil al relaţiilor
sociale, adolescentul este mai puţin ameninţat de pericolul aderării la un grup cu caracter antisocial. Cînd
influenţa, iar odată cu aceasta şi autoritatea părinţilor, lipseşte, minorul poate lesne să piardă orientarea,
devenind membru al unui grup de semeni care practică activităţi antisociale, iar uneori - condus de persoane
adulte cu trecut criminal, care-i orientează spre acţiuni infracţionale.
Datele practice confirmă reflecţiile cercetătorilor asupra structurii motivaţionale a comportamentului
delincvent al minorilor. V.L.Vasil’ev, analizînd aceste motive le categorizează în următorul mod:
 motive generate de particularităţile de personalitate ale minorului, atitudinea agresivă faţă de
ambianţa sociale, autoidentificarea negativă, lipsa controlului social, mai frecvent caracteristice indivizilor,
care duc un mod de viaţă parazitar, recurg la vagabondaj;
 motive cu caracter de compensare sau chiar hipercompensare, care apar în rezultatul
complexului inferiorităţii, nerealizării minorului, ducînd la acţiuni provocatoare, de afirmare în mod
antisocial, agresivitate, violenţă;
 motive provocate de traumele psihice suportate în copilărie: de insultă, tratare crudă, care-şi
lasă amprenta asupra structurii afective a minorului, provocînd forme adecvate de comportament;
 motive patologice, care nu exclud responsabilitatea de acţiunile delincvente.
Sînt categorii de motive care generează orientări antisociale, trebuinţe neadecvate.
40
Într-un mod original tratează influenţa familiei asupra comportamentului minorului cercetătorul C.
Păunescu72, divizînd-o în două componente: maternitatea şi paternitatea. Maternitatea disfuncţională afectiv-
socială, consideră C. Păunescu, este cauza inadaptării sociale şi a dezechilibrului neuropsihic al copilului. În
cadrul ei el distinge:
 maternitatea ca o consecinţă a unui debut sexual întîmplător şi timpuriu, capabilă să producă
la copil imaturitate afectivă şi frustrare, creînd condiţii de dezvoltare a personalităţii de o gravitate maximă,
constituind “nucleul de bază al dezorientării morale şi decizionale”;
 maternitatea ca o consecinţă a unui viol, marcată de opoziţa mamei faţă de copil încă în
timpul sarcinii, de tendinţa ei incconştientă sau manifestă de abandonare, care se realizează mai apoi în
neglijare, agresiune şi alte manifestări conflictuale ce duc la constituirea unei personalităţi care devalorizează
modelul matern şi se autodevalorizează, la rîndul ei;
 maternitatea nedorită, ducînd la perceperea copilului ca pe o povară, modelînd o
personalitate imatură afectiv, cu un prag jos de toleranţă.
Paternitatea se afirmă în viaţa copilului ca imagine a protecţei familiei, implicările tatălui influenţînd
starea afectiv-morală. Aceste intervenţii pot lua forme nedorite: abandon, nonintervenţie, intervenţie de tip
autoritar, de hiperautoritate, generînd personalităţi cu înclinări spre devianţă.
3. Deşi am recurs la o analiză sumară a rolului grupului de semeni în orientarea
comportamentului minorilor, ţinem să subliniem importanţa acestui factor. Minorii sînt într-un anumit fel
“captivi” ai relaţiilor grupale. Anume grupul este mediul, în care ei se pot afirma, se pot identifica, de la care
iau modelele şi valorile plauzibile. Totodată, grupurile de minori pot deveni un mediu de promovare a unor
valori antisociale, atît în virtutea incompetenţei membrilor lor, cît şi din cauza pătrunderii, infiltrării în
acestea a unor persoane cu intenţii sau chiar trecul criminal.
4. Alt factor important este şcoala. La momentul actual, prin întreaga atmosferă, caracterul
programelor şi metodelor şcolare, starea de criză, care a afectat considerabil calitatea instruirii şi a educaţiei,
şcoala nu contribuie la dezvoltarea unei personalităţi active, creative. Unii autori indică şi la alte carenţe
negative ale şcolii: feminizarea colectivelor pedagogice, procentomania, diminuarea rolului cunoştinţelor şi
chiar apariţia unei imagini neadecvate a omului care cunoaşte, lipsa de diferenţiere a cerinţelor şi metodelor,
slăbirea relaţiilor dintre şcoală şi familie. Aceste momente negative sînt agravate şi de starea de criză, prin
care trece societatea actuală: de diferenţiere materială şi socială, sărăcie, abandon faţă de problemele
copilăriei, şomaj etc.
3. Tipuri şi forme ale delincvenţei juvenile.
Structura delincvenţei juvenile are particularităţile sale. Actualmente, sub influenţa stării de criză
socială, diferenţierii materiale vădite, a contradicţiilor dintre cerinţele sporite şi posibilitatea de satisfacere a
lor delincvenţa juvenilă se caracterizează prin creşterea ponderii crimelor cu caracter material şi, totodată,
prin acte de violenţă, mai frecvent comise în grup. Grupurile de minori comit jafuri, furturi, acte de
huliganism. Maturizarea sexuală de rînd cu insuficienţa de cunoştinţe sociale, lipsa unei conştiinţe de drept
şi chiar incompetenţa în problemele raportului dintre sexe duce la comiterea actelor de viol.
Cercetările actelor de viol au demonstrat, că mai frecvent manifestă un comportament neadecvat
minorii din familiile amorale sau conflictuale, comiterea infracţiunii este generată atît de incompetenţa şi
lipsa de experienţă a violatorului şi victimei, cît şi de imposibilitatea lor de a-şi aprecia adecvat
comportamentului şi a realiza conştient o dirijare a acţiunilor.
În funcţie de caracterul comportamentului şi raportul acestuia cu normativitatea socială şi juridică
putem distinge mai multe categorii de minori, cu comportament deviant.
Minorii cu comportament asocial, afectaţi de diverse vicii (alcoolosm, narcomanie, toxicomanie),
frecvent neşcolarizaţi sau nangajaţi în cîmpul muncii, lipsiţi de posibilitatea, iar uneori şi de dorinţa de
autorealizare, autoafirmare, atraşi de grup, cu tendinţe de a fi dominaţi, sau a domina. Cercetarea stării
psihice a acestor minori a stabilit afectarea lor de stări de frontieră - accentuări de caracter (mai frecvent
hipertimie), nevroze, frustrare, infantilism, desvoltare psihică întîrziată.
72
Păunescu, C. Agresiitatea şi condiţia umană. Bucureşti: Ed. Tehnică, 1994, p. 124-130.
41
Minorii cu comportament delincvent, caracterizaţi prin comportament influenţat de diverse devieri
de la normalitatea psihică, accentuări de tip schizoidal, hipertimic, epileptoidal, conformism sau agresivitate,
tendinţe spre violenţă, chiar sadism, maturizare sexuală precoce. Se caracterizează prin socializare afectuoasă
sau chiar inadaptare socială, abateri grave de la sistemul valoric-normativ al societăţii, psihopatii, nevroze,
oligofrenii. Mai frecvent aceste stări de frontieră sînt un produs al ambianţei, în care s-a format
personalitatea minorului, cu precădere al climatului familial nefavorabil.
În cele mai frecvente cazuri minorii comit infracţiuni în grup. Grupurile de adolescenţi şi minori pot
fi şi social-neutre, dar în condiţiile influenţei unor factori negativi pot căpăta un caracter antisocial. Cele mai
frecvente infracţiuni, comise în grup: jaf, banditism, huliganism, viol etc.
Grupurile delincvente de minori pot fi de diverse tipuri:
 grupul situativ - implicat într-o acţiune delincventă în virtutea unor circumstanţe
criminogene, căror adolescenţii nu li se pot opune;
 grupul agresiv - cu o ierarhie cît de cît stabilită a statusurilor, dominaţie strictă, orientat spre
comiterea infracţiunilor.
În lucrarea cu caracter monografic, citată mai sus, este oferită o scurtă trecere în revistă a grupurilor
de minori delincvenţi, autorul numindu-le bande73. Purtînd nume diverse - “beatnicks”, “hippies” în SUA,
“teddy boys”, “mods”, “rockers” în Anglia, “vitelloni” în Italia, “nozum”, “provos” în Olanda, “blusons
noirs”, “yeyes” în Franţa, “halbstarke” la Hamburg, “andercuper” la Copenhaga, “tayo-zocu” în Japonia,
“liubera”, “majory” în Rusia - sînt o formă de manifestare a agresivităţii colective îndreptată împotriva lumii
restricţiilor şi convenţiilor impuse de către cadrul social, pe care ei îl văd prin prisma lumii celor adulţi.
4.Particularităţile psihologice ale cercetării juridice a infracţiunii comise de minori
Cercetarea juridică a infracţiunilor comise de minori trebuie să pornească de la stabilirea trăsăturilor
de personalitate:
 a factorilor genetico-biologici: acţiuniea negativă a alcoolismului părinţilor, predispoziţia
către unele patologii psihice, generată de afectarea sănătăţii psihice a unuia din părinţi etc;
 a ambianţei sociale, în care s-a format minorul: starea familiei, statutul social-economic al
părinţilor, particularităţile educaţiei în familie, relaţiile cu şcoala, cu anumiţi pedagogi (posibilele conflicte),
raporturile minorului cu colectivul clasei, orientările lui valoric-normative, statutul în grupul de referinţă etc;
 a calităţilor psiho-morale: a temperamentului, caracterului, orientărilor, autoaprecierii;
manifestării particularităţilor proceselor psihice cognitiv-logice etc;
 a nivelului dezvoltării conştiinţei de drept.
Studiul detaliat al familiei prevede:
 stabilirea componenţei familiei, a vîrstei, nivelului de şcolarizare, pregătirii profesionale,
încadrării în activitatea de muncă, comportamentului în cadrul familial al membrilor ei;
 raporturile dintre membrii familiei, aportul educaţional al părinţilor;
 atitudinea părinţilor faţă de încălcările normativităţii de către minor.
Dacă minorul este elev, e nevoie de a clarifica:
 cum frecventează lecţiile;
 care e însuşita lui;
 care e atitudinea faţă de anumite activităţi extradidactice;
 ce caracter au raporturile cu pedagogii şi colegii de clasă, şcoală.
Frecvent în cazul minorilor delincvenţi e necesară dispunerea de o expertiză psihologic-judiciare,
care poate stabili gradul de responsabilitate a minorului de acţiunile sale: conştienţizarea lor şi posibilitatea
de dirijare a comportamentului.
Cercetarea particularităţilor anchetării minorilor delincvenţi a stabilit un şir de metode, care ar putea
facilita obţinerea rezultatului dorit:
 stabilirea calităţilor pozitive în scopul realizării unui contact psihologic;
73
Păunescu C., op. cit., p. 121.
42
 determinarea momentelor, care ar contribui la conştientizarea adecvată de către minor a
caracterului acţiunilor lui;
 consultarea minorului în problemele de drept, orientarea lui spre stabilirea unui
comportament, care ar duce la atenuarea vinei;
 cercetarea cadrului social, în care este încadrat minorul, cu deosebire a grupului de semeni
(şcolar, neformal), a cercului de interese pe care le împărtăşeşte, stabilirea persoanelor cu care vine în contact
şi a caracterului influenţelor acestora: anihilarea celor cu caracter social-negativ şi atragerea în calitate de
aliaţi a celor care exercită o influenţă pozitivă;
 întocmirea şi aplicarea unor programe de reorientare socială a minorului, administrarea
cărora va ţine cont de capacităţile lui de a depăşi orientările negative, de interesul pentru un alt mod de viaţă.
Ancheta minorului trebuie să ţină cont de orientarea generală, în cazul cînd infracţiunea a fost
comisă sub impactul unor circumstanţe nefavorabile şi adolescentul este conştient de caracterul negativ al
propriilor acţiuni, anchetatorul este obligat să-i dezvolte această atîrnare, să-l ajute în efortul de a depăşi
momentul dificil. Adolescenţii sînt destul de receptivi în plan emoţional, uşor depistează nesinceritatea
adulţilor şi pun preţ pe atitudinile corecte. Iată de ce anchetatorul poate miza pe un comportament sincer,
obiectiv, poate realiza un contact psihologic prin utilizarea unor întrebări corect formulate, dar eforturile lui
vor eşua în cazul cînd va da dovadă de falsitate, compasiune exagerată sau va recurge la metode autoritare.
Minorul delincvent trebuie să înţeleagă corect dificultatea situaţiei în care s-a pomenit, precum şi faptul că
prin propriile acţiuni îşi proiectează destinul. Este inadminisibilă aplicarea forţei din partea anchetatorului -
frecvent minorii delincvenţi s-au ciocnit de asemenea situaţii în familie, în grupul neformal, de aceea nu se
vor speria, ci doar vor alege un răspuns adecvat: opunere de rezistenţă activă - nesupunere, minciună,
bravadă, sau pasivă - indiferenţă, închidere. Totodată, trebuie să fie alese atent tacticile cercetării
preliminare: ce se potriveşte în cazul unui infractor matur poate să dăuneze cercetării atunci cînd infracţiunea
a fost comisă de un minor.

1. În ce constă caracterul contradictoriu al dezovltării psihice în adolescenţă?
2. Numiţi şi caracterizaţi factorii externi (sociali) care duc la delincenţă juvenilă.
3. Elaboraţi proiectul unor recomandări ofiţerului de urmărire penală în vederea realizării
interogatoriului delincventului minor.
43
Capitolul VI. Psihologia victimei şi a martorului
«Cercetarea psihologică a victimei şi a comportamentului ei

în cadrul anchetei preliminare şi dezbaterilor judiciare
se impune prin actualitate, contribuind la rezolvarea unui şir
de probleme: la calificarea corectă a infracţiunii, investigaţia amplă
a cauzelor şi circumstanţelor, realizarea unei anchete penale calificate,
elucidarea dovezilor.
V. L. Vasil'ev, Juridiceskaja psichologija, 1997».
«Fenomenul psihologic al mărturiei are un dublu aspect pe care

nu trebuie să-l neglijăm: subiectiv şi obiectiv - capacitatea psihologică
a individului de a depune mărturie şi proprietatea obiectului sau
a evenimentului de a forma obiectul mărturiei.
Enrico Altavilla, Psicologia guidiziaria, 1955».
1. Particularitatile psihologice ale victimei
Psihologia victimei constituie un compartiment special al psihologiei juridice. El include studiul
personalităţii acesteia, al factorilor determinanţi ai victimizării, elaborarea recomandărilor cu referinţă la
realizarea anchetei, la stabilirea unor programe de protecţie şi autoprotecţie.
Cercetarea psihologică a victimei este o preocupare relativ nouă, care s-a afirmat odată cu
victimologia - ramura criminologiei care studiază caracteristicile «persoanei sau grupului care a suferit un
prejudiciu sau i s-a adus o vătămare a intereselor ori a integrităţii corporale»74. Victima s-a afirmat în calitate
de obiect de studiu al criminologiei doar la mijlocul secolului XX, considerndu-se că drept imbold al
cercetării ei a servit lucrarea lui Hans von Hentig, «Analiza interacţiunii dintre infractor şi victimă» (1941).
Cercetătorul german a menţionat că victima trebuie să fie examinată în calitate de subiect activ al
infracţiunii, prezentînd anumite circumstanţe ale comiterii infracţiunii. În 1947 alt cercetător-criminolog, B.
Mendelsohn, prezintă la un simpozion în Bucureşti raportul «Orizonturi biopsihosociale noi: victimologia»75,
în care menţionează necesitatea afirmării unei şriinţe noi despre victima infracţiunii.
Cercetarea criminologică are caracter mai mult sociologic, stabilind circumstanţele în care s-a produs
infracţiunea şi calităţile victimei, care într-o anumită măsură au oferit condiţii pentru declanşarea unor
acţiuni criminale şi aducînd «multiple informaţii în sprijinul evaluării şi explicaţiei motivelor săvîrşirii
anumitor categorii de infracţiuni care se produc cu anumită frecvenţă»76. Investigaţia psihologică îşi pune
scopuri oarecum tangenţiale cu cele ale criminologiei, determinate de interesul pentru personalitatea
victimei, calităţile ei.
Recurgînd atît la definiţiile oferite de legislaţia din ţara noastră, cît şi la cele propuse de către
victimologie, putem trata noţiunea de «victimă» în sensul de orice persoană umană care suferă direct sau
indirect consecinţele fizice, morale sau materiale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale. Victima, astfel, este
persoana lezată fără vreo asumare conştientă a calităţii sale şi a riscului. Totuşi, în ultimii ani se afirmă dierse
concepţii, referitor la comportamentul victimei şi rolul ei în structura infracţiunii. Unul din aspectele
importante ale studiului victimei se referă la faptul dacă victimele pot sau nu să împartă, într-o anumită
măsură, responsabilitatea cu infractorii ce comit acte de natură antisocială împotriva lor 77. Unii autori chiar
au şi introdus noţiunea de «victimă activantă», prin care s-a ajuns la concluzia că, direct sau indirect, victima
poartă o parte de vină în desfăşurarea acţiunilor infracţionale (Hans von Hentig - 1948, B.Mendelsohn -
195678). Studiul victimologic al violului a stabilit că în majoritatea cazurilor victima şi infractorul se află în
74
Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Ed. Babel, 1993, p. 668.
75
Schneider, H. J. Kriminologie. Berlin-New York, 1987, p. 347.
76
Dicţionar de sociologie, p. 669.
77
78
Ibidem.
44
relaţii prealabile, prima crezînd «bunelor intenţii», primind cu uşurinţă invitaţii, asumîndu-şi involuntar rolul
pe care îl doreşte agresorul. Din aceste considerente relaţia infractor-victimă poate fi reprezentată în
următorul mod:
Totalitatea calităţilor victimei, care oferă anumite condiţii pentru comiterea infracţiunii, contribuie la
victimizare doar în cazul unui raport al acesteia cu infractorul - cauza delictului, precum şi în cadrul acţiunii
unor factori subiectivi şi obiectivi. Cu cît comportamentul victimei este mai «provocator», cu atît mai mare e
«vina» ei de infracţiune şi cu atît acţiunile infractorului sînt mai fortuite. Această corelaţie se manifestă mai
evident în infracţiunile care periclitează integritatea fizică şi psihică a personalităţii: în structura lor se
întrevede rolul puternic al afectivităţii infractorului, al stărilor lui, uneori atingînd un nivel de o tensionare
supremă şi luînd forma de afect fiziologic.
Dar problema relaţiei infractor-victimă nu este chiar atît de simplă, după cum se prezintă. Cum pot fi
tratate acţiunile infractorului îndreptate asupra integrităţii fizice şi psihice a victimei, cînd valoarea spre care
aspiră nu posedă o întruchipare materială? Această întrebare şi-a adresat-o cercetătorul bucureştean C.
Păunescu, la care ne-am mai referit în capitolele anterioare. El a expus opinia că infractorul în asemenea caz
proiectează o anumită valoare negativă sau pozitivă asupra victimei, acest mecanism fiins constituit din
cîteva sectoare de cunoaştere de către agresor79:
- stabilirea valorii afective pozitive sau negative pe care o prezintă persoana spre care se
direcţionează intenţia agresorului;
- cunoaşterea caracteristicilor de personalitate ale victimei;
- stabilirea motivelor actului agresiv;
- anticiparea consecinţelor agresiunii;
- proiectarea unui sistem de contraapărare.
Există chiar un şir de indicatori ai potenţialelor victime:
- exteriori: aspect fizic, vîrstă, forţă, comportament, limbaj, vestimentaţie etc;
- psihologici: nivel al dezvoltării intelectuale, afectivitate, voinţă, sugestibilitate, influenţare etc;
- psihosociali: orientări morale, relaţii sociale, statut şi rol social.
În aşa fel, studiul victimei ne oferă materiale pentru aprecierea cauzei infracţiunii, condiţiilor
subiective şi obiective care au generat-o, calificarea infracţiunii şi a infractorului, colectarea de argumente şi
chiar depistarea infractorului. Pe de altă parte, cercetarea victimelor oferă posibilitatea de stabilire a unor
indicii ai vulnerabilităţii şi de elaborare a măsurilor de protecţie şi autoprotecţie.
Condiţiile infracţiunii se prezintă ca împrejurări obiective prielnice comiterii unei infracţiuni:
anumite stări individuale psihice sau condiţii psihologice şi sociale, factori naturali sau fizici. În calitate de
factori subiectivi se manifestă calităţile personalităţii victimei: manifestările emotiv-volitive, caracteriale,
temperamentale sau alte caracteristici care au determinat comportamentul în momentul săvîrşirii infracţiunii,
sau chiar pînă la aceasta. Prin investigaţia lor poate fi stabilită configuraţia împrejurărilor psihice care au dus
la infracţiune. Comportamentul victimei poate fi determinat de temperament (sangvinicul şi flegmaticul vor
căuta soluţii, colericul - se va apăra, melancolicul - va capitula), de starea fizică (cele mai vulnerabile
categorii sînt femeile, bătrînii, copii), calităţile afective (persoanele neechilibrate cu diverse patologii
afective sînt mai frecvent victimizate), trăsăturile caracteriale (indivizii cu o experienţă socială redusă şi
apreciere neadecvată pot fi uşor amăgiţi), intelectuale (persoanele cu o valoare scăzută QI devin leger
victime) etc. Comportamentul social neadecvat majorează riscul victimizării, poate deveni cauza principală a
infracţiunii (cazul persoanelor în stare de ebrietate sau femeilor cu un comportament incitant).
2. Cercetarea psihologică a victimelor şi tipologia lor
Cercetarea victimei presupune:
a). studiul personalităţii victimei;
b). cercetarea comportamentului ei de pînă la infracţiune;
c). cercetarea comportamentului ei în momentul săvîrşirii infracţiunii;
d). cercetarea comportamentului ei în cadrul anchetei.
Metodologia cercetării include:
79
Păunescu, C. Agresivitatea şi condiţia umană. Bucureşti: Ed. Tehnică, 1994, p. 165.
45
- un domeniu «static» - identificarea vîrstei, apartenenţei sociale, etnice, profesionale;
- un domeniu «dinamic» - comportamentul care a anticipat infracţiunea, caracterul relaţiilor cu
infractorul, acţiunile în momentul săvîrşirii crimei;
- un domeniu documentar - analiza materialelor statistice, executarea expertiselor, inclusiv a celei
psihologic-judiciare în caz de necesitate şi analiza rezultatelor acestora, cercetarea de teren etc.
Tipologia victimelor prezintă importanţă prin faptul că înlesneşte cercetarea victimei, oferind nişte
repere iniţiale. Există mai multe tipologii. În funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socială A.Karmen
distinge80: copii dispăruţi; copii maltrataţi fizic sau sexual; persoane în vîrstă; femei maltratate; victime ale
atacului sexual; victime în rezultatul unor accidente rutiere.
În funcţie de gradul de responsabilitate al victimelor în comiterea infracţiunii Mendelsohn[9] împarte
victimele în: persoane complet inocente; avînd o vinovăţie minoră; la fei de vinovate precum infractorul; mai
vinovate decît infractorul; cu responsabilitate totală; simulante.
Tot de acest criteriu se foloseşte şi Fattah81 distingînd un comportament de nonparticipare, latent
(predispus), provocator, participant şi fals al victimei. Hans von Hentig82, utilizînd drept criterii factorii
biologici, psihologici şi sociali (deci reieşind din cele trei componente ale personalităţii, distinge mai multe
categorii de victime.
Victimele nevîrstnice care, prin calităţile lor: neevoluare fizică, lipsă de experienţă socială şi
naivitate în raporturile cu ambianţa, capacitate redusă de a înţelege sensul şi consecinţele unor
comportamente, sînt supuse riscului din partea jefuitorilor, violatorilor, maltratării şi abuzului sexual, răpirii,
utilizării drept complici la infracţiuni. Cercetarea psihologică a victimelor minore ale violului a demonstrat
un nivel neadecvat al autoevaluării83.
De multe ori victimizarea copiilor are un caracter latent, realizîndu-se chiar în familie, de către
părinţi sau rudele apropiate. Ne referim la maltratarea copiilor de către părinţi. În psihologie există mai
multe tratări ale fenomenului agresiunii fizice asupra copiilor în familie. S-a încercat chiar evidenţierea
structurilor de personalitate specifice celor care maltratează copiii. Sînt remarcate următoarele caracteristici:
demografice - mariaj instabil, separare, divorţ, care duc la faptul că naşterea copilului nu este dorită; istorie a
părinţilor - în copilărie ei au fost trataţi cu indiferenţă sau cruzime; atitudini parentale eronate - lipsă de
empatie şi înţelegere, cerinţe inadecvate care depăşesc posibilităţile şi abilităţile fizice şi intelectuale ale
copiilor; tulburări psihopatologice şi psihiatrice ale părinţilor. Autorii citaţi concluzionează: «copiii crescuţi
în climatul emoţional al ostilităţii parentale apar ca fiind puternic frustraţi, ei învăţînd să exprime emoţiile de
supărare şi ură în afara acestui mediu»84.
Un şir de autori se referă la molestarea sexuală a copiilor. Această perversiune sexuală, numită
pedofilie, constă în tendinţa de a practica acte sexuale cu copii de acelaşi sex sau de sex opus. De regulă este
practicată de bărbaţi, în cele mai dese cazuri psihopaţi imaturi afectiv, inhibaţi sexual, anxioşi, aproape
incapabili de a întreţine relaţii sexuale cu persoane de aceeaşi vîrstă, posedaţi de sentimentul inferiorităţii.
Femeile prin tradiţie prezintă trăsături de personalitate specifice: fineţe, emotivitate, încredere, lipsă
de agresivitate, mai fiind şi slabă din punct de vedre morfoconstituţional, fapt care le oferă calitatea de
victime în cazul infracţiunilor de ordin sexual sau material.
Cercetătorii au remarcat frecvenţa înaltă a violului, ca formă de victimizare a femeii. Totodată s-a
estimat că circa 50% din violuri nu sînt denunţate. În unele cazuri violul este însoţit de acte de cruzime sau
chiar nimicire fizică a victimei. Studiile statistice au arătat că violul denunţat mai frercvent este comis de un
necunoscut (55%), persoanele violata avînd mai des între 16 şi 34 de ani (77%), fiind nemăritate sau
divorţate (78%). O altă formă frecventă de victimizare a femeii - maltratarea şi chiar uciderea de către soţ.
Cauzele pot fi diferite, dar toate au un numitor comun: normele sociale, acceptate în unele grupuri, care
80
Karmen, A. Crime Victims. An Introduction to Victimology. California, 1990, p.8-9 (apud Mitrofan , N.,
Zdrenghea,V., Butoi, T., op. cit.):
81
Mendelsohn, B. La victimologie et les besoins de la societe actuelle. In: Sociologice Abstracts, 1973, nr. 38 (apud
Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., op. cit.).
82
Ibidem.
83
Ibidem.
84
46
acceptă tratarea inumană a femeii în familie. Cu toate că secolul XX a adus schimbări considerabile în
statutul femeii, egalînd-o în drepturi cu bărbatul, această formă de victimizarea mai este întîlnită în unele
medii sociale.
Vîrstnicii - pot deveni victime maltratate, agresate sexual, sau ale infracţiunilor materiale. În ultimii
ani s-au intensificat cazurile cînd ei devin victime ale escrocilor, fiind deposedaţi de spaţiul locativ, ale
jefuitorilor, persoanelor cu înclinaţii sexuale perverse.
Hans von Hentig evidenţiază şi alte categorii de persoane, supuse riscului victimizării:
- consumatorii de alcool sau de droguri - pericol din partea hoţilor, dar şi a autovictimizării prin
consumul de băuturi falsificate sau de substanţe care le înlocuesc alcoolul;
- imigranţii, minorităţile etnice - victime ale discriminării naţionale, rasiale, ale excrocilor;
- indivizii cu o inteligenţă redusă - pradă uşoară pentru excroci, hoţi, violatori;
- indivizii temporar deprimaţi, tot aici putem adăuga şi indivizii singuratici, sau cu «inima zdrobită» -
cu un nivel scărut al reactivităţii fizice şi psihice, pradă a hoţilor, excrocilor;
- indivizii achizitivi, care caută în orice împrejurare să-şi mărească profitul - expuşi excroceriilor,
sustragerii de bunuri materiale, şantajului etc;
- indivizii destrăbălaţi şi desfrînaţi - expuşi pericolului atacurilor fizice, sexuale, dar şi crimelor de
ordin material;
- indivizii «blocaţi» de datorii băneşti;
- indivizii «nesupuşi».
Este dificil de stabilit nişte diferenţe clare pe linia responsabilităţii celor doi membri ai cuplului penal
- infractor şi victimă. Din punct de vedere strict judiciar precizarea statutului se face atît în baza stabilirii
iniţiativei în comiterea crimei, cît şi în cercetarea efectelor acesteia. În calitate de victimă apare persoana care
a suferit un prejudiciu. Deşi există cazuri cînd între infractor şi victimă nu a existat vreo legătură anterioară,
din punct de vedere strict psihologic se poate considera că nici o victimă nu poate fi absolut eliberată de
responsabilitatea de actul infracţional, aceasta reieşind chiar din ignorarea posibilităţilor pericolului,
«publicitatea» unor bunuri etc. În cazul minorilor vina psihologică o poartă părinţii, tutorele, cadrele
didactice, care n-au contribuit la sporirea protecţiei copiilor de victimizare.
Atunci cînd între victimă şi infractor există raporturi care au anticipat infracţiunea, cercetarea
porneşte de la cunoaşterea victimei, pentru a reconstitui actul criminal şi a identifica pe cel care l-a comis.
Apare problema măsurii în care prima este dispusă voluntar sau involuntar să-l demaşte pe infractor.
Astfel cercetarea porneşte de la stabilirea unei varietăţi de date:
- cu referinţă la natura juridică a cazului, calificarea acestuia - omor, suicid, moarte accidentală, furt,
excrocerie etc;
- care precizează circumstanţele esenţiale ale evenimentului - loc, timp, mod de comitere; împrejurările
semnificative - tentative de alarmare sau de apărare;
- care definesc personalitatea victimei - concepţia şi modul de viaţă, nivelul de cultură şi educaţie, atitudinile,
calităţile morale, temperamentale, caracteriale, credinţele, obiceiurile, valorile, starea psihică, anumite vicii
etc;
- cercul de relaţii, mediul de locuire sau localurile publice frecventate;
- natura relaţiilor interpersonale cu infractorul, identificarea unor stări speciale - de tensionare, conflict, în
genere a sociabilitătii victimei;
- mişcarea în spaţiu şi timp a acesteia;
- bunurile sau documentele dispărute;
- antecedentele morale, medicale, penale ale victimei.
Este deosebită organizarea interogatoriului victimei. Anchetatorul penal trebuie să se pregătească în
mod deosebit de întîlnirea cu aceasta, formulîndu-şi întrebările pe care le va adresa, ţinînd cont de
particularităţile dominante de personalitate, de stările afective provocate de victimizare, de atitudinea în
raport cu învinuitul şi organul de cercetare penală. Se recomandă folosirea ascultării repetate - reaudierii cu
privire la aceleaşi fapte, împrejurări, la diverse intervale de timp, care ar putea provoca fenomenul
reminescenţei; deplasării la faţa locului, unde pot apărea anumite asocieri care ar facilita procesul amintirii.
47
3. Problematica psihologica a marturiei judiciare si a martorului
Mărturia judiciară are un rol important în psihologia urmăririi penale şi formării intimei decizii a
judecătorului în cadrul procesului. În conformitate cu Codul de Procedură Penală depoziţiile martorului sînt
considerate probe: date în baza cărora se stabileşte în modul prevăzut de lege dacă s-a comis sau nu
infracţiunea, vinovăţia persoanei bănuite, învinuite, inculpate, alte împrejurări ce prezintă importanţă pentru
soluţionarea justă a cauzei. Iată de ce în cadrul psihologiei judiciare acestui aspect i se acordă importanţă.
În calitate de martor poate fi citată oricare persoană, care posedă cunoştinţe despre împrejurările cu
pondere pentru anchetă şi judecată, moment reglementat prin legislaţie.
Printre problemele de care se preocupă psihologia judiciară în cadrul acestei probleme se impune cea
a formării mărturiei, a veridicităţii ei, a caracterului erorilor, precum şi a posibilităţii delimitării mărturiei
eronate de cea de rea credinţă, desemnîndu-se anumite metode de verificare. Totodată, în psihologia judiciară
sînt examinate aspectele reactivării informaţiei, pe care o posedă martorul, metodelor psihologice, utilizate în
scopul căpătării unei mărturii cît mai complete şi mai veridice.
Aşadar, după cum a menţionat E. Altavilla, fenomenul psihologic al martorului şi mărturiei este
examinat din două aspecte:
- subiectiv - capacitatea psihologică a individului de a depune mărturie, determinată de
particularităţile intelectuale, volitive, afective, caracteriale, morale, sociale etc;
- obiectiv - proprietăţile evenimentului infracţiunii de a forma obiectul mărturiei.
Din aceste considerente sînt cercetate atît fenomenele psihice care însoţesc formarea unei mărturii,
cît şi cauzele obiective care o determină, fapt care determină complexitatea cercetării martorului şi a
caracterului mărturiei. Pe de o parte este necesar să stabilim fidelitatea informaţiei şi momentele de
«eronare» sau «nesinceritate» reieşite din calităţile personale ale individului uman. Sunt frecvente cazurile
cînd şi o mărturie de bună credinţă poate fi falsă din unele considerente de natură fiziologică sau psihologică
de ordin personal. În asemenea circumstanţe se stabileşte «unghiul de deviere» prin cercetarea personalităţii
martorului: capacităţilor senzorial-perceptive, logice - ale gîndirii, memoriei şi imaginaţiei, afective, volitive,
particularităţile temperamentului, caracterului, aptitudinilor, atenţiei, caracterul activităţii în care este
antrenat martorul, sugestibilitatea, particularităţile lui morale, sociale, relaţionale, etc. Pe de alta, are loc
stabilirea influenţelor din ambianţă, care au determinat reflectarea evenimentului: examinarea procesului de
formare a mărturiei de la momentul iniţial - infracţiunea propriu zisă - şi pînă la cel final - opera subiectivă,
însuşi conţinutul mărturiei. Se cere, deci, o corelare a capacităţilor individuale cu forţa circumstanţelor.
Iată cum se prezintă factorii, care determină caracterul mărturiei. Depoziţiile martorului şi ale părţii
vătămate constau din relatarea împrejurărilor referitor la evenimentul infracţiunii şi sănt calificate drept
probe. Reieşind din obligaţia ofiţerlui de urmărire penală, a procurorului şi instanţei de judecată de a aprecia
probele, conducîndu-se de prevederile legii, dar şi de cunoştinţele care le-ar putea facilita procesul de
stabilire a caracterului lor, analiza psihologică a depoziţiilor martorului şi victimei se prezintă ca un mod de
evaluare a informaţiei şi de calificare a ei: veridică, falsă sau eronată.
Informaţia oferită de victimă este în multe cazuri unicul izvor al argumentelor de care va dispune
iniţial anchetatorul. Această informaţie are un şir de calităţi comine cu depoziţiile martorului, deosebindu-se
prin calitatea subiectului care o oferă, calificarea procesuală şi prin conţinut. Subiectul este persoana, căreia
i-a fost pricinuit un prejudiciu şi unul din participanţii la proces. Victima urmăreşte scopul reparării daunei
pricinuite, satisfacerii drepturilor garantate prin lege. De aceea ea este o parte interesată în rezultatele
cercetării, spre deosebire de martor, care poate sau nu avea vreun interes personal. Victima, însă, fiind o
parte a procesului, poate utiliza informaţia posedată nu doar în scopul determinării infractorului, dar uneori şi
în cel al ascunderii unor amănunte, sau a apărării personale. Din aceste considerente reiese atitudine victimei
în raport cu cercetarea: de la interesarea în stabilirea adevărului şi depistarea infractorului, pînă la indiferenţă
sau chiar o poziţie negativă faţă de anchetă, manifestată în ascunderea informaţiei. Iată de ce psihologia
judiciară consideră necesar studiul personalităţii victimei şi al caracterului informaţiei depuse de aceasta.
Martorul se bucură de anumite drepturi, urmînd, totodată, să-şi realizeze obligaţiile, confirmate prin
lege. Dificultăţile realizării ascultării martorului reies din particularităţile lui individual psihologice şi
sociale, precum şi din acţiunea unor factori cu caracter social global.
48
Chiar la prima întîlnire martorul şi victima sînt informaţi despre drepturile şi obligaţiile personale în
cadrul urmăririi penale. Ofiţerul de urmărire penală este obligat să le asigure condiţiile necesare unei
informări cît mai complete şi posibilitatea de a-şi expune atît observaţiile, cît şi viziunile proprii:
- cu referinţă la circumstanţele în care a decurs infracţiunea (timp, loc etc);
- la persoanele implicate în infracţiune şi rolul fiecăruia;
- la caracterul şi dimensiunile pagubei pricinuite;
- la relaţiile personale cu infractorul, partea vătămată şi, eventual, cu martorii.
Luînd în consideraţie situaţia psihologică deosebită a victimei e nevoie de a colecta toată informaţia
depusă de aceasta, iar mai apoi de a o diviza în material factologic, concluzii şi consideraţii proprii, fără
referinţă la eveniment, momente relatate fals sau eronat.
Analiza psihologică a informaţiei prevede două aspecte:
I. Cecetarea calităţilor psihice ale victimei şi martorului: a temperamentului, afectivităţii,
voinţei, capacităţilor senzorial-perceptive, mnezice, raţionale, care îşi pun amprenta asupra conţinutului
depoziţiilor. Vom analiza patru etape specifice procesului de formare a informaţiei relatate de martor şi
victimă.
Prima etapă - recepţia senzorial-perceptivă a evenimentului, obţinerea informaţiilor prin realizarea
unor procese psihice: senzaţii şi percepţii. Calitatea receptării este determinată de mai mulţi factori: starea
organelor de simţ, vîrsta persoanei (copiii şi bătrînii au capacitatea de a recepta prin prisma unor imagini
greşite), diverse deficienţe. Calitatea percepţiei va fi determinată de:
- activitatea sistemului nervos central - nişte deficienţe psihice (de exemplu inteligenţa scăzută,
anumite patologii ale organelor de simţ) pot diminua din integritatea percepţiei;
- perfecţiunea organelor de simţ - o acuitate scăzută a acestora va determina crearea unei informaţii
lacunare; fenomenele cunoscute vor fi percepute mai complet, cele noi - distorsionat, cu omiteri sau adăugiri
de detalii;
- iluzii - care vor duce la deformări subiective ale distanţelor, timpului, dimensiunilor;
- timp - o percepţie de durată a obiectului, fenomenului va da o imagine mai adecvată, una care a
dispus de mai puţin timp - eronată, incompletă;
- atenţia - persoanele cu o atenţie dezvoltată vor percepe mai complet, cu mai multe detalii;
- apercepţia - calităţile profesionale vor facilita percepţia;
- diverse distorsiuni - apercepţia afectivă, efectul halo, reprezentările, stereotipiile greşite etc.
Etapa a doua. Are loc sintetizarea, prelucrarea şi decodarea informaţiei receptate la nivel cortical. Ele
capătă un înveliş verbal, se structurează după sens, din care rezultă un conţinut inteligibil, adecvat stimulului.
La acest nivel se evidenţiază rolul experienţei, învăţării, inteligenţei. Distorsiunile involuntare care apar la
această etapă, ţin de reflectarea timpului, spaţiului, vitezei (timpul se scurge încet în starea de aşteptare,
viteza pare mai mare cînd ne străduim să evităm obiectul, spaţiul mai restrîns - cînd pericolul e evident).
Pentru a testa veridicitatea în acest caz este nevoie de control al posibilităţilor de înţelegere a mesajelor.
Etapa a treia - stocarea informaţiei, memorarea şi păstrarea în memorie a sensului evenimentelor.
Faptele memorate anterior se modifică pe măsura acumulării unor date noi, reamintirii unor momente
(fenomenul reminescenţei). Reproducerea ulterioară poate fi uneori cu mult mai precisă decît cea dintîi. Dar
capacităţile mnezice pot fi influenţate de particularităţile individului: de forma şi calitatea memoriei, de
influenţabilitatea şi gradul de sugestibilitate a lui etc.
Etapa a patra - reactivarea informaţiei. Se referă la recunoaşterea obiectelor, persoanelor sau a
situaţiilor receptate, sau la reproducerea verbală a lor. Presupune existenţa unor reprezentări, imagini, care,
reactivate fiind, vor putea fi comparate cu obiectul, persoana etc. care a servit ca sursă, sau vor fi furnizate în
formă verbală. Cu cît mai multe imagini posedă persoana, cu atît mai fidelă va fi reactivarea. Lipsa lor va
provoca nesiguranţă, ezitări, incertitudine, încercări de a completa logic lacunele. Pentru a reactiva
informaţia se recurge la asocieri, asemănări, repere (cercetarea la locul unde a decurs evenimentul
infracţiunii). În cazul unor trăiri afective puternice reactivarea este afectată de uitare, care chiar poate lua
forma unei amnezii. Uitarea poate surveni şi din intervalul de timp lung care s-a scurs de la eveniment. Altă
distorsiune - sugestibiliatea - care este mai manifestată la femei, copii. Sugestibilitatea poate reieşi şi din QI
redus, conformismul persoanei, aprecierea înaltă a status-ului altuia în raport cu subaprecierea personală.
49
Reactivarea decurge dificil şi în cazul persoanelor cu capacităţi de verbalizare scăzute. O reactivare
eronată poate avea la bază şi atitudinile persoanei care depune informaţie. Alţi factori determinanţi -
fenomenul repetiţiei (îmbogăţirea cu detalii a informaţiei prin formarea de asociaţii noi, legături în timp etc),
a schimbării de rol (care va duce la mărirea zelului, sporirea conformismului).
Informaţia poate fi apreciată cu trei calificative - informaţie certă, mai puţin certă, total incertă.
II. Aspectul social-psihologic prevede cercetarea relaţiei victimei cu inculpatul, sau a martorului
cu părţile din proces, particularităţile situaţiei conflictuale. Metodele folosite în acest scop sînt observaţia,
interviul (convobirea), generalizarea unor mărturii independente, analiza documentelor, expertiza psihologic-
judiciară.
Astfel cunoaşterea particularităţilor victimei şi martorului înlesneşte selectarea unor tactici, metode
potrivite în vederea obţinerii unei informaţii veridice şi complete.
4. Aspectul practic al psihologiei reactivării informaţiei
Reactivarea informaţiei poate fi aplicată practic în cîteva domenii: ascultarea victimei sau martorului,
la care ne vom referi în compartimentul următor, recunoaşterea persoanelor sau a unor obiecte, acţiune care
în procedura penală este definită cu acelaşi termen, reconstituirea faptei la faţa locului.
1. Recunoaşterea persoanelor - reactivarea imaginilor vizuale, iar uneori, cînd în virtutea unor
circumstanţe n-a fost realizată percepţia vizuală a evenimentului, a celor auditive, olfactive etc. aten- ţiei pot
fi supuse înfăţişarea, mersul, vocea, vorbirea - limbajul, dar şi alte aspecte ale persoanei (victimei,
infractorului sau a altui martor) care urmează a fi identificată. Recunoaşterea se bazează pe reţinerea în
memorie a unor semnalmente: a staturii şi a constituţiei persoanei, a culorii părului şi ochilor, tenului feţei
etc. O forţă deosebită o au particularităţile distinctive: mersul caracteristic, anumite semne - cicatricile,
alunelele, lipsa unui membru ş.a. Este identificată şi îmbrăcămintea, obiecte aflate asupra persoanei la mo-
mentul dat.
În momentul percepţiei exteriorului unei persoane atenţia se concentrează asupra capului, în special a
feţei şi componentele ei. Talia este deseori percepută eronat (în contrast cu propria statură, sau a unor repere
din ambianţă, ca rezultat al iluziilor), rămînînd, totuşi, o sursă de informaţie cu pondere. Recunoaşterea după
voce şi vorbire este utilizată atunci, cînd acestea au fost mai bine percepute în momentul infracţiunii sau în
lipsa percepţiei vizuale. Mersul - cînd persoana a fost percepută în retragere sau înaintare, mirosul - cînd a
fost receptat un miros specific unei anumite categorii sociale, profesionale, sau în alte cazuri excepţionale.
Informaţia despre o persoană poate fi căpătată verbal (în timpul ascultării), sau utilizînd procedeul
recunoaşterii ei dintr-un grup de indivizi. Dar chiar în cel de al doilea caz procedura recunoaşterii începe cu o
relatare verbală cu referinţă la împrejurările în care a fost văzută persoana dată şi la particularităţile care s-au
impus percepţiei şi care ar putea fi recunoscute. Uneori este utilizată recunoaşterea după fotografii, dar cu
folosirea unor repere de o calitate foarte bună şi organizîndu-se toate acţiunile precum în cazul descris mai
susu. Prezintă dificultăţi recunoaşterea cadavrelor, deoarece schimbările care intervin duc la erori în
stabilirea taliei, constituţiei, particularităţilor expresive. Recunoaşterea cadavrelor implică şi unele aspecte
morale.
2. Recunoaşterea locului. Reactivarea informaţiei cere identificarea condiţiilor în care a decurs
infracţiunea. În acest scop sînt utilizate depunerea de depoziţii la faţa locului, experimente de teren,
descrierea lor verbală etc. Toate în cadrul acţiunii desemnate cu noţiunea de reconstituire a faptei la la faţa
locului.
3. Recunoaşterea acţiunilor se prezintă ca o metodă eficientă de reactivare a informaţiei. Este
realizată în cadrul experimentului judiciar.
6. Aspectul psihologic al verificării veridicităţii depoziţiilor
În cazul surprinderii unei erori, denaturări, este utilă verificarea depoziţiilor, pentru stabilirea
caracterului lor (de bună sau rea credinţă) şi utilitatea (erori voluntare sau involuntare, capacitatea
informaţiei de a constitui o probă). În psihologia judiciară sînt propuse mai multe criterii de verificare, care
în activitatea practică sînt utilizate combinat[20].
1. Sursa mărturiei. Utilizînd în calitate de criteriu de verificare a depoziţiilor acest criteriu,
trebuie să distingem:
50
- depoziţii imediate, nemijlocite - victima sau martorul a fost prezent la eveniment percepîndu-l în
direct;
- mijlocite - se furnizează informaţii acumulate dintr-o sursă derivată, de la persoane - părţi ale
procesului, martori nemijlociţi; prezintă importanţă, trebuie să fie ascultate[21], dar veridicitatea lor este
apreciată după o comparare în scopul verificării cu sursa primară;
- reieşite din zvonul public - cu referinţă la nişte fapte auzite, primite de la o sursă neidentificată, de
aceea conţinînd unele detalii indefinite, imprecise, prezentîndu-se ca fiind nesigure, alterate, denaturate.
Aceste date nu pot servi drept probe[22].
Cea mai fidelă este prima sursă, erorile în aşa caz fiind determinate de credinţa rea sau de
particularităţile individuale ale martorului sau victimei.
2. Criteriul poziţiei martorului în raport cu părţile din proces.
Raportul cu persoanele implicate în proces sau implicarea în cauza cercetată poate determina
caracterul mărturiei. Orice afecţiune poate influenţa, uneori chiar involuntar, fidelitatea informaţiei, dat fiind
fonul emoţional pe care se desfăşoară percepţia şi memorarea. Nu poate fi neglijată cercetarea intereselor
materiale sau morale ale martorului în raport cu cauza. Alt criteriu al erorilor martorului - frica, teama
provocată de o parte a procesului, sau nesiguranţa în protecţia pe care trebuie să o asigure organele judiciare.
3. Criteriul condiţiei sociomorale şi psihotemperamentale. a). Calităţile caracterial-morale care
îi implică martorului sau victimei o anumită structură comportamentală, anumite dominante, determină
poziţia lor şi conţinutul depoziţiilor. Elemente ale aprecierii credibilităţii sînt atitudinile persoanei faţă de
valorile general-umane, convingerile, idealurile, aspiraţiile, modul în care a decurs socializarea etc.
Din aceste considerente pot fi distinse:
- depoziţii obiective - care prezintă o informaţie marcată de sinceritate, precizie, obiectivitate, bazată
pe un spirit înalt de observare, pe o înregistrare corectă, memorare şi reproducere fidelă;
- depoziţii influenţate - martorul sau partea vătămată tinde să prezinte o informaţie fidelă dar
influenţa circumstanţelor de ordin personal (emotivitate sporită, erori ale percepţiei, deficienţe în memorare
etc), sau de ordin obiectiv (timp lung de la momentul perceperii infracţiunii, dificultăţi naturale ale percepţiei
etc), poate duce la comiterea diferitor erori;
- depoziţii subiectve - făcute de subiecţi, preocupaţi de semnificaţiile şi sensul scenelor pe care le-au
perceput şi cărora le-au dat o interpretare predominată de judecăţi de valoare personală, influenţaţi de emoţii,
din care cauză sînt apreciate ca infidele.
b). Alt factor - temperamentul. În conformitate cu calităţile SNC tipul coleric va fi senzitiv, eruptiv,
încăpăţinat; cel sangvinic - discriptiv, superficial, inventiv; flegmaticul - apatic, organizat, profund,
discriptiv; melancolicul - timid, senzitiv, anxios, superfi-cial.
c). În raport cu aptitudinile putem distinge:
- depoziţii ale tipului cognitiv de personalitate, caracterizat de următoarele calităţi: logic, discriptiv,
observator, erudit, imaginativ, uneori anxios, retras;
- ale celui comunicativ: emotiv, interpretativ, armonios, superficial, ambiţios;
- ale tipului practic (sau mixt): observator, tinzînd spre logică, interpretativ, armonios, influenţabil,
nerăbdător, dominant, lipsit de spiritul autocriticismului.
4. Criteriul interesului faţă de problematica probaţiunii. Persoanele întîmplătoare, preocupate
de alte probleme, vor fixa superficial evenimentul. Cele interesate - nu vor scăpa nimic din cele ce se
întîmplă. Sunt utile datele căpătate de la persoanele care au renunţat la calitatea de victimă în favoarea celei
de martor.
5. Criteriul bunei credinţe. Încercarea de substituire voluntară a depoziţiei reale cu una
imaginară sau falsă este însoţită de modificări ale comportamentului, manifestate în gestică, mimică,
particularităţi dictate de schimbările fiziologice. Atitudinea liberă, privirea deschisă, relatarea fermă a
faptelor, răspunsurile încrezute la întrebări ş.a., însoţite de gesturi, mimică şi exterior adecvat, în cele mai
frecvente cazuri vorbesc despre o informaţie fidelă.
Utilizarea cumulară a tuturor criteriilor descrise mai sus are ca finalitate stabilirea fidelităţii
informaţiei.
51
5. Aspecte psihologice privind protecţia socială şi autoprotecţia împotriva victimizării
Pericolul victimizării poate fi evitat prin majorarea spiritului de vigilenţă a populaţiei, cultivarea
unor deprinderi prin care ar fi minimalizată forţa diferitor împrejurări care favorizează infracţiunile,
organizarea «spaţiului fizic» şi a «spaţiului psihosocial». În vederea depăşirii pericolului victimizării pot fi
luate măsuri, clasificate în două grupuri: de autoprotecţie, pe care individul le întreprinde singur, punînd în
aplicare vigilenţa proprie; de protecţie socială - ce ţin de organele de ocrotire a dreptului, responsabile de
prevenirea, curmarea infracţiunilor, sancţionarea şi izolarea infractorilor.
Măsurile de autoprotecţie, relatate în continuare foarte succint, prevăd un şir de acţiuni.
Educaţia moral-juridică, cunoaşterea sistemului de drept, a legilor şi respectarea lor asigură o mai
mare securitate, oferind posibilitatea de recurgere la apărarea de către organele respective, de reacţie
adecvată, corectă în cazul victimizării. La aceasta se adaogă şi cunoaşterea şi respectarea normelor de
convieţuire socială, care permit o încadrare eficientă în ambianţă. Traian Tandin85 numeşte printre măsurile
de protecţie de victimizare cunoaşterea şi relaţiile bune cu vecinii, raporturile permanente cu inspectorii de
poliţie din sector. Tot el menţionează printre măsurile de autoprotecţie organizarea unui sistem de protecţie a
locuinţei, folosirea în acest scop a sistemelor de alarmare, întărirea şi dotarea corespunzătoare a porţilor,
uşilor (cu mai multe lacăte, vizoare, sonerii) şi a ferestrelor.
Nu mai puţin importantă se prezintă determinarea conduitei optimale în cazuri concret determinate,
pentru evitarea ajungerii în postura de victimă: de evitare - de limitare a expunerii pericolului, minimalizare a
posibilităţii victimizării prin ocolirea locurilor pustii, întunecoase, neacceptarea implicării în conflicte, etc;
de depăşire - alegerea de soluţii potrivite situaţiei. Pentru aceasta e nevoie de stabilirea din timp a
posibilităţilor individuale de victimizare şi elaborare a unor tehnici de autoprotecţie.
Măsurile de protecţie socială prevăd diverse acţiuni de pază, de prevenire a actiunilor criminale, de
descoperire a infractorilor şi de deţinere a lor în instituţii speciale.
În unele state se afirmă tot mai mult practica acordării de ajutor psihologic şi social-psihologic în
vederea reabilitării psihice a victimelor. În SUA şi Canada sînt organizate centre speciale, în unele cazuri
chiar specializate în diverse tipuri de victimizare. În Republica Moldova sunt organizate centre de reabilitar
pentru cîteva categorii de victim: ale violenţei în familie, traficului de fiinţe umane, minore. ot mai frecvent
se discută problema acordării de ajutor psihoterapeutic unor categorii de victime, acţiune realizată într-un şir
de ţări. În cadrul cursurilor de reciclare agenţii judiciari sînt familiarizaţi cu metodele de comunicare cu
victima.
1. Numiţi particularitatile psihologice ale victimei.
2. În ce constă importanţa studiului psihologic al victimei?
3. Ce prevede metodologia psihologică de cercetare a victimei?
4. Care sînt principiile esenţiale de tipologizare a victimelor?
5. Numiţi factorii biologici, psihologici şi sociali ai victimizării minorilor.
6. Numiţi factorii biologici, psihologici şi sociali ai victimizării femeilor.
7. Descrieţi factorii biologici, psihologici şi sociali ai victimizării vîrstnicilor.
8. Care sînt condiţiile biologice, psihologice şi sociale ale victimizării persoanelor cu un
comportament social neadecvat?
9. În ce condiţii şi cum decurge recepţia evenimentului infracţiunii de către victimă şi martor?
10. Cum are loc memorarea evenimentului infracţiunii de către victimă şi martor?
11. Care sînt condiţiile reactivării informaţiei despre evenimentul infracţiunii de către victimă şi
martor?
12. Numiţi aspectele psihologice privind protecţia şi autoprotecţia împotriva victimizării.
85
Mitrofan N. şi colab., op. cit., p.82-83.
52
Capitolul VII. Psihologia urmăririi penale
“Profesiunea anchetatorului este o profesiune stresantă,

de risc, de curaj şi de spirit de sacrificiu.
Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi,
Psihologie judiciară, 1992”.
1. Conţinutul juridic şi psihologice al noţiunilor de urmărire penală

În Codul de procedură penală noţiunea de proces penal desemnează “activitatea organelor de
urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu participarea părţilor în proces şi a altor persoane (…). (2)
Procesul penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi protejarea
persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de
cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi
condamnată. (3) Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul procesului sînt obligate să
activeze în aşa mod încît nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată şi ca nici o
persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de constrîngere”86.
Capitolul respectiv este consacrat momentelor psihologice ale urmăririi penale. Activităţile realizate
pe parcursul urmăririi penale urmăresc scopul descoperirii rapide şi complete a infracţiunilor, identificării
vinovăţiei şi asigurării aplicării juste a legii: “urmărirea penală are ca obiect colectarea probelor necesare cu
privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se
transmită cauza penală în judecată în condiţiile legii şi pentru a se stabili răspunderea acestuia”. (art. 252)
Din aceste considerente Codul prevede un şir de probe care urmează să fie adunate într-un proces de
urmărire penală pentru a demonstra: faptul infracţiunii (cînd, unde, cum şi în ce circumstanţe a fost comisă);
vinovăţia celui învinuit; gravitatea şi caracterului răspunderii învinuitului; caracterul şi mărimea
prejudiciului, cauzat prin infracţiune. Aceste activităţi sînt realizate de anumite instanţe: “Urmărirea penală
se efectuează de către procuror şi de către organele constituite conform legii în cadrul:
1) Ministerului Afacerilor Interne; 2) Serviciului Vamal; 3) Centrului pentru Combaterea Crimelor
Economice şi Corupţiei. (2) Organele de urmărire penală sînt reprezentate de ofiţeri de urmărire penală
anume desemnaţi în cadrul instituţiilor menţionate în alin. (1) şi subordonaţi organizaţional conducătorului
instituţiei respective. (3) Ofiţerii de urmărire penală sînt independenţi, se supun legii şi indicaţiilor scrise ale
conducătorului organului de urmărire penală şi ale procurorului. (4) Statutul ofiţerului de urmărire penală
este stabilit prin lege”.87
Din perspectiva psihologică activitatea de urmărire penală se prezintă ca o totalitate de relaţii
interpersonale pe care le întreţin subiecţii ce reprezintă organele nominalizate mai sus cu învinuitul sau
bănuitul, partea vătămată, martorul.
Organele de urmărire penală realizează activitatea de investigaţie operativă în scopul identificării
tuturor datelor care pot fi folosite în calitate de probe. În competenţa lor intră un şir de acţiuni: cercetarea la
faţa locului, percheziţia, reţinerea şi interogarea persoanelor bănuite, ascultarea părţii vătămate şi a
martorilor, ordonarea expertizelor şi altele. Calitatea efectuării investigaţiei operative determină în mare
parte eficacitatea procesului penal. Lucrătorii organelor de urmărire penală au nevoie de cunoştinţe
psihologice, care ar facilita investigaţia operativă: cu referinţă la procesele psihice senzorial-perceptive, la
organizarea logică a materialului, la memorie, imaginaţie, atenţie, precum şi la însuşirile psihice ale
personalităţii.
Vom analiza mai detaliat activitatea ofiţerului de urmărire penală, acesta fiind exponentul legii care
se confruntă în virtutea obligaţiilor profesionale, cu necesitatea optimizării raporturilor interpersonale,
rămînînd o parte neschimbată a lor în timp ce partenerii lui se schimbă, urmînd să facă faţă sarcinilor dificile
ale descoperirii infracţiunii şi infractorului, argumentării prin probe şi stabilirii preliminare a răspunderii
86
CPP a RM, art. 1.
87
Art. 253
53
penale. În toate aceste aspecte ale activităţii sale ofiţerul de urmărire penală se confruntă cu necesitatea de a
poseda anumite cunoştinţe psihologice, repere şi modele ale personalităţii, deoarece cercetarea prevede
implicarea unor indivizi umani caracterizaţi prin profile psihologice irepetabile, deţinînd motive, scopuri,
interese, atitudini şi orientări diferite, capital psiho-social, achiziţionat în mod individual.
Totodată, activitatea ofiţerului de urmărire penală este un domeniu care înglobă elemente subiective,
deci şi dinamice, esenţa cărora poate fi dezvăluită doar prin cunoaşterea substanţei psihologice. Ne referim la
personalitatea infractorului care, spre deosebire de evenimentul infracţiunii - ce a decurs în trecut şi rămîne
neschimbat, modificînduse doar volumul informaţiei de care dispune cercetarea penală,- este în continuă
schimbare, analiza ei duce la rezolvarea unui şir de probleme cu caracter procesual, dintre care se impune
una cu conţinut psihologic - realizarea contactului comunicativ, stabilirea unui scop comun care facilitează
instituirea unei atmosfere de colaborare, deci şi cercetarea în general. Stidierea în dinamică a personalităţii
infractorului, realizată în conformitate cu Codul de procedură penală care subliniază necesitatea identificării
cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la comiterea infracţiunii, urmează să se axeze pe:
 identificarea comportamentului de pînă la comiterea infracţiunii, stabilirea cauzelor şi
motivelor care au contribuit la comiterea delictului;
 cercetarea conduitelor în timpul comiterii infracţiunii, identificarea tuturor factorilor
obiectivi şi subiectivi care le-au determinat;
 analiza psihologică a personalităţii infractorului în timpul urmăririi penale, a atitudinilor,
orientărilor, intereselor, aptitudinilor.
În literatura psihologic-judiciară informaţia pe care trebuie s-o colecteze ofiţerul de urmărire penală
pe parcursul urmăririi penale este divizată în:
 informaţie cu caracter material, identificată cu ajutorul metodelor criminalistice;
 cu caracter ideal – căpătată în cadrul interogatoriilor, ţinîndu-se cont de legităţile psihologice ale
percepţiei, păstrării şi reactivării imaginilor care reflectă evenimentul infracţiunii precum şi de
particularităţile individual-psihologice ale persoanelor implicate în cercetare.
Această informaţie, purtînd pecetea subiectivismului, influenţată atît de calităţile individuale ale
celui care o prezintă, cît şi de cele ale anchetatorului, concentrează atenţia cercetătorilor. Este suficient să ne
amintim despre interesul faţă de problematica interogatoriului, manifestat de cercetătorii criminalişti şi
psihologi la răspîntia dintre secolele XIX şi XX: H.Gross, W.Wundt, A.Binet, W. Stern. De fapt, chiar
psihologia judiciară s-a format în rezultatul cercetărilor aspectelor interogatoriului.
Dar nu numai această problematică dificilă a organizării interogatoriului determină implicarea
cunoştinţelor psihologice în munca ofiţerului de urmărire penală. Pe parcursul urmăririi penale ofiţerul se
confruntă cu problema stabilirii responsabilităţii învinuitului.
Orientarea spre instituirea ordinii de drept în conformitate cu statutul de stat democratic implică în
calitate de principiu fundamental umanizarea normei juridice, fapt care cere o atitudine deosebită în
cercetarea şi calificarea infracţiunilor, în activitatea de apărare a drepturilor şi libertăţilor omului, a
integrităţii lui fizice şi psihice. Umanizarea normei de drept implică necesitatea cercetării ample a tuturor
cauzelor infracţiunii: cu caracter obiectiv şi subiectiv, stabilirii rolului factorilor de diversă configuraţie în
acţiunile subiectului infracţiunii, cere o atitudine deosebit de atentă faţă de acceptarea unor criterii care ar
stabili responsabilitatea/iresponsabilitatea de comportamentul prejudiciabil. În tratarea strict psihologică
responsabilitatea este capacitatea de a realiza acţiuni şi conduite cu conţinut conştientizat şi în conformitate
cu scopurile propuse, de a exercita un control volitiv al comportamentului. Iresponsabilitatea implică lipsa de
conştiinţă a caracterului acţiunilor şi imposibilitatea de dirijare a comportamentului.
Starea de iresponsabilitate caracterizează subiecţii afectaţi de anumite tulburări cu caracter patologic
sau nepatologic. Pot fi divizate cîteva categorii de indivizi, care pot manifesta acţiuni prejudiciabile
caracterizate prin iresponsabilitate.
În primul rînd, acestea sînt persoanele care suferă de debilitate mintală, stare care implică anumite
deficienţe psiho-fiziologice: subnormalitate intelectuală, incompetenţă socială, imaturitate şi instabilitate
afectiv-volitivă, incapacitate de a atinge maturitatea social validată. În teoria psihologică sînt făcute anumite
categorizări ale debilităţii mintale: deficienţă mintală gravă, medie şi uşoară. Prima categorie se referă la
54
gradul cel mai avansat de oligofrenie, caracterizat prin incapacitate de instruire elementară, chiar
imposibilitate de asigurarea de sine stătător a supravieţuirii. Oligofreniile medii sînt caracterizate prin
incapacitatea individului de a se dezvolta mai sus de vîrsta mintală de 10-11 ani, de a-şi regla
comportamentele, de a-şi asigura autoservirea. Persoanele afectate de asemenea patologii sînt incapabile de a
abstractiza, de a rezolva cele mai simple probleme logice, îşi formează numai deprinderi simple
corespunzătoare situaţiilor concrete. Aceste două stări sînt caracterizate prin iresponsabilitate. Cea de a treia
categorie întruneşte persoane cu un intelect de limită sau puţin mai jos decît normativitatea, responsabile de
comportamentul lor. Cauzele deficienţei intelectuale a acestei categorii pot fi de ordin psihic sau social. În
cel de-al doilea exemplu insuficienţa intelectuală poate fi depăşită.
Deoarece responsabilitatea implică întotdeauna luciditate şi capacităţi de autocontrol şi autodirijare,
ea este o calitate doar a persoanelor mature. Odată cu atingerea vîrstei de 14 ani minorul începe să aibă o
responsabilitate limitată, primirea actului de identitate (la 16 ani) implică un statut social şi mai avansat, dar
şi angajarea în acest statut, iar atingerea majoratului (18 ani) presupune o responsabilitate totală.
Responsabilitatea penală a minorilor delincvenţi trebuie să fie stabilită prin examenul psihologic-judiciar.
Anumite stări temporale, definite în psihologie cu noţiunile de «afect fiziologic», «şoc psihic», pe
fundalul acţiunii unor factori care pun în pericol valori cu caracter suprem pentru individ, pot duce la un
comportament iresponsabil, stabilirea gradului de iresponsabilitate psiholgoică, în conformitate cu care este
calificată infracţiunea, ţinînd de competenţa expertului-psiholog.
Existenţa unei stări de imputabilitate caracterizează persoanele afectate de patologii psihice, starea de
iresponsabilitate a lor fiind stabilită prin examenul psihiatric-judiciar.
2. Planificarea activităţii de reconstituire a evenimentului infracţiunii

În literatura psihologic-judiciară s-a scris mult despre optimizarea condiţiei psihologice a ofiţerului
de urmărire penală. Una din etapele necesare în cadrul urmăririi penale, avînd un rol psihologic vădit - de
afirmare a imaginii de profesionist, om competent în domeniu şi în cazul concret, care face faţă tuturor
exigenţelor legale şi morale, caracterizat de capacităţi intelectuale şi afectiv-volitive de cea mai înaltă
calitate, bună-credinţă şi intenţii, dominate doar de cerinţa legii, imagine care oferă şanse unei cercetării
eficiente - este cea a planificării activităţii.
Cercetarea penală are drept obiect comportamentul criminal. Încă în antichitate, în dreptul roman, a
fost formulat modelul acestor activităţi, care include găsirea răspunsurilor la următoarele întrebări: cine - cu
ajutorul cui - de ce - în ce mod - ce - unde - cînd. Pornind de la aceste repere se formulează modelul
acţiunilor şi planul anchetei preliminare.
Vom urmări momentele principale ale planificării urmăririi penale, explicînd condiţionarea şi rolul
lor psihologic.
Odată cu constatarea infracţiunii şi dispunerea prin ordonanţă despre începutul acăiunilor de
urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală urmează să stabilească structura generală a activităţii de
cercetare, în scopul colectării probelor cu caracter material şi ideal-subiectiv, cele din urmă rezultînd din
interogarea învinuitului, ascultarea părţii vătămate şi a martorilor. Pentru o planificare mai eficientă a acestei
activităţi de reconstituire ofiţerul de urmărire penală, bazîndu-se pe nmaterialele ce constată infracţiunea şi
colectate în pealabil, formulează un şir de ipoteze (numite în practica penală versiuni) – modele posibile ale
evenimentului infracţiunii. Ipotezele date sînt un rezultat al activităţii de cercetare practică şi de reconstituire
creativă, imaginară. Iată de ce la etapa dată un rol important joacă capacitatea ofiţerului de urmărire penală
de a analiza şi sintetiza informaţia de care dispune, de a recurge la imaginaţie, formulînd în baza comparaţiei
informaţiei curente cu cea similară, conţinută în memorie, mai multe modele posibile, care urmează să fie
afirmate sau înlăturate prin colectarea de probe suplimentare. Activitatea imaginativă a ofiţerului de urmărire
penală se caracterizează prin obiectivitate, capacitate de a utiliza toate probele de care dispune cercetarea la
moment, de modelare a evenimentului ce a avut loc în trecut.
Cercetătorul rus M.I. Enikeev a propus modelarea comportamentului infractorului în calitate de
ipoteză a urmăririi penale.
Iniţial, deoarece ofiţerul de urmărire penală nu dispune de date suficiente despre personalitatea
infractorului şi despre aspectele infracţiunii, se propune stabilirea în baza informaţiei căpătate în rezultatul
55
urmăririi penale a trăsăturilor esenţiale: tipul infracţiunii, caracteristicile generale ale acţiunilor, care pot
oferi informaţie despre experienţa şi motivele infractorului.
Cercetarea infracţiunii prevede compararea modelului infracţiunii şi al comportamentului
infractorului cu altele, stabilindu-se cazurile similare: lucru care poate înlesni formularea ipotezelor.
Iată cum se prezintă activitatea ofiţerului de urmărire penală la această primă etapă:
În formularea ipotezelor şi modelelor se ţine cont de informaţia statistică cu caracter criminologic.
Aşa, se cunoaşte că în 80% din omuciderile sau rănirile grave infractorul şi victima sînt rude sau cunoştinţe
apropiate[13]; în aproape 89% din cazurile de omor a persoanelor masculine de pînă la 17 ani ucigaşii au de
la 10 pînă la 18 ani[14]; circa 75% fiind prieteni sau colegi ai lor.
Cercetarea datelor şi compararea lor cu informaţia posedată poate contribui la alcătuirea unor ipoteze
care servesc drept repere în planificarea acţiunilor ulterioare ale anchetatorului şi care constituie o viziune a
lui asupra infracţiunii.
Nu sînt rare cazurile cînd ipotezele formulate nu se adeveresc, probele noi oferind informaţie
supilimentară care necesită noi versiuni, de regulă, mai adecvate decît cele anterioare. Iată de ce se pune
accent pe înlăturarea conservatismului, rigidităţii din activitatea cognitiv logică a anchetatorului penal, pe
dezvoltarea unei gîndiri critice, ample, multilaterale.
În activitatea de reconstituire ofiţerul de urmărire penală recurge la un şir de reprezentări, acumulate
în decursul practicii de cercetare. Aceasta însă nu înseamnă că el trebuie să insiste în afirmarea stereotipiilor
personale cu caracter perceptiv sau logic. Orice probă aduce o informaţie nouă, care caracterizează atît
personalitatea infractorului, cît şi evenimentul infracţiunii, ignorarea unor detalii, aspecte particulare poate
ştirbi din integritatea informaţiei. Acceptarea unor ipoteze înlesneşte planificarea acţiunilor ulterioare.
Cea de a doua acţiune prevede determinarea tuturor activităţilor în vederea colectării de probe, a
persoanelor care urmează să participe la acestea. Ofiţerul de urmărire penală are nevoie de cunoştinţe vaste,
nu numai din domeniul determinat de apartenenţa sa profesională, în care se dirijează ca de program de
Codul de procedură penală, ci şi din multe altele, legate de identificarea unor semnalmente specifice ale
infracţiunii. Aceste cunoştinţe, însă, nu pot satisface pe deplin procedura cercetării, din care cauză apare
necesitatea dispunerii de serviciile sau consultaţiile unor specialişti, în Codul de Procedură Penală
desemnaţia ca specialişti, consultaţi sau experţi în problemele respective. Totodată, chiar de la bun început
ofiţerul de urmărire penală stabileşte cercul persoanelor care pot oferi depoziţii în calitate de martor, în
funcţie de necesitate şi pe cei care pot reprezenta partea bănuită sau învinuitul. În această activitate se
manifestă pe deplin capacitatea ofiţerului de urmărire penală de a cerceta personalitatea celor cu care
urmează să vină în contact, de a-şi planifica acţiunile comunicative, tacticile de influenţă psihologică în
vederea optimizării relaţiilor, dirijîndu-se strict de prevederile legii. Pe parcursul cercetării lista activităţilor
date se poate modifica, completîndu-se cu unele noi, solicitate de sarcinile curente şi de perspectivă.
Codul de procedură penală stabileşte realizarea procedurii interogării învinuitului îndată după
punerea în vedere a învinuirii[15], dar această activitate trebuie să fie precedată de o cercetare amplă a
personalităţii infractorului, în care scop ofiţerul de urmărire penală studiază materialele urmăririi penale,
toate datele biografice de care dispune (date de anchetă, particularităţi ale comportamentului, cercul de relaţii
sociale ale învinuitului, informaţia despre statutul social, profesional, antecedentele comportamentale sau
penale etc). Se recomandă utilizarea informaţiei căpătate de la inspectorul de sector, pedagogi (în cazul
minorilor), poate fi consultat un psiholog. După aceasta sînt stabilite sarcinile interogatoriului, pronosticate
anumite rezultate ale lui şi acţiunile de înlăturare a celor distructive, modelele de comportament la care,
posibil, va recurge persoana supusă anchetei. Sînt formulate întrebările, se alege maniera de comportament,
metodele de atenuare a tensionării în relaţii, de realizare a unui contact psihologic, tacticile psihologice în
vederea colectării unei informaţii adecvate realităţii.
Întrebările trebuie să fie concise, clare, totodată cerînd răspunsuri concrete. Trebuie să se ţină cont de
faptul că întrebările conţin o anumită informaţie pentru cel interogat: referitor la competenţa generală şi la
cunoaşterea particularităţilor infracţiunii de către ofiţerul de urmărire penală. Iată de ce întrebările adresate la
primul interogatoriu trebuie să se refere la momente bine cunoscute, ilustrate cu diferite dovezi. În unele
cazuri interogatoriul învinuitului trebuie să fie precedat de întîlnirile cu alte persoane:
56
- în cazul omuciderilor - cu martorii, care vor oferi informaţie despre circumstanţele în care a fost
comisă infracţiunea, caracterul relaţiilor dintre învinuit şi victimă, acţiunile lor, armele folosite etc;
- în cel al furturilor, jafurilor, tîlhăriilor - cu partea vătămată, care poate relata cum a fost comisă
infracţiunea, ce obiecte au fost sustrase, cine poseda informaţie despre acestea etc.
Are importanţă atmosfera în care decurge interogatoriul: încăperea, organizarea înregistrării celor
relatate, excluderea participării unor terţe persoane.
3. Psihologia interogării băpnuitului, învinuitului, victimei şi a martorului

Interogarea este una din activităţile principale pe care o realizează ofiţerul de urmărire penală.
Totodată, anume această activitate se prezintă ca un raport interpersonal direct, care necesită din plin
aplicarea cunoştinţelor psihologice. În primul rînd, acestea se referă la psihologia formării reprezentărilor,
care urmează să fie actualizate în cursul interogării. Unele aspecte ale formării mărturiei au fost analizate în
capitolele dedicate psihologiei victimei şi martorului. În capitolul de faţă ţinem să elucidăm cîteva momente
din psihologia pregătirii ofiţerului de urmărire penală pentru realizarea interogării şi a organizării acestei
activităţi importante.
Pregătirea ofiţerului de urmărire penală pentru realizarea interogării include:
- analiza informaţiei cu privire la personalitatea celui interogat;
- formularea întrebărilor, care urmează să fie adresate;
- alegerea metodelor care pot fi utilizate pe parcursul interogării;
- consultarea specialiştilor din diverse domenii (a pedagogului sau psihologului în cazul interogării
unui minor, a medicului - în dosarele care conţin o infracţiune cu provocare de leziuni sau chiar omucidere, a
psihologului sau psihiatrului - atunci, cînd persoana supusă interogării este afectată de anumite tulburări
mintale de limită sau patologii psihice etc).
Cercetarea personalităţii celui interogat se realizează în scopul determinării metodelor psihologice
care ar contribui la realizarea atmosferei de încredere şi colaborare. În cazul unei persoane agresive, reactive,
conflictuale, orientate negativ în raport cu urmărira penală şi ofiţerul de urmărire penală sînt determinate
metodele optimale de diminuare a atmosferei de tensiune în relaţiile interpersonale, de reorientare
comportamentală.
Întrebările pe care le adresează ofiţerul de urmărire penală celui anchetat trebuie să fie subordonate
scopului interogării, clarificînd următoarele momente:
- motivaţia comportamentului infracţional;
- cauzele principale ale infracţiunii, modul în care a fost comisă;
- circumstanţele care au determinat-o (subiective sau obiective, reieşite din orientarea, interesele,
motivaţia infractorului sau determinate de comportamentul părţii vătămate etc);
- modul în care a fost săvîrşită infracţiunea, mijloacele folosite în acest scop, conduitele părţilor,
anumite detalii semnificative cu referinţă la însuşirile lor psihice;
- atitudinea celui interogat faţă de urmărirea penală, ofiţerul de urmărire penală, în general conştiinţa
lui socială şi de drept.
Pe lîngă întrebările de bază trebuie să fie întocmite un şir de întrebări suplimentare, care ar facilita
procesul depistării informaţiei false şi a erorilor, al căpătării unor dovezi noi.
Procedura interogării înglobă cîteva etape succesive. La prima se realizează o cercetare prin
observare a personalităţii celui interogat: a stării afective, a voinţei, capacităţilor comunicative, inteligenţei,
orientărilor. Dacă ofiţerul de urmărire penală reuşeşte să realizeze chiar de la prima etapă un contact
psihologic cu persoana anchetată, el poate conta şi pe instaurarea unei atmosfere favorabile comunicării. Pe
parcursul interogării ofiţerul de urmărire penală trebuie să se manifeste ca o persoană atentă, calmă,
interesată doar în stabilirea adevărului, binevoitoare, inteligentă, menţinînd poziţia de lider, dar fără a
demonstra trufie sau indulgenţă, nepăsare sau conduite prezumtive.
Are o mare importanţă etapa relatării libere. Pentru a facilita procesul reconstiituirii imaginilor,
ofiţerul de urmărire penală poate recurge la anumite procedee mnezice: schiţarea unui plan al reactivării
reprezentărilor conţinute în memorie, care ar permite căpătarea informaţiei detaliate, recurgerea la asociaţii,
comparaţii, formularea unor probleme logice. Pe parcursul relatării libere ofiţerul de urmărire penală revede
57
planul întrebărilor, pe care şi l-a formulat anterior, înregistrează anumite contradicţii în informaţie, prevăzînd
metode de controlare a veridicităţii ei, analizează comportamentul persoanei anchetate, descifrînd limbajul
nonverbal al gesturilor, mimicii, schimbărilor în aspectul exterior etc.
Interogatoriul de-facto este etapa, cînd ofiţerul de urmărire penală adresează întrebări persoanei
anchetate. Despre calitatea întrebărilor s-a mai scris în cîteva capitole ale prezentului manual. Nu se permite
adresarea întrebărilor cu efect sugestiv, care ar putea influenţa conţinutul răspunsurilor. Întrebările trebuie să
fie clare, concise, cerînd un răspuns cert.
Ultima etapă constă în alcătuirea şi semnarea procesului-verbal. Un moment important al acestei
etape este citirea procesului-verbal de către persoana interogată. Dacă cel interogat nu posedă bine tehnica
citirii, procesul-verbal trebuie să fie adus la cunoştinţă de către anchetator. Toate momentele contradictorii
trebuie să fie clarificate pînă la semnarea documentului.
2.1. Ascultarea învinuitului

Rolul avut în săvârşirea infracţiunii şi poziţia procesuală distinctă în care apare în proces, conferă
învinuitului o fizionomie psihologică proprie care explică existenţa unor particularităţi sub raportul
condiţiilor de percepţie, de memorare şi reproducere a faptelor. Numai cunoscând aceste particularităţi,
organele judiciare vor putea diferenţia procedeele tactice de ascultare aplicabile într-o situaţie sau alta. Se
consideră că învinuitul reprezintă sursa celor mai ample şi mai fidele informaţii cu privire la activitatea
infracţională, cât şi cu privire la cele ce au precedat sau succedat acestui moment. Aceasta deoarece, faţă de
cei care au participat la săvârşirea infracţiunii în alte calităţi, învinuitul, în majoritatea situaţiilor, se găseşte
în condiţii optime de percepţie şi de memorare.
În linii mari, mecanismele psihologice ale făptuitorului se raportează la 3 etape:
a) etapa conturării laturii subiective a infracţiunii;
b) etapa desfăşurării activităţii infracţionale;
c) etapa postinfracţională.
a) În prima etapă, se conturează mecanisme psihologie specifice conceperii activităţii infracţionale
şi rezoluţiei infracţionale. Această etapă este proprie infracţiunilor săvârşite cu intenţie.
Remarca potrivit căreia învinuitul se află în cele mai optime condiţii de percepţie şi de memorare şi
de aceea declaraţiile sale pot furniza cele mai bogate şi exacte informaţii priveşte infracţiunile săvârşite cu
intenţie. Când hotărârea de a săvârşi infracţiunea s-a născut spontan sub imperiul unei porniri de moment,
adică atunci când făptuitorul nu a meditat asupra modului de săvârşire a infracţiunii, această particularitate a
laturii subiective se reflectă în declaraţiile învinuitului sau inculpatului, acestea putând fi lacunare şi inexacte
în privinţa împrejurărilor ce au precedat săvârşirea faptei şi fidele în privinţa acelor împrejurări legate direct
de săvârşirea faptei.
Când poziţia psihică a făptuitorului se caracterizează prin intenţie premeditată, atenţia lui este în
egală activităţilor ce precedă începutul de executare, cât şi asupra activităţii de măsură concentrată atât
asupra executare propriu-zisă. Ca urmare, întinderea şi fidelitatea percepţiei şi memorării faptelor se răsfrâng
deopotrivă asupra întregului proces de formare a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului.
Într-adevăr, în componenţa sa psihică, premeditarea presupune existenţa, între momentul luării
hotărârii infracţionale şi realizarea ei, a unui interval de timp în care, făptuitorul, în condiţii de calm,
chibzuieşte asupra celor mai proprii condiţii de loc şi de timp.
Această formă de vinovatei se reflectă în declaraţiile învinuitului sau inculpatului în precizia şi
abundenţa detaliilor referitoare la împrejurările anterioare, concomitente şi chiar ulterioare momentului
săvârşirii infracţiunii, cu excepţia acelor situaţii care în timpul comiterii infracţiunii făptuitorul s-a aflat sub
stăpânirea unei emoţii care, de regulă, are efect distructiv asupra percepţiei şi memorării.
Când hotărârea de a comite infracţiunea a fost luată însă, sub imperiul unei puternice tulburări
sufleteşti provocată, de exemplu, de atitudinea injustă a victimei, ori de sentimente de o deosebită intensitate,
patimă, pasiuni etc. declaraţiile sincere ale învinuitului sau inculpatului se caracterizează prin descrierea
exactă, prin precizia amintirii a tot ceea ce a precedat începutul executării, declaraţii care însă pe măsură ce
se apropie de momentul executării activităţii materiale devin tot mai lacunare, mai sărace în detalii şi
imprecise.
b) În etapa desfăşurării activităţii infracţionale au loc procese psihice care dezorganizează
recepţia senzorială.
Starea de tulburare sub stăpânirea căreia se află făptuitorul în timpul săvârşirii infracţiunii este
provocată de preocuparea, de concentrarea tuturor eforturilor în vederea reuşitei activităţii întreprinse, de
58
dorinţa obsesivă de a părăsi cât mai repede locul faptei, de a produce cât mai puţine modificări, conştient
fiind, că orice imperfecţiune l-ar putea trăda.
Această condiţie psihică generează stări de nelinişte, de surescitare, o mai redusă capacitate de
control asupra conduitei, care explică erorile, inadvertenţele, cum ar fi: uitarea la locul faptei a unor obiecte,
producerea unor urme care l-ar putea demasca ş.am.d.
c) În etapa a III-a, după săvârşirea infracţiunii, dominanţa psihologică a celui ce a săvârşit
infracţiunea o constituie tendinţa de a înlătura consecinţele la care este expus, tendinţa de a se apăra.
Procesele psihice caracteristice acestui moment generează nelinişte, nesiguranţă şi un comportament
nefiresc. Ca urmare, făptuitorul întreprinde o serie de acţiuni cum ar fi, plecarea precipitată de la locul faptei,
distrugerea sau ascunderea unor mijloace materiale de probă, dispariţia de la domiciliu, încercarea de creare
a unor alibiuri prin deplasarea imediată„într-un alt loc unde încearcă să se facă remarcaţi“ etc.
Unii infractori mai versaţi încearcă să-şi ascundă fapta prin simularea altor infracţiuni. De exemplu,
în cazul omorului se simulează o sinucidere sau accident. Stările de nelinişte, de tulburare, de surescitare,
sub stăpânirea cărora se află făptuitorul după săvârşirea infracţiunii înregistrează o intensificare în momentul
în care identitatea lui este cunoscută, adică în momentul în care apare în faţa organului judiciar în calitate de
învinuit sau inculpat.
Prezentarea în faţa organului judiciar este precedată de o perioadă de reflecţii, de prepararea până la
detalii a declaraţiilor pe care le va da. El va medita asupra poziţiei pe care o va adopta în raport cu atitudinea
organului judiciar, cu întrebările ce i se vor pune.
Precizarea poziţiei pe care o va adopta şi elaborarea liniei de apărare nu sunt în măsură să sfârşească
neliniştea şi tulburarea învinuitului sau inculpatului.
El rămâne permanent stăpânit de teama că nu a intuit toate aspectele, că nu a prevăzut toate
întrebările şi mai ales de teamă că nu ştie ce împrejurări sunt cunoscute organului judiciar.
Starea puternic emoţională sub care se găseşte învinuitul sau inculpatul se repercutează, de regulă,
asupra capacităţii de evocare a ceea ce explică posibilitatea ivirii erorilor, inexactităţilor, atât în declaraţiile
învinuiţilor sau inculpaţilor de rea-credinţă, cât şi în cele ale celor de bună-credinţă.
Mecanismele psihologice ale celui anchetat prezintă câteva caracteristici care trebuie cunoscute,
deoarece numai cunoscându-le, ofiţerul de urmărire penală poate stabilii discrepanţa dintre intenţiile ascunse
şi cele declarate, dintre acţiunile şi vorbele învinuitului.
O primă grupă importantă de probleme psihologice tipice momentului ascultării sunt emoţiile celui
invitat în faţa organelor judiciare. Depistarea prezenţei emoţiilor poate dezvălui dezacordul dintre cele
afirmate şi cele petrecute în realitate, dintre adevăr şi minciună. Este ştiut faptul că tensiunea psihică a
învinuitului sau inculpatului este, de regulă, mult mai mare decât a celorlalte persoane aflate în proces în
calitate de martor, parte responsabilă civilimente, parte vătămată etc. Dar din capul locului trebuie să
accentuăm că în urma obşnuinţei mai îndeosebi la recidivişti, sau ca urmare a apartenenţei la un anumit tip
temperamental, prezenţa emoţiilor poate fi stabilită, dar niciodată în mod total. Emoţiile se caracterizează
prin aceea că sunt însoţite în mod obligatoriu de unele manifestări viscerale şi somatice.
Astfel, bătăile inimii se accelerează, presiunea sanguină se măreşte, apar fenomene vaso-dilatatorii
sau vaso-constrictorii, respiraţia devine mai rapidă şi mai sacadată, se dereglează emisiunea de sunete –
tremurul vocii –, salivaţia se diminuează, muşchii scheletici se contractă sau se relaxează subit. Fiind
fenomene dirijate de instanţele subcorticale, ele se dezlănţuie în mod automat şi nu pot fi stăpânite de voinţă
decât în măsură foarte mică. Surescitarea aceasta subcorticală, provoacă, pe cale de conseconţă, şi o
dereglare în funcţiile de ideaţie şi în cele memoriale.
Fenomenul este foarte des întâlnit şi în viaţa de toate zilele în situaţia de examen, de exemplu, uităm
adesea lucruri esenţiale şi verbalizăm într-un mod neobişnuit.
Printre multe forme de dereglarea enumerate mai sus trebuie amintită şi dereglarea timpului de
latenţă sau a timpului de reacţie.
Pentru problema în discuţie, are importanţă faptul că în stările emoţionale, mai ales timpul de latenţă
se măreşte. Tiberiu Bogdan, în lucrarea„Probleme de psihologie judiciară“ arată că lucrurile se petrec, în
cazul aplicării acestei tehnici la învinuiţi, astfel: se dau subiecţilor circa 100 de cuvinte – stimuli verbali –
,dintre care multe sunt„neutre“, altele „afectogene“ şi li se cere ca la fiecare stimul să răspundă cu primul
cuvânt care le vine în minte.
Se observă că la cuvintele„neutre“ reacţia este promptă şi logică, iar la cuvintele„afectogene“ timpul
de reacţie se lungeşte.
Cuvintele afectogene sunt constituite din stimuli care au o legătură directă sau indirectă cu
infracţiunea. De exemplu, s-a observat că la cuvinte precum cinste, libertate, cartuş – reacţia întârzie şi că
adesea asociaţia este nelogică – de exemplu pădure, gheaţă –, şi că subiectul adesea repetă stimulul afectogen
pentru a câştiga timp.
59
În esenţă, pe un fond general de tensiune psihică specifică anchetei pot apărea la cel audiat
manifestări cu grad crescut de intensitate, ceea ce reprezintă un indiciu de simulare sau de disimulare a
adevărului. Atunci când sunt comunicate prin limbaj, simularea sau disimularea adevărului îmbracă forma
minciunii.
Un ofiţer de urmărir penală cu o bogată experienţă practică, bun cunoscător al psihologiei
învinuitului, poate sesiza cu destulă exactitate momentele de dificultate, de creştere a tensiunii psihice la
persoanele nesincere. Încercările de simulare sau disimulare conturează o a doua grupă de probleme
psihologice alături de emoţii, tipice momentului ascultării. Omul este capabil să-şi ascundă(disimuleze)
acţiunile sale, el poate contraface (simula) realitatea.
Dintre modurile de simulare ori disimularea transpuse şi sub formă verbală – de minciună – învinuiţii
sau inculpaţii apelează de cele mai multe ori la următoarele:
- refuzul de a vorbi sau de a recunoaşte faptele care li se impută;
- invocarea imposibilităţii de a-şi aduce aminte;
- prezentarea de alibiuri;
- recunoaşterea unor fapte minore, în scopul disimulării celor importante;
- simularea nebuniei;
- încercări de automutilare etc.
Deseori, în faţa organelor de procuratură, dar mai ales a instanţelor, inculpaţii îşi retrag declaraţiile
făcute anterior, pe motivul obţinerii acestora prin presiuni, prin intimidare.
De aceea detectarea comportamentului simulat, al camuflajului este de cea mai mare importanţă
pentru organul judiciar.
Pe parcursul interogării învinuitului se manifestă din plin capacitatea ofiţerului de urmărire penală de
a utiliza cunoştinţele din domeniul psihologiei. De fapt, această activitate poate fi definită ca un dialog,
realizarea constructivă a căruia poate să contribuie la soluţionarea corectă a cauzei penale. Particularităţile
psihologice ale acestui dialog:
- frecvent conţine în sine germenele conflictului, care nu s-a epuizat odată cu evenimentul
infracţiunii şi care rezultă din scopurile diferite ale ofiţerului de urmărire penală şi ale învinuitului;
- se realizează în conformitate cu Codul de procedură penală, este strict reglamentat, atribuindu-i
ofiţerului de urmărire penală penal funcţia de dirijor, dar oferindu-i şi învinuitului anumite drepturi care nu
pot fi neglijate;
- învinuitul împărtăşeşte starea emoţională de constrîngere, fapt care condiţionează o tensionare
internă şi poate duce la acutizarea conflictului şi la dificultăţi în realizarea unui contact psihologic;
- rezultatele interogării sînt fixate în procesul-verbal, ambele părţi purtînd responsabilitate de
calitatea acestuia.
Anumite particularităţi psihologice ale învinuitului pot influenţa caracterul interogatooriului:
- atitudinea faţă de cercetarea penală şi de ofiţerul de urmărire penală: avînd caracter pozitiv pot
contribui la crearea unei atmosfere de colaborare reciproc avantajoasă; negativ - pot acutiza conflictul şi
provoca dificultăţi pe parcursul interogatoriului;
- evaluarea informaţiei pe care urmează să o ofere, conştiinţa de faptul că aceasta va influenţa soarta
lui de mai departe;
- conţinutul intereselor - de a contribui la facilitarea urmăririi penale, în aşa fel denotînd dorinţa de
colaborare sau de a se împotrivi, a ascunde informaţia pe care o posedă;
- încordarea psihică provocată de intenţia de a afla volumul informaţiei de care dispune ofiţerul de
urmărire penală, orientările lui, de a-şi stabili un mod de comportament favorabil situaţiei în care s-a
pomenit.
Ofiţerul de urmărire penală este preocupat de următoarele probleme:
- cercetarea conduitelor învinuitului în scopul aprecierii atitudinii lui faţă de cercetare şi în genere -
de infracţiunea comisă;
- încercarea de a-l orienta pe învinuit spre o atitudine de colaborare;
- folosirea unor metode psihologice, care i-ar facilita celui anchetat procesul reconstituirii
informaţiei.
Interogatoriul debutează cu stabilirea identităţii învinuitului, aducerea la cunoştinţă a ordonanţei de
punere sub învinuire, explicarea conţinutului ei şi a drepturilor persoanei interogate. Mai apoi ofiţerul de
60
urmărire penală întreabă dacă învinuitul recunoaşte învinuirea ce i se aduce, ascultă declaraţiile lui asupra
conţinutului învinuirii, dacă este necesar, adresează întrebări.
Aceste prime acţiuni procesuale pot determina, prin realizare corectă, începutul unui contact
psihologic al ofiţerului de urmărire penală cu persoana anchetată, contact care se poate transforma în
colaborare reciproc avantajoasă. Trebuie să se ţină cont şi de anumite particularităţi ale stării psihologice a
învinuitului. Procedura de punere sub învinuire, cu atît mai mult de arestare preventivă, duce la dezorganizări
în structura afectivă şi volitivă a celui anchetat, el este tensionat, reactiv, se confruntă cu starea de nelinişte,
alarmă, frică. Totodată trebuie să se ţină cont şi de confuzia logică, care afectează personalitatea celui supus
anchetei.
Ţinînd cont de aceste particularităţi, ofiţerul de urmărire penală poate contribui la organizarea
eficientă a interogării. În cazul infractorilor situaţionali el trebuie să realizeze acţiuni de informare asupra
caracterului învinuirii şi modelele de comportament, care i-ar facilita învinuitului soarta de mai departe:
recunoaşterea sinceră a vinei, contribuirea printr-un comportament adecvat la cercetare. Atunci cînd se
realizează interogatoriul unor criminali de carieră, profesionali, trebuie să chibzuiască bine asupra caracterul
întrebărilor, să opereze cu informaţie adunată pe parcursul urmăririi penale, creînd imaginea unui specialist
competent, sincer, care dispune de probe suficiente pentru a demonstra vinovăţia. De fapt, asemenea
categorii de infractori decid pozitiv asupra colaborării doar atunci, cînd conştientizeză lipsa unei alte soluţii,
caută varianta mai plauzibilă, recunoscînd doar atît, cît, după părerea lor, cunoaşte anchetatorul.
Se recomandă de a anticipa interogatoriul cu ascultarea relatării libere a persoanei anchetate. Pe
parcursul ascultării ofiţerul de urmărire penală analizează informaţia, depistează momentele de ezitare,
contradicţiile, urmăreşte comportamentul afectiv al anchetatului, selectează momentele tactice potrivite.
Întrebările trebuie să se orienteze asupra conţinutului expus confuz, incomplet, contradictoriu. Dacă acestea
sînt formulate corect, pot duce la amplificarea confuziei afectiv-volitive şi la afirmarea primară a deciziei de
recunoaştere. Conţinutul celor relatate este înregistrat (stenografiat, înscris audio), fixat în procesul-verbal,
prezentat spre citire şi semnare de către învinuit.
Ofiţerului de urmărire penală poate utiliza şi alte metode de realizare a contactului psihologic:
- cunoştinţele despre personalitatea învinuitului, interesele, problemele, motivaţia lui, anumite
evenimente biografice, utilizarea cărora într-o atmosferă de sinceritate poate provoca un sentiment de
încredere, cu încărcătură afectivă pozitivă;
- capacitatea de a-l trata empatic pe învinuit, de a-i înţelege starea psihologică;
- recurgerea la o manieră de comportament care ar vorbi despre calităţile umane, dar şi de
profesionalism, atitudine neprezumptivă, obiectivă.
Pe parcursul urmăririi penale ofiţerul de urmărire penală poate utiliza anumite metode de influenţă
psihologică, care nu vin în dezacord cu cerinţele legii procesual penale.
Metoda convingerii. Are forma unei influenţe verbale, care ţine cont de sentimentele, trăirile
învinuitului, ajutîndu-i să-şi aprecieze corect comportamentul, să-şi înţeleagă vina. Pentru a o utiliza corect
este nevoie de o cunoaştere amplă a trăsăturilor de personalitate ale persoanei anchetate, de realizarea unei
atmosfere de înţelegere şi de folosirea unei situaţii favorabile. În cazul unui infractor recidivist, aceasta se
poate prezenta în forma unei confuzii, rezultate din depistarea de către anchetator a erorilor, contradicţiilor în
informaţia relatată, folosirea unor fapte bine cunoscute, care pot distruge modelele eronate, stabilite de către
anchetat, atunci cînd anchetei e supus un infractor ocazional - în momentul cînd s-a realizat pe deplin
contactul psihologic. Formularea propunerii de recunoaştere a vinei trebuie să conţină argumente bine
chibzuite, capabile să provoace trăirile afective aşteptate de către ofiţerul de urmărire penală. Iată cum se
prezintă modelul utilizăriii metodei convingerii:
- determinarea unui scop al interogatoriului, care poate fi realizat prin colaborarea cu învinuitul (în
cazul cînd aceste este dispus să contribuie la realizarea urmăririi penale);
- ascultarea relatării libere a învinuitului, analiza viziunilor lui asupra infracţiunii, atitudinilor faţă de
urmărirea penală, anchetă, ofiţerul de urmărire penală;
- cercetarea cadrului de reprezentări, pe care învinuitul le posedă referitor la competivitatea ofiţerului
de urmărire penală, orientarea propriului comportament pe parcursul procesului;
61
- prezentarea de argumente, care prin forţa lor de convingere pot influenţa asupra reprezentărilor
vechi, forma altele noi şi trezi trăiri şi sentimente de altă natură;
- influenţa în scopul reviziurii opiniilor, atitudinilor, folosind contradicţia dintre motivaţia, orientările
vechi spre un comportament criminal şi sentimentul nou de culpabilitate, regret.
Metoda convingerii are efectul scontat atunci, cînd învinuitul îl tratează pe ofiţerul de urmărire
penală ca pe o persoană obiectivă, competentă, sinceră, care intenţionează să realizeze o cercetare în
conformitate cu cerinţele legii, identificînd toate circumstanţele: agravante şi atenuante. Frecvent ofiţerul de
urmărire penală, după propunerea dată învinuitului de a-şi recunoaşte vina, trebuie să-i ofere timp pentru
luare a deciziei. Sînt inutile, iar uneori chiar dăunătoare, frazele de felul: «Relataţi adevărul ca să vă eliberaţi
de povara pe care o purtaţi», «Amintiţi-vă că sînteţi om», etc. Convingerea trebuie să se fundamenteze pe
fapte, date posedate de către ofiţerul de urmărire penală, pe imaginea lui de om care intenţionează să-i acorde
învinuitului ajutor. Se ţine cont şi de particularităţile de vîrstă, sex, socio-profesionale, de interesele,
trebuinţele principale ale învinuitului.
Metoda influenţei indirecte se fundamentează pe prezentarea unor dovezi, probe verbale sau
materiale convingătoare, cu capacitatea de a modifica cardinal situaţia din timpul interogării, trezind
sentimentul de eşec al persoanei anchetate şi provocînd dorinţa de a relata faptele ascunse. Informaţia
prezentată de ofiţerul de urmărire penală trebuie să fie cît mai veridică. Modelul metodei date prevede:
- elaborarea tacticii de influenţă, reieşind din caracterul informaţiei ascunse şi al argumentelor pe
care le posedă ofiţerul de urmărire penală;
- alegerea momentului potrivit - a situaţiei de confuzie, indecizie, şovăială a învinuitului;
- prezentarea dovezilor, probelor se face indirect, ofiţerul de urmărire penală nu trebuie să afirme sau
să nege ceva, ci doar să adreseze întrebări care cer un răspuns fără de echivoc;
- informaţia prezentată de ofiţerul de urmărire penală trebuie să fie cît mai convingătoare.
Metoda stimulării morale, potrivită în cazul infractorilor ocazionali, se fundamentează pe
cunoaşterea personalităţii învinuitului de către ofiţerul de urmărire penală, a intereselor lui, a unor merite,
operînd cu trebuinţele, cu oferirea unei alte perspective. Constă în explicarea tuturor aspectelor cercetării şi
anchetei, a rolului pozitiv al recunoaşterii sincere a vinei şi comportamentului de colaborare cu ancheta.
În literatura psihologic-judiciară sînt descrise şi un şir de procedee tactice de ascultare a
învinuitului[19]. Sînt tactici cunoscute şi utilizate pe larg în practica cercetării penale.
Folosirea lor este diferită în situaţiile de colaborare a învnuitului cu organelle de urmărire penală şi
de conflict dintre părţi. În cadrul realizării interogatoriului unei persoane care urmăreşte aceleaşi scopuri
precum ofiţerul de urmărire penală, dar din anumite considerente de ordin psihic nu poate oferi informaţia
necesară, pot fi utilizate tacticile:
- tactica amintirii prin contingenţă: utilizarea asociaţiilor verbale, crearea unor asociaţii prin
evocarea imaginilor sau chiar folosirea unor obiecte, situaţii cu capacitatea de a reactiva informaţia conţinută
în memorie;
- amintirea prin asemănare sau prin contrast: constă în provocarea de stări afective similare sau
diferite decît cea din timpul cercetat, capabire de a reactiva informaţia;
- ascultarea repetată constă în cerinţa de a repeta relatarea despre anumite fapte, împrejurări,
amănunte la intervale diferite de timp. Contradicţiile, erorile, care inevitabil pot apărea, demonstrează
netemeinicia informaţiei false;
- ascultarea sistematică se foloseşte în cazul infractorului ocazional, sincer, care doreşte să
colaboreze cu ancheta, dar are anumite dificultăţi în reproducerea evenimentului, precum şi în al celui
nesincer, obligîndu-l să explice toate amănuntele. Acest procedeu prevede clarificarea sistematică a tuturor
aspectelor, în care scop i se adresează întrebări.
Alte tactici pot fi folosite în situaţiile de conflict latent, iarr uneori chiar manifestat.
Folosirea întrebărilor de detaliu în scopul obţinerii unor amănunte referitoare la diferite împrejurări
ale infracţiunii şi demonstrării netemeiniciei ascunderii informaţiei, formării imboldului de a renunţa la
negarea vinei. Este o tactică potrivită în cazul infractorilor de carieră, recidivişti, care îşi pregătesc din timp
şi atent declaraţiile, dar pot comite anumite erori şi inconsecvvenţe logice. Anume aceste contradicţii în
62
relatare pot fi folosite de către ofiţerul de urmărire penală, pentru a determina recunoaşterea şi colaborarea cu
învinuitul.
Ascultarea încrucişată constă în crearea unei situaţii de ofensivă a învinuitului, de «apărare» de doi
sau mai mulţi ofiţeri de urmărire penală, care-i adresează întrebări alternativ, într-un ritm alert, lipsindu-l de
posibilitatea de a-şi pregăti răspunsurile mincinoase. Dezavantajul acestui procedeu: poate deruta persoanele
cu anumite probleme ale afectivităţii şi voinţei, sugestibile, conformiste. Iată de ce e nevoie ca ofiţerii de
urmărire penală să posede perfect aspectele cauzei şi tehnica de comunicare.
Tactica complexului de vinovăţie (asemănătoare metodei stimulării morale) se foloseşte în cazul
persoanelor sensibile, trezindu-se sentimentul culpabilităţii.
Folosirea probelor de vinovăţie - în cazul persoanelor nesincere, cu antecedente penale, a
infractorilor de carieră, provocînd nesiguranţă şi trezind imboldul de recunoaştere a vinei şi de oferire a unei
informaţii adevărate.
Procedeul justificării timpului critic constă în relatarea minuţioasă a tuturor evenimentelor de pînă
la, din timpul şi de după infracţiune. Informaţia este verificată, oferindu-i ofiţerului de urmărire penală
posibilitatea de a depista momentele de nesinceritate. În cazul unei ascultări repetate se vor cere explicaţii
asupra inexactităţilor, determinîndu-l spre recunoaşterea faptului.
Ascultarea unui învinuit despre activitatea altor participanţi la infracţiune se foloseşte în cadrul
cercetării crimei comise în grup. Procedeul permite depistarea verigii slabe în structura grupului.
2.2. Ascultarea părţii vătămate
Interogarea părţii vătămate are ca scop stabilirea circumstanţelor:
- referitor la perioada de pînă la infracţiune, caracterul raporturilor dintre victimă şi învinuit,
particularităţile conflictului, în cazul cînd acesta a precedat infracţiunea;
- cu privire la evenimentul infracţiunii (timpul, locul, succesiunea acţiunilor persoanelor prezente,
atît ale învinuitului, cît şi ale părţii vătămate, martorilor), la înfăţişarea învinuitului şi a martorilor, armele
sau alte mijloace folosite în comiterea delictului;
- care caracterizează consecinţele infracţiunii.
Ofiţerul de urmărire penală trebuie să ţină cont de starea victimei, tensiunea psihico-afectiă
provocată de acţiunile infractoriale, confuzia cognitivă şi volitivă, anumite legităţi ale memoriei: întipăririi,
păstrării şi reactivării informaţiei. De regulă, în primele ore de după infracţiune victima se află într-o stare de
şoc afectiv, conştiinţa ei trece prin momente de confuzie, procesele logice sînt afectate de inerţie. Iată de ce
se recomandă repatarea interogării după o anumită perioadă, care nu trebuie să depăşescă intervalul de 48 de
ore, secvenţă de timp în care va avea loc o organizare afectiv-volitivă, cognitiv-logică şi nu se vor şterge din
memorie cele mai importante detalii. Interogarea a doua provoacă fenomenul reminescenţei - reconstituirea
mai deplină şi mai adecvată a evenimentului.
Realizarea contactului psihologic cu victima este o sarcină nu mai puţin dificilă pentru ofiţerul de
urmărire penală. Comportamentul firesc, empatic, tratarea corectă, atentă, asigurarea securităţii părţii
vătămate pot facilita procedura interogării.
2.3. Ascultarea martorlor
Mărturiile se prezintă ca probe deosebit de importante în procesul penal. Ofiţerul de urmărire penală
poate stabili cu ajutorul martorilor mai multe detalii cu pondere pentru proces: cine, unde şi cînd a săvîrşit
infracţiunea, care a fost motivaţia acţiunilor infracţionale şi rolul victimei în structura acţiunii delincvente, ce
circumstanţe obiective şi subiective au provocat delictul etc. Deoarece într-un capitol separat au fost
analizate principalel aspecte psihologice ale martorului şi mărturiei judiciare, ne vom opri mai detaliat la
caracterizarea acţiunilor ofiţerului de urmărire penală.
Prima condiţie a căpătării unei mărturii veridice şi complete constă în formularea corectă a
întrebărilor. шinîndu-se cont de sugestibilitatea persoanelor chemate în instanţa de anchetă, determinată de
caracterul neobişnuit al situaţiei, rolului, cerinţelor pentru martor, precum şi de conformismul rezultat din
statutul juridic al lui, trebuie să fie formulate întrebări care n-ar conţine în structura lor o posibilă variantă a
răspunsului, concrete, cu referinţă la anumite detalii şi momente ale infracţiunii. Reconstruirea
evenimentului infracţiunii trebuie să decurgă sub formă de dialog constructiv, în care o întrebare trebuie să
ceară confirmarea răspunsului precedent, completarea cu noi detalii a informaţiei.
63
Cea de a doua - în stabilirea atitudinii martorului faţă de părţile implicate în proces, de instanţa de
anchetă şi anchetator, precum şi de sistemul de drept în general. Se cunoaşte bine că infractorii profesionali,
recidivişti refuză să depună mărturii, colaborarea cu organele de drept fiind condamnată în lumea criminală,
deci ei se vor eschiva de la întrebări, vor dezorienta cercetarea. La fel se prezintă şi persoanele anxioase,
cuprinse de frica unei posibile răzbunări sau, cel puţin, a uor neplăceri.
Trebuie să se ţină cont de starea în care se afla martorul în timpul infracţiunii, de interesul pe care l-a
manifestat faţă de eveniment. Mărturia va fi eronată, dacă în timpul infracţiunii martorul se afla în stare de
beţie, era captivat de alte momente mai importante, a fost cuprins de spaimă, groază, sau mînie.
Se prezintă ca ceva deosebit interogarea victimelor şi martorilor minori. Pe parcursul procedurii
interogării trebuie să se ţină cont de particularităţile de vîrstă, care influenţează procesele cognitive,
afectivitatea şi voinţa minorilor.
Cu toate că în anumite circumstanţe sînt interogaţi copiii de vîrstă preşcolară, mărturiile lor sînt
foarte incomplete, afectate de capacităţile limitate ale gîndirii, recurgerea frecventă la imaginaţie,
sugestibilitate, dependenţă de opiniile celor maturi. Interogarea copiilor de această vîrstă trebuie să dureze
nu mai mult de 15-20 de minute - timp în care poate fi menţinută atenţia preşcolarului. În strucutra
interogării îşi pot găsi loc anumite elemente de joc - determinarea culorilor după anumite tabele, numirea
obiectelor, numărarea lor. Întrebările trebuie să fie formulate cît mai simplu, răspunsurile - ascultate atent,
comentate cu fraze de aprobare şi de laudă.
Copiii de vîrstă şcolară mică (6/7-10/11 ani) posedă anumite aptitudini de analiză logică, experienţă
cognitivă şi social-relaţională, dar mai sînt captivaţi de detaliile neimportante, dar pe care le consideră mai
interesante, înlocuiesc golurile din memorie cu reprezentări imaginare. Iniţial se recomandă realizarea unei
discuţii cu caracter neutru, pentru a-i oferi copilului posibilitatea de a face cunoştinţă cu locul şi persoanele
noi. Mai apoi i se oferă posibilitatea de a povesti tot ce cunoaşte. Pe parcurs se trece treptat la dialog, fără a-l
întrerupe pe minor cînd descrie un moment, chiar dacă vorbeşte de detalii nesemnificative.
Adolescenţii posedă capacităţi cognitive dezvoltate, profil social şi moral aproape definitivat,
sentimentul responsabilităţii, experienţă, aptitudini de analiză logică. Totodată ei mai dau dovadă de
conformism, dependenţă de grup, dorinţă de afirmare, care pot influenţa caracterul mărturiei, ducînd la erori
involuntare.
Pedagogul sau psihologul, prezent la interogare în calitate de consultant, contribuie la realizarea
contactului psihologic, îi ajută ofiţerului de urmărire penală să formuleze întrebările, îi facilitează minorului
procesul de reconstituire a informaţiei.
4. Aspecte psihologice privind confruntarea, reconstituirea şi recunoaşterea persoanelor şi a obiectelor
Confruntarea
Confruntarea este o soluţie la care se poate recurge când între declaraţiile diferitelor persoane există
contradicţii, cerându-se clarificarea şi completarea anumitor probe sau depoziţii. O dată cu identificarea
elementelor contradictorii vor fi studiate amănunţit persoanele de la care provin relatările divergente, profilul
lor psihologic, putându-se stabili pe această cale şi motivele probabile ale distorsiunii.
Prin compararea declaraţiilor contradictorii cu alte declaraţii asupra aceloraşi elemente de la dosarul
cauzei, se va putea aprecia care dintre persoanele care declară diferit se apropie mai mult de adevăr, aşa cum
rezultă el din restul probatoriului. Se vor lua în considerare starea fizică şi emoţională la momentul faptei,
atitudinea sau relaţia cu infractorul (relaţii de rudenie, prietenie, conflicte anterioare, milă pentru autor).
Trebuie să se ţină seama de oportunitatea confruntării sub aspect moral, în funcţie de o serie de
motive: cultura generală, vârsta, trăsături morale, reacţii pe fond temperamental, poziţie socială; unele
persoane pot să se simtă depăşite de actul şi atmosfera confruntării. Va exista riscul ca aceste persoane să
participe într-o stare de inhibiţie, fiind doar participanţi indirecţi, care nu-şi pot susţine punctul de vedere,
lăsându-se conduşi de cealaltă parte cu care se face confruntarea. Există, de asemenea, posibilitatea ca, la
confruntarea cu autorul infracţiunii, victimei sau martorului să-i fie reînviate sentimentele, starea emoţională
pe care comiterea faptei le-a generat-o şi astfel aceştia nu vor rezista procesului confruntării. Când aceste
situaţii nu pot fi înlăturate, este recomandabil să se renunţe la confruntare, aceasta fiind compromisă sub
aspectul eficienţei tactice.
Divergenţele de apreciere ale anumitor aspecte pot apărea şi în mod sincer la persoane diferite, pe
temeiul perceperii greşite sau al recepţionării parţiale. În efectuarea confruntării poate fi adoptată o tactică
„surpriză“ sau o modalitate clasică. Confruntarea va avea loc în prezenţa ambelor părţi confruntate,
64
supraveghindu-se reacţiile acestora. Fiecare întrebare şi răspuns vor fi consemnate, dar nu se recomandă a se
citi declaraţiile anterioare care au determinat confruntarea.
Ele vor fi reproduse în esenţă.
Părţilor confruntate li se vor pune aceleaşi întrebări, acestea trebuind să fie clare, concise, de natură a
nu sugera că anchetatorul ar împărtăşi susţinerile uneia şi ar suspecta cealaltă parte de nesinceritate.
Întrebările vor fi puse alternativ fiecărei părţi, răspunsul uneia fiind urmat de adresarea aceleiaşi întrebări
celeilalte părţi şi după semnarea a ceea ce s-a consemnat cu privire la aceste răspunsuri va fi adresată
următoarea întrebare, continuând până la epuizarea problemelor ce au determinat confruntarea.
În final se poate permite celor confruntaţi să-şi adreseze întrebări reciproce prin intermediul
anchetatorului care va decide în ce măsură acestea au legătură cu problema care a determinat confruntarea.
Organizarea confruntării presupune următoarele aspecte:
♦ Alegerea locului şi momentului tactic cele mai potrivite pentru desfăşurare, a ordinii în care
persoanele vor fi chemate la confruntare. Citarea se va face conform regulilor procesuale, fiind recomandabil
să se efectueze chiar în dimineaţa zilei în care va avea loc confruntarea.
♦ Evitarea unor înţelegeri posibile între cei confruntaţi în cazul în care există mai mulţi martori sau
învinuiţi în stare de libertate, confruntările urmând să aibă loc în aceeaşi zi, una după alta.
♦ Stabilirea succesiunii întrebărilor sau a problemelor care a urmează a fi clarificate prin confruntare.
Întreaga confruntare va avea la bază un plan orientativ care va putea fi modificat în funcţie de
aspectele noi ivite sau de poziţia celor confruntaţi. De asemenea vor fi stabilite persoanele care vor asista la
supravegherea celor confruntaţi, persoane avizate asupra problemelor care fac obiectul confruntării, astfel
încât să fie pregătite să surprindă cu exactitate reacţiile celor confruntaţi în momentul punerii în discuţie a
problemelor.
Numărul persoanelor care efectuează confruntarea trebuie să fie cel puţin egal cu cel al persoanelor
confruntate şi este de la sine înţeles că ele aparţin unităţii judiciare în care are loc confruntarea.
În efectuarea confruntării, martorii, învinuiţii sau părţile vătămate supuse acestui procedeu sunt
marcaţi atât de o tensiune psihică, cât şi de elemente suplimentare de emoţie specifice acesteia. Tensiunea
psihică poate fi cauzată de:
 teama faţa de reacţiile celui cu care este confruntat;
 sentimente de mila sau prietenie faţă de acesta;
 complexul de vinovăţie sau preocuparea de a nu fi învinuit pe nedrept;
 teama de a nu se descoperi adevărul în cazul celor nesinceri.
Toate aceste elemente îl fac pe anchetator să asigure o atmosferă de calm şi sobrietate, încă de la
începutul confruntării. Atitudinea sa trebuie să se caracterizeze printr-o deplină obiectivitate, astfel încât nici
unul dintre cei confruntaţi să nu aibă sentimentul că este defavorizat. Numai astfel se poate vorbi de existenţa
unui contact psihologic cu cei confruntaţi. De asemenea, se va observa cu atenţie comportarea celor
confruntaţi, unul faţă de celălalt, nepermiţându-li-se nici o încercare de intimidare, de influenţare sau de
dominare prin poziţia socială, prin pregătirea superioară a vreunuia dintre ei, prin relaţiile avute, prin tăria de
caracter.
Înainte de începerea confruntării propriu-zise, persoanelor li se pune în vedere că nu au voie să-şi
facă semne, să vorbească între ele, atât întrebările cât şi răspunsurile adresându-se numai prin intermediul
organului judiciar care conduce confruntarea.
Primele întrebări au un caracter introductiv, referindu-se la faptul dacă persoanele se cunosc, care
sunt raporturile dintre ele. În continuare vor fi adresate întrebări necesare pentru clarificarea contradicţiilor.
Prima întrebare se va adresa persoanei considerate sincere. Vor fi evitate elementele de sugestie din
conţinutul întrebărilor, inclusiv din atitudinea organului judiciar.
După ce ascultă răspunsurile la întrebările destinate clarificării afirmaţiilor contradictorii, organul
judiciar poate permite persoanelor confruntate să-şi adreseze întrebări.
În încheiere, persoanele confruntate sunt întrebate dacă mai au ceva de declarat.
Rezultatele confruntării pot fi fixate prin doua modalităţi: proces-verbal şi mijloace tehnice de
înregistrare.
a. Procesul-verbal
Structura procesului-verbal este asemănătoare declaraţiei date cu prilejul ascultării şi în conformitate
cu prevederile art. 91 Cod procedură penală. Astfel, în partea introductivă vor fi precizate data şi locul
confruntării, organul judiciar care a efectuat-o, precum şi persoanele care au fost confruntate, în legătură cu
care vor fi menţionate datele de identificare şi calitatea procesuală. Apoi, vor fi menţionate în ordine
întrebările şi răspunsurile date de fiecare dintre cei confruntaţi, inclusiv dacă au mai avut ceva de declarat în
afara întrebărilor. Procesul-verbal este citit celor confruntaţi sau dat lor spre a fi citit, după care se semnează
65
pe fiecare pagină şi la sfârşit de către organul judiciar şi de către persoanele confruntate. Dacă una dintre
persoane va refuza să semneze, acest lucru va fi menţionat în procesul-verbal.
b. Mijloace tehnice de înregistrare (banda magnetică)
Această modalitate de fixare a rezultatelor confruntării prezintă deosebite avantaje, oferind
posibilitatea nu numai a fixării integrale şi obiective a întrebărilor şi răspunsurilor, ci şi a comportamentului
celor confruntaţi. Înregistrările pe bandă videomagnetică au devenit o practică des întâlnită mai ales în
cazurile foarte dificile, deoarece oferă avantajul unei studieri atente a reacţiilor emoţionale, al sesizării unor
cât de mici indicii cu privire la posibilele fisuri în „sistemul de apărare“ al celui care încearcă să disimuleze
adevărul.
În afară de faptul că prin intermediul confruntării sunt înlăturate contradicţiile din declaraţii, aceasta
mai prezintă şi alte avantaje:
 participanţii la confruntare pot să-şi amintească amănunte pe care le-au uitat;
 participanţii la confruntare pot să-şi amintească fapte noi;
 deşi cu prilejul confruntării, fiecare din cei audiaţi îşi menţine declaraţiile anterioare, din
comportarea lor se poate înţelege căruia dintre ei i se poate acorda mai multă încredere, iar acest lucru poate
sugera căile ulterioare de verificare a declaraţiilor acestor participanţi;
 comportarea persoanelor în timpul confruntării poate să contribuie la descoperirea unor trăsături
de caracter ale acestora, care trebuie avute în vedere cu prilejul alegerii tacticii de audiere în viitor;
– uneori în timpul confruntării persoana care a făcut declaraţii neadevărate este nevoită să-şi schimbe
declaraţiile, să conceapă noi declaraţii şi astfel ea se încurcă în propriile declaraţii, ceea ce permite să fie
demascată.
Reconstituirea
Reconstituirea poate fi definită ca o activitate tactică prin care sunt reproduse integral sau parţial
împrejurări ale cauzei, fapte sau secvenţe ale acestora, care s-au produs înainte, în timpul sau după comiterea
infracţiunii, verificându-se pe această cale probatoriul existent, în condiţiile concrete şi cu mijloacele ce
rezultă din conţinutul său, putând fi obţinute şi probe noi. „Pentru verificarea probelor existente în dosarul
cauzei, organul judiciar organizează reconstituirea, dacă asupra conţinutului lor are dubii sau ele se află în
evidenţă contradicţie cu alte probe referitoare la acelaşi obiect şi totodată dacă se pretează la un asemenea
mod de verificare.“ La locul faptei vor fi reproduse anumite activităţi, constatându-se posibilitatea perceperii
lor în modul reţinut în declaraţii.
Prin reconstituire vor fi verificate capacitatea unui martor de a percepe anumite zgomote de la
distanţă, dacă inculpatul a putut îndeplini anumite activităţi singur etc.
Decizia de a proceda la reconstituire va fi precedată de o analiză a avantajelor şi utilităţii acestei
activităţi, asigurarea tehnico-materială necesară, eventualele probleme de ordin social şi personal pe care le-
ar crea, precum şi progresul pe care-l poate aduce cauzei.
Reconstituirea însă poate fi foarte costisitoare, fără a oferi prea multe şi semnificative date noi, poate
afecta negativ opinia publică, poate prezenta pericol pentru viaţa şi sănătatea celor implicaţi sau poate leza
demnitatea altora. Dacă această analiză prealabilă conduce la concluzia necesităţii reconstituirii, se va trece
la stabilirea echipei ce va participa, a persoanelor care urmează a fi prezente (inculpatul şi apărătorul său,
parte vătămată, martori, experţi). Va fi stabilită dotarea tehnică necesară efectuării reconstituirii propriu-zise,
dar şi tehnica destinată fixării rezultatelor reconstituirii, mijloacele de deplasare la locul respectiv. Vor fi
verificate condiţiile de timp şi iluminat în care a avut loc evenimentul ce urmează a fi reconstituit (noapte,
ceaţă, zi). Anumite activităţi pot fi reconstituite fără a fi necesară deplasarea de la sediul organului judiciar
(deschiderea unui seif, a unei maşini, lovirea unei persoane).
Activităţile de genul verificării vizibilităţii sau audibilităţii vor trebui îndeplinite în mod necesar la
locul faptei sau în condiţii cât mai apropiate de situaţia şi momentul comiterii faptei. Dacă diferenţele de
condiţii de timp nu prezintă prea mare importanţă pentru reconstituire, se pot alege şi alte condiţii decât cele
din momentul comiterii faptei. Dacă se verifică afirmaţii negative (negarea comiterii sau perceperii anumitor
acţiuni), verificarea va putea fi făcută cu ajutorul altor persoane cu însuşiri fizice asemănătoare (vârsta, sex,
înălţime). Atunci când se verifică posibilitatea observării anumitor elemente, evenimente de la o anumită
distanţă, va fi prezentă persoana care susţine observarea, înlocuirea ei nefiind posibilă.
Când se verifică posibilitatea auzirii unor anumite zgomote, cuvinte în anumite condiţii, se vor
reproduce condiţiile iniţiale (funcţionarea unor utilaje, distanţe, zgomote de fond, linişte).
Reconstituirea se face sub conducerea anchetatorului, asigurând şi prezenţa celor ale căror declaraţii
se verifică. După ajungerea la locul reconstituirii, se verifică starea sa generală, asigurarea pazei, limitarea
accesului străinilor, prezenţa martorilor asistenţi. Dacă urmează a se reconstitui împrejurări complexe sau vor
există mai multe variante ale faptei ce urmează a fi reconstituite, se recomandă, mai ales anchetatorilor cu
66
mai puţină experienţă, întocmirea unui plan al activităţii. Pentru fiecare secvenţa în parte se vor asigura
condiţiile de reluare artificială, procedându-se la atâtea reluări câte se apreciază a fi necesare.
Persoanele vor fi aşezate conform relatărilor. Atunci când există mai multe variante prezumtive
privind poziţiile şi distanţele, se vor reconstitui toate aceste variante separat.
Rezultatele reconstituirii se vor consemna într-un proces-verbal, fiind fixate şi prin fotografiere. Se
recomandă reţinerea cât mai amănunţită a desfăşurării. Vor fi descrise metodele aplicate, mijloacele tehnice
utilizate, modul desfăşurării, persoanele participante, acţiuni executate şi de către cine, dacă s-a repetat
secvenţa şi de câte ori. De asemenea vor fi consemnate eventuale discuţii cu privire la fiecare reproducere în
parte, observaţii ale participanţilor, modul de fixare a reconstituirii (foto, video).
Planşele fotografice se anexează la procesul-verbal în dosarul cauzei. Se vor menţiona data şi ora
încheierii reconstituirii. Actul va fi semnat pe fiecare pagină de către toţi participanţii.
Prezentarea pentru recunoaştere este o activitate cu caracter practic destinat identificării unor
persoane, cadavre sau obiecte, prin intermediul anumitor persoane (de exemplu, martorii), care le-au
perceput în împrejurări 124 determinate de săvârşirea unei infracţiuni sau a unui alt fapt juridic. Este vorba
despre un proces memorial de identificare a unor indivizi sau lucruri percepute, cunoscute anterior. Această
ultimă precizare permite înlăturarea oricăror confuzii dintre procesul psihic de recunoaştere, ca formă a
reactivării şi noţiunea de recunoaştere în accepţiunea juridică respectiv de mărturisire. Activitatea de
prezentare pentru recunoaştere are o importanţă egală cu importantă activităţii de ascultare propriu-zisă o
oricărui subiect procesual care are cunoştinţa despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la
soluţionarea cauzei, inclusiv la identificarea autorului sau victimei unei infracţiuni.
În cadrul recunoaşterii, procesul memorial de identificare se bazează pe compararea trăsăturilor
caracteristice ale unei persoane sau obiect prezentat spre recunoaştere, cu trăsăturile caracteristice percepute
într-un moment anterior, comparare din care se pot desprinde concluzii referitoare la identificarea,
asemănarea sau deosebirea acestora.
Această formă de reactivare memorială poate fi mai mult sau mai puţin precisă, întrucât este
rezultatul unor mecanisme psihologice, a unor procese de observare, memorare sau redare, asemănătoare în
foarte multe privinţe cu procesul de formare a mărturiei.
Una din regulile tactice de bază ale recunoaşterii prevede că persoana va fi invitată să facă mai întâi
o descriere mai limitată a persoanei sau obiectului pe care l-a observat iniţial şi numai după aceea să
procedeze la prezentarea pentru recunoaştere. Deci recunoaşterea este o reactivare a memoriei atât sub forma
reproducerii, cât şi sub forma recunoaşterii.
Valoarea recunoaşterii depinde în primul rând de calitatea percepţiei, de condiţiile în care ea a avut
loc. Printre factorii de natură obiectivă ce influenţează procesul perceptiv se număra condiţiile de vizibilitate
şi audibilitate, durata percepţiei, distanţa şi unghiul sub care se face aceasta. Un alt factor obiectiv care poate
face dificilă recunoaşterea îl constituie prezenţa unor elemente de asemănare (de exemplu, persoanele ce
prezintă trăsături comune sau sunt îmbrăcate în uniformă).
Calitatea percepţiei este puternic influenţată şi de factori subiectivi, cum ar fi de exemplu calitatea
organelor de simt, vârsta şi inteligenţa, nivelul de instruire, stările de oboseală, atenţia, stările de tensiune
emoţională specifice percepţiei unor fapte cu un pronunţat caracter afectogen.
Raportată la intervalul de timp dintre momentul percepţiei şi cel al recunoaşterii, trebuie să fie luaţi
în calcul şi factorii care influenţează procesul de memorare (de exemplu, rapiditatea şi perioada de stocare a
informaţiilor 125 percepute, tipul de memorie, intervalul de timp dintre momentul observării şi cel al
redării).
În ceea ce priveşte calitatea redării trebuie avute în vedere caracteristicile personalităţii celui care
este chemat să facă recunoaşterea.
În procesul recunoaşterii se întâlnesc şi cauze de natură psihică, deci subiectivă, care pot duce la
erori în recunoaştere, atrăgându-se atenţia asupra unor false identificări, determinate de imposibilitatea
localizării în timp şi spaţiu a unor persoane sau obiecte, dar care prezintă unele trăsături asemănătoare,
apărând ca familiare persoanei chemate să facă recunoaşterea. Acest fenomen, denumit „deja vu“, este
determinat de senzaţia, de sentimentul încercat de o persoană de a mai fi văzut vreodată individul sau
obiectul prezentat spre recunoaştere.
Prezentarea pentru recunoaştere presupune o pregătire atentă şi minuţioasă, care să asigure reuşita
acestui procedeu tactic de identificare. Se începe cu studierea materialului cauzei, adică stabilirea cu
exactitate a obiectului prezentării pentru recunoaştere, respectiv a persoanelor, cadavrelor sau obiectelor care
trebuie identificate.
Pin studierea materialelor cauzei vor fi stabiliţi subiecţii procesuali care vor fi chemaţi să facă
recunoaşterea, aceştia fiind persoane care au perceput direct subiectul prezentării pentru recunoaştere. Un rol
important îl au condiţiile în care a avut loc percepţia.
67
Urmează apoi ascultarea prealabilă a persoanei care face recunoaşterea, această ascultare având
următoarele obiective:
� cunoaşterea exactă a posibilităţilor reale de percepţie, fixare şi redare ale persoanei respective, a
trăsăturilor sale psihice;
� determinarea condiţiilor de loc, timp şi mod de percepţie, precum şi a factorilor subiectivi care ar
fi putut influenţa procesul de percepţie senzorială;
� stabilirea volumului de date referitoare la caracteristicile de identificare pe care persoana le-a
perceput şi memorat, astfel încât recunoaşterea să fie realmente posibilă şi utilă.
Efectuarea urgentă a prezentării pentru recunoaştere are un rol decisiv, deoarece astfel se poate evita
posibila ştergere din memorie a semnalmentelor şi exercitarea de influente din partea persoanelor care nu au
interesul să fie identificate.
Organizarea prezentării pentru recunoaştere se face în funcţie de condiţiile în care a avut loc
percepţia şi de natura obiectului recunoaşterii. Este necesar ca această organizare să se facă în condiţii cât
mai apropiate cu cele existente în momentul observării persoanei sau obiectului de identificat de către
martor.
Astfel, organizarea recunoaşterii prezintă următoarele caracteristici:
a. Persoana care va fi prezentată pentru recunoaştere trebuie să fie îmbrăcată în aceleaşi haine
în care a fost observată de către martor sau în haine asemănătoare. Chiar dacă acesta neagă faptul că ar fi
purtat hainele la care se referă martorul, ele trebuie să fie îmbrăcate de cel supus recunoaşterii. Dacă în
momentul săvârşirii infracţiunii autorul a fost deghizat, vor fi folosite aceleaşi elemente de deghizare.
Alegerea persoanelor care vor alcătui grupul în care va fi introdusă persoana de recunoscut se va
efectua cu respectarea unor criterii de asemănare privind vârsta, talia, semnalmente exterioare, îmbrăcăminte,
evitându-se orice elemente de contrast.
În cazul în care se va face recunoaşterea după mers sau voce, pentru alcătuirea grupului se vor alege
persoane cu caracteristici dinamice sau de voce asemănătoare.
O cerinţă importantă privind formarea grupului în care va fi introdus individul de recunoscut este că
nici una dintre persoanele selectate să nu fie cunoscute de către martor.
Dacă recunoaşterea se va face după fotografie, se va căuta o fotografie care să redea cât mai exact
imaginea persoanei de identificat. Această fotografie se va introduce într-un grup de alte 3-4 fotografii
executate în condiţii tehnice cât mai apropiate ale unor persoane prezentând semnalmente cât mai apropiate.
b. Prezentarea cadavrelor pentru recunoaştere impune o pregătire specială, avându-se în vedere
dificultăţile fireşti de identificare. Principala dificultate o constituie modificările naturale consecutive morţii
(rigiditate, lividitate, deshidratare), dar şi prezentarea cadavrului în poziţie orizontală, dezbrăcat, astfel încât
întregul său aspect diferă de cel al persoanei în viaţă, percepută de martor în mişcare şi într-o poziţie firească.
c. Prezentarea obiectelor pentru recunoaştere necesita selecţionarea unor grup de obiecte
asemănătoare cu obiectul de identificat, dar nu identice.
d. Locul în care se organizează recunoaşterea este, de regulă, sediul serviciului medico-legal, al
poliţiei sau parchetului, dacă recunoaşterea se face după fotografie. Sunt şi cazuri în care se va face
recunoaşterea în locul în care martorul a perceput persoana sau obiectul sau în locuri asemănătoare,
păstrându-se anumite limite.
e. Condiţiile de iluminare în care martorul a perceput persoana sau obiectele trebuie avute în
vedere la pregătirea recunoaşterii.
După ce pregătirile prezentării pentru recunoaştere au luat sfârşit, se va trece la efectuarea propriu-
zisă a acestui act în funcţie de natura obiectului recunoaşterii.
Pentru recunoaşterea persoanelor după semnalmente statice, în încăperea în care este prevăzut să
se desfăşoare recunoaşterea vor fi invitate mai întâi cele trei sau patru persoane alese pentru alcătuirea
grupului în care va fi introdusă persoana ce urmează a fi recunoscută.
Persoanele invitate vor primi indicaţii despre actul la care iau parte şi li se pune în vedere că nu au
voie să vorbească sau să-şi facă semne. Apoi i se va cere persoanei de identificat să ocupe un loc în cadrul
grupului, aşa cum crede ea, pentru a preveni orice suspiciune privitoare la obiectivitatea recunoaşterii. Este
invitată după aceea persoana stabilită pentru efectuarea recunoaşterii şi care, până în acel moment, aşteptase
într-o încăpere alăturată, astfel încât să nu aibă posibilitatea să vadă dinainte pe cei ce formează grupul.
Organul judiciar va cere martorului să examineze persoanele din grup şi să declare dacă recunoaşte pe
vreuna dintre ele.
Pe parcursul recunoaşterii este interzis să se pronunţe numele vreunei persoane sau să se facă
anumite gesturi care pot fi interpretate ca elemente de sugestie.
În situaţia în care martorul recunoaşte persoana prezentată va trebui să se refere la elemente
caracteristice de care s-a servit pentru recunoaştere, toate aceste aspecte fiind menţionate în procesul-verbal.
68
Dacă martorul nu recunoaşte persoana prezentată, se vor avea în vedere două situaţii:
a. martorul a identificat persoana, dar a evitat să o declare în momentul recunoaşterii,
informând ulterior despre aceasta organul judiciar;
b. martorul nu a recunoscut persoana, fie că nu a avut suficiente elemente de identificare pe
care să se bazeze, fie pentru că în grup a fost introdusă o altă persoană decât cea căutată.
La efectuarea prezentării pentru recunoaşterea persoanelor mai este necesar să fie avute în vedere
următoarele reguli:
a. persoana care urmează să fie recunoscută de mai mulţi martori va fi prezentată separat
fiecăruia dintre aceştia, în aceleaşi condiţii şi în acelaşi grup de persoane dar în care îşi va schimba locul
după fiecare prezentare;
b. dacă sunt mai multe persoane care urmează să fie recunoscute de un singur martor, acestea
vor fi prezentate pe rând, în grupuri având de fiecare dată altă alcătuire.
Recunoaşterea persoanelor după fotografie se face prin aşezarea fotografiei celui vizat pentru
identificare într-un grup de 4 fotografii executate în aceleaşi condiţii tehnice şi reprezentând indivizi cu
caracteristici de identificare asemănătoare. Pe spatele fiecărei fotografii vor fi menţionate datele de
identificare 128 ale persoanelor din imagine. Întreaga operaţie se va desfăşura în prezenţa martorilor
asistenţi.
În continuare martorul va fi introdus în încăpere şi invitat să procedeze la recunoaşterea persoanei
după fotografie, în dreptul fiecărei fotografii fiind un număr ca şi la recunoaşterea din grup.
Recunoaşterea persoanei după voce sau vorbire presupune separarea
martorului de persoanele din grupul alcătuit în acest scop. Pentru asigurarea obiectivităţii
recunoaşterii se vor crea condiţii de audibilitate cât mai apropiate de cele în care martorul a perceput vocea şi
vorbirea persoanei de identificat. Totodată se va indica persoanelor să pronunţe cu aceeaşi intensitate
cuvintele sau expresiile auzite iniţial de către martor.
În efectuarea recunoaşterii după voce, organul judiciar trebuie să fie pregătit să prevină posibilele
încercări de disimulare ale persoanei suspecte prin modificarea vocii şi vorbirii, ştiind că este ascultat tocmai
în acest scop.
Recunoaşterea persoanelor după mers va fi efectuată în condiţiile
indicate de martori. Astfel, va fi avută în vedere distanţa de la care martorul a perceput mişcarea,
lungimea aproximativă a drumului parcurs de persoana observată, precum şi direcţia în care se deplasa (se
apropia sau se îndepărta de martor).
În ceea ce priveşte recunoaşterea obiectelor trebuie avute în vedere mai multe aspecte. Astfel, pe
de-o parte, sunt obiectele presupuse a fi folosite de către autor în săvârşirea faptei (arme albe sau de foc,
instrumente de spargere), obiecte de îmbrăcăminte purtate în acel moment (pălării, căciuli, paltoane, fulare,
mănuşi), mijloace de transport cu care a venit sau plecat de la locul faptei, care trebuie recunoscute de
victimă sau de martorul ocular. Şi la recunoaşterea obiectelor este necesară prezenţa martorilor asistenţi.
Obiectele de identificat trebuie introduse printre obiecte asemănătoare, cu menţiunea că între ele nu trebuie
să existe o asemănare perfectă, specifică bunurilor fabricate în serie.
Persoana care efectuează recunoaşterea poate fi lăsată sa examineze detaliile obiectelor, prin aceasta
având posibilitatea să dea şi mai multe explicaţii privitoare la elementele caracteristice.
Recunoaşterea obiectelor este cu atât mai sigură cu cât are la bază caracteristici sau detalii de
identificare, nu elemente cu caracter general.
Rezultatele prezentării pentru recunoaştere sunt fixate în procesul-verbal, menţionându-se motivele
care au impus efectuarea recunoaşterii şi persoanele, cadavrele sau obiectele care au fost prezentate în scopul
identificării. Sunt indicate totodată persoanele care au alcătuit grupul de prezentat şi datele lor de
identificare.
Obiecţiile eventuale ale persoanei recunoscute, ale celui chemat să facă recunoaşterea, precum şi cele
ale martorilor asistenţi sunt prezentate cu exactitate în procesul-verbal. Se vor face, de asemenea, menţiuni
despre fotografiile executate sau despre alt gen de înregistrare (filmare, înregistrare video-magnetică).
Fixarea prin fotografiere este absolut necesară în cazul recunoaşterii de persoane, obiecte sau
animale. În fotografii va fi redată atât imaginea întregului grup de prezentare, cât şi a persoanei sau
obiectului recunoscut, pe care martorul îl indică arătând cu mâna.
Înregistrarea pe banda videomagnetică constituie o modalitate superioară de fixare a rezultatelor
prezentării pentru recunoaştere, întrucât imaginile, putând fi însoţite de înregistrarea concomitentă a
declaraţiilor, permit înregistrarea completă a întregului „film“ al identificării martorului şi celui recunoscut.
69
5. Psihologia organizării cercetării la faţa locului, a examinării corporale şi a
reconstituirii faptei
Cercetarea la faţa locului are ca scop identificarea urmelor infracţiunii, a dovezilor materiale care au
capacitatea de a oferi lămuriri în cît priveşte împrejurările evenimentului. Această activitate se realizează, în
virtutea posibilităţilor, imediat după intentarea procesului penal sau chiar înainte, atunci cînd e nevoie de a o
efectua fără amînare. O cercetare rezultativă determină caracterul adecvat al ipotezelor (versiunilor), deci şi
eficienţa anchetei preliminare. Pe de altă parte, lipsa de profesionalism, incompetenţa anchetatorului penal
poate duce la erori grave, neidentificarea tuturor circumstanţelor, momente care fac dificilă activitatea de mai
departe, chiar pot s-o orienteze pe o pistă greşită.
Cercetarea la faţa locului este o acţiune procesuală, realizată independent sau în cadrul altor acţiuni:
a percheziţiei, examinării corporale, a cadavrului sau a corpurilor delicte etc. Realizarea cercetării la faţa
locului are loc în condiţii psihologice dificile:
- ofiţerul de urmărire penală este insuficient informat despre caracterul infracţiunii, frecvent chiar
despre infractor;
- problemele cu care se confruntă au un caracter complex, necesitînd cunoştinţe specializate din
diverse domenii, deci şi implicarea mai multor specialişti care, nu întotdeauna sînt prezenţi;
- informaţa este adunată mai mult în baza activităţii perceptive, necesitînd o încordare a atenţiei,
spirit de observaţie, capacităţi de analiză logică şi sinteză a tuturor particularităţilor;
- deoarece nu toate aspectele pot fi tratate adecvat în timpul realizării cercetării la faţa locului, este
nevoie de a efectua măsurări, fotografieri, a fixa totul în scheme, planuri, a recurge la activităţi criminalistice,
pentru a colecta material suficient care urmează să fie analizat mai amănunţit în continuare;
- toate rezultatele trebuie să fie înregistrate cît mai amănunţit într-un proces-verbal, probele materiale
- împachetate, sigilate, anexate la documentul de bază;
- pe parcursul cercetării la faţa locului ofiţerul de urmărire penală îşi formulează primele ipoteze de
lucru.
Deşi în timpul activităţii de cercetare la faţa locului se recomandă dispunerea de experţi din diverse
domenii (mai frecvent de serviciile expertului-criminalist, medicului legal), ofiţerul de urmărire penală
trebuie să fie gata să examineze informaţia cu caracter specializat de sine stătător. Foarte frecvent el are
nevoie de cunoştinţe din alte domenii. Aşa, prin identificarea lucrurilor furate din apartament poate fi
stabilită vîrsta, sexul, interesele infractorului. Cercetarea modului de pătrundere a infractorului în încăpere
poate oferi date despre sexul, constituţia corporală, caracterul relaţiilor cu victima. Urmele de pe pahare,
mînere, suprafeţe poleite constituie date foarte preţioase. Uneori anumite detalii neînsemnate (tichete, agrafe,
mucuri de ţigară etc) pot prezenta în continuare verigi care vor întregi informaţia despre infracţiune şi
infractor. Cercetarea la faţa locului oferă informaţie cu privire la:
- motivul infracţiunii;
- unele particularităţi ale infractorului;
- starea afectivă a lui;
- caracterul infracţiunii.
Nu pot fi lăsate fără de atenţie aspectele psihologice ale lucrului de echipă, care se realizează în
timpul cercetării la faţa locului. Ofiţerul de urmărire penală îşi asumă rolul de conducător al acţiunilor
participanţilor, realizînd anumite observaţii, fixînd rezultatele în procesul-verbal, controlînd respectarea
prevederilor Codului. Lucrătorul organelor de urmărire penală, la indicaţia ofiţerul de urmărire penală,
realizează un complex de acţiuni operative. Experţii cercetează aspectele, legate de domeniul competenţei
lor. Totodată, ofiţerul de urmărire penală trebuie să ţină sub control acţiunile fiecăruia, să nu omită nici un
detaliu, să menţină o atmosferă de colaborare creativă, eliminînd dublarea acţiunilor şi momentele de
dezorganizare.
În multe cazuri în timpul cercetării la faţa locului se efectuează examinarea cadavrului. Pentru
realizarea acestei acţiuni se atrag specialişti din domeniul medicinii legale, uneori şi alţii. Este obligatorie
prezenţa martorilor asistenţi[16]. Examinarea cadavrului oferă informaţie:
- caracterul morţii (omor, suicid, simulare a suicidului etc);
70
- circumstanţele care au precedat omorul (viol, maltratare etc);
- urme care vorbesc despre infractor (amprente, urme biologice, materiale);
- apartenenţa socială, profesională a victimei;
- circumstanţe despre relaţiile anterioare între infractor şi victimă.
În caz dacă nu e nevoie de expertiza medico-legală, ofiţerul de urmărire penală poate efectua
expertiza corporală a învinuitului, bănuitului, victimei, martorului, pentru a depista anumite urme ale
infracţiunii sau semne particulare. Această expertiză se face în prezenţa martorilor asistenţi. Expertiza
corporală este o procedură delicată, de aceea trebuie să fie realizată atent, fără a leza demnitatea celui
cercetat. Codul de procedură penală prevede un şir de acţiuni în acest sens.
Reconstruirea evenimentului infracţiunii prevede elucidarea unui şir de momente de importanţă
criminologică primordială încă în cadrul cercetării la faţa locului. În cazurile de furt acestea se prezintă în
următorul mod:
- modul de comitere;
- cum a pătruns şi cum s-a retras infractorul;
- care a fost succesiunea acţiunilor infractorului;
- cunoştinţele infractorului referitor la amplasarea camerelor, a lucrurilor de preţ (în conformitate cu
modul în care s-a deplasat, bunurile pe care le-a sustras);
- unde se aflau în timpul furtului stăpînii;
- mijloacele utilizate de către infractor;
- stabilirea tuturor lucrurilor furate, pentru ca mai apoi să fie modelate posibilele moduri de realizare
a lor;
- identificarea persoanelor care au vizitat apartamentul în timpul imediat anterior comiterii furtului;
- numărul infractorilor, urmele lăsate de ei;
- calificarea criminală.
Cercetarea jafurilor şi a tîlhăriilor începe de la clarificarea următoarelor probleme:
- cîţi infractpri au participat;
- care au fost circumstanţele de loc şi timp ale infracţiunii;
- succesiunea acţiunilor infracţionale;
- descrierea înfăţişării participanţilor, a acţiunilor lor, a unor detalii deosebite;
- ce obiecte au fost sustrase, informarea de posedarea lor;
- ce urme au rămas la locul infracţiunii;
- posibilii martori ai infracţiunii.
În acelaşi mod sînt stabilite momentele, care urmează să fie identificate în cadrul cercetării la faţa
locului şi pentru alte tipuri de infracţiuni.
6. Utilizarea cunoştinţelor psihologice în timpul reproducerii informaţiei la faţa locului şi a

experimentului judiciar
Cercetarea la faţa locului este o procedură realizată în scopul adunării de dovezi materiale şi de altă
natură în scopul clarificării împrejurărilor în care a fost comisă infracţiunea sau altele, importante pentru
procesul penal, reglementată prin Codul de procedură penală. În acţiunea dată pot fi implicaţi învinuitul,
bănuitul, partea vătămată, martorii, realizîndu-se o activitatea procedurală suplimentară - cea de reproducere
a informaţiei la faţa locului. În afară de aceasta, reproducerea informaţiei la faţa locului se realizează într-un
şir de cazuri, care necesită verificarea datelor relatate în timpul interogatoriului sau controlul unor
contradicţii, apărute în conţinutul informaţiei depuse de învinuit, bănuit, victimă sau martor. Psihologul rus
V. Vasil'ev stabileşte următoarele circumstanţe, în care este nevoie de efectuarea procedurii reproducerii
informaţiei la faţa locului:
- necesitatea stabilirii locului unde a decurs evenimentul infracţiunii;
- determinarea corectă a deplasării subiectului;
- stabilirea amplasării obiectelor care prezintă anumite dovezi pentru procesul penal;
- identificarea unor persoane, implicate în infracţiune;
- determinarea şi precizarea anumitor circumstanţe care pot oferi date pentru anchetă;
71
- precizarea anumitor acţiuni în structura infracţiunii.
Reproducerea informaţiei la faţa locului întruneşte în structura sa mai multe elemente: ale
examinării, interogatoriului, scopul principal constînd în reconstituirea faptelor cu pondere pentru urmărira
penală.
Importanţa psihologică a reproducerii informaţiei la faţa locului constă în oferirea unor posibilităţi
suplimentare de reactivare a informaţiei prin:
- apariţia unor asociaţii generate de recunoaşterea locului, unor lucruri;
- reactualizarea unor sentimente, stări afective, prin care subiectul a trecut în timpul comiterii
infracţiunii.
Are loc o redare mai adecvată a informaţiei cu referinţă la distanţe, număr şi amplasare a
participanţilor la infracţiune, succesiune a acţiunilor lor etc.
Succesul acestei acţiuni procedurale depinde, în mare măsură, de capacităţile comunicative şi
organizatorice ale anchetatorului, de cunoştinţele lui din domeniul psihologiei proceselor de cunoaştere
senzorial-perceptivă, a memoriei, a relaţiilor interpersonale.
Reproducerea informaţiei la faţa locului se realizează în conformitate cu acordul subiectului: al
îninuitului, bănuitului, părţii vătămate sau martorului. Iată de ce iniţial este nevoie de realizarea unui contact
psihologic pe parcursul interogării, formării convingerii de necesitatea efectuării procedurii date. Bănuitul
sau învinuitul trebuie să conştintizeze faptul, că reproducerea informaţiei la faţa locului poate scoate în
evidenţă anumite circumstanţe, care vor facilita procesul urmăririi penale şi al calificării corecte a
infracţiunii. Deoarece la procedura dată participă mai multe persoane (specialişti, experţi, martori-asistenţi),
ofiţerul de urmărire penală trebuie să-i explice persoanei care urmează să reproducă informaţia în ce constă
acţiunea dată şi care este rolul fiecărui participant la aceasta.
În scopul reconstituirii faptei ofiţerul de urmărire penală poate recurge la realizarea unui experiment
judiciar. Această procedură cere respectarea unui şir de criterii: reconstituirea circumstanţelor de loc, timp,
crearea unei atmosfere similare celei care este cercetată; folosirea obiectelor care au fost prezente în
momentul infracţiuni.
7. Dificultăţi psihologice ale efectuării percheziţiei
Codul de procedură penală prevede realizarea percheziţiei în cazurile cînd există motive sufuciente
pentru a presupune că într-un anumit loc sau la o anumită persoană se pot afla instrumentele care au servit la
comiterea infracţiunii, obiectele care au fost sustrase sau care pot prezenta interes pentru cercetarea penală,
persoanele căutate. Percheziţia este o acţiune de constrîngere, de conflict între scopurile celor două părţi:
ofiţerulul de urmărire penală sau altă persoană care o realizează în conformitate cu prevederea legii şi
persoana percheziţionată. Totodată, percheziţia nu este precedată de un dialog, fapt care exclude contactul
psihologic dintre părţi.
Toate aceste circumstanţe crează dificultăţi, pe care ofiţerul de urmărire penală le poate anihila
printr-o planificare certă a acţiunilor şi comportament corect cu persoanele aflate la locul percheziţiei.
În timpul percheziţiei persoanele supuse acestei acţiuni se află într-o stare de tensionare psihică, care
se manifestă în comportament. Analiza conduitelor lor poate oferi informaţie suplimentară cu referinţă la
obiectele căutate. Încordarea, schimbarea vocii, a intonaţiei, anumite gesturi care vorbesc de nervozitate pot
indica locul unde sînt ascunse obiectele căutate. Trebuie să fie analizate şi schimbările obiectelor în încăpere,
urmele de reparaţie curentă etc.
8. Cercetarea infracţiunii comise în grup şi a crimei organizate: utilizare a cunoştinţelor despre
psihologia grupului
Cercetarea criminalităţii organizate trebuie să decurgă în conformitate cu particularităţile
contemporane ale acestui domeniu al lumii criminale. După cum s-a menţionat într-un capitol separat,
organizaţiile criminale au o structură complexă, o organizare ierarhică, din care cauză lupta cu ele este
dificilă. Organele de drept de regulă pot depista mai uşor structurile ierarhic inferioare, implicate într-o
anumită activitate criminală.
Este destul de dificilă depistarea chiar a unui grup criminal, deoarece, de regulă, conducerea
criminală menţine legături cu funcţioonarii de stat corupţi, care-i informează despre orice pericol. Dar tot
72
aceste relaţii, care le formează membrilor structurii criminale sentimentul securităţii şi al «protejării», pot
juca un anumit rol în cercetarea unor crime.
Activitatea de depistare a crimei organizate trebuie să pornească de la nivelurile ei inferioare.
Reţinerea unui membru sau a unui grup de membri, cercetarea calificată a infracţiunilor provoacă o stare de
derută, îi orientează pe infractori la acţiuni de colaborare în scopul diminuării propriei vini.
Cercetarea grupului criminal trebuie să decurgă paralel cu cercetarea circumstanţelor care au
contribuit la apariţia şi activitatea cu succes a lui, a domeniilor, în care s-a implicat acesta, inclusiv a celor cu
caracter de economie tenebră.
Analiza social-psihologică a grupului criminal realizează următoarele scopuri:
- determinarea liderului;
- stabilirea activităţilor practicate de grup şi a cercului de persoane din afara lui, implicate în aceste
actiităţi;
- investigaţia caracterului raporturilor intragrupale şi descoperirea unor elemente de conflict,
concurenţă, fapt care poate contribui la instituirea unor raporturi de colaborare cu veriga «slabă», deci şi de
urmărire penală mai reuşită;
- analiza structurii grupului şi a funcţiilor fiecărui membru.
Grupurile criminale organizate sînt consolidate de interesul comun şi de sentimentul fricii de
pedeapsă în cazul colaborării cu organele de drept. Iată de ce rezultatele cercetării trebuie să fie cunoscute
doar unui cerc restrîns de persoane implicate în anchetă, deoarece în orice moment persoana care a acceptat
colaborarea poate refuza din sentimentul de frică, ori îşi poate schimba decizia fiind presată de alţi membri ai
grupului sau chiar de unele elemente corupte.
Şi mai dificilă se prezintă cercetarea organizaţiei criminale.
Organizaţia criminală, practic, nu poate fi descoperită. Liderii ei frecvent nu pot fi învinuiţi de
infracţiune. Colaborarea cu «gulerele albe» le asigură o protejare bună, conspiraţie. În practica organelor de
drept, care exercită acţiuni de combatere a crimei organizate, se înregistrează succese în lichidarea unor
subdiviziuni ale organizaţiilor criminale, în preîntîmpinarea unor infracţiuni, mai frecvent a acţiunilor de
contrabandă cu ţigări, băuturi alcoolice, stupefiante, arme, substanţe radioactive, de trafic sau chiar vînzare
de oameni, furturi de autorueisme, raket etc.
Urmărirea penală a organizaţiei criminale poate dura ani în şir, adunîndu-se materiale despre
activitatea ei, în particular a liderului, care pot deveni dovezi doar în cazul cînd se remarcă prin calitate şi
cantitate, cînd oferă o informaţie completă despre structura, activitatea, legăturile cu funcţionarii corupţi etc.

1. Definiţia anchetei judiciare şi aspectele ei psihologice.
2. Psihologia planificării anchetei judiciare.
3. Pregătirea psihologică a anchetatorului pentru ancheta preliminară.
4. Psihologia contactului iniţial anchetator-anchetat.
5. Particularităţi psihologice ale comportamentului persoanei anchetate.
6. Circumstanţe care facilitează contactul psihologic al anchetatorului cu anchetatul.
7. Metode şi tactici psihologice, utilizate pe parcursul interogării.
8. În ce constă psihologia organizării cercetării la faţa locului, a examinării corporale şi a
reconstituirii faptei?
9. Ce metode psihologice pot fi utilizate în cadrul confruntării şi prezentării spre recunoaştere?
10. Care este rolul memoriei şi ce metode de reactivare a informaţiei sînt utilizate în procesul
reproducerii informaţiei la faţa locului şi a experimentului judiciar?
11. Care sînt dificultăţile psihologice în realizarea percheziţiei?
12. Numiţi principalele momente psihologice în cercetarea infracţiunii comise în grup şi a crimei
organizate.
73
Capitolul VIII. Expertiza psihologic-judiciară (EPJ) şi utilizarea serviciilor psihologice în activitatea
organelor de drept
“Efectuarea expertizei psihologic-judiciare este o verigă
care asigură stabilirea circumstanţelor de importanţă juridică
cu conţinut obiectiv, în baza cărora poate fi realizată
o calificare corectă a evenimentului juridic,
deci şi respectarea dreptului subiectului.
T.V. Sachnova, Osnovy sudebno-psichologiceskoj
expertizy po grazdanskim delam, 1997”.
1. Constituirea şi afirmarea expertizei psihologic-judiciare
Expertiza psihologic-judiciară actualmente are statut de domeniu aplicat autonom al psihologiei în
general şi al psihologiei judiciare în particular. În dezvoltarea acestui institut juridic pot fi remarcate cîteva
perioade.
Prima jumătate a secolului XIX. Deşi psihologia încă nu avea statut de domeniu ştiinţific, tendinţa de
aplicare practică a cunoştinţelor despre sistemul psihic uman începuse să se afirme. C. Lavater (1751-1801)
elaborează teoria despre fizionomie (fiziognomica), încercînd să explice dependenţa dintre calităţile
exteriorului şi cele interne. Tot în aceeaşi perioadă apare şi un curent psihologic de stabilire a caracterului şi
trăsăturilor de personalitate pe baza reliefului exterior al craniului - frenologia. Iniţial această teorie a fost
promovată de Fr. J. Gall (1758-1828), care a elaborat o hartă a creierului, indicînd zonele şi funcţiile lor.
După părerea lui Gall, deoarece dezoltarea scoarţei cerebrale şi a creierului influenţează forma craniului,
cercetarea celui din urmă ar putea să ofere date despre aptitudinile individului uman. La această teorie a
aderat mai tîrziu şi C. Lombroso, care a emis ideea despre decodificarea calităţilor psihice dezoltate sau
atrofiate după forma craniului. Teoria frenologică s-a bucurat de popularitate în prima jumătate a secolului
XIX. Tot de această perioadă ţin încercările de diagnosticare a comportamentului infractorului prin aplicarea
metodei observaţiei. Prin înregistrarea şi decidificarea mimicii, gesturilor, altor conduite expresive,
manifestate de către inculpat în timpul dezbaterilor judecătoreşti, psihologii cercetau schimbările pe care le
produc acţiunile din timpul judecăţii în comportamentul subiectului şi explicau semnificaţia lor. Aşadar,
primele investigaţii practice au avut drept scop şi studiul personalităţii infractoriale, reliefînd un început al
expertizei psihologic-judiciare.
În cea de a doua jumătate a secolului XIX - începutul secolului XX are loc dezvoltarea şi afirmarea
psihologiei în calitate de ştiinţă autonomă. Sînt realizate un şir de cercetări empirice care pot fi considerate
pe drept cuvînt expertize psihologice ale fenomenului criminalităţii, ale mărturiei, victimei. Ele sînt legate de
numele lui A. Binet, W. Stern, C. Marbe. Cel din urmă se referă şi la utilizarea expertizei psihologic
judiciare în procesul civil. În Rusia V. M. Bechterev crează în 1902 la Sankt Peterburg Institutul de
Psihoneurologie, unde pentru prima dată se ţine un curs de expertiză psihologic-judiciară, este studiată
experienţa cercetătorilor din alte ţări în acest domeniu. Pe parcursul secolului XX expertiza psihologic-
judiciară s-a afirmat în ţările lumii.
În Uniunea Sovietică expertiza psihologic-judiciară a avut o soartă tragică. Din cauze obiective:
sporire neîntemeiată a competenţelor expertului-psiholog, pînă la momentul că acesta îşi asuma dreptul de a
decide asupra învinuirii sau a caracterului depoziţiilor; dar şi subiective - negarea unui şir de discipline
ştiinţifice şi etichetarea lor cu calificativul “burgheze”, expertiza psihologic-judiciarî este interzisă. Acest
institut este revigorat doar în 1968.
Astăzi expertiza psihologic-judiciară are un statut înalt în procesul penal şi civil în majoritatea ţărilor
din lume. Ea şi-a format cadrul său conceptual, metodologic, a adaptat metodele psihologice cerinţelor
cercetării juridice. Concluziile expertului-psiholog sînt recunoscute în calitate de probe. În diverse state din
lume, Austria, Cehia, Germania, Polonia, Slovacia, Suedia, Ungaria, expertiza psihologic-judiciară se
realizează nu numai în procesul penal, ci şi în cel civil. Expertiza este aplicată în judecarea litigiilor cu
diverse subiecte: declararea capacităţii de exerciţiu limitate sau a incapacităţii totale, adoptarea înfierii,
litigiile provocate de transmiterea dreptului de proprietate sau mai larg, de certificarea greşită a unor
documente de transmitere şi altele.
În Republica Moldova expertiza psihologic-judiciară nu se bucură încă de popularitate. Cauzele sînt
diverse, constînd atît în lipsa unor laboratoare specializate şi birouri, unde ar putea fi solicitaţi experţii-
psihologi, cît şi în cunoştinţele psihologice limitate ale specialiştilor din organele de anchetă şi a
judecătorilor. Sperăm că aceste dificultăţi de moment vor fi depăşite, pentru ca utilizarea expertizei
psihologic-judiciare să devină o necesitate şi o cerinţă a efectuării justiţiei.
74
2. Notiuni generale despre EPJ în procedura penală şi civilă: obiecte şi obiective, importanţă
Noţiunea de expertiză psihologic-judiciară nu este prevăzută în legislaţia procesual-penală şi

procesual-civilă. Ea este o parte componentă a unei noţiuni mai largi, cea de expertiză judiciară. În literatură
această noţiune cunoaşte mai multe accepţiuni:
 de cercetare specială;
 de acţiune procesuală.
Realizarea expertizei judiciare este reglamentată de legislaţia cu privire la procedura penală.
“Articolul 14288. Temeiurile pentru dispunerea şi efectuarea expertizei
(1) Expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea circumstanţelor ce pot avea
importanţă probatorie pentru cauza penală sînt necesare cunoştinţe speciale în domeniul
ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Posedarea unor asemenea cunoştinţe speciale
de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către judecător nu exclude
necesitatea dispunerii expertizei. Dispunerea expertizei se face, la cererea părţilor, de
către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, precum şi din oficiu
de către organul de urmărire penală.
(2) Părţile, din iniţiativă proprie şi pe cont propriu, sînt în drept să înainteze cerere despre
efectuarea expertizei pentru constatarea circumstanţelor care, în opinia lor, vor putea fi
utilizate în apărarea intereselor lor. Raportul expertului care a efectuat expertiza la
cererea părţilor se prezintă organului de urmărire penală, se anexează la materialele
cauzei penale şi urmează a fi apreciată o dată cu alte probe.
(3) În calitate de expert poate fi numită orice persoană care posedă cunoştinţe necesare pentru a
prezenta concluzii referitoare la circumstanţele apărute în legătură cu cauza penală şi
pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală. Fiecare dintre părţi are dreptul să
recomande un expert pentru a participa la efectuarea expertizei”.
“Articolul 144. Procedura dispunerii expertizei
(1) Considerînd că este necesară efectuarea expertizei, organul de urmărire penală, prin
ordonanţă, iar instanţa de judecată, prin încheiere, dispune efectuarea expertizei. În
ordonanţă sau în încheiere se indică: cine a iniţiat numirea expertizei; temeiurile pentru
care se dispune expertiza; obiectele, documentele şi alte materiale prezentate expertului
cu menţiunea cînd şi în ce împrejurări au fost descoperite şi ridicate; întrebările formulate
expertului; denumirea instituţiei de expertiză, numele şi prenumele persoanei căreia i se
pune în sarcină efectuarea expertizei.
(2) Ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru instituţia sau
persoana abilitată să efectueze expertize.
(3) La efectuarea expertizei din iniţiativă şi pe contul propriu al părţilor, expertului i se remite
lista întrebărilor, obiectele şi materialele de care dispun părţile sau sînt prezentate, la
cererea lor, de către organul de urmărire penală. Despre aceasta se întocmeşte un proces-
verbal”.
Expertiza psihologică judiciară contribuie la diminuarea riscului unei erori judiciare în
calificarea acţiunilor subiectului, a comportamentului impus de o situaţie afectiv tensionată, de
neconştientizarea motivului şi caracterului acţiunilor săvârşite. Sarcina principală a expertizei psihologice
judiciare este de a ajuta organele de judecată şi de urmărire penală în cercetarea problemelor specifice
cu conţinut psihologic importante pentru rezolvarea cazurilor penale şi civile; de a obţine informaţii
obiective, aprecieri nepărtinitoare şi principiale, importante pentru analiza situaţiei.
Competenţele expertizei psihologice judiciare sunt următoarele:
 Stabilirea particularităţilor psihologice individuale ale persoanelor participante la procesul penal
(inculpat, victimă, martor) care ar fi putut să influenţeze esenţial comportamentul lor într-o situaţie
extremală sau psihotraumatizantă:
 nivelul dezvoltării intelectuale;
 prezenţa anumitor stări psihofiziologice (anxietate, sugestibilitate înaltă, impulsivitate etc.) care pot
influenţa considerabil comportamentul şi mărturiile depuse.
 Diagnosticul stărilor de tensiune psihică nepatologică (anxietate, fobie, stres, afect etc.), care au
cauzat comiterea crimei, comportamentul inadecvat manifestat în situaţii extreme etc.
 Evaluarea sferei motivaţionale a personalităţii, a tendinţelor care au stimulat săvârşirea faptelor
criminale.
88
CPP a RM.
75
 Evaluarea capacităţii subiectului de a conştientiza importanţa acţiunilor proprii şi de a le controla (în
special, în cazul minorilor inculpaţi şi al persoanelor cu semne de retard mental);
 Stabilirea capacităţii victimelor, martorilor de a percepe corect circumstanţele importante pentru
dosar şi de a depune mărturii corecte (pe dosare penale şi civile).
Obiectivitatea cercetărilor efectuate şi a concluziilor formulate de către psiholog este asigurată de
aplicarea metodologiei ştiinţifice adecvate, a metodelor şi tehnicilor de lucru elaborate şi standardizate
conform unor cerinţe exacte şi bine definite.
Obiectul oricărei expertize judiciare prevede circumstanţele şi conduitele cu pondere pentru anchetă
şi judecată, care pot fi reconstituite în baza utilizării unor cunoştinţe şi metode specifice. Din aceste
considerente Codul de procedură penală şi Codul de procedură civilă prevăd utilizarea în calitate de expert a
oricărei persoane, care posedă cunoştinţe suficiente pentru a prezenta concluzii în chestiunile dintr-un
domeniu special, ce apar în legătură cu cauza penală sau pricina civilă.
Obiectul EPJ înglobă cadrul de factori care au influenţat sistemul psihic al persoanei caracterizate
prin normativitate psihică, au condiţionat reflexe şi conduite neadecvate în momentul cu pondere pentru
anchetă şi judecată, stabiliţi în conformitate cu vîrsta, calităţile emotive, trăsăturile de personalitate.
Indicatori ai unui asemenea comportament pot fi:
 comportamentul caracterizat prin reacţii neadecvate la influenţele mediului, marcat de
dezechilibru emoţional - de agresivitate şi violenţă, fixaj al conduitelor, motricitate dezordonată, inclusiv cu
caracter verbal, îngustare a cogniţiei (percepţiei, atenţiei), deteriorare a conştientizării logice a realităţii;
 semnalmentele unei insuficienţe intelectuale, exprimate în discrepanţa dintre motivve,
orientări, mijloace de realizare şi scopuri, condiţii obiective;
 hipertrofia trebuinţelor primare (sexuale, de plăcere);
 primitivismul în acţiuni, gîndire, exprimare comportamental-expresivă, inclusiv verbală,
atitudinea indiferentă faţă de rezultatele anchetei preliminare şi ale dezbaterilor judiciare sau, în unele cazuri,
conduite de bravadă, tendinţe demonstrative, lipsă de sinceritate;
 incoerenţa în conţinutul mărturiilor, dorinţa manifestată de demonstrare a competenţei sau
sugestibilitatea şi dependenţa de opiniile expuse de alte persoane;
 comportamentele care denotă orientări sexuale perverse;
 lipsa de logică în comportament, conduite demonstrative, faptul sustragerii unor lucruri
lipsite de preţ şi indiferenţa faţă de altele - mai valoroase şi mai accesibile;
 calităţile somatice neobiţnuite - asimetria craniului sau a unor părţi ale corpului, infantilismul
în exterior şi în manifestări, dereglările mnezice, expresive şi motorii.
Împreună cu expertul-psihiatru poate fi diagnosticată şi starea psihică a persoanei afectate de o
anumită patologie psihică. Este cazul unei expertize complexe.
Obiectul este întocmit de ofiţerul de urmărire penală, procuror sau instanţa de judecată şi reflectat
documentar în ordonanţa de dispunere de expertiză. Totodată, obiectul EPJ este echivalent surselor de
căpătare a probelor în procesul penal sau a dovezilor în procesul civil. De aceea putem distinge în calitate de
obiect:
 subiectul uman cercetat (bănuitul, inculpatul sau învinuitul, victima, martorul, reclamantul,
pîrîtul);
 informaţia despre starea sănătăţii psihice a acestui subiect şi, în general, despre sistemul
psihic şi comportamentul lui, reieşită din diverse surse procedurale: mărturii, concluzii ale altor specialişti
(medic, psihiatru etc), istorii ale patologiilor de diverse configuraţii, caracteristici de la locul de trai şi
muncă, descrieri ale unor proceduri penale, rezultate ale realizării unor cercetări cu utilizarea metodelor
specifice;
 materiale din arhiva personală a persoanei cercetate: scrisori, note, jurnale intime, desene etc.
Aceste surse sunt cercetate în conformitate cu alte circumstanţe: de mediu, persoane cu care a venit
subiectul investigaţiei în contact, situaţii. Investigaţia lor realizează un obiectiv distinct - identificarea
circumstanţelor dezvoltării psihice, a situaţiilor care au determinat comportamentul, a condiţiilor şi factorilor
ce au stat la baza conduitelor neadecvate.
Alte două grupe de circumstanţe determină încă un şir de obiectivele, spre care se orientează EPJ:
 starea psihică deosebită a subiectului cercetat promovează în calitate de obiectiv calificarea
ei, stabilirea gravităţii afectării cu caracter patologic sau nepatologic, a factorilor care au provocat-o;
 influenţa perturbărilor psihice asupra comportamentului învinuitului, victimei, martorului,
reclamantului, pîrîtului, manifestat în momentul infracţiunii, în procesul cercetării penale, al dezbaterilor
judiciare solicită aprecierea forţei şi a calităţilor fenomenelor psihice cu carater distorsionant.
76
Aceste obiective determină obiectivul (scopul) principal al EPJ - aprecierea prin aplicarea unor
cunoştinţe teoretice şi abilităţi practice a stării de responsabilitate a persoanei cercetate, sau, în altă
formulare, a capacităţii ei de a conştientiza actele sale, de a prevedea consecinţele lor şi de a le dirija în
momentul comiterii infracţiunii, în cadrul cercetării penale şi anchetei preliminare sau a şedinţei de judecată,
fapt care-i oferă EPJ caracterul de metodă juridică folosită pentru stabilirea adevărului în procesul penal sau
civil.
Din considerentele expuse mai sus reiese următoarea concluzie: expertiza psihologic-judiciară are un
caracter complex, realizarea ei fiind dificilă şi necesitînd cunoştinţe ample despre evenimentul şi subiectul
cercetării.
În calitate de obligaţie a organului de urmărire penală se prezintă depistarea cauzelor şi condiţiilor
care au contribuit la comiterea infracţiunii. Se prezintă ca deosebit de dificilă identificarea cauzelor şi
condiţiilor psihologice, în primul rînd, deoarece frecvent acestea nu sînt conştientizate pe deplin nici de
personajele dramei judiciare (învinuit, martor şi victimă), fapt care duce la relatarea unor motive cu caracter
social-plauzibil, iar în al doilea, competenţa în domeniul psihologiei a agenţilor judiciari este insuficientă
pentru a clarifica asemenea chestiuni complicate. Importanţa EPJ în rezolvarea acestei dileme este evidentă.
Psihologul poate realiza un portret deplin al personalităţii învinuitului, depistînd motivaţia comportamentului
infracţional şi al martorului, în raport cu cel din urmă stabilind caracterul erorilor mărturiei, al părţii
vătămate, determinînd rolul ei în structura infracţiunii. Asemenea portrete psihologice în unele ţări, precum
Franţa, Germania, SUA, au devenit o parte componentă a dosarului penal.
Expertiza contribuie la diminuarea posibilităţii unei erori judiciare în calificarea acţiunilor
delincvente ale minorilor, a comportamentului impus de situaţiile afectiv-tensionante sau manifestat fără
conştientizarea deplină a motivului. Cercetarea calităţilor individual-psihologice care se împletesc în
componenţa infracţiunii - determinate de vîrstă, sex, influenţele sociale, particularităţile proceselor psihice,
etc. - fără o implicare a expertului-psiholog nu pot oferi materialul, necesar unei cercetări productive.
Concluziile EPJ pot crea premize favorabile pentru formarea convingerii intime a judecătorului, care
prin sentinţă urmăreşte atît pedepsirea legală şi întemeiată a infractorului, cît şi determinarea caracterului
educativ al măsurilor de pedeapsă, iar în judecarea pricinilor civile - darea unei hotărîri legale şi întemeiate.
Cu toate acestea, sînt neîntemeiate încercările de a lărgi cadrul competenţei şi posibilităţilor EPJ,
determinate de capacităţile ştiinţei psihologice contemporane. EPJ, realizînd cercetarea personalităţii, se
conduce de metodologia ştiinţifică şi cele mai valide metode, adecvate obiectivului cercetării. Concluziile
expertului nu sînt, însă, obligatorii pentru anchetator, procuror şi instanţa de judecată, ele putînd fi respinse
în cazul unor motive de neîncredere în competenţa şi obiectivitatea celui care a realizat cercetarea.
Tipurile de expertiză psihologică judiciară
1. Expertiza personală şi de comisie. Cea dintâi este realizată de către un specialist în domeniu,
iar cea de-a doua - de cîţiva specialişti dintr-un anumit domeniu.
2. Expertiza de bază şi suplimentară. Expertiza de bază este cea ordonată pentru explicarea
întrebărilor înaintate în faţa specialistului. Expetiza suplimentară este ordonată în cazul când
concluziile expertizei de bază sunt incomplete, neclare sau în cazul când apar dubii vis-a-vis de justeţea
concluziilor formulate.
3. Expertiza primară şi repetată. Expertiza primară este cea realizată prima, în contextul
dosarului, şi subiectului respectiv. Expertiza repetată se promovează de câteva ori în cazul atitudinii
rezervate faţă de concluziile formulate anterior. Deosebirile principale între expertiza suplimentară şi
cea repetată:
 expertiza suplimentară rezolvă problemele rămase în suspensie la experiza
anterioară şi poate fi efectuată fie de acelaşi expert, fie de altul;
 expertiza repetată explică încă o dată aspectele deja cercetate şi poate fi efectuată fie
de către un alt expert sau de un grup de experţi.
4. Expertiza monospecializată şi complexă. Cea dintâi este realizată de un anumit tip de
specialişti, iar expertiza complexă este efectuată de un grup din diferiţi specialişti (de exemplu, un medic
şi un psiholog).
Expertiza psihologiă judiciară se efectuează în baza ordonanţei întocmite de anchetatorul penal,
procurorul sau instanţa de judecată, care decid şi asupra componenţei ei.
Ordonanţa pentru efectuarea expertizei psihologice judiciare

(model structural)
 Numele persoanei care ordonează efectuarea expertizei psihologice judiciare şi specificarea dosarului
respectiv.
77
 Descrierea scurtă a fabulei cu argumentarea necesităţii de informaţii şi explicaţii de ordin psihologic.
 Dispoziţia de ordonare care include:
1. Indicarea persoanei în privinţa căreia este ordonată expertiza.
2. Enumerarea întrebărilor adresate psihologului.
3. Indicaţia de a pune la dispoziţia psihologului materialele dosarului penal şi de a facilita
organizarea întâlnirii cu subiectul supus expertizei.
Semnătura Data
Cerinţele faţă de întrebările adresate psihologului expert:

 E necesar ca întrebările să nu depăşească limitele competenţei profesionale a expertului;
 întrebările nu trebuie să conţină aspecte de drept (referitoare la componenţa crimei, vinovăţia
subiectului, aceste probleme fiind de resortul instanţei de judecată);
 formulările trebuie să fie explicite, concrete, laconice şi să se succeadă în consecutivitate
logică.
Drepturile şi obligaţiile expertului sunt reglementate de Codul de Procedură Penală al Republicii
Moldova.
3. Organizarea expertizei psihologic-judiciare în procesul penal
Ordonarea expertizei ţine de anumite condiţii:

a). necesitatea unor cunoştinţe speciale din domeniul psihologiei în vederea adunării probelor pentru
desfăşurarea rezultativă a cercetării penale;
b). excluderea problemelor care intră în competenţa doar a organelor judiciare şi a celor ce nu ţin de
domeniul special al psihologiei;
c). posibilitatea reală de realizare a unei cercetări specializate a aspectelor psihologice - de utilizare a
cunoştinţelor unui expert competent în cercul de probleme (specialist în domeniu, cu studii superioare),
rezolvarea cărora poate oferi probe convingătoare, caracterizat prin posedarea de cunoştinţe teoretice şi
experienţa personală, de folosire în caz de necesitate a tehnicilor şi instrumentelor speciale de diagnosticare.
Reieşind din competenţa psihologului-expert şi ţinînd cont de obiectivele şi obiectele cercetării
psihologic-judiciare în cadrul procesului penal putem desemna următoarele probleme care se impun
activităţii date:
1. Calificarea stării psihice a bănuitului, învinuitului inculpatului, victimei sau martorului,
determinarea particularităţilor specifice, tipului şi gravităţii anumitor stări psihice nepatologice cu caracter
pertirbatoriu, a manifestărilor lor în structura comportamentului individului cercetat, stabilirea corelaţiei
dintre normal şi anormal, a posibilităţilor de compensare, adaptare, reflectare în momentele critice.
2. Determinarea calităţilor psihice constante: a proceselor, însuşirilor dinamice, tipului şi
particularităţilor reacţiilor afective pe parcursul evenimentului infracţiunii, a caracterului anomaliilor şi
accentuărilor, a naturii şi gradului dezvoltării psihice şi a reţinerilor în dezvoltarea psihică.
3. Definirea influenţelor trăsăturilor de personalitate şi stărilor psihice individuale asupra reflectării
ambianţei, a reacţiilor în raport cu aceasta şi capacităţii de dirijare a conduitelor în situaţii specifice.
4. Diagnosticarea capacităţii/incapacităţii minorilor infractori cu anumite reţineri în dezvoltarea
psihică (mintală) de reflectare şi apreciere a acţiunilor proprii şi de dirijare a comportamentului;
5. Determinarea capacităţilor senzorial-perceptive şi cognitiv-logice ale victimei şi martorului în
scopul aprecierii corectitudinii mărturiei şi caracterului erorilor.
6. Aprecierea capacităţii minorilor sau ale altor victime ale violului sexual, de evaluare corectă a
caracterului şi semnificaţiei acţiunilor violatorului, de reacţie adecvată de apărare, opunere de rezistenţă.
7. Cercetarea cazurilor de suicid: a perioadei care a precedat decizia, a stărilor psihice care au
condiţionat-o, cauzelor psihologice ale comportamentului suicidal.
Efectuarea expertizei este precedată de ordonanţa instanţei judiciare, care decide şi asupra
componenţei ei. Constatînd necesitatea efectuării unei expertize, anchetatorul penal întocmeşte o ordonanţă
în acest sens în care arată: motivele pentru care dispune expertiza, denumirea instituţiei care urmează s-o
efectueze sau numele şi prenumele expertului, întrebările asupra cărora trebuie prezentate concluzii, lista de
documente şi obiecte ce urmează să fie puse la dispoziţia expertului.
Drepturile şi obligaţiile expertului sînt reglamentate de Codul de Procedură Penală.
Expertul este obligat să se înfăţişeze la chemarea persoanei care realizează cercetarea penală, a
anchetatorului penal, procurorului sau instanţei de judecată, pentru a prezenta concluzii obiective cu privire
la întrebările ce i se pun. Dacă întrebarea pusă depăşeşte cadrul cunoştinţelor de specialitate ale expertului,
78
sau dacă materialele puse la dispoziţie nu sunt suficiente pentru prezentarea concluziilor, expertul comunică
în scris organului care a dispus expertiza că nu poate prezenta concluzii.
Expertul are dreptul:
1). să cerceteze materialele din dosar în legătură cu obiectul expertizei;
2). să ceară să i se pună la dispoziţie materiale suplimentare, necesare pentru prezentarea
concluziilor;
3). să participe, cu aprobarea persoanei care realizează cercetarea penală, a anchetatorului penal sau
procurorului, la interogatorii sau audieri şi la alte acte de urmărire penală;
4). în timpul cercetării penale, anchetei preliminare şi în şedinţa de judecată să pună celui interogat
întrebări în legătură cu obiectul expertizei, dar numai cu aprobarea persoanei respective, responsabile de
realizarea acţiunilor de procedură penală.
Informaţia despre obiectul cercetării poate fi căpătată de către expert în cadrul cercetării efectuate în
incinta departamentului specializat (laboratorului psihologic), sau în localul agenţiei judiciare care a dispus
de expertiză (de anchetă, judecată). Sînt utilizate în acest scop două surse: materialele adunate de către
anchetă şi cercetarea directă a subiectului uman.
Realizarea expertizei prevede cîteva etape. La prima etapa expertul studiază cauza ordonării
expertizei, problemele pe care le-au formulat agenţii judiciari, determină obiectivele şi obiectele ce urmează
a fi supuse investigaţiei, întocmeşte planul general al cercetării, prevăzînd consecutivitatea acţiunilor, decide
asupra conţinutului metodologic şi metodelor care pot fi utilizate, iar în cazul cînd a fost ordonată o expertiză
complexă grupul de experţi aprobă un program comun al acţiunilor.
La cea de a doua este realizată cercetarea empirică în scopul rezolvării problemelor ilustrate în
ordonanţă. Cercetarea include în sine două tipuri de acţiuni:
- iniţial expertul decide asupra stării individuale a subiectului cercetat, aceasta fiind stabilită în baza
observaţiei, realizează aprecierea preliminară a responsabilităţii/iresponsabilităţii acestuia, a
comportamentului lui: adevărat sau simulat;
- în cadrul cercetării empirice specializate se utilizează diverse metode, tehnici şi instrumente în
scopul investigaţiei profunde a subiectului uman.
Etapa finală include două tipuri de activităţi:
- analiza, sinteza şi decodificarea informaţiei căpătate prin cercetarea subiectului;
- formularea concluziilor despre caracterul proceselor, însuşirilor, stărilor cercetate în funcţie de
conţinutul problemelor înaintate expertului.
Concluziile experţilor sînt întocmite în scris şi prezentate în formă de document. Atunci cînd se
realizează o expertiză complexă toate părţile participă la întocmirea lor. Cerintele faţă de documentul final
sînt următoarele:
- întocmirea lui în scris;
- consecutivitatea logică a compartimentelor: a). în partea introductivă se specifică datele despre
tipul expertizei, locul şi timpul efectuării, componenţa comisiei de experţi sau date despre expertul care a
cercetat cauza, decizia organului juridic în baza căruia ea a fost efectuată, subiectul, obiectivele, problemele
investigaţiei; b). în partea de bază - divizată în sinteza unor date particulare şi concluziile generale - sînt
descrise calităţile obiectului cercetat şi toată informaţia adunată pe parcursul expertizei, metodele utilizate în
investigaţie, rezultatele căpătate în urma aplicării lor şi concluziile reieşite din interpretare, iar în final, prin
rezumarea tuturor datelor, concluziile generale ale expertizei; c). partea finală prevede concluziile decesive,
formulate în funcţie de conţinutul ordonanţei instanţei judiciare. Dacă expertul constată împrejurări care
prezintă interes pentru cauză, dar care n-au fost indicate în ordonanţă, el are dreptul să le menţioneze în
concluzii.
Ofiţerul de urmărire penală. procurorurl, judecătorul are dreptul să-l asculte pe expert, pentru a-şi
explica conţinutul concluziilor. Concluziile sînt comunicate persoanei supuse expertizei care, la rîndul ei, are
dreptul să ofere explicaţii, să expună obiecţii, să adreseze expertului întrebări sau să ceară ordonarea unei
expertize suplimentare.
Expertul-psiholog prezintă concluziile formulate organului care a emis ordonanţa. Reprezentanţii
organelor de drept, la rândul lor, apreciază calitatea, caracterul ştiinţific al concluziilor, plenitudinea lor şi
gradul de argumentare a răspunsurilor pentru a decide dacă aceste concluzii pot fi folosite în practica
judiciară.
Concluziile specialistului psiholog
(model structural)
 Se indică în baza cărui document a fost făcută expertiza, de care instanţă a fost eliberat, de către cine, în
privinţa cărui dosar şi cărei persoane?
 Cine a efectuat expertiza: numele, titlul/funcţia, locul de muncă.
79
 Specialistul-psiholog confirmă că a fost avertizat despre răspunderea penală (conform art. 312 Cod
Penal al R. Moldova).
Semnătura psihologului ______________________
 Psihologul specifică în privinţa cui a fost făcută expertiza, condiţiile de realizare a acesteia (locul,
timpul, limba de lucru, persoanele care au asistat în timpul cercetării).
 Sunt enumerate întrebările la care trebuie să dea răspuns psihologul.
 Se indică acţiunile întreprinse în vederea acumulării informaţiilor pentru a răspunde la întrebările
adresate psihologului.
 Răspunsul şi concluziile pentru fiecare întrebare aparte, cu explicaţiile şi argumentele necesare.
Semnătura Data
Expertiza psihologică judiciară poate fi ordonată, practic, pe toate dosarele penale şi în cazul multor dosare
civile. Temeiuri pentru ordonarea obligatorie a expertizei psihologice judiciare:
1. Retard în cazul minorului delincvent. În asemenea caz, se recomandă ca expertiza psihologică
judiciară să fie dispusă doar după efectuarea expertizei psihiatrice judiciare, iar competenţele
expertizei psihologice judiciare ţin de:
 Stabilirea abaterilor de la nivelul dezvoltării psihice normale şi descrierea manifestărilor lor;
 Gradul de influenţa a devierilor în dezvoltarea psihică a subiectului asupra capacităţii lui de a
conştientiza acţiniunile săvârşite;
 Capacitatea subiectului de a-şi dirija propriile acţiuni.
2. Determinarea capacităţii subiectului de a percepe corect circumstanţele importante pentru
cazul cercetat şi de a depune mărturii corecte despre ele.
3. Stabilirea sau negarea stării de incapacitate a victimei în cazul analizei crimelor sexuale.
4. Prezenţa semnelor supraexcitaţiei emoţionale apărute prin surprindere.
Se recomandă efectuarea expertizei psihologice judiciare pe următoarele tipuri de dosare:

 Toate dosarele cu participarea minorilor, indiferent de locul şi rolul lor în cadrul procesului penal:
infractor, victimă, martor.
În cazul minorului pot apărea întrebări referitoare la:
 capacitatea lui de a percepe şi reproduce adecvat evenimentele;
 de a conştientiza cele întâmplate;
 predispoziţia de a exagera cele percepute;
 sugestibilitate mărită, care condiţionează posibilitatea de a influenţa din exterior mărturiile minorului;
 agresivitate şi demonstrativitate în comportament;
 prezenţa unor particularităţi psihologice individuale care ar putea să influnţeze esenţial
comportamentul minorului. În practica expertizei psihologice judiciare, prin „influenţă esenţială” se
subînţelege limitarea substanţială a capacităţilor subiectului de a conştientiza şi de a- şi controla
propriile acţiuni.
 Crimele comise în stare de afect sau în altă stare de tensiune psihică. Concluziile expertizei
psihologice judiciare indică posibilitatea prezenţei afectului sau a altei stări de tensiune psihică
(stres, frustrare etc.).
 Dosarele de viol. În cazul dosarelor de viol expertiza poate fi dispusă atât în privinţa victimei, cât şi în
privinţa inculpatului.
 În privinţa victimei, poate fi analizată capacitatea ei de a percepe şi reproduce adecvat
evenimentele, de a conştientiza acţiunile săvârşite cu ea şi de a opune rezistenţă activă.
 În privinţa violatorului, se analizează capacitatea lui de a percepe şi de a aprecia adecvat
acţiunile proprii, prezenţa particularităţilor psihologice individuale care ar fi putut să influenţeze
esenţial comportamentul lui în situaţia analizată. Concluziile psihologului pe dosarele de viol sunt
foarte importante, dat fiind faptul că în practica judiciară persistă tendinţa de a califica comportamentul
victimei, lipsit de reacţii active de autoapărare, drept comportament de acceptare a relaţiei sexuale. În
realitate, incapacitatea victimei de a opune o rezistenţă activă violatorului poate fi condiţionată de
mai mulţi factori:
a) neînţelegerea de către victimă a conţinutului real al situaţiei (se analizează în cazul victimei minore
sau cu retard mental);
b) apariţia fobiei puternic manifestate, care blochează reacţiile de apărare, capacitatea de a opune
rezistenţă în situaţiile de abuz fizic şi psihologic.
80
Pasivitatea victimei violului poate fi explicată prin particularităţile psihologice individuale,
explicabile în situaţia respectivă: astenie, introversiune, timiditate, neîncredere în sine, predispunere
către poziţia victimiară, lipsa voinţei de a căuta posibilităţi de ieşire din situaţie, bizuirea pe ajutorul altor
persoane etc. Totodată, pasivitatea victimei poate fi cauzată de asocierea abuzului fizic şi a celui
psihologic şi de paticularităţile situaţiei (lipsa ajutorului din exterior, prezenţa mai multor violatori etc.).
Prin urmare, lipsa rezistenţei active din partea victimei nu ne permite să calificăm rapoturile sexuale
altfel decât abuzive (viol).
Deosebit de complicate pentru cercetarea cazurilor de viol sunt situaţiile, în care victima
recurge la suicid cauzat de stresul posttraumatic, apărut drept consecinţă a violului, iar inculpatul, aflând
despre aceasta, neagă faptul violului, interpretându-l drept relaţie sexuală benevolă. În cazul dat, extrem
de importante sunt cercetările psihologului în scopul constatării legăturii cauzale între actul de viol şi starea
de tensiune psihică ulterioară, care a condiţionat suicidul. În situaţiile date, suicidul victimei cauzat de
stresul posttraumatic, în paralel cu alte probe judiciare, confirmă indirect faptul violului. Cercetări
analogice pot fi recomandate pentru toate cazurile de suicid.
În psihologia judiciară încă nu este studiată la un nivel satisfăcător problema legată de
comportamentul violatorului, determinat de stereotipurile formate în mentalitatea acestuia vizând
femeile, în general şi pesonalitatea victimei, în particular, culpabilizarea neîntemeiată a victimei de către
violator, precum şi perceperea negativă de către acesta a relaţiilor dintre sexe. Factorii respectivi pot fi
consideraţi pentru săvârşirea crimei, însă, evident, ei nu justifică acţiunile violatorului.
Aceste cercetări oferă informaţii valoroase, care pot să faciliteze procesul de analiză şi
calificare a comportamentului personajelor dramei judiciare.
În practica judiciară se întîlnesc frecvent cazuri când se confruntă competenţele expertizei
medico-psihiatrice şi ale expertizei psihologice judiciare, confuziile fiind cauzate de calificarea stării de afect
pe dosarele penale. Dar fiind faptul că afectul este o stare emoţională foarte puternică, manifestată în
situaţii limită de către o persoană aflată în normă psihică, formularea acestei concluzii intră în atribuţiile
expertizei efectuate de către psiholog. În cazul când apar confuzii referitoare la starea de normă
(sănătate) psihică (responsabilitate-iresponsabilitate), este indicat de a realiza mai întâi expertiza medico-
psihiatrică şi, dacă se constată că respondentul nu are patologii psihice, se efectuează expertiza psihologică
judiciară care stabileşte, la rândul ei, un eventual afect. Cazuri deosebite constituie analiza
comportmentelor persoanelor (inculpat sau victimă) cu deficienţe senzoriale:
 Surzi sau hipoacuzici
 Orbi sau cu vederea slabă
Aceste defecte senzoriale influenţează esenţial capacităţile de percepţie ale subiectului şi condiţionează
comportamentul lui. Pentru moment, practica judiciară, la moment, nu valorifică la nivelul adecvat
posibilităţile expetizei psihologice judiciare pe cazurile legate de estimarea gravităţii prejudiciului
moral, apărut în urma situaţiilor în care este lezată demnitatea umană sau care provoacă victimei trăiri
emoţionale puternice la subiect. Concluziile expertizei psihologice judiciare sunt utilizate în procesul
judiciar în următoarele situaţii:
 În cazul studierii mecanismelor crimei săvârşite: dinamica, motivele, cauzele crimei.
 Pentru demonstrarea şi calificarea acţiunilor, concluziile expertizei având statut de probă, în
special vizând componenta subiectivă a crimei (vina, motivaţia), precum şi pentru argumentarea
necesităţii de a efectua alte expertize specializate.
 La verificarea cazurilor de pricinuire involuntară a daunei de către o persoană care nu a putut să evite
urmările negative ale acţiunilor proprii.
 Pentru a stabili circumstanţele care atenuează pedeapsa (afectul, retardul mental, dar care nu exclud
capacitatea de exerciţiu).
 În scopul aplicării măsurilor judiciare echitabile vis-a-vis de inculpat, ţinând cont de
particularităţile lui individuale şi de impactul situaţiei asupra comportamentului respectivului
subiect.
Datele expertizei psihologice judiciare pot fi utile, de asemenea, şi în scopuri tactice:
 Pentru stabilirea contactului psihologic în timpul anchetei şi altor acţiuni de anchetă;
 Pentru a identifica comportamentul simulat;
 Pentru a depista cauzele denaturării neintenţionate a informaţiilor de către martor.
Informaţiile de natură psihologică sunt utile şi pentru organizarea activităţilor psihoprofilactice
şi educaţionale cu diverse categorii de persoane.
Modele de întrebări adresate expertizei psihologice judiciare pe diferite tipuri de dosare:
81
I. Întrebări care ajută la constatarea prezenţei sau lipsei afectului sau altor stări de tensiune psihică la
inculpat, care au putut să influenţeze esenţial conştiinţa şi comportamentul lui în momentul comiterii
crimei:
 Ţinând cont de particularitaţile psihologice individuale ale personalităţii, precum şi de specificul
situaţiei analizate, s-a aflat oare subiectul în momentul săvârşiri acţiunilor incriminate în stare de
afect? Care au fost cauzele apariţiei afectului?
 Ţinând cont de particularitaţile psihologice individuale ale personalităţii, precum şi de
particularităţile situaţiei analizate, s-a aflat oare respondentul în momentul săvârşiri acţiunilor
incriminate într-o stare emoţională (tensiune psihică, frustrare, confuzie) care ar fi putut să
influenţeze esenţial conştiinţa şi starea lui psihică? În caz că da – în ce mod a putut să se întâmple
acest lucru?
 S-a aflat oare inculpatul în stare de tensiune neuropsihică maximă în perioada premergătoare
acţiunilor săvârşite?
 Există o legătură cauzală între starea psihică a subiectului, premergătoare acţiunilor, şi starea lui
psihică în momentul comiterii acţiunilor analizate?
 În cazul în care în momentul săvârşirii acţiunilor subiectul s-a aflat în stare de tensiune neuropsihică
şi emoţională maximă, în ce măsură această stare a influienţat capacitatea lui de a conştientiza
importanţa propriilor acţiuni şi capacitatea de a le controla?
 Ţinând cont de starea psihică a subiectului, de particularităţile lui psihologice, şi de circumstanţele
cazului, a putut el să coreleze corect acţiunile proprii de autoapărare cu cerinţele obiective ale
situaţiei în care s-a aflat?
 Care particularităţi psihologice individuale ale subiectului au putut să influenţeze esenţial
comportamentul acestuia în situaţia analizată?
II. Întrebări care ajută la stabilirea capacităţilor psihice ale subiecţilor (inculpat, martor, victimă), aflaţi în
stare de sănătate psihică, de a percepe corect circumstanţele importante pentru dosar şi de a depune
mărturii adecvate.
 Ţinând cont de particularităţile individuale şi de vârstă, precum şi de condiţiile concrete în care s-a
produs acţiunea, a putut oare subiectul să perceapă corect circumstanţele importante pentru dosar? (de
indicat care)
 Ţinând cont de starea psihică în care s-a aflat subiectul în momentul percepţiei, a putut el să
înţeleagă corect circumstanţele importante pentru dosar (de indicat care)
III.Întrebări care ajută la stabilirea capacităţilor psihice ale victimelor, aflate în stare de sănătate psihică,
de a înţelege corect caracterul şi importanţa acţiunilor săvârşite cu ele şi de a opune rezistenţă în
situaţiile de viol:
 Posedă oare respondenta (-ul) unele particularităţi psihologice individuale care ar fi putut să
influenţeze esenţial comportamentul în situaţia analizată?
 Luând în calcul particularităţile psihologice, starea psihică
şi conţinutul situaţiei analizate, a putut respondenta (-ul) să comportamentul în situaţia analizată?
 Luând în calcul particularităţile psihologice, starea psihică şi conţinutul situaţiei analizate, a putut
respondenta (-ul) să înţeleagă corect caracterul şi conţinutul acţiunilor săvârşite cu ea (el)?
 Ţinând cont de particularităţile psihologice individuale, starea psihică şi conţinutul situaţiei analizate, a
putut respondenta (-ul) să opună rezistenţă?
IV. Întrebări care ajută la stabilirea capacităţilor psihice şi a particularităţilor psihologice ale
minorului (inculpat, martor, victimă):
 Ţinând cont de particularităţile dezvoltării psihice a respondentului, a putut el să conştientizeze
acţiunile proprii şi să le controleze?
 Luând în calcul particularităţile individuale şi de vârstă, precum şi de condiţiile concrete în care s-a
produs acţiunea, a putut respondentul să perceapă corect circumstanţele importante pentru dosar, să le
memorizeze şi să le reproducă adecvat?
 În cazul crimelor comise în grup: Ţinând cont de particularităţile de vârstă şi individuale ale
respondentului, ce influenţă a putut să aibă membrii grupului asupra lui; s-a aflat el în stare de
dependenţă psihologică de acest grup?
 Manifestă respondentul semne de sugestibilitate mărită?
 Manifestă respondentul predispoziţia de a exagera evenimentele produse şi de a fantaza?
V. Întrebări care ajută la stabilirea capacităţilor minorului inculpat cu retard în dezvoltare psihică
de a conştientiza importanţa acţiunilor proprii şi deteminarea capacităţii lui de a dirija acţiunile proprii:
82
 Manifestă minorul semne de retard în dezvoltare psihică, necondiţionate de boală psihică? În
cazul prezenţei respectivelor semne, prin ce anume se manifestă ele şi cum au influenţat acestea
comportamentul respondentului în situaţia analizată?
 Ţinând cont de nivelul dezvoltării psihice, a fost în stare minorul să conştientizeze impotanţa
acţiunilor proprii?
 Luând în calcul nivelul dezvoltării psihice, a putut minorul să
dirijeze acţiunile proprii?
VI. Întrebări care ajută la stabilirea stărilor
psihice, particularităţilor psihologice individuale care pot să condiţioneze accidentele rutiere sau
tehnice:
 S-a aflat oare respondentul în momentul săvârşirii acţiunilor analizate într-o stare psihică, ce ar fi putut
influienţa esenţial capacitatea lui de a-şi realiza funcţiile?
 Ţinând cont de particularităţile psihologice individuale, starea psihică şi circumstanţele situaţiei
analizate, a putut respondentul să aprecieze adecvat situaţia, să ia decizii corecte şi să le realizeze?
VII. Întrebări care ajută la stabilirea prezenţei stărilor psihice predispozante la suicid:
 Ţinând cont de particularităţile psihologice individuale şi de caracterul situaţiei, s-a aflat
respondentul în perioada premergătoare decesului într-o stare psihică ce a predispus la suicid?
Care au fost cauzele acestei stări?
4. Expertiza starilor afective complexe în procesul penal
Procesele afective - fenomene psihice complexe, manifestate în modificări fiziologice mai mult sau
mai puţin extinse, ducînd la provocarea unei conduite marcate de expresii emoţionale şi de trăire subiectivă -
se prezintă ca un răspuns la nişte situaţii bine definite, caracterizat printr-o combinaţie unică de reacţii
nervoase şi fiziologice, implicînd în structura sa un şir de însuşiri şi procese psihice individuale. Aceste
procese se caracterizează prin:
- subiectivitate - aparţin unui subiect concret, întrunind caracteristicile lui individuale şi relevînd
gradul de armonie/contrariere între trebuinţele personale şi evenimentele din ambianţă;
- evaluativitate - implică o relaţie, o raportare implicită la valorile personale şi sociale, apreciind
favorabil sau nefavorabil evenimentele şi situaţiile concrete;
- motivaţie - se prezintă în forma unor motive sau însoţitor al motivaţiei acţiunilor, stabilind o
anumită tensiune în raport cu trebuinţele individuale, contribuie la reflectarea, înregistrarea faptelor, dar şi
orientarea, reglarea conduitelor;
- polaritate - au forma unor contraste în dinamica afectivă, dictate de gradul tensiunii emoţionale, de
tendinţa individului spre compensare a unor nevoi şi trebuinţe.
Cercetarea proceselor afective a stabilit esenta substratului lor neurofiziologic - activitatea sistemului
limbic, inclusiv a hipotala-musului în conexiune cu scoarţa cerebrală; rolul emisferelor cerebra-le: a celei
drepte, cu contribuţie ridicată în producerea stărilor afective negative, în particular depresive, şi stîngi -
implicată mai mult în producerea emoţiilor pozitive; dar şi a importanţei învăţării sociale şi influenţei asupra
individului a ambianţei. Expresiile emoţionale se realizează, din aceste considerente, prin complexe de
reacţii înăscute, dar şi prin răspunsuri învăţate - condiţionate şi voluntare.
Adaptîndu-se la mediu, omul înfruntă piedici, suportă conflicte. Acestea duc la o învătare afectivă,
care, în funcţie de calităţile individuale ale SNC, capătă diverse dimensiuni psihologice.
Fiind o categorie distinctă a fenomenelor psihice, domeniul proceselor afective se prezintă ca o
oglindă a trăirilor individului uman, a răspunsurilor lui la stimulii din interior şi exterior. În condiţiile cînd
aceştia atentează la integritatea psihico-socială a omului, are loc o dereglare mai mult sau mai puţin
pronunţată a celorlaltor categorii de manifestări psihice - a proceselor de reflectare cognitivă (a senzaţiilor,
percepţiilor şi reprezentărilor), a celor de cunoaştere logică (a gîndirii, memoriei, imaginaţiei), a voinţei şi
conştiinţei. Este cazul unor trăiri, caracterizate prin intensitate emoţională înaltă, definite în psihologie prin
noţiunile de «frustrare», «stres» şi «afect». Anume aceste stări complexe pot deveni cauze a unor conduite
neadecvate, caracterizate prin capacitate diminuată a indivizilor umani «de a-şi da seama de actele lor sau de
a le dirija», în scopul calificării juridice a cărora este nevoie de concluziile EPJ. Vom analiza particularităţile
esenţiale ale acestor stări şi ale manifestării lor.
Frustrarea este o stare psihică, provocată de un conflict intern sau extern dintre motivaţia, scopurile,
aspiraţiile individului şi anumiţi factori obiectivi care împiedică realizarea lor. În funcţie de caracterul
forţelor care provoacă acest conflict, cercetătorii disting mai multe tipuri de situaţii conflictuale:
1).Conflictul atracţie-atracţie - în care se întîlnesc situaţii de intensitate pozitivă aproape egală, şi
care pot fi rezolvate rapid, sau, atunci cînd în joc intră valenţele unor propuneri cu pondere, pot genera
comportamente neadaptive.
83
2).Conflictul evitare-evitare - în care individul este nevoit să aleagă dintre două variante la fel de
indezirabile. Se alege «răul cel mai mic», sau se recurge la evaziunea fisică, imaginară, ori la o conduită
agresivă.
3).Conflictul atracţie-evitare - cînd acelaşi scop posedă valenţe pozitive şi negative, contribuind la
crearea unei atitudini ambivalente. Este rezolvat printr-o luptă a motivelor, suscitînd un efort volitiv. Atunci
cînd se recurge la alegerea unei situaţii nedorite, imposibilitatea suportării ei poate genera comportamente
deviante: consum de alcool, nevroze, evaziune psihică.
Deşi în cotidian omul se ciocneşte de o multitudine de situaţii provocatoare de frustrare, starea dată
are două caracteristici obligatorii: manifestarea în calitate de obiect al frustrării a unei trebuinţe de
importanţă sporită pentru individ şi apariţia unei piedici în realizarea ei.
În aşa fel, frustrarea poate fi definită ca o reacţie afectivă la o situaţie rezultată din blocarea realizării
(P) unei trebuinţe, dorinţe, aspiraţii, scopuri.
Reacţiile comportamentale imediate la frustrare, manifestîndu-se în forma unor consecinţe, pot fi
următoarele:
- neastîmpărul şi tensiunea - hiperactivitate motorie, verbal-motorie, afectivă;
- agresivitatea - reacţie îndreptată asupra sursei frustrării sau a unui obiect neimplicat în provocarea
stării tensionante, iar uneori deplasată asupra altor persoane - este o modalitate de conduită mai răspîndită
printre extravertiţi;
- apatia - reacţie mai răspîndită printre introvertiţi, avînd uneori valenţe adaptive, dar alteori
manifestîndu-se ca factor provocator de neîncredere în forţele proprii, autoînvinuire de situaţia creată,
diminuare a capacităţilor de evaluare de sine şi de apreciere adecvată a circumstanţelor, ducînd la depresii,
îmbolnăviri neurogene, suicid;
- evaziunea în imaginar - încetarea căutării unor soluţii reale, recurgerea la imaginar, evaziunea din
cotidian, pierderea capacităţii de percepţie şi apreciere adecvată, patologii psihotice;
- stereotipia - tendinţa de repetare a unor comportamente, refugiul în automatism, care poate reduce
anxietatea, diluiază presiunea, dar poate şi genera nevroze, fixităţi funcţionale;
- regresia - atît comportamentală cît şi afectivă. Cea din urmă se bazează pe regenerarea de
sentimente plăcute, contribuie la evadarea din prezent spre trecut.
Starea prelungită de frustrare în multe cazuri duce la deformarea conceptului de «sine» - la o
autoevaluare eronată (supraevaluare la extravertiţi şi subevaluare la introvertiţi), de «alţii» - apreciere greşită,
subiectivistă a comportamentelor şi atitudinilor lor.
În general se poate spune că reacţiile la frustrare au şi unele valenţe pozitive - contribuind la sporirea
adaptabilităţii subiectului. Totuşi în cele mai frecvente cazuri ele sînt semnificaţia unei tulburări a
echilibrului psihic, dezorganizînd conştiinţa şi anihilînd posibilităţile controlului volitiv al
comportamentului. Iată de ce un şir de autori consideră frustrarea şi consecinţele ei factori psihici, care pot
provoca dezorganizări considerabile, ducînd la incapacitatea de conştientizare deplină şi dirijare a
comportamentelor, situaţii în care individul uman poate comite infracţiuni de o gravitate deosebită ce pot fi
calificate de către organele juridice prin utilizarea concluziilor specializate ale experţilor în categoria de
circumstanţe atenuante.
Cercetarea particularităţilor individual-psihologice ale perosnelor ce au comis o infracţiune în stare
de frustrare necesită identificarea anumitor calităţi ale sistemului psihic şi ale comportamentului social,
precum şi forţa impactului dezorganizatoriu, provocat de factori interni sau externi. Dintre calităţile
individual-psihologice ce favorizează frustrarea pot fi menţionate următoarele:
- dezechilibrul proceselor excitaţiei şi inhibiţiei scoarţei cerebrale, manifestat în emotivitate sporită,
excitabilitate, apreciere neadecvată a propriilor trăiri şi a circumstanţelor ce le provoacă, capacităţi
insuficiente de dirijare a conduitelor;
- capacităţile intelectuale medii sau joase, care favorizează imposibilitatea tratării raţionale a
conflictului intern sau extern, evaluarea neadecvat înaltă a propriilor trebuinţe, nevoi, aşteptări, concentrarea
atenţiei asupra piedicii în realizarea lor şi a circumstanţelor de moment;
- anumite deficienţe caracteriale - autoevaluare neadecvată, capacităţi afectiv-comunicative
deficitare, egocentrism, rigiditate a proceselor cognitive, capacităţi insuficiente de reglare volitivă a
comportamentului.
Starea de frustrare poate fi agravată de anumite condiţii temporare - îmbolnăviri somatice, astenie
psihică, graviditate, situaţii de nerealizare socială (şomaj, sărăcie, conflicte cu ambianţa socială, etc).
Pentru identificarea acestei stări şi stabilirea forţei perturbatorii a ei se prezintă eficientă ordonarea
expertizelor complexe - psihologic-psihiatrică, psihologic-medicală.
Se recomandă folosirea în cadrul invvestigaţiei a mai multor metode psihologice: teste de
personalitate, pentru măsurarea temperamentului, caracterului, de inteligenţă, de identificare a sociabilităţii,
84
proiective etc. De exemplu, utilizarea testului Rorschach permite aprecierea proporţiei dintre manifestările
introvertite şi extravertite în comportamentul subiectului cercetat: a tipului de organizare a percepţiei, tipului
de rezonanţe intime, intereselor, tendinţelor nevrotice, tensiunilor conflictuale, aspectelor inteligenţei etc.
Testul de apercepţie tematică (T.A.T.), care solicită tratarea de către subiect a unor situaţii ilustrate în 30 de
planşe, permite identificarea unor tendinţe cu manifestare latentă - de agresivitate, independenţă/dependenţă,
dominaţie/supunere etc. Utilizarea testului Rosenzweig, ce cuprinde 24 de planşe ce reprezintă două
persoane aflate în situaţii de frustrare, face posibilă determinarea indicelui de conformitate la grup.
Pentru a evita frustrările este nevoie de a pune în joc anumite mecanisme de apărare:
- raţionalizarea - oferirea de justificări plauzibile condiţiei create, presupunerea unor variante de
realizare, într-un termen mai de durată şi cu efort mai mare a scopului spre care este orientat subiectul;
- reevaluarea - atribuirea de noi valenţe scopului care nu poate fi realizat, înlocuirea lui cu altul - la
fel, sau aproape la fel de pozitiv;
- aprecierea corectă a şanselor - evaluarea critică a posibilităţilor personale şi consideraţia factorilor
din ambianţă care au blocat realizarea.
Stresul este o reacţie nespecifică a organismului la solicitările externe, reieşită dintr-o incapacitate
de adaptare. Cercetat iniţial de H.Selye, acest fenomen a fost explicat prin modificările organizmului apărute
în cazul unor situaţii noi, care cer o perioadă de adaptare de durată: schimbări a parametrilor sistemului
nervos, hormonal şi a nivelului neurotransmiţătorilor. Această adaptare poate crea o discordanţă dintre
solicitări şi autoevaluarea de sine - fenomen definit cu noţiunea de stres.
Factorii stresanţi pot avea diverse configuraţii:
- zgomotul - modifică nivelul de adrenalină, provoacă o transpiraţie abundentă, hipertensiune,
tulburări psihosomatice, care pot contribui la scăderea atenţiei, posibilităţii de concentrare, creşterea timpului
de reacţie, a agresivităţii, oboselii, crearea impresiei de neajutorare;
- înghesuiala - determină creşterea agresivităţii, scăderea sensibilităţii sociale;
- evenimentele de viaţă - moartea unei fiinţe apropiate, divorţul, o stare nouă - căsătoria, naşterea
primului copil etc, reclamă stări noi în modul de viaţă a individului;
- stresul ocupaţional, profesional, generat de trecerea la activităţi noi cu responsabilitate mult mai
superioară decît în cazurile precedente, care duc la o suprasolicitare a subiectului, periciclează integritatea
psihofizică.
Răspunsurile la situaţiile stresante mobilizează întreaga fiinţă umană pusă în faţa unor cerinţe majore
de adaptare. Organismul uman trece prin cîteva etape ale adaptării:
1). reacţia de alarmă (R.A) - faza de şoc(F.х) cu depresiunea sistemului nervos, hipotensiune,
hipotermie etc; faza de contraşoc (F.Cх) caracterizată prin apariţia unor fenomene de apărare. Organismul
îşi modifică caracteristicile, dar nu se poate opune suficient stresului, din care cauză un factor stresant
puternic poate provoca chiar moartea;
2). stadiul de rezistenţă (S.R) - reacţii provocate de o expunere prelungită la situaţia stresantă. Dacă
acţiuniea factorului stresant poate oferi posibilităţi de adaptare, individul elaborează anumite mijloace,
capacitatea de rezistenţă creşte peste nivelul disponibil lui;
3).stadiul de epuizare (S.E) - dacă nu intervine adaptarea, atunci oboseala, lipsa de speranţe, inhibiţia
cresc, se reduce activitatea, rezistenţa, acţiunea mecanismelor de apărare, intervine prăbuşirea, istovirea.
Acţiunea constantă sau puternică a unui factor stresant duce la tulburarea echilibrului psihic,
intervenind schimbări:
- procesele senzorial-perceptive şi atenţia sînt caracterizate prin hipervigilenţă, tulburări perceptive,
incapacitate de comutare a atenţiei asupra altor obiecte, decît cele implicate în provocarea de stress;
- procesele afective - prin pulseuri emotive acute, grave, accese de panică;
- prelucrarea cognitiv-logică a informaţiei - generalizări pripite şi eronate, confuzie şi dezorganizare
a gîndirii şi memoriei;
- conştiinţa este afectată de iluzii, pseudohalucinaţii, coşmaruri, obsesii;
- comportamentul - de căutări stereotipe a persoanelor, situaţiilor pierdute, de repetiţii
comportamentale;
- starea somatică în rezultatul rezistenţei sau epuizării se înrăutăţeşte, manifestîndu-se diferite
îmbolnăviri ale organelor interne - gastro-intestinare, sistemului coronar etc. - care trec în stare cronică.
Atunci cînd în joc intră mecanismele personale de apărare, sau se recurge la solicitarea ajutorului
celor apropiaţi ori a psihoterapeutului se obţine rezolvarea conflictului, normalizarea raportului cu ambianţa.
Există un stres pozitiv (eustres) - producător de mari bucurii, emoţii pozitive, şi negativ (distres) - de
tulburări, blocări. Stresul devine distres atunci cînd:
- este prelungit sau frecvent;
- duce la diminuarea performanţelor;
85
- duce la tulburări psiho-somatice, boli neurogene.
Totodată, în funcţie de factorii stresanţi cercetătorii disting două tipuri de stres - fiziologic, survenit
în rezultatul acţiunii unor stimuli neplăcuţi asupra receptorilor (a frigului, subalimentaţiei, arşiţei,
zgomotului, etc), şi psihologic, cauzat de acţiunea unor stimuli cu caracter psihologic şi social, care tulbură
integritatea generală a omului. În condiţiile stresului fiziologic indivizii umani reacţionează asemănător
(caută posibilităţi de înlăturare a stimulului neplăcut, provocator de foame, supraîncălzire etc), Stresul
psihologic favorizează o diversitate de răspunsuri cu caracter individual şi imprevizibile.
H.Selye analizează această situaţie, explicînd de ce acelaşi factor stresant poate provoca reacţii
diferite ale indivizilor umani şi chiar ale aceluiaşi om, în funcţie de starea lui de moment. Răspunsurile la
stres pot căpăta forma de orientare spre adaptare şi suportare a factorului stresant - sintoxică, dar şi de
contrapunere activă, căutare de soluţii şi căi de înlăturare a stimulului negativ - catatoxică. Primul tip de
comportament afectează starea exponentulului stării stresante, al doilea îl orientează spre factorul stresant.
În practica judiciară poate fi utilizată EPJ în scopul stabilirii comportamentelor neadecvate, apărute
sub impactul stresului. Înlăturarea factorilor stresanţi pe parcursul cercetării penale poate optimiza relaţia
anchetatorului cu persoana anchetată.
Dintre cele mai potrivite metode psihologice, utilizate în diagnosticarea stresului, putem nominaliza
testul Lusher, testele de personalitate, MMPI, testele proiective.
Mecanismele de apărare de stres, la fel de diferite precum în cazul frustrării, pot fi următoarele:
- raţionalizarea - căutarea de soluţii plauzibile, justificări logice ale comportamentului personal, a
unei lumini favorabile pentru proiectarea acţiunilor;
- proiecţia - atribuirea unei situaţii, persoane a propriilor trăsături negative, greşeli proprii;
- intelectualizarea - concentrarea percepţiei asupra reacţiei intelectuale, explicarea stării personale,
disocierea de starea emotivă;
- represia - înlăturarea din conştiinţă a impulsurilor, ideilor inacceptabile;
- reacţia inversă - dezvoltarea subconştientă a unei reacţii opuse primului impuls;
- sporirea consideraţiei de sine - reevaluarea şi căutarea de soluţii;
- activităţi care diminuează stresul - la aer liber, sportive, de muncă, interesante, care contribuie la
modificări fiziologice în organism, la concentrarea atenţiei asupra unor factori plăcuţi;
- substituţia - înlocuirea unor scopuri fără şanse de succes cu altele, atractive şi pline de sicces.
Starea de afect se manifestă în condiţiile apariţiei pe neaşteptate a unui pericol pentru o valoare
supremă a individului, menţinerii acestuia şi conştiinţei de neputinţă de a-l înlătura. Cu cît valoarea
obiectului la care se atentează este mai mare, cu atît mai puternic se manifestă starea de afect în
comportamentului individului.
Acţiunile subiectului în a înlătura situaţia afectogenă sînt blocate de activitatea centrelor cognitiv-
logice, situate pe partea superioară a scoarţei cerebrale. Are loc o acumulare a energiei psihohervoase, o
instituire a unor emoţii negative, care duc la schimbări în structura fiziologică, nervoasă, comportamentală a
individului. Atenţia este diminuată de acţiunea pericolului, concentrată asupra lui, percepţia - deformată şi
selectivă, gîndirea - orientată spre căutarea de soluţii, vointa - diminuată. Comportamentul este dominat de
emotivitate, stereotip.
Starea de afect este însoţită de scimbări organice - oboseală, nelinişte, dorinţă sexuală, anxietate,
îmbolnăviri neurogene etc.
Sresul, frustrarea, starea afectivă pot căpăta o dezvoltare impulsivă, necontrolată, manifestată în
forma unei explozii afective, îndreptate în direcţia înlăturării factorului care au contribuit la tensionarea
nervoasă, sau a celui care poartă în sine această tensiune - asupra sinelui. Aceste izbucniri emoţionale sînt
definite cu termenul de afect fiziologic şi caracterizate prin apariţia bruscă şi de scurtă durată a unor
compulsiuni nervoase, comportamentale puternice, unipolare, cu consum mare de energie. Caracteristicile
exploziei afective:
- agresivitate oarbă şi furie pînă la abandonul de sine;
- stare de groază, anxietate, disperare;
- îngustare a cîmpului de conştiinţă; percepţie şi conştientizare eronate, fixate asupra cauzei care a
provocat tensiunea nervoasă, diminuarea sau chiar lipsa unor senzaţii;
- regresiune spre conduite inferioare, apropiate de instinct, reorganizate cultural;
- comportament neadecvat - accese nestăpînite de rîs sau plîns, fapte necugetate, în contrast cu modul
obişnuit de comportament;
- dezorganizări motorii: vorbire afectată, mişcări iuţi, nestăpînite, necontrolate, expresii şi gestică
vie, forţă mărită;
- modificări organice vii, dezorganizatorii.
Sub imperiul afectului fiziologic omul poate săvîrşi fapte necugetate, crime cu caracter grav.
86
După explozia afectivă apare o stare de istovire, provocată de un consum mare de energie - astenie
psihică şi fizică, trăiri grele, oboseală, milă, compasiune faţă de victimă. În cele mai frecvente cazuri
persoana care a suportat o asemenea stare singură comunică despre crima săvîrşită organelor respective,
rămîne în aşteptare, uneori, însă, poate evada, dar nu depune efort în a se ascunde, a lichida urmele crimei,
rătăceşte fără a-şi da seama de aspectul său exterior şi de acţiunile sale. Deseori afectul provoacă o stare de
amnezie - uitare a acţiunilor comise în momentul exploziei afective.
În cadrul expertizei psihologic-judiciare afectul fiziologic este cercetat pentru a identifica
posibilităţile de conştientizare şi de dirijare a acţiunilor de către subiect în timpul comiterii infracţiunii.
Afectului fiziologic este o condiţie facilitatorie, comportamentul învinuitului fiind determinat de trăiri
puternice, iar uneori - ca generînd iresponsabilitate totală de conduitele personale. În această activitate apar
cîteva probleme: stabilirea caracterului afectului - fiziologic sau patologic, diferenţierea lui de unele
manifestări patologice ale psihicului, de manifestări emotive de alte configuraţii, care nu contribuie la
dereglări de conduită de asemenea dimensiuni, precum afectul. Aceste probleme pot fi rezolvate prin
investigaţia şi apreciarea situaţiei care a generat afectul, a calităţilor psihoindividuale ale subiectului, a
manifestărilor psihofiziologice în momentul cercetat, a comportamentului postafectiv.
Unul din aceste momente - circumstanţele şi rolul lor în provocarea stării de afect. Forţa emoţiilor
poate fi calculată după următoarea formulă: E = V(In-Ip), unde E este forţa emoţiilor, V - valoarea, trebiunţa,
necesitatea care a determinat-o, In - informaţia pe care trebuie s-o posede subiectul pentru a-şi rezolva
conflictul, Ip - informaţia pe care el o posedă. Cu cît mai mare este ponderea obiectului care a provocat
conflictul (V), şi mai mică cunoaşterea unor soluţii de rezolvare a lui (Ip), cu atît mai grave sînt
circumstanţele care au generat afectul.
Ponderea valorii (V) este stabilită în conformitate cu locul ei în ierarhia necesităţilor, trebuinţelor,
motivelor individului. Valori cu pondere sporită sînt sănătatea şi bunăstarea personală şi a celor mai apropiaţi
oameni (a copiilor, soţului, soţiei, părinţilor etc), onoarea, respectul, autoritatea, evaluarea socială etc.
Comportamentul agresiv, negativ al unei persoane sau circumstanţele nefavorabile în raport cu aceste valori
pot condiţiona o stare emotivă tensionată.
Forţa acesteia poate fi determinată şi de calităţile individului. Mai expuşi emoţiilor sînt indivizii cu
anumite accentuări de caracter (tipul hipertimic, epileptoidal, schizotimic), cu rigiditate a proceselor
cognitive, cu capacitatea de neechilibru al SNC (colericii, melancolicii) etc.
S-a constatat experimental că persoanele care au săvîrşit infracţiuni în stare de afect sînt, mai
frecvent, orientate prosocial, avînd un comportament pozitiv, au trecut favorabil prin procesul de socializare,
înglobînd modelele şi normele sociale, străduindu-se să le respecte, manifestînd uneori cerinţe chiar mult
ridicate faţă de sine şi alţii în raport cu organizarea conduitelor. Foarte frecvent aceste persoane suferă de
unele psihoze, slab manifestate.
Alţi factori determinanţi ai afectului:
- vîrsta: infracţiuni în stare de afect săvîrşesc mai mult persoanele tinere - pînă la 40 ani (85,3%)
dintre care predomină cei care au de la 20 la 29 ani (70,6%);
- apartenenţa sexuală: femei - 25,5%, bărbaţi - 74,5;
- stări individuale temporale: îmbolnăviri somatice, suprasolicitare psihică sau fizică, insomnie,
astenie psihică, graviditate etc.
Cercetarea nivelului de şcolarizare a celor care au săvîrşit o crimă fiind dominaţi de afectul fiziologic
a stabilit că majoritatea (cca 90%) au studii medii complete, de specialitate, sau chiar superioare.
Problema «afectului patologic» este mai dificilă, suportînd şi diverse viziuni ale cercetătorilor. S-a
stabilit experimental că persoanele cu leziuni organice ale cutiei craniale şi creierului, care au suportat
diverse traume sau infecţii intracraniane, sînt predispuşi spre cumularea de emoţii şi spre explozii afective.
Spre deosebire de afectul fiziologic - care poate acţiona distructiv asupra conduitelor unui individ
caracterizat prin sănătate psihică, cel patologic ţine de domeniul unor persoane cu anumite dereglări psihice,
pot provoca dezechilibrări cognitive, afective, volitive, iar în rezultat - conduite agresive. Expertiza afectului
patologic trebuie să fie realizată de un specialist-psihiatru.
Dacă subiectul cercetat se caracterizează prin anumite deficienţe ale dezvoltării intelectuale, calităţi
psihopatice, antecedente medicale cu caracter nevrologic şi alte dereglări ce nu au provocat o îmbolnăvire
psihică, este nevoie de convocarea unei expertize complexe - psihologic-psihiatrică. În asemenea cazuri
experţii activează în conformitate cu competenţa personală, concluziile fiind întocmite în baza datelor
căpătate de ambii.
Un loc special a fost rezervat cercetării afectului în stare de alcoolizare sau sub influenţa
stupefiantelor. El este atribuit şi unei categorii specifice. Desigur alcoolizarea, drogarea contribuie la
deformări ale activităţii psihice - restructurarea conştiinţei, simplificarea percepţiilor şi reprezentărilor,
diminuarea posibilităţilor de autocontrol al conduitelor, sporirea agresivităţii, subiectivismului, rigidităţii
87
cognitive etc. Dar aprecierea stării cu calificativul de «iresponsabilitate» în asemenea condiţii este
imadmisibilă, deoarece ea a fost provocată conştient de către individ.
Dar unii autori consideră că e nevoie de realizarea unei expertize şi în aceste cazuri, cu deosebire
atunci, cînd învinuitul a consumat o cantitate neînsemnată de alcool.
Autorul rus V.Vasil'ev[34] relatează şi unele particularităţi ale activităţii persoanelor ce realizează
ancheta în scopul facilitării cercetării afectului fiziologic.
Deoarece calificarea stării emoţionale depinde considerabil nu numai de experienţa psihologului-
expert, ci şi de volumul de informaţie referitor la personalitatea şi comportamentul subiectului infracţiunii
din dosarul penal, cercetătorul recomandă colectarea acesteia în cadrul anchetării victimei, martorilor,
învinuitului.
Victima, martorii urmează să indice date despre aspectul exterior al învinuitului (culoarea feţei,
privirea, calităţile locomotorii şi verbomotorii), comportamentul lui pînă, în timpul şi după infracţiune,
particularităţile relaţiilor infractor-victimă.
Învinuitul urmează să comunice informaţie despre starea sa somatică (îmbolnăviri, astenie, insomnie,
etc), caracterul relaţiilor cu victima, sursa şi particularităţiel conflictului.
La dosar se anexează documente, care-l caracterizează pe învinuit (referinţe ale membrilor familiei,
vecinilor, de la locul de muncă).
În competenţa expertului-psiholog intră următoarele probleme, legate de cercetarea afectului:
- aprecierea circumstanţelor ce au provocat infracţiunea, a caracterului relaţiilor interpersonale dintre
învinuit şi victimă în perioada de pînă la comiterea infracţiunii, dinamica acestor raporturi, cauzei
conflictului, dezvoltării lui;
- cercetarea personalităţii infractorului - a particularităţilor individual-psihologice, social-
comunicative, a manifestării lor în momentele cu pondere pentru anchetă;
- analiza fenomenologiei infracţiunii;
- stabilirea trăsăturilor de personalitate, care au putut contribui la acumularea de energie
psihonervoasă şi la explozia afectivă;
- stabilirea tipului afectului, diferenţierea lui de alte stări emotive sau de reacţii afective;
- diagnosticarea prealabilă a unor patologii, devieri şi recurgerea la serviciul specializat al
psihiatrului, neuropatologului etc.
Aceste probleme trebuie să fie reflectate şi în ordonanţa de dispunere de EPJ.
Metodele de cercetare, folosite în scopul determinării afectului fiziologic: observaţia, testele pentru
abilităţi senzo-motorii, de atenţie, de memorie, de aptitudini, inteligenţă, de determinare a însuşirilor psihice,
de personalitate etc. O grupă distinctă o alcătuiesc testele proiective - Rorschach, TAT, Szondi, Rozenzweig
etc; inventarele de personalitate - MMPI ş.a.
88
Capitolul X. Psihologia privării de libertate şi a resocializării condamnaţilor
“Univers fascinant şi revoltător în egală măsură,
penitenciarul este o lume în permanentă implozie psihologică:
coordonatele de existenţă sînt crima, eşecul,
patologicul, stresul, disperarea, neputinţa...
Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară, 1996”.
1. Obiectul şi scopurile psihologiei penitenciare
Comunitatea umană împărtăşeşte anumite atitudini în raport cu comportamentul deviant. Normele
penale se referă la acele comportamente, care provoacă un pericol deosebit valorilor sociale. În cadrul
pedepselor penale se înscrie şi privarea de libertate - una dintre cele mai dure sancţiuni. De această sancţiune
este preocupat domeniul distinct al psihologiei judiciare - psihologia penitenciară.
Psihologia penitenciară are în cîmpul atenţiei cîteva probleme importante:
 cercetarea personalităţii deţinutului, tipologia psihologică în scopul înţelegerii mai depline a
manifestărilor comportamentale în condiţiile detenţiei;
 determinarea factorilor psihologici şi sociali care influenţează conduitele în condiţiile
privării de libertate;
 stabilirea unor programe individuale de resocializare a deţinuţilor.
Psihologia penitenciară se află în raporturi directe cu dreptul penitenciar şi rezolvă sarcina
primordială a privării de libertate: înlăturarea stereotipiilor infractorile din comportamentul persoanelor
supuse detenţiei, formarea unor orientări noi.
Rezolvarea acestor probleme răspunde imperativelor umanizării normei de drept. Executarea
sentinţei nu se limitează doar la privarea persoanei de libertate şi limitarea spaţiului existenţei ei cu cel al
penitenciarului. Mai mult ca atăt, în dreptul contemporan este negată teza, conform căreia aplicarea sentinţei
are menirea de a-l supune pe condamnat să-şi ispăşească vina şi de a-l răzbuna pe pătimit, teză populară în
trecut, care s-a mai menţinut în reprezentările populaţiei. Privarea de libertate trebuie să rezolve cu totul alte
obiective, prin care s-ar afirma norma de drept, s-ar realiza o scădere a ratei criminalităţii prin reorientarea
condamnaţilor spre alte modele sociale. În acest scop sînt aplicate cunoştinţele din diverse domenii
ştiinţifice, psihologia oferind acele modele, care au capacitatea de influenţă social-pozitivă asupra
comportamentului condamnaţilor.
Modelul resocializării se fundamentează pe cunoştinţele psihologie cu referinţă la socializarea
personalităţii prin modelare, învăţare şi control social. Analizînd personalitatea infractorului, ne-am referit la
profilul psihologic al ei. Infracţiunea este rezultatul firesc al socializării incomplete sau defectuoase a
personalităţii, o formă de conduită, marcată prin infantilism şi incompetenţă socială.
Dacă socializarea este, pe de o parte, procesul prin care individul însuşeşte şi interiorizează normele
şi valorile sociale, modelele de comportament, atitudinile şi evaluările, devenind membru al unei comunităţi
sau al unui grup social, prezentîndu-se în ipostaza dată drept o “ofertă”, iar pe de alta, exircitînd cea de a
doua funcţie - de “constrîngere” - ajustează comportamentele individuale la cerinţele comunităţii, contribuie
la realizarea “uniformizării” şi “controlului”, resocializarea are sarcini mai dificile şi se confruntă cu
probleme majore. Procesul socializării constă în modelarea unui “material brut”, avînd în calitate de obiect
personalitatea copilului. Resocializarea se referă la o personalitate deja formată, al cărui profil a căpătat
contururi antisociale sub influenţa factorilor neuropsihici, psihologici, dar întotdeauna determinaţi de
anumite condiţii sociale. Iată de ce privarea de libertate trebuie se rezolve această sarcină prin afirmarea
unor valori umaniste. Penitenciarul, în care se manifestă tendinţele de înjosire, de diminuare a valorii
personalităţii, nu poate contribui decît la dezvoltarea unor atitudini negative în raport cu societatea şi
normele ei, generînd orientări spre recidivism. În asemenea condiţii se poate vorbi despre o “luptă împotriva
criminalului”, nicidecum despre o activitate de combatere a criminalit ăţii. Constituirea statului de drept
prevede schimbarea atitudinii faţă de condamnaţi şi de modul în care ei sînt trataţi în perioada privării de
libertate.
89
Ileile iluminismului, promovate în epoca modernă de către Cesare Beccaria, au găsit susţinere doar
în secolul XX. În conformitate cu obiectivele contemporane, sistemul penitenciar trebuie să se orienteze spre
rezolvarea următoarelor probleme89:
1. organizarea spaţiului penitenciar, crearea unor condiţii de trai, muncă şi odihnă în
conformitate cu standardele societăţii industriale contemporane;
2. realizarea activităţilor cu caracter educativ, ţinîndu-se cont de voinţa condamnaţilor,
orientarea spre promovarea metodelor de resocializare;
3. implicarea instanţelor terţe în controlul şi tutelarea penitenciarelor (autorul aduce drept
exemplu activitatea avocaţilor-parlamentari în unele state din SUA, Canada).
2. Personalitatea infractorului privat de libertate: tipologie, condiţii psiho-morale,

consecinţe psihologice
În literatură există mai multe tipologii ale personalităţii infractorilor supuşi privării de libertate. În
conformitate cu clasificarea realizată de Secretariatul celui de-al VI-lea Congres al Naţiunilor Unite, la care
s-a pus în discuţie problema prevenirii crimelor şi a tratamentului delincvenţilor au fost diferenţiate cinci
categorii.
Infractorii înverteraţi, cu toate că prezintă anumite aspecte ale comportamentului, determinate de
contextele sociale, politice, culturale, posedă anumite caracteristici comune:
- agresivitate persisitentă şi indiferenţă absolută în priinţa consecinţelor;
- infracţiune deosebit de gravă, constînd în provocarea sau în ameninţarea de a provoca o leziune
corporală gravă;
- frecvent o componentă psihiatrică sau psihologic anormală.
Infractorii «primejdioşi» se disting prin anumite stări afective şi psihologice, caracterizaţi de:
- gravitate a infracţiunii, recidivism;
- o anumită stare psihică, care-i oferă impulsivitate, lipsa sentimentului de culpabilitate, de ruşine, de
anxietate sau de simpatie, a scopului şi idealului, brutalitate, mai cu seamă sub influenţa alcoolului sau a
unor stupefiante cu efect depresiv asupra sistemului nervos.
Delincvenţii «dificili» se confruntă cu dificultăţi în adaptarea la rigorile şi privaţiunile detenţiei,
punînd mai frecvent probleme administrative decît de securitate.
Deţinuţii pe termen lung se confruntă cu penibilitatea situaţiei lor, prezentînd pericol pentru propria
lor integritate.
Inadaptaţii social sînt persoanele care nu se pot conforma exigenţelor pedepsei. În cadrul acestei
categorii se includ delincvenţii afectaţi de o deficienţă mintală, care suferă de psihopatii, alcoolism cronic
sau narcomanie. Penitenciarul nu poate corecta aceste deficienţe, ei fiind doar izolaţi pentru un anumit
termen.
Clasificarea condamnaţilor urmăreşte scopul diferenţierii metodelor, aplicate în procesul
resocializării. De exemplu, în coloniile pentru minori din SUA este utilizată clasificaţia propusă de Herbert
C. Quay şi Lowell B. Parsons, în conformitate cu care sînt desemnate patru tipuri de comportamente
delincvente: infantil-inaccesibil, nevrotic-conflictual, nesocializat-agresiv şi socializat în medii criminale.
Această clasificare conţine atît caracterizarea delincvenţilor, cît şi a persoanelor, care pot exercita acţiunii
educative în raport cu primii.
Adolescenţii infantili dau dovadă de un comportament pasiv, introvertit, sînt necomunicativi,
imaturi, nu se implică în relaţiile din cadrul penitenciarului, în raporturile cu adulţii manifestă dependenţă
afectivă. Educatorul care urmează să conducă asemenea grupuri trebuie să manifeste calităţi empatice,
calmitate şi răbdare, programele de resocializare prevăzînd crearea imaginii despre un mediu social
favorabil, binevoitor, care-i va ajuta adolescentului să se adapteze şi să accepte noi modele
comportamentale.
Adolescenţii nevrotici sînt anxioşi, deprimaţi, împărtăşesc sentimentul culpabilităţii şi al
inferiorităţii, dau dovadă de comunicativitate, povestind despre sine şi infracţiunea pe care au comis-o,
consideră că nu vor mai repeta conduitele delincvente, cu toate că practica demonstrează contrariul.
89
Sînt folosite argumentele, aduse în favoarea reorientării practicilor de executare a sentinţei de către criminologul
german Hans Joachim Schneider. Schneider H. J., Kriminologie, Berlin-New York, 1987, p. 397.
90
Educatorul în asemenea grupuri urmează să ofere înţelegere şi susţinere, ajutîndu-le minorilor să-şi
depăşească starea de conflict intern, frustrare, să-şi conştientizeze posibilităţile.
Minorii cu deficienţe de socializare şi tendinţe agresive în comportament dau dovadă de
impulsivitate, reactivitate, nereţinere, nesupunere, încearcă să domine, în care scop pot fi iniţiatori ai actelor
antisociale chiar în mediul penitenciar. Pentru a exercita influenţă asupra acestei categorii, educatorul trebuie
să posede tărie de caracter, voinţă, răbdare, oferindu-le minorilor condiţii de utilizare a potenţialului
energetic într-un mod pozitiv, impalntîndu-le noi viziuni asupra raporturilor sociale şi locului lor în acestea.
Delincvenţii socializaţi într-un mediul criminal posedă orientări antisociale ferme, împărtăşesc
valorile subculturii criminale, de regulă au un comportament echilibrat, nu prezintă dificultăţi de adaptare la
noile condiţii. În raport cu această categorie este nevoie de manifestarea profesionalismului, convingerilor şi
directivelor social-pozitive, corectitudinii, tactului. Imaginea educatorului trebuie s ă se impună prin calităţi
pozitive. Efectul resocializării consţă în afirmarea unor valori social-pozitive, care le-ar oferi adolescenţilor
din categoria dată posibilitatea de manifestare într-un mod nou, în conformitate cu normativitatea socială şi
juridică.
Personalitatea deţinutului prezintă un univers uman specific, marcat de contradicţii şi frustrare.
Soarta îi aduce pe aceşti oameni în penitenciar după comiterea unei încălcări grave a normelor colectivităţii,
mulţi din ei prezentîndu-se ca persoane neadaptate social, incapabile să se integreze în comunitate umană,
să-i asimileze valorile, să-şi subordoneze instinctele şi trebuinţele normativităţii general acceptate. Trecutul
lor este marcat de o moralitate defectuoasă, prezentul - de pierderea alternativelor, a libertăţii deciziilor,
perspectiva este îndepărtată şi neclară. De fapt fiecare deţinut o aşteaptă, calculînd zi cu zi, aşteptînd
momentul eliberării.
Motivaţia deţinuţilor prezintă o gamă de trebuinţe, aspiraţii, motive, orientări şi idealuri. Asupra
caracterului ei îşi pun amprenta condiţiile detenţiei, necesitatea de adaptare la acestea, reliefarea unor motive
cu caracter mai mult imaginar, a unor idealuri proiectate în perspectivă. Nu întotdeauna idealurile formate în
penitenciar îşi vor găsi realizare după detenţie, dar ele sînt un mijloc sigur de asigurare a existenţei, de
depăşire a stărilor dificile create de circumstanţele privării de libertate.
O altă componentă a personalităţii - afectivitatea - este o oglindă a stărilor de frustrare, a
frămîntărilor interne prin care trece deţinutul. Coloratura ei depinde şi de conţinutul sentimentului cu care
deţinutul a venit să-şi ispăşescă pedeapsa: conştiinţa de corectitudinea sentinţei sau de dezaprobarea ei.
În penitenciar se manifestă în mod vădit caracterul personalităţii: conformismul sau nesupunerea,
reactiitatea sau nepăsarea, toleranţa, indiferenţa, sociabilitatea sau închiderea.
Cercetătorii români amintiţi mai sus reflectă incidenţele dintre aceste trăsături de personalitate şi
tipurile de comportament manifestate de către deţinuţi, remarcînd:
- comportamentul agresiv, caracterizat prin rezistenţă deschisă la regimul vieţii din penitenciar,
agresiitate, deprimare;
- comportamentul defensiv - interiorizare, izolare, fugă în imaginar;
- comportamentul de consimţire - conformare pasivă la regulile şi normele din penitenciar,
acceptarea lor formală;
- conduita de integrare - relaţionarea activă cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie.
În raport cu aceste categorii pot fi aplicate programe cu conţinut diferit, accentuîndu-se momentele
de beneficiu social, care pot rezulta din reorientarea comportamentală.
3. Aspecte psihosociale ale mediului penitenciar
În scopul caracterizării psihosociale a mediului penitenciar pot fi determinate cele mai importante
laturi ale problemei:
- cu referinţă la particularităţile distincte ale spaţiului social penitenciar;
- la criteriile valoric-normative, acceptate în comunitatea deţinuţilor;
- la organizarea unităţilor sociale - a grupurilor de deţinuţi.
Spaţiul penitenciar nu poate fi analizat în conformitate cu legităţile sociale generale. El posedă un şir
de trăsături determinate de anumite calităţi extrinsece: este un spaţiu penal, deci existenţa lui este
determinată nu de trebuinţele, interesele, motivele sociale, ci de prescripţiile legii penale; este închis,
colaborarea cu alte medii sociale fiind redusă; este bipolar, incluzînd două grupuri sociale de bază - cel al
deţinuţilor şi cel al lucrătorilor din penitenciar.
91
Gheorghe Florian90 indică şi alte două trăsături ale acestui spaţiu:
calitatea de zonă a interacţiunilor asimetrice, deci şi de spaţiu al autorităţii, precum şi cea de cîmp de
forţe, în care se ciocnesc interese şi aspiraţii diferite.
În penitenciar acţionează anumite norme sociale, care ţin de valorile specifice ale spaţiului închis. La
fel precum cele sociale, aceste norme pot fi divizate în:
- norme relaţionale, de comunicare - cu referinţă la organizarea raporturilor cu deţinuţii şi
personalul;
- organizaţionale - de organizare a traiului, formare a unităţilor sociale: a grupurilor de deţinuţi, de
instituire a conducerii;
- evaluative - de apreciere a situaţiilor, circumstanţelor, persoanelor.
Normele din penitenciar alcătuiesc substanţa unei culturi specifice, acceptarea căreia se face sub mai
multe forme: conformare, integrare sau respingere. Grupul din penitenciar se formeaz ă în conformitate cu
legităţile psihosociale generale, acceptînd anumiţi lideri, divizări de roluri şi instituiri ale statutelor,
împărtăşirea de tradiţii şi obiceiuri, posedarea unui limbaj specific. Raporturile interpersonale prezint ă toată
gama de afecţiuni: atragere-respingere, acceptare-refuz, simpatie-antipatie, integrare-izolare, neutralitate,
ignorare etc. Astfel se instituie relaţii de concurenţă sau de colaborare, prietenie sau duşmănie, dominare sau
dependenţă.
4. Metode de resocializare a indivizilor şi de reintegrare socială
Principalele direcţii în cadrul activităţii de resocializare în penitenciar sînt:

- organizarea unei ocupaţii profesionale, urmărindu-se formarea unui om apt de a exercita o
activitate de muncă după eliberare;
- încadrarea în viaţa socială;
- regenerarea valorilor unei vieţi particulare şi familiale;
- organizarea timpului liber, diversificarea ocupaţiilor culturale.
Se acordă o atenţie deosebită accesului la mijloacele mass-media, limitarea conştiinţei de izolare de
la problemele sociale.
Organizarea pregătirii profesionale şi a activităţilor de muncă urmăreşte scopul integrării într-un
mod nou de viaţă. Munca în penitenciar nu este un mod de pedeapsă sau de asigurare a existenţei, ci o
metodă de resocializare. Însuşirea unei profesii, care după eliberarea din detenţie i-ar oferi individului
posibilitatea angajării, contrivuie la reevaluarea de sine.
Pentru a-i învăţa pe deţinuţi să-şi planifice timpul liber, se recomandă planificare şi realizarea unor
programe culturale, care ar contribui la implicarea deţinuţilor, trezirea interesului pentru anumite acţiuni,
ameliorarea relaţiilor sociale din mediul penitenciarului şi pregătirea pentru revalorificarea raporturilor cu
semenii după eliberare.
În literatura cu conţinut psihologic şi criminologic se recomandă un şir de metode psihoterapeutice.
Analiza în grup a problemelor individului oferă posibilitatea comparării diferitor variante şi alegerii
modelului optimal eficiant. Folosirea metodelor transacţionale, elaborate de E. Bern, permite adaptarea
comportamentului la cerinţele controlului social. Consultaţiile psihologice individuale contribuie la
elucidarea problemei individuale şi găsirea soluţiilor, modelelor de rezolvare a ei. În activitatea cu
delincvenţii minori se recomandă utilizarea elementelor de joc.
Sistemul penitenciar tradiţional tot mai mult este înlocuit de unul nou. În ţara noastră acest proces
stagnează, dar noile orientări ale dreptului impun necesitatea schimbărilor.
Probe pentru rrecapitulare:
1. Numiţi şi caracterizaţi tipurile de infractori supuşi privării de libertate.

2. Care sînt consecinţele psihologice ale privării de libertate, cum se prezintă ele în
comportamente şi mentalităţi?
3. Analizaţi aspectele psihosociale ale mediului penitenciar.
4. Cum are loc stabilirea programelor de integrare socială?
90
Florian, G. Psihologie penitenciară. Bucureşti: Ed. Oscar Print, 1996, p. 22.
92
Bibliografie selectivă
3. Banciu, D. Control şi sancţiuni sociale (Concepte, teorii şi orientări juris-sociologice).

Bucureşti: Editura Victor, 1999. 370 p.
4. Barus-Michel‚ J.‚ Giust-Desprairies‚ F.‚ Ridel‚ L. Crize. Abordare psihosocială clinică. Iaşi:
Polirom. 1998.
5. Benesch, H. Atlas de la psychologie. Paris: La Pochotheque, 1996. 470 p.
6. Binet, A. La description d'un objet. In: Annee Psycol., 1905, vol. IV, p.296-332
7. Binet, A. La science du termoignage. In: Annee Psycol., 1909, vol. IX, p.120-137
8. Binet, A. La sugestibilite. Paris: Schleicher, 1906. 218 p.
9. Bogdan, T. Probleme de psihologie judiciară. Bucureşti: Edf. Ştiinţifică, 1973. 220 p.
10. Dragomirescu, V.T. Psihosociologia comportamentului deviant. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976. 408 p.
11. Dragomiroiu‚ V. Psihologia comportamentului deviant. Bucureşti, 1976.
12. Mitrofan, N.‚ Zdrenghea, V.‚ Butoi‚ T. Psihologie judiciară. Bucureşti: Şansa, 1992. 570 p.
13. Prună, T. Psihologie judiciară. Iaşi: Chemarea, 1994. 320 p.
14. Psihologie socială. Aspecte contemporane. Coord. A. Neculau. Iaşi: Polirom. 548 p.
15. Rădulescu, S.M. Anomie, devianţă şi patologie social. Bucureşti: Editura Hyperion, 1991.
368 p.
16. Rădulescu, S.M., Banciu, D. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile (Adolecenţa
între normalitate şi devianţă). Bucureşti: Editura Medicală, 1990. 428 p.
17. Rădulescu‚ S.M. Devinaţă, criminalitate şi patologie socială. Bucureşti, 1999.
18. Rusnac‚ S. Comportamentul agresiv. Cauze şi manifestări//Symposia professorum, Seria
Drept, Chişinău, 1999.
19. Rusnac‚ S. Factorii sociali în comportamentul delincvent al minorilor//Anale ştiinţifice.
Drept. ULIM, Chişinău, 1999.
20. Rusnac‚ S. Familia ca factor al comportamentului delincvent al minorilor//Conferinţa
Ştiinţifico-didactică anuală, Chişinău, 1998.
21. Rusnac‚ S. Ghid de psihologie. Pentru agenţii judiciari. Chişinău: Basarabica, 1997.
22. Rusnac‚ S. Psihologia dreptului. Chişinău: Arc, 2000. 270 p.
23. Антонян‚ Ю.М., Бородин‚ С.В. Преступность и психические аномалии. М.: Спарк,
1998. 216 с.
24. Балабанова‚ Л. Судебная патопсихология. Харьков: Сталкер, 1998. 432 с.
25. Васильев‚ В.Л. Юридическая психология. 5-е изд., перераб. и доп. СПб.: Питер, 2005.
655 с.
26. Еникеев‚ М.И. Основы общей и юридической психологии. СПб: Питер. 1996. 632 с.
27. Пирожков‚ В.Ф. Криминальная психология. М.: Ось, 2007. 198 с.
28. Чуфаровский‚ Ю.В. Юридическая психология. М.: Право и Закон, 1997. 320 с.
29. Шиханцов, Г. Г. Юридическая психология. Учебник для вузов. М.: Издательство
"Зерцало", 1998. 341 с.
93
Anexa 1
SUBIECTE
pentru examen la Psihologie judiciară
1. Scurt istoric al psihologiei judiciare

2. Obiectul şi obiectivele psihologiei judiciare
3. Raporturile interdisciplinare ale psihologiei judiciare
4. Normativitate şi norme sociale: definiţie, tipuri, funcţii
5. Raportul cadrului normativ social cu normativitatea juridică
6. Socializarea juridică şi formarea conştiinţei de drept
7. Formele şi funcţiile conştiinţei de drept
8. Abordarea conceptului de personalitate în psihologia judiciară
9. Factorii psihologici ai infracţiunii şi comportamentului infracţional
10. Tipologii psihologice ale infractorilor
11. Comportamentul deviant şi delincvent al minorilor: factori determinanţi, particularităţi, forme
12. Tipologia acţiunilor delincvente, comise de minori
13. Particularităţi specifice ale urmăririi penale în cazurile cu minori
14. Particularităţi psihologice ale victimei
15. Factori ai victimizării
16. Tipologia victimelor
17. Activitatea juridică în vederea profilaxiei victimizării
18. Aspecte subiective şi obiective ale analizei mărturiei judiciare
19. Aspecte psihologice ale urmăririi penale
20. Psihologia ascultării şi interogatoriului bănuitului şi învinuitului
21. Metode şi tactici psihologice utilizate în următirea penală
22. Aspecte psihologice ale activităţilor procesual-penale, întreprinse în cadrul urmăririi penale
23. EPJ (expertiza psihologic-judiciară): noţiuni, condiţii de convocare şi efectuare, etape, cerinţe faţă de
întocmirea documentară
24. EPJ în procesul penal: oportunitatea efectuării, tipuri, obiecte şi obiective
25. EPJ a afectului psihologic
26. EPJ a minorilor infractori
27. EPJ a minorilor victime
28. EPJ a victimelor violului
29. EPJ în procesul civil: oportunitatea efectuării, tipuri, obiecte şi obiective
30. Sancţiunea judiciară şi efectele ei psihologice
94

PJ Suport Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PJ Suport Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

CAPITOLUL I. PSIHOLOGIA JURIDICĂ - ŞTIINŢĂ ŞI PRACTICĂ .................................... 4

1. La începuturi - cercetări ale raportului individ-drept în antichitate şi studiile psihologic-

2. Determinarea cadrului de cercetare şi constituirea psihologiei juridice ca disciplină

3. Psihologia juridică la etapa contemporană ............................................................................................ 7

4. Obiectivele, componentele structurale şi definiţia psihologiei juridice .......................................... 9

5. Raportul psihologiei juridice cu alte ştiinţe ...........................................................................................11

6. Metodologie si metode ale psihologiei juridice .....................................................................................12

Probe pentru recapitulare. ..............................................................................................................................14

CAPITOLUL II. RAPORTUL PSIHOLOGIC AL INDIVIDULUI ŞI AL SOCIETĂŢII CU

1. Societatea şi cadrul valoric-normativ al ei: raportul dintre norma socială şi norma de

2. Socializarea juridică, conştiinţa de drept şi comportamentul .........................................................16

3. Dreptul ca institut al reglementării sociale ............................................................................................17

Probe pentru recapitulare. ..............................................................................................................................18

CAPITOLUL III. PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII INFRACŢIONALE ŞI A

1. Conceptul de personalitate în psihologia juridică ...............................................................................19

2. Tipologii psihologice ale infractorilor .....................................................................................................24

3. Modelul orientărilor şi al conduitelor personalităţii infractorului ................................................29

Probe pentru recapitulare: ..............................................................................................................................30

CAPITOLUL IV. PSIHOLOGIA ACTULUI INFRACŢIONAL COMIS ÎN GRUP ŞI A

1. Cercetări ale grupului în psihologia socială ..........................................................................................31

2. Grupul criminal: definiţie, caracteristici şi structură ........................................................................32

3. Tipuri de grupuri criminale şi psihologia activităţii criminale în grup ........................................34

Probe pentru recapitulare: ..............................................................................................................................35

Capitolul V. Psihologia delincvenţei juvenile ............................................................................................36

2. ..............................Factori, implicaţi în determinarea comportamentului delincvent al minorilor

3. Tipuri şi forme ale delincvenţei juvenile. ...............................................................................................41

4.Particularităţile psihologice ale cercetării juridice a infracţiunii comise de minori ..................42

Probe pentru recapitulare: ..............................................................................................................................43

Capitolul VI. Psihologia victimei şi a martorului....................................................................................44

1. ..................................................................................................... Particularitatile psihologice ale victimei

2. ................................................................................. Cercetarea psihologică a victimelor şi tipologia lor

3. ......................................................... Problematica psihologica a marturiei judiciare si a martorului

4. ............................................................................ Aspectul practic al psihologiei reactivării informaţiei

5.................. Aspecte psihologice privind protecţia socială şi autoprotecţia împotriva victimizării

Probe pentru recapitulare: ..............................................................................................................................52

CAPITOLUL VII. PSIHOLOGIA URMĂRIRII PENALE ........................................................ 53

1. .................................................. Conţinutul juridic şi psihologice al noţiunilor de urmărire penală

2. .................................................Planificarea activităţii de reconstituire a evenimentului infracţiunii

3. Psihologia interogării băpnuitului, învinuitului, victimei şi a martorului ...................................57

4. Aspecte psihologice privind confruntarea, reconstituirea şi recunoaşterea persoanelor şi a

5. Psihologia organizării cercetării la faţa locului, a examinării corporale şi a reconstituirii

6. ....... Utilizarea cunoştinţelor psihologice în timpul reproducerii informaţiei la faţa locului şi a

8. .............Cercetarea infracţiunii comise în grup şi a crimei organizate: utilizare a cunoştinţelor

Probe pentru recapitulare: ..............................................................................................................................73

Capitolul VIII. Expertiza psihologic-judiciară (EPJ) şi utilizarea serviciilor psihologice în

1. Constituirea şi afirmarea expertizei psihologic-judiciare .................................................................74

3. Organizarea expertizei psihologic-judiciare în procesul penal .......................................................78

4. Expertiza starilor afective complexe în procesul penal .....................................................................83

Capitolul X. Psihologia privării de libertate şi a resocializării condamnaţilor ...............................89

1. ............................................................................................ Obiectul şi scopurile psihologiei penitenciare

2. ... Personalitatea infractorului privat de libertate: tipologie, condiţii psiho-morale, consecinţe

3. ........................................................................................... Aspecte psihosociale ale mediului penitenciar

4. ............................................................. Metode de resocializare a indivizilor şi de reintegrare socială

Probe pentru rrecapitulare: ............................................................................................................................92

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ...................................................................................................... 93

„Viitorul psihologiei este corelat cu viitorul lumii

2. Determinarea cadrului de cercetare şi constituirea psihologiei juridice ca disciplină

3. Psihologia juridică la etapa contemporană

4. Obiectivele, componentele structurale şi definiţia psihologiei juridice

5. Raportul psihologiei juridice cu alte ştiinţe

Ştiinţele juridice se adresează componentei infracţionale a personalităţii, psihologia juridică, studiind

6. Metodologie si metode ale psihologiei juridice