Ministerul Educatiei a Republicii Moldova

Universitatea Libera Internationala a Moldovei

Facultatea Drept

TEMA:Constituirea si evolutia politica a R.S.S.M. in anii 1940-1991

Moldova dupa anii 1991 pina in prezent

Profesor:Grama Dumitru
Student:Josan Victoria
Constituirea și evoluția politică a R.S.S.M. în anii 1940 – 1991

Formarea R.S.S. Moldoveneşti

Din primele zile de după evenimentele dramatice, cruciale de la 28
iunie 1940 împuternicirile organelor legislative şi executive ale
R.A.S.S.M. au fost extinse provizoriu şi asupra raioanelor din dreapta
Nistrului. Au fost alese 1,1 mii de comitete executive săteşti şi 25
orăşenești. Competența Comitetului Regional al Partidului Republicii
Moldova (bolșevici) din Ucraina, a Consiliului Suprem al RASSM, al
RSSM se extindeau temporar și asupra Moldovei din partea dreaptă a
Nistrului.

Concomitent cu structurile puterii sovietivce, erau formate structurile

şi organizaţiile economice, financiare, juridice, socio-culturale, obşteşti
etc. Lipsa cadrelor locale, mai ales, de conducători şi specialişti în
diverse domenii, era compensată din rîndul celor sosiţi din R.A.S.S.M.,
unde în anii antebelici au fost pregătite cadre calificate, dar şi din
Ucraina, Rusia şi din alte republici sovietice. Totodată, anume acest
lucru a constituit una din cauzele procesului de rusificare a
moldovenilor. În același timp începuse procesul de reîntoarcere a
populaţiei care a fost evacuată din Basarabia pînă la 28 iunie. Către
decembrie 1940 s-au reîntors acasă din România, Franţa, Italia şi alte
ţări circa 300 mii oameni.
Sub influenţa noilor autorităţi luase început în rîndul populaţiei
moldoveneşti şi grupurilor etnice minoritare, atît din stînga, cît şi
dreapta Nistrului, mişcarea de autodeterminare naţională, care solicita
crearea formaţiunii statale de un nivel mai înalt decât R.A.S.S.M.
Pornind de la această stare de spirit a populaţiei organele puterii
supreme ale R.A.S.S.M. s-au adresat instanţelor superioare ale U.R.S.S.
cu demersul de a forma Republica Moldovenească unională. Problema
a fost inclusă pe ordinea de zi a celei de a VII-a sesiuni a Consiliului
Suprem al U.R.S.S. din 2 august 1940 la care a fost invitată şi delegaţia
moldovenească. Drept urmare la 2 august 1940 Sovietul Suprem al
U.R.S.S. a decis formarea R.S.S. Moldoveneşti în calitate de subiect
naţional statal al Uniunii Federale.
Însă principiile democratice de egalitate nici pe departe nu au fost
respectate de autorităţile unionale. În componenţa R.S.S.
Moldoveneşti au fost incluse doar 6 judeţe ale fostei Basarabii şi numai
6 raioane ale fostei R.A.S.S.M. Astfel spaţiul Moldovei istorice, judeţele
Cetatea Albă, Ismail, Bolgrad şi Hotin au fost în mod arbitrar atribuite
R.S.S. Ucrainene. De asemenea, regimul totalitar stalinist a declanşat
represalii împotriva populaţiei paşnice. Fiind învinuiţi ca duşmani ai
poporului, mii de oameni de diferite naţionalităţi au fost expropriaţi,
supuşi represiunilor şi în iunie 1941 deportaţi în Siberia.

Consecinţele social-economice şi politice ale constituirii R.S.S.M.

În pofida abaterilor de la normalitate autodeterminarea
naţional-statală sub formă de republică unională a permis desfăşurarea
unor profunde schimbări socio-economice, politice şi culturale. În plan
politic aceste schimbări au însemnat: adoptarea Constituţiei, care a
legiferat procesul de constituire a organelor legislative, executive şi
judecătoreşti. Au fost fixate drepturile şi libertăţile cetăţenilor, care
însă în condiţiile regimului stalinist au rămas, în mare măsură, pe
hârtie. Toţi cetăţenii, indiferent de naţionalitate, studii, origine socială
şi de avere obţinuseră dreptul de a alege şi a fi ales, începînd cu vîrsta
de 18 ani. Alegerile însă aveau în condiţiile regimului totalitar un
caracter formal, erau petrecute nedemocratic şi nu reprezentau voinţa
reală a poporului.

A fost lichidat şomajul. Asistenţa medicală şi tratamentul devin

gratuite.

Viaţa socio-politică din Moldova în anii 1944–1953

După eliberarea în 1944 a R.S.S.M., iniţial, la Soroca, apoi la Chişinău,

s-au stabilit organele puterii sovietice, revenite după evacuațiune. A
rămas însă în vigoare reîmpărţirea teritorial-administrativă din 1940
care a încălcat principiul unităţii administrative a fostei provincii
Basarabia. Teritoriul R.S.S. Moldoveneşti s-a redus la 33,7 mii km². Deşi
au fost multe adresări ale cetăţenilor de diferite naţionalităţi către I.
Stalin de a păstra judeţele Cetatea Albă, Ismail, Belgrad şi Hotin în
componenţa R.S.S. Moldoveneşti, organele puterii unionale au rămas
neînduplecate.
Consolidarea puterii republicane la toate nivelurile s-a produs în urma
alegerilor în Sovietul Suprem al R.S.S.M. (1947) şi consiliile puterii
locale. Însă majoritatea conducătorilor din comitetele executive
raionale şi judeţene erau trimişi din alte republici. Ei aveau o anumită
experienţă de muncă în Soviete, însă nu cunoşteau limba, tradiţiile,
datinile populaţiei locale.

În condiţiile regimului stalinist s-au manifestat acţiuni de violare şi de

lipsire de drepturi politice a unor pături sociale, ceea ce venea în
contradicţie cu principiile declarate în Constituţiile unională şi cea
republicană. În scopul de a „convinge" ţărănimea să se înscrie în
colhozuri în iulie 1949 au fost deportaţi peste 11 mii de familii ale
aşa-zişilor chiaburi, moşieri şi comercianţi. Arestările s-au făcut
noaptea, oamenii au fost duşi în mărfare în Siberia, Kazahstan etc., iar
averea lor a fost confiscată.
După moartea în 1953 a lui I. Stalin au fost întreprinse măsuri pentru
liberalizarea societăţii şi afirmarea legalităţii. Mai eficient s-a
desfăşurat această activitate după Congresul al XX-lea al P.C.U.S. care a
condamnat cultul personalităţii lui I. Stalin şi a îndepărtat de la cîrma
partidului şi a statului cele mai odioase figuri politice. Însă esenţa
totalitară a regimului existent nu s-a schimbat şi exprimarea liberă a
dezacordului cu măsurile întreprinse de Guvern era şi în continuare
evidentă.

Seceta şi foametea din 1946-1947 şi deportările

Războiul a adus pagube enorme gospodăriilor ţărăneşti. Lipsa de

unelte agricole, de forţă de tracţiune (rechiziţionată cînd de o armată,
cînd de alta), de seminţe, de braţe de muncă au făcut ca volumul
producţiei agricole în anii 1944-1945 să fie foarte mic. În anul 1946 au
fost foarte puţine precipitaţii atmosferice. Seceta – una din cele mai
straşnice – a spulberat ultima speranţă de a mai recolta ceva.
Impozitele în natură trebuiau să fie achitate de ţăranii rămaşi unul la
unul cu pămîntul împietrit. În urma subnutriţiei îndelungate, a
epidemiilor de tifos, de malarie mortalitatea a luat proporţii
dezastruoase.
Cauzele erau nu numai de ordin natural, ci şi rezultat al acţiunilor
statului sovietic, pe lîngă repercusiunile negative ale războiului şi ale
condiţiilor climaterice nefavorabile; o cauză importantă au fost şi
planurile exagerate de predare a produselor agricole la stat. Cu preţul
jefuirii ţărănimii a fost îndeplinit planul de predare a cerealelor la stat
în 1944 şi 1945. Dar în 1946 acest plan s-a dublat. Conducerea de partid
şi de stat şi-a demonstrat nedorinţa şi incapacitatea de a soluţiona
problemele apărute. Nu a avut curaj politic să informeze organele de
stat unionale privind gravitatea situaţiei şi să preîntîmpine declanşarea
dezastrului. În anii 1946-1947 a avut loc o foamete groaznică care a
răpit circa 200 mii de vieţi omeneşti.
Pentru lichidarea consecinţelor tragice o parte din produsele
rechiziţionate au fost întoarse, s-au adus alimente şi seminţe pentru
semănatul de toamnă şi de primăvara în anii 1946-1947. Însă acest
ajutor n-a fost suficient. În februarie 1947 Moldova a fost vizitată de
locţiitorul şefului Guvernului Sovietic A.N. Kosîghin, care a întreprins o
serie de măsuri eficiente pentru a ameliora situaţia. Drept urmare,
aproape 1,2 mil. de oameni au primit ajutoare materiale. În pofida
măsurilor întreprinse mortalitatea era destul de mare, abia la sfîrşitul
anului 1947 ea s-a redus la nivelul limitelor naturale.

Plus la aceste nenorociri, în anii 1949-1950 asupra populaţiei s-a abătut

şi altă urgie: deportările masive în raioanele îndepărtate ale U.R.S.S.
Cei mai buni gospodari şi mai înstăriţi ţărani, circa 35 mii de oameni, au
fost ridicaţi și trimiși în Siberia şi în Kazahstan.

Colectivizarea forţată a agriculturii

Odată cu încetarea războiului în raioanele din stînga Nistrului au fost

restabilite colhozurile, sovhozurile şi Staţiile de Maşini şi Tractoare. În
dreapta Nistrului situaţia gospodăriilor ţărăneşti era deplorabilă. Peste
80% din acestea nu aveau animale de tracţiune, semănători, pluguri,
secerători, treierători şi alt inventar agricol. Lipsea fondul de seminţe şi
de prăsilă, de asistenţă agronomică, de credite etc. Pe loturile
gospodăriilor mici şi răzleţite aplicarea maşinilor agricole moderne era
puţin productivă, iar pe alteori chiar nerentabilă. Nivelul agronomic
scăzut din gospodăriile individuale influenţa puternic capacitatea de
producţie a culturilor agricole.
În pofida creditelor acordate gospodăriilor individuale, utilizării
inventarului agricol, roada era mică şi abia satisfăcea necesităţile
minimale. În aceste condiţii conducerea stalinistă considera că varianta
optimală era unirea ţăranilor în gospodării mari colective de prelucrare
a pământului. Ţara avea nevoie acută de alimente, iar industria de
materii prime era vital cointeresată să sporească producţia agricolă.
Din alte regiuni ale U.R.S.S. au fost aduse inventar tehnic, animale de
tracţiune, seminţe. Au fost create puncte de păstrare şi de întreţinere a
acestora. Concomitent începe crearea colhozurilor. Însă în procesul
creării gospodăriilor colective a fost brutal încălcat principiul înscrierii
benevole. Fiind de veacuri obişnuită cu munca individuală, majoritatea
țărănimii nu accepta formele colective de organizare a gospodăriei,
manifestînd o atitudine prudentă. Se cerea o activitate migăloasă de
convingere, de susţinere economică şi organizatorică a gospodăriilor
colective. Însă regimul totalitar-stalinist a mers pe o altă cale:
ţărănimea a fost forţat colectivizată, ca şi în restul Uniunii Sovietice de
acum două decenii, într-un timp record, din toamna 1949 pînă
primăvara 1950. Cei care nu erau de acord cu această măsură a
regimului erau supuși represaliilor şi deportaţi în regiunile îndepărtate
ale Siberiei şi Kazahstanului.

Însă după moartea lui Stalin au fost întreprinse de către organele de

stat măsuri în vederea constituirii şi consolidării noilor relaţii de
producţie în agricultură. S-a făcut încercarea de a trece de la metodele
administrative de dirijare a agriculturii la metodele economice.
Colhozurile au început să treacă la remunerarea lunară a muncii.

Viaţa politică din Moldova în „epoca brejnevistă"

Dezvoltarea statalităţii moldoveneşti în perioada poststalinistă şi-a
schimbat direcţia într-o anumită măsură, cresc împuternicirile
organelor republicane a puterii de stat, se lărgeşte componenţa socială
implicată în conducerea statului, creşte ponderea moldovenilor în
componenţa aparatului de stat. Însă controlul eficient al centrului
unional asupra tuturor domeniilor vieţii sociopolitice a republicii s-a
păstrat. Limba rusă a rămas şi în continuare unica limbă a aparatului de
stat, jucînd, de fapt, rolul de limbă de stat în R.S.S.M., cu toate că
formal limbile rusă şi moldovenească se considerau egale.
Sfîrşitul anilor '60 – în anii '70, aşa-numita „epocă a stagnării" e legată
în republica noastră de numele lui I. Bodiul, regimul politic a cunoscut
unele tendinţe neostaliniste: lupta cu naţionalismul inexistent,
continuarea politicii de rusificare a moldovenilor sub steagul
„internaţionalismului proletar", lupta cu orice manifestare a gîndirii
care venea în contradicţie cu dogmele oficiale. Însă totodată datorită
creşterii generale a nivelului de cultură şi instruire a populaţiei, apariţia
intelectualităţii moldoveneşti, aceasta a fost o perioadă de trezire a
conştiinţei cetăţeneşti şi naţionale a moldovenilor şi a altor grupuri
etnice conlocuitoare, a necesităţii unei dezvoltări independente a
republicii faţă de centrul federal. Circa 52% din deputaţii Sovietului
Suprem erau muncitori şi ţărani, restul fiind reprezentanţi ai celorlalte
pături sociale. Componenţa naţională a deputaţilor din forul legislativ
corespundea componenţei naţionale a populaţiei republicii.
Un eveniment însemnat în viaţa politică a Moldovei a fost adoptarea la
15 aprilie 1978 a Constituţiei R.S.S.M. Pentru cetăţenii R.S.S.M. erau
declarate şi garantate drepturile şi libertăţile omului. Constituţia
garanta inviolabilitatea persoanei. Şi dacă drepturile socio-economice
ale oamenilor erau cu stricteţe respectate, cele politice erau, în mare
măsură, declarative, deoarece lipsea în societate orice formă de
pluralism politic şi ideologic. În Legea Fundamentală a fost fixată
hegemonia deplină a Partidului Comunist în viaţa societăţii. Acesta
constituia nucleul sistemului politic şi al organizaţiilor statale şi
obşteşti. Apariţia şi activitatea oricărei alte organizaţii politice în acele
condiţii era absolut imposibilă.

Mişcarea pentru democratizarea politică şi renaşterea naţională în

Republica Moldova

Speranţele cetăţenilor Moldovei privind democratizarea vieţii politice

au renăscut în 1985, odată cu venirea la putere în U.R.S.S. a noului lider
Mihail Gorbaciov şi lansarea de către el a politicii de publicitate şi de
restructurare. Noul lider era convins că soluţionarea problemelor
economice şi democratizarea largă a societăţii sovietice va conduce la
armonizarea relaţiilor interetnice din statul sovietic. Aceste probleme
se discutau pe larg de întreaga societate, inclusiv, în R.S.S.M. Pentru
prima dată oamenii s-au simţit absolut liberi şi îşi exprimau gîndurile
fără oarecare restricţii.
Însă anume în aceasta perioadă s-au resimţit o serie de greutăţi
economice, a urmat creşterea preţurilor la mărfurile de larg consum.
Mari nemulţumiri au trezit dificultăţile în privinţa procurării locuinţelor
şi automobilelor. Acestea au coincis cu nemulţumirile intelectualităţii
de creaţie cauzate de limitarea ariei de aplicare a limbii moldoveneşti
şi de extindere nefondată a sferei de aplicare a limbii ruse.

În martie 1988, la plenara Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S. a fost

promovată ideea acordării statutului de limbă de stat limbilor
naţiunilor titulare din toate republicile unionale. Pentru a evita apariţia
tensiunilor sociale organele de partid ale R.S.S.M. au adoptat două
hotărâri privind măsurile de susţinere a dezvoltării limbilor
moldovenească şi rusă. Însă acestea s-au dovedit a fi măsuri
totalmente întîrziate şi absolut nesatisfăcătoare.
În acest context, ca şi în alte foste republici sovietice, în Moldova s-a
desfăşurat o amplă mişcare general-democratică şi de afirmare a
identităţii naţionale, susţinută de majoritatea populaţiei, indiferent de
apartenenţa naţională, culminînd cu adoptarea la 31 august 1989 a
legii care a proclamat limba moldovenească drept limbă de stat. În
fruntea acestei mişcări de masă s-au situat la acel moment uniunile de
creaţie din republică. În anul 1988 ele au creat „Mişcarea democratică
pentru susţinerea restructurării", din care făceau parte reprezentanţii
tuturor etniilor conlocuitoare din Moldova. În 1989 această mişcare a
evoluat în Frontul Popular din Moldova, sprijinit iniţial de majoritatea
populaţiei şi chiar de autorităţi.
În ianuarie 1989 se constituie Mişcarea Internaţionalistă din Moldova
„Unitatea-Edinstvo" ce a întrunit în rîndurile sale intelectuali vorbitori
de limbă rusă care pledau pentru proclamarea în calitate de limbă de
stat nu numai limba moldovenească, ci şi pe cea rusă. A apărut
mişcarea naţională găgăuză „Gagauz halkо" (Poporul găgăuz) şi cea
bulgară „Vozrojdenie" (Renaşterea). În scopul ocrotirii culturilor
naţionale, intelectualitatea creează societăţile de cultură naţională
rusă, ucraineană, bulgară, evreiască, poloneză etc.

În primăvara anului 1990 în R.S.S.M. au avut loc primele alegeri

parlamentare democratice în cadrul cărora deputaţii au fost aleşi în
bază de concurenţă din mai mulţi candidaţi. După alegeri în fruntea
Guvernului este numit liderul Frontului Popular din Moldova Mircea
Druc, care însă, cum s-a dovedit în curând, nu avea experienţă şi
cunoştinţele necesare, din care cauză a comis greşeli grave. La 27
aprilie Parlamentul Republicii, în fruntea căruia a fost ales Mircea
Snegur, a adoptat Legea cu privire la Drapelul de Stat – Tricolorul:
roşu-galben-albastru.
La 23 iunie 1990 Parlamentul a adoptat Declaraţia cu privire la
suveranitatea R.S.S. Moldova. În Declaraţie se menţiona că
suveranitatea constituie „condiţia firească şi necesară a existenţei
statalităţii Moldovei", că izvorul şi purtătorul puterii este poporul.
Aceasta a deschis perspectiva unei dezvoltări libere şi independente a
poporului moldovenesc.

La 19 august 1990 a fost proclamată Republica Găgăuză, iar la 2

septembrie s-a autoproclamat cea „Moldovenească Nistreană". Şi dacă
cu liderii găgăuzi în curînd s-a ajuns la o înţelegere, deoarece poporul
găgăuz întotdeauna a pledat pentru suveranitatea şi integritatea
teritorială a Republicii Moldova, liderii de la Tiraspol, fiind sprijiniţi de
unele cercuri imperiale de la Moscova, au păşit pe calea separatismului
şi nesupunerii autorităţilor legale de la Chişinău.
După puciul din august de la Moscova, republicile unionale, una după
alta, îşi proclamă independenţa statală, Republica Moldova nefiind o
excepţie în acest sens. La 27 august 1991, în condiţiile declanşării
procesului de destrămare a U.R.S.S., Parlamentul Moldovei declară
independenţa Republicii Moldova, recunoscută în curînd de 130 ţări ale
lumii.

Primii paşi ai Moldovei pe calea independenţei

Ultimul deceniu al sec. al XX-lea este foarte bogat în evenimente
politice. În 1990 este adoptată hotărîrea privind schimbarea denumirii
legislativului în Parlament, adoptată Declaraţia de suveranitate, este
creată instituţia prezidenţială şi este ales preşedinte al Republicii
Mircea Snegur. În urma destrămării, căderii U.R.S.S., la 27 august 1991
este proclamată independenţa Republicii Moldova. În continuare este
adoptată linia politică spre democratizarea societăţii şi înlocuirea
economiei planificate cu economia de piaţă, sistemul politic unipartid
devine unul multipartid.

Pe lîngă formaţiunea politică de opoziţie Frontul Popular s-au mai

format şi alte partide de diferite orientări politice, initial, numărul lor
trecea de 50. Dar cele mai influente au fost cîteva: Partidul Democrat
Agrar şi cîteva partide politice de dreapta, membrii cărora s-au
desprins, în fond, de la Frontul Popular – Congresul Intelectualităţii (a
evoluat în Congresul Democrat Unit, apoi Partidul Forţelor
Democratice), Partidul Liberal (apoi Partidul Naţional-Liberal) etc.
Partidele de dreapta în comun cu Frontul Popular (care a evoluat în
Frontul Popular Creştin-Democrat) a adoptat linia politică strategică de
reunire a Republicii Moldova cu România. Parlamentul de legislatura a
XII-a (1990–1993) a format în 1990 o Comisie Constituţională în frunte
cu preşedintele Parlamentului (pe atunci) Mircea Snegur cu sarcina de
a elabora proiectul unei Constituţii democratice.
Dar, din păcate, au fost admise unele acţiuni extremiste care au
tulburat viaţa politică. Sub acoperirea unor lozinci democratice
anumite forţe s-au dedat unor acţiuni ohlocratice, organizînd
manifestaţii politice de stradă cu încălcarea ordinei publice, cu
insinuări şi acţiuni agresive la adresa reprezentanţilor etniilor
conlocuitoare etc. După numirea lui M. Druc în funcţia de
prim-ministru au început epurările de cadre. Cei care nu erau de acord
cu linia oficială erau eliberaţi din funcţie.

Susţinute de forţe reacţionare de la Moscova, dar şi din teama

instaurării unui regim proromân şi discriminator şi o eventuală unire
forţată a Republicii Moldova cu România, în stînga Nistrului se
consolidează forţele separatiste. Încercînd să-şi impună puterea
politică Guvernul de la Chişinău a recurs la forţă. În felul acesta
Republica Moldova a fost dezbinată.

Cauzele conflictului transnistrean şi posibilităţile soluţionării lui

Cauzele apariţiei problemei transnistrene sînt multiple, însă situaţia
din Transnistria a fost influenţată într-o mare măsură de faptul, că
acolo, timp de decenii, au fost dislocate trupele Armatei a 14-a. Drept
urmare, o parte considerabilă a populaţiei o constituiau ofiţerii
Armatei Sovietice, trecuţi în rezervă şi membrii familiilor lor. Atît
angajaţii de la întreprinderile industriale, cît şi foştii ofiţeri s-au dovedit
extrem de activi în plan politic şi bine consolidaţi în plan organizatoric.
Reprezentanţii lor respingeau categoric revendicările de ordin lingvistic
ale populaţiei moldoveneşti. Moldovenii din Transnistria, locuind mai
mult în localităţile rurale şi avînd mult mai puţine posibilităţi de a se
organiza în plan politic şi, respectiv, de a influenţa evoluţia proceselor
politice din zonă, n-au fost în stare să se opună manifestărilor de
separatism. Totodată, de remarcat că în Transtristria ideea
separatismului a fost susţinută nu numai de populaţia „rusofonă".
Aceasta poate se explică, în primul rind, prin faptul că la Chişinău unele
oficialităţi şi numeroasele mitinguri vehiculau ideea unirii politice a
Republicii Moldova cu România, îndeosebi după prăbuşirea regimului
Ceauşescu.
În Transnistria acest fapt a fost exploatat la maximum de ideologii
separatismului. Totodată, noile procese politice din R.S.S.M.,
dezmembrarea U.R.S.S. şi transformarea Republicii Moldova într-un
stat independent, perspectiva de a deveni minorităţi etnice într-un stat
nou au constituit un adevărat stres pentru populaţia „rusofonă". Acest
stres a modelat în mare măsură şi comportamentul politic al acestui
segment de populaţie. În situaţia cînd fobia antiromânească a fost
cultivată timp de decenii, ideea separatismului transnistrean a fost
susţinută, inclusive, de o mare parte din etnicii moldoveni. Prin urmare,
se poate constata că contradicţiile de bază care au dus la agravarea
conflictului din raioanele de est ale Moldovei, au fost, totuşi, cele
politice.

Totodată, în ultimii ani zona transnistreană a devenit un mecanism

eficient de îmbogăţire prin intermediul unor activităţi economice ilicite,
în primul rînd, contrabanda. Conform estimărilor experţilor în domeniu,
pierderile economiei naţionale a Moldovei, provocate de activităţile
economice ilicite din zona transnistreană, sînt comparabile cu întregul
volum al asistenţei financiare, obţinute de statul moldovenesc din
partea structurilor financiare internaţionale.
Chestiunea cu privire la restabilirea unităţii teritoriale a republicii
noastre are mai multe aspecte şi presupune soluţionarea unui complex
de probleme: economice, sociale, politice, legislative, lupta cu corupţia,
aspectul etnocultural etc. Fără a ţine cont de acestea, soluţionarea în
cauză e imposibilă. Dar problema principală, în acest sens, este cea a
relaţiilor Moldovei cu Rusia. În majoritatea cazurilor interesele noastre
şi cele ruseşti coincid şi pentru realizarea lor nu este o altă cale decît
colaborarea.
A doua independență
La 27 august 1991 în decursul procesului de destrămare a Uniunii
Sovietice în state naționale, Republica Moldova și-a declarat
independența. La doar câteva ore după proclamarea
independeței, Romania recunoște oficial independența Republicii
Moldova, devenind astfel prima țară care face asta. La 21 decembrie
1992 Republica Moldova semnează actul de constituire a Comunitatea
Statelor Independente. În 1992 Republica Moldova devine
stat-membru al Organizatia Natiunilor Unite.Înainte de proclamarea
independenței, în țară a apărut o mișcare a băștinașilor majoritari, care
sprijinea reunificarea Republicii Moldova cu România, dar și mișcări
secesioniste care pledau pentru despărțirea unor teritorii
(Transnistria,Gagauzia) de Moldova. Cele din urmă, forțe separatiste,
au proclamat unilateral independența teritoriilor respective. Au urmat
o serie de ciocniri armate între trupele de ordine ale Republicii
Moldova și milițiile rusofone ale Tiraspolului. Prima bătălie cu morți și
răniți s-a produs pe podul peste Nistru de lângă Dubăsari, la 2
noiembrie 1990 (3 morți, peste 30 răniți din ambele părți). A urmat altă
ciocnire sângeroasă în decembrie 1991 (3 morți, peste 5 răniți din
ambele părți). De la 2 martie 1992 luptele în zona Nistrului au luat un
caracter permanent, această data fiind considerată (cu unele contestări)
începutul Razboiul din Transnistria. Republica Moldova a fost nevoită
să lupte pentru menținerea suveranității asupra teritoriului din
stânga Nistrului, întâmpinând rezistență din partea Rusiei și Ucrainei,
care au susținut armat forțele locale separatiste. La 21 iulie 1992,
conflictul a fost aplanat printr-o convenție semnată între Republica
Moldova și Federatia Rusa.
Noul parlament ales la 27 februarie 1994 , ratifică tratatul din 1991 de
aderare la CSI, februarie renunță la imnul național „Desteapta-te
romane” și stabilește limba moldoveneasca drept limbă de stat.Prin
noua Constituție din 1994 și Legea privind organizarea
administrativ-teritorială a Republicii Moldova, Transnistria și
Găgăuzia devin regiuni autonome în cadrul Republicii Moldova. La 25
iunie 1995 Republica Moldova este admisă în Consiliul Europei.
După alegerile parlamentare 27 februarie 1994 se constituie o alianță
de centru-dreapta Alianta pentru Democratie si Reforme, care
formează guvernul, iar Partidul Comunistilor, obținând 40 din cele 104
mandate, trece în opoziție.
La 21 iulie 2000, Parlamentul Republicii Moldova adoptă un
amendament la constituție, prin care Republica Moldova devine
republică parlamentară, președintele statului urmând să fie ales de
către parlament cu o majoritate de 3/5 din voturi. Incapacitatea
parlamentului de a alege un nou șef al statului îi permite președintelui
Lucinschi să dizolve la 31 decembrie 2000 organul legislativ, și să fixeze
alegeri anticipate pentru 25 februarie 2001. Din 17 formațiuni politice
înscrise în cursa electorală doar trei acced în parlament, Partidul
Comunistilor obținând 50,7% din sufragii, la redistribuirea mandatelor
îi revin 71 din cele 101 de locuri în parlament. „Alianta Dumitru
Braghis” obține 13,3% din voturi și 19 mandate, iar PPCD – 8,2% și 11
mandate. Liderul comuniștilor, Vladimir Voronin, este ales la 4 aprilie
2001 în calitate de nou șef al statului. Astfel, Republica Moldova este
primul stat desprins din fosta Uniune Sovietică, în care Partidul
Comunist nereformat revine la putere

În martie–aprilie 2002, la Chisinau au loc ample manifestații populare

împotriva deciziei de a introduce limba rusa ca a doua limbă oficială a
statului.

La reuniunia de virf a OSCE de la Istanbul din 1999, Rusia se angajează

să-și retragă forțele din Transnistria, promisiune reiterată și la
reuniunea de la Porto din 2002, fără a respecta însă nici unul din aceste
angajamente până în prezent.
În alegerile parlamentare din 6 martie 2005 Partidul Comuniștilor
obține 46% din sufragii și 56 din cele 101 mandate ale
parlamentului; Blocul»Moldova Democrata» – 28,5% (34 de mandate),
iar PPCD– 9,1% (11 mandate). La 4 aprilie 2005 Vladimir Voronin este
reales de parlament în funcția de președinte.

În urma alegerilor parlamentare de la 5 aprilie 2009, Partidul Comunist

a câștigat scrutinul cu 49,48% din voturi, obținând 60 din cele 101 de
mandate în parlament; urmat de cǎtre Partidul Liberal cu 13,13%,
Partidul Liberal Democrat cu 12,43% și Alianța Moldova Noastră cu
9,77%.

La 7 aprilie 2009, zeci de mii de protestatari, în mare parte tineri, au

protesta la Chisinau, acuzând guvernul comunist de fraude electorale.
Protestele pașnice au degenerat în violențe datorită provocatorilor,
infiltrați în mulțime. Au fost atacate și ocupate clǎdirile Parlamentului
și Președenției. Actele violente au fost condamnate de cǎtre OSCE.
Peste 100 de polițiști au fost răniți în confruntări. Iar în noaptea de 7
spre 8 aprilie sute de tineri au fost reținuți de poliție și maltratați în
comisariate. Potrivit Ministerului de Interne, circa 270 de persoane au
fost torturate atunci.
Partidele de opoziție au blocat de două ori alegerea candidatului
comunist la funcția de președinte ceea ce a dus la dizolvarea
parlamentului și organizarea de alegeri anticipate pe 29 iulie 2009, la

care Partidul Comuniștilor se plasează din nou pe primul loc cu

44,69% (48 de mandate), dar partidele de opoziție

(PL, PLDM, AMN și PDM) fac o coaliție numită Alianța pentru

Integrare Europeană, și având majoritatea cu 53 din cele 101 de

locuri în parlament formează un guvern. Alianța a încercat să aleagă

președintele, unicul candidat la funcția de președinte fiind Marian

Lupu, actualul președinte al PDM. PCRM nu a înaintat nici un candidat.

Au avut loc două încercări de a alege președintele și ambele boicotate

de către PCRM și soldate cu eșec din imposibilitate de acumulare a
celor 3/5 din voturi pentru candidatură. A urmat trei perioade

de interimat la funcția de șef al statului, Mihai Ghimpu (2009–

2010), Vlad Filat (2010), Marian Lupu (2010–2012), ca în martie

2012 componentele Alianței să ajungă la un numitor comun numind în

funcția de președinte o persoană apolitică, magistratul Nicolae

Timofti.