Dreptul modern al Indiei

India este o republică federală (28 de state și 7 teritorii) și laică, avînd capitala la New Delhi. Țara
este considerată a șaptea putere industrială din lume. Economia sa cuprinde agricultura, artizanatul,
industriiile moderne și serviciile. Sărăcia și suprapoplația sunt factorii care rețin dezvoltarea
economiei. Produsul intern brut este relativ important, el este de circa 270 miliarde de dolari cu o
rată de creștere de 4,5 procente.

Civilizația indiană este una din cele mai vechi și una din cele mai bogate din lume. Geografia,
bogăția, diversitatea sa au fost sursele mai multor invazii. Civilizație milenară ( mai mult de 5000
ani), India este la originea publicațiilor occidentale începând cu secolul XVII care încearcă să o
descrie și să o explice. India și a proclamat independența sa în anul 1947 și a început o nouă viață în
calitate de stat națiune combinând pe teritoriul său națiunile eliberate în urma decolonizării.

Izvoarele dreptului hindus se regăsesc în trecerea de la dreptul hindus la dreptul modern. Codurile
vechi au la bază dharma, totalitatea de reguli care domină genul uman și care au ca obiect păstrarea
unei societăți cu o ierarhizare puternică. Aceste reguli care nu sunt destinate întregii pupolații da
numai unei elite sunt foarte structurate și prezintă o anumită logică în principiile sale și o suplețe
deosebită care își găsește justificarea în cutumă.

Perioada colonială a servit drept punte între dreptul hindus și dreptu modern. Efectiv, puterea
colonială a încercat să domine justiția într-un stat pe care îl cunoștea puțin. Această putere a dorit să
codifice regulile existente, principiile și cutumele și învățații indieni aparțineau castelor care aveau
acces la textele sanscrite și a căror interes juridic se mărginea în cunoașterea privilegiilor lor.

Dreptul hindus este dreptul unei comunități fondate pe atașamentul la o religie. Acualmente acest
drept tinde să fie înlocuit cu un drept național al cărei aplicare este independentă de apartenența
reliigioasă a persoanelor. Tendința modernă este în India de a substitui conceptul tradițional de drept
religios (drept hindusm drept parsi, drept musulman, drept caconic) prin conceptul occidental de
drept laic, autonom în raport cu religia. Acest drept al Indiei este numit dreptul indian în opoziție cu
dreptul hindus. El conține toate legile Indiei care sunt de aplicare generală chiar dacă anumite
dispoziții particulare ale acestor legi le declară ne aplicabile anumitor categorii de persoane. Actul
Indian cu privire la Succesiune de exemplu, este considerat ca făcând parte din dreptul indian cu
toate că în această lege este prevăzut expres că unele dispoziții ale sale nu se aplică nici la Hinduși,
ni Musulmanilor, nici Budiștilor, nici asupra membrilor Parsi și că ea lasă în afara domeniului său
de reglementare marea majoritatea a populației Indiei pentru tot ceea ce se referă la succesiunea ab
intestat.

Noțiunea de drept teritorial (lex loci), în care dreptul este conceput ca și un corp de reguli autonome
în raport cu religia sau cu comunitatea, este o noțiune occidentală, modenă, străină tradiției din
India. Ea era necunoscută în India înainte de dominația britanică. Atunci dreptul musulman era
singurul drept în conformitate cu care se pronunțau tribunalele și cărui autoritățile publice îi
asigurau respectul, dar el nu putea fi considerat ca atare un drept teritorial deoarece dreptul
musulman este legat de religia islamică și prin natura sa el era inaplicabil asupra nemusulmanilor
adică evreii, hindușii, parsis și alții. În materie de drept penal se aplica dreptul musulman doar
asupra hindușilor cu titlul de lege a poliției în majoritatea teritoriului Indiei. În alte materii ei aplicau
cutumele, deoarece nu exista un drept teritorial. Constituirea unui drept teritorial în India sa impus
odată cu dominația britanică. Crearea unui atare drept a apărut ca cea mai bună metodă de
reglementare a raporturilor între persoane care aparțineau la diferite comunități. Pe de altă parte atît
dreptul musulman cât și dreptul hindus lăsau în afara aplicării lor părți importante a populației
Indiei: creștini, evrei, parsis și persoane apartenența cărora la o anumită comunitate era dubioasă. Un
drept teritorial se impunea pentru folosința acestor populații, foarte numeroase chiar din momentul
în care în anul 1833 India a rămas deschisă pentru europeni. Pe de o parte, atât dreptul musulman cât
și dreptul hindus conțineau mari lacune chiar dacă pe anumite teritorii ele erau apte să reglementeze
totalitatea de raporturi, iar pe de altă parte dezvoltarea Indiei ar fi fost favorizată dacă odată cu
dezvoltarea noilor raporturi s-ar fi instituit în India un drept comun pentru musulmani, pentru
hinduși și pentru locuitorii altor confesiuni religioase.

I perioadă

În regiunile Bombay, Calcuta și Madra curțile regale care au fost stabilite odată cu dominația
britanică au primit ordinul de a folosi în principiu dreptul englez care era folosit către anul 1726.
Acest principiu conținea totuși două rezerve. Dreptul englez nu era aplicabil decât cu rezerva
regulamentelor care în anumite materii putea fi elaborate de autoritățile locale. Pe de altă parte, el
nu era aplicabil decât în măsura în carea aplicarea sa era posibilă în mediul atât de particular al
Indiei. Cu toate acestea competența curților regale cuprindea la origini doar litigiile dintre un englez
sau litigiile pentru care această competență era formal admisă de către părți. Odată cu extinderea în
anul 1781 a competenței curților regale asupra tuturor litigiilor se specifica totuși că pentru litigiile
private dintre musulmani și hinduși curtea va statuta după caz, în conformitate cu dreptul musulman
sau cu dreptul hindus. Dreptul fondat pe dreptul englez și care era aplicat în Regat a devenit mai
apoi ceea ce numim dreptul anglo-indian( Anglo-Indian Law).

În restul Indiei numită mofussil sau muffasal, situația era diferită. Curțile care sunt stabilite în
această regiune nu sunt curți engleze, dar sunt curți ale Companiei Indiilor (East India Company),
aceasta a început din anul 1765 în virtutea unui privilegiu să aibă dreptul de a percepe impozite prin
intermediul unei sume anuale plătite împăratului (Mogol). La acest drept a fost atașat și cel de a
administra justiția. Această situație a durat până în 1858 în care guvernarea Indiei a fost plasată sub
autoritatea directă a Coroanei Engleze.

În această regiune nu se simțea necesitatea de aplicare a dreptului englez. În afară de aceasta

aplicarea acestui drept ar fi fost dificilă. În 1772 guvernatorul general Warren Hastings a stabilit că
în materie de succesiuni, căsătorie, caste și alte domenii legate de religie trebuia de aplicat după caz
fie dreptul musulman, fie cel hindus. În alte materii se cuvinea de statuat în conformitate cu
principiile justiției, echității și conștiinței. Această formulă se regăsește în regulamentul din 1781
care înființează două curți superioare, una în materie civilă și una în materie penală. Această formulă
este reluată în (Indian High Courts Act) Actul cu privire la Înaltele Curți din 1861 care
reorganizează justiția în întreaga Indie.
Situația în această regiune este următoarea: pe de o parte dreptul musulman și dreptul hindus care se
raportă la anumite domenii specifice care nu au aceiași aplicare ca și în Regat, pe de altă parte
dreptul care trebuie să fie aplicat în afara de acesta și care nu este dreptul englez: Curțile instituite
trebuiau să găsească regula de drept aplicabilă căutând soluția care era mai conformă principiilor
justiției, echității și conștiinței. Această formulă n-a avut drept scop importarea dreptului englez, dar
din contra excluderea aplicarii lui common-law. Justiția era realizată de administratorii civili care nu
erau juriști, nu cunoșteau dreptul englez și dezbaterile aveau loc în una din limbile Indiei. Dreptul
englez nu era folosit defel și în aceste condiții se foloseau regulile care la părerea administratorilor,
în conformitate cu apartenența lor religioasă, erau mai apte să realizeze justiția, reguli din dreptul
musulman sau hindius, cutume locale sau reguli care păreau mai echitabile după bunul simț al
judecătorului.

Perioada II. Codificarea.

Perioada colonială a lăsat totuși urme adînci în sistemul judiciar actual. Perioada a doua
începe odată cu Charter Act din 1833. Formula codificării care a triumfat în Franța și care avea și
în Anglia mulți adepți i-a adus anumite servicii Indiei. Ea a servit aici la stabilirea un drept sigur și
la unificarea lui în interesle justiției și a dezvoltării țării. Ea a permis receptarea unui drept englez
sistematizat, modernizat și adaptat la condițiile Indiei. În anul 1833 a fost numit un veritabil
ministru al justiției care asista guvernatorul general, iar prima personalitate numită la cest post a fost
Lordul Macaulay, care era un admirator al lui Bentham și al codificării. Prima comisie legislativă
sub conducerea lui a funcționat din 1833 până în 1840 și a finalizat cu un faimos raport numit lex
loci report. Comisia a prevăzut elaborarea a trei coduri: un cod care să expună în mod sistematic
regulile dreptului musulman, al doilea regulile de drept hindus și al treilea să expună regulile
dreptului teritorial (lex loci) care să fie aplicabil în toate cazurile în care dreptul hindus și cel
musulman nu puteau fi aplicate. Acest al treilea cod a pus capăt diversității drepturilor care se
observau în diferite regiuni ale Indiei, și chiar între regulile și principiile ca atare urmate în deciziile
din Regat pe de o parte și în mofussil pe de altă parte. Privitor la al trelea cod comisia a propus de a
lua la bază dreptul englez cu unele rezerve și amendamente care să păstreze cutumele stabilite
pentru indieni. Propunerile făcute de prima comisie și în deosebi proiectul de cod penal nu s-au
bucurat de succes imediat. Principiile codificării a întâlnit la juriștii englezi anumite reticențe și
primele două proiecte de coduri musulman și hindus au suscitat în rândurile lor mari obiecții. A
doua comisie constituită în anul 1853 a abandonat aceste proiecte și și-a concentrat eforturile la
crearea unei noi lex loci. Cu toate acestea, doar după rebeliunile din anul 1857 și reformele
constituționale au fost făcute progrese substanțiale în acest domeniu. O mare mișcare legislativă a
avut loc între anii 1859-1882. În această perioadă a fost constituit un corp vast de reguli ale
dreptului indian bazate pe dreptul englez și regulile de drept utilizate în morfussil.

Principalele elemente ale dreptului indian sunt constituite din diferite coduri și diferite legi vaste
care au primit denumierea de coduri dacă ele după conținutul lor corespundeau codurilor
napoleoniene. Astfel în India exista un cod de procedură civilă 1859 înlocuit cu cel din 1908, un
cod penal 1860, un cod de procedură penală 1861. Alte legi însă care au codificat common law nu
sunt numite coduri. Cităm aici Legea cu privire la prescripție 1859, Lege cu privire la succesiuni
1865 înlocuită cu legea din 1925, legea cu privire la contracte 1872, legea cu privire la probe
1872, legea cu privire la executare în materie de obligații 1872, cea cu privire la efectele
comerțului 1881, cu privire la transferiurile de proprietate 1882 amendată în 1929, cea cu
privire la trust 1882 etc. Este de notat că dreptul cu privire la responsabilitatea delictuală n-a fost
codificat. Prin efectele acestor legi care erau elaborate de juriștii englezi și chiar uneori la Londra a
fost operată o veritabilă recepție a dreptului englez în India. Această recepție a fost confirmată odată
cu sfârșitul statutului particular al Companiei Indiei de Est și abolirea suveranietății nominale a lui
Mogol și reorganizarea curților din 1861 care administrau deja tot teritoriul Indiei prin intermediul
juriștilor englezi. Aceștia au completat opera de receptare a legislatorului și au considerat că
principiile justiției, echității și conștiinței trebuiau fi înțelese în conformitate cu dreptul englez.
Această evolușie este finalizată în 1887, an în care instanța supremă de adminsitrare a dreptului în
India consacră: echitatea și conștiința pot fi interpretate în mod general ca ceea ce înseamnă regulile
de drept englez dacă ele sunt considerate ca putând fi aplicate societății și mediului Indiei.

Originalitatea dreptului indian.

Codurile și legile care din timpurile dominației britanice au fost dominante în India sunt fondate pe
conceptele dreptului englez. Ele însă sunt pe depare a fi o operă de simplă consolidare deoarece
autorii nu s-au mărginit doar a expune regulile dreptului anterior dar codificarea a fost utilizată
pentru reformarea dreptului. Autorii codului penal au menționat că au fost influențați în lucrul lor de
Codul penal francez și de Codul penal al Luizianei. Codificatorii dreptului indian n-au ezitat să
introducă în codurile și legile lor reformele pe care ei le considerau necesare în dreptul englez. Din
aceste considerente codificarea indiană a realizat un progres asupra dreptului englez – ea a fost
modelul urmat de către țările care în Africa orientală și în Sudan vroiau să codifice drepturile lor
dar să rămână fideli sistemului common law. Bineînțeles că la realizarea codificării indiene s-a ținut
cont de particularitățile specifice ale Indiei. Se poate de verificat aceste observații notând
incriminările reținute de codul penal sau remarcând în codul de procedură civilă eliminarea juriului
în materie civilă.

Care n-ar fi fost totuși reformele operate și datorită importanței acordate tehnicii codificării și
dreptului legislativ, dreptul Indiei aparține fără îndoială familiei common law. El aparține acestei
familii datorită mai întâi de toate terminologiei și conceptelor sale. Uneori soluțiile dreptului indian
nu vor fi cele ale dreptului englez, dar ele se înscriu în cadrul și conceptele de common law.

În al doilea rândm dreptul indian se înscrie în common law prin tehnicile și chiar prin concepția pe
care o are asupra regulii de drept. Regula precedentului este admisă și ea chiar a ajuns să fie
oficializată așa cum n-a fost niciodată în Angla. Începând cu anul 1845 în India au fost publicate
culegeri de hotărâri judecătorești, aceasta fiind din 1861 obligația administrației. India se atribue
sistemului de common law și prin concepția pe care o are asupra funcției judiciare, prin importanța
care se atribuie administrării justiției și procedurii și prin ideea pe care o au despre supremația
dreptului.

Dar cu toatea acestea găsim și diferențe. În India nu există distincția dintre common law și equity,
deoarece în India n-au existat niciodată instanțe care să aplice regulile de equity. Același curți au
folosit în același timp și common law și equity. În India equity și-a găsit locul în cadrul lui commom
law și nu în contradicție cu acesta.

Odată cu independența Indiei în anul 1950 a fost proclamată menținerea în vigoare a dreptului
existent până atunci. India are o Constituție din anul 1950. Existența acesteia și uniunea statelor
indiene pe care o proclamă face diferența dintre India și Anglia care nu este stat federal și n-are
constituție scrisă. În India sunt considerate 15 limbi oficiale în diferite state ale sale. Constituția
Indiei enumeră unele materii ce țin de competența Uniunii ( 97 articole) și altele ( 66 articole) ce țin
de competența statelor și 44 articole care țin și de competența unora și altora. Controlul
constituționalității legilor este recunoscut Curții Supreme. În India nu există un sistem centralizat al
justiției ca și în Anglia, dar nici ca în Statele Unite. Aici nu există instanțe federale, excepție făcând
doar Curtea supremă federală din New Delhi compusă dintr-un președinte și 13 judecători. Curtea
Supremă are rolul de a veghea la respectul Constituției. Ea se pronunță cu privire la validitatea
legilor Uniunii în caz de contestare a constituționalității acestor legi.

Constituția Indiei a anulat sistemul castelor și discriminarea fondată pe pretext de caste și a

proclamat egalitatea în drepturi a tuturor. Toată materia de căsătorie și divorț a fost reformată de
Actul Indian cu privire la căsătorie 1955. Căsătoria privită ca un act de donație este interzisă. Este
interzisă popligamia. Legea prevede divorțul și posibilitatea unei pensii pentru cel divorțat. Ea
stabilește vârsta pentru căsătorie și impedimentele la casătorie. Parlamentul a mai votat încă trei
părți a Codului indian care cuprinde o parte cu privire la minori și la tutelă, o alta cu privire la
adopție și la obligația alimentară și o parte cu privire la succesiuni.

Cu toate că dreptul indian a suferit profunde reforme el mai rămâne încă puțin aplicabil în unele
regiuni analfabete ale Indiei în care mai predomină cutumele vechi.