Dreptul portughez

Se spune despre Codul civil portughez că este expresia

„geniului juridic portughez”. Codul civil portughez se
abate de la modelul francez al structurării materiale, el
fiind, mai degrabă, un tratat de drept civil; conținutul său,
în multe privințe, conferă autoritate de lege unor teze
juridice, expuse de autori.
Un alt element inedit este preluarea unor vechi ordonanțe
din secolele XV și XVI ale regilor Alfons sau Filip.
Codul portughez are instituții inedite. Astfel, se înființează
un consiliu de tutelă, compus din judecătorii de district și
supleanțiii lor, unde se pot face apeluri împotriva
Consiliului de familie, organism care are atribuții de
asemenea, originale, cum ar fi puterea de a decide
separație de corp a soților și separație bunurilor lor; frații și
surorile sau tata, mama și copiii, pot institui o societate
familială.
Regimul bunurilor era strict reglementat: posesiunea
mobiliară trebuia transcrisă, testamentul nu era valabil
decât dacă s-a făcut în prezența a cinci martori.
În anul 1967, Portugalia a introdus un nou Cod civil, de
această dată după modelul german: în 1977, printr-un
decret de lege, codul civil a fost revizuit, introducându-se
prevederi moderne în privința egalității sexelor. Inedit în
codul din 1967 este dreptul mamei de a înlătura, prin
declarația ei, prezumția de paternitate.
Mai menționăm: Codul comercial portughez, adoptat în
1881, concis, modern și eficient.

Dreptul ebraic
În timpul dominațiilor străine, în Palestina s-a aplicat dreptul
romano-germanic, de influență franceză, în perioada
tanzimatului; apoi, a predominat dreptul german –
succesiunile erau diferite, după modelul codului civil
german, iar în timpul mandatului englez, s-a făcut simțit
Common Law.
Totuși, religia ebraică și-a păstrat influențele în ceea ce
privește legăturile de familie – căsătoria, divorțul, relațiile
copii-părinți șii chiar succesiunile. Aceste reguli sunt
aplicabile, însă, numai credincioșilor de religie ebraică.
În Israel funcționează tribunale religioase șii canonice,
care se pronunță în materie de căsătorii.
În vechiul drept ebraic, soții se puteau căsători la
împlinirea majoratului, care la femeie era de 12 ani și 6
luni, iar la bărbat, de 13 ani și o zi. Era recunoscută și
căsătoria minorilor de către părinți. Prin “ Mariaje Act of
Law”, 1950, statul Israel a intervenit pentru a reglementa
doar vârsta – 17 ani – de la care femeia se poate căsători;
bărbații nu sunt menționați, practic, celelalte reguli sunt în
vigoare.
Căsătoria sociologică este considerată a fi uniunea liberă
între bărbat și femeie și, dacă se consumă în reputație
publică, produce anumite drepturi, cum ar fi succesiunea,
securitatea socială, raporturile locative etc. Spre
deosebire de statele creștine, care nu recunosc decât
divorțul judiciar, potrivit dreptului tradițional ebraic,
divorțul este un act personal al părților, nesupus
controlului de stat sau bisericesc, dacă ele sunt de acord
cu despărțirea.
Dreptul spaniol

Specific Spaniei este faptul că influența dreptului roman s-

a exercitat aici nu pe calea receptării lui, ca la germani, și
nici pe cale procedurală, ca la francezi, ci pe cale
doctrinară.
Ca peste tot în Europa Medievală, Ci în statele spaniole a
predominat obiceiul local, dar, spre deosebire de alte
state europene, aici obiceiul a fost de timpuriu codificat.
Este vorba de acel “Fuero Juzgo”, care a fost întocmit în
secolul VII și s-a aplicat aproape cinci secole. Codul civil
spaniol a fost adoptat abia în 1889, chiar după unele
coduri adoptate în America Latină.
Concepția codului este originală: el nu se aplică în
provinciile în care există dreptul foral; o altă caracteristică
specifică numai acestuia este faptul că dă prioritate
cutumei, în sensul că se aplică normele codului civil doar
în lipsa obiceiului juridic.
Codul spaniol a fost influențat de codul francez, de codul
italian și de codul portughez, preluând, totodată, o mare
parte din cutumele locale și s-a fondat prin normele
canonice. El a influențat, la rândul său, codurile civile din
Cuba, Honduras, Panama, Porto Rico. Codul civil spaniol
cuprinde câteva părți: persoanele, bunurile și
proprietatea, modul de a dobândi proprietatea, obligațiile
și contractele.
Codul din 1889 prevedea numai căsătoria religioasă, dar
legile actuale recunosc două feluri de căsătorii, canonică și
civilă.
Dreptul musulman

Islamul este o religie fondată între anii 569-632, de

Mahomed și are, potrivit unor estimări din 1983, 600-800
de milioane de credincioși. Fondatorii dreptului Islamic au
cunoscut obiceiurile, dar și legislațiile aplicabile în acele
timpuri, printre care dreptul roman, așa cum era el aplicat
în Imperiul Roman de Răsărit.
Religie mahomedană este majoritară doar în anumite
state, ea coabitând cu alte religii. La rândul lor,
musulmanii pot fi, ca în Franța, o minoritate de gradul doi
între religiile acceptate de stat. Descrierea dreptului
musulman este greu de realizat, căci, deși are o filosofie
comună el se fondează pe o civilizație variată, cu influențe
multiple; fiecare ramură a religiei musulmane – în special,
suniții sau șiiții– prezintă particularități proprii.Șiiții, de
exemplu, reglementează căsătoria și succesiunea într-un
mod diferit de sunniți.
Dreptul musulman „coboară” direct din religie; Coranul,
însă, nu dă detalii despre procedura aplicării dreptului, el
nu cuprinde decât anumite obligații individuale, în sfera
familiei, a succesiunilor, obligații față de stat, cu toate
acestea, dreptul musulman constituie un corpus care
acoperă totalitatea comportamentelor umane.
Coranul este în același timp o culegere de dogme, un cod
de legi și un tratat de morală. El este expresia voinței
divine și nici o autoritate pământeană nu se poate substitui
voinței lui Allah. De aceea, califii și conducătorii spirituali și
politici musulmani s-au ferit să elaboreze norme de drept.
Cei care au adaptat dreptul la realitățile sociale ale
timpului au fost înțelepții, care au creat Școli de gândire
juridică fondate pe religie. Musulmanii nu sunt exclusiviști,
ei au permis străinilor să trăiască pe teritoriul statelor lor,
chiar să creeze grupuri comune. Străinii beneficiau de
dreptul de capelă, familia era organizată potrivit
drepturilor personale, succesiunea se realiza potrivit
dreptului propriu. O caracteristică a dreptului musulman
este personalitatea legii, în sensul că ea se aplică numai
musulmanilor.