Ce facem cu zvonurile, ca jurnalişti

Am recitit, de curând, “Zvonurile”, de Jean-Noel Kapferer şi mi-am dat seama că unii jurnalişti încă sunt
captivi clişeelor care privesc acest fenomen.
“Dă-le dracu, bă, sunt doar zvonuri!”. La prima vedere, am putea aprecia o astfel de remarcă făcută de un
jurnalist. Asta pentru că am auzit noi pe undeva că nu dă bine să recunoşti că iei în serios zvonurile. Serios?
Eu nu cred asta şi cred că jurnaliştii nu au voie să ignore zvonurile.
Să zicem că ştii că într-un anumit grup circulă un zvon care ar putea constitui o ştire bună. Dacă vei spune “e
doar un zvon, nu mă bag”, rişti ca un coleg de la concurenţă să facă exact ce trebuia să faci şi tu cu această
informaţie:o verifică, încearcă să o confirme din surse oficiale, surse credibile, surse competente. Ok, deci
nu o ignoră şi are şansa să câştige o ştire tare. Tu n-ai nicio şansă :)
Problema de fond a jurnaliştilor care ignoră zvonurile este că tind să le asocieze întotdeauna cu informaţii
false. Dar timpul ne-a dovedit că e greşit să credem despre zvonuri că sunt întotdeauna false. Kapferer
spune o chestie foarte haioasă în carte: “zvonul devine supărător tocmai pentru că se poate adeveri” (p.
29). 
Tot din carte aflăm şi de ce zvonurile sunt “ştiri” tari: “zvonul dezvăluie un secret: este rar, deci scump.”
(p. 40) Odată aflat, oamenii simt nevoia să spună mai departe zvonul. Deci îi preocupă, vorbesc despre el.
Păi nu tocmai asta spune unul dintre îndemnurile clasice în jurnalism: să scrii despre ceea ce vorbesc
oamenii, despre ceea ce-i preocupă în acest moment? “O informaţie care nu este şi o ştire nu poate fi
generatoare de zvon”. (p. 67)
O altă mare confuzie se face atunci când identificăm zvonurile. De multe ori, le confundăm cu
“ponturile”, care vin, de regulă, de la o singură sursă (nu circulă). Cineva îţi divulgă o informaţie pe care n-
o au mulţi. Spre deosebire de pont, “zvonul e vocea grupului” (p. 36), “ceea ce creează zvonul nu este sursa,
ci grupul”. Distincţia asta ne ajută să înţelegem că, de fapt, oamenii ştiu de zvonuri, de cele mai multe ori,
înaintea jurnaliştilor. Kapferer punctează asta în carte: “în numeroase situaţii, vocea grupului, zvonul, o ia
înaintea mediilor de informare” (p. 36). Ok, deci ce mai poţi face în cazul ăsta tu, jurnalistul, dacă oamenii
ştiu despre “fapte” înaintea ta? Păi rolul tău este la fel de important: tu vei transforma zvonul în ştire, adică
vei încerca să afli adevărul din surse oficiale. Vei confirma sau vei infirma, vei aduce informaţii noi. Vei
adăuga zvonului ceea ce-i lipseşte ca să fie o ştire: adevărul.
De fapt, tu, ca jurnalist, ştii să faci ceea ce grupul nu ştie să facă: să verifici informaţia din sursele potrivite
(cele oficiale, competente). Ai acces la aceste surse. Tocmai de aceea, Kapferer crede, atunci când încearcă
să definească zvonurile, că “criteriul neverificării este subiectiv”. “O informaţie falsă (…) se răspândeşte la
fel ca şi una veridică (…) zvonul nu ne parvine niciodată prin persoane necunoscute, ci, dimpotrivă, prin
persoane apropiate (…) nu pornim de la ideea că rudele noastre inventează, fabulează sau sunt victime ale
halucinaţiilor.” (p. 35) Deci vorbim despre un zvon tocmai pentru că oamenii obişnuiţi nu au aceeaşi
pregătire ca a unui jurnalist în ceea ce priveşte verificarea informaţiei.
Da, tu vei aduce lumină în bezna prin care circulă zvonul. Şi vei pune capăt paradoxului pe care-l
constată Kapferer: “Un zvon încetează să mai circule atunci când publicul îl califică drept zvon”. (p. 37) De
asta cred că e bine ca jurnaliştii să identifice corect zvonurile şi să speculeze cum trebuie să le folosească în
meseria lor.
Bonus :) definiţia pe care o dă Kapferer zvonului:
“Zvonul reflectă un tip de mesaj definit din punctele de vedere al sursei (neoficială), al procesului de
difuzare (în lanţ) şi al conţinutului (este o ştire, se referă la ceva de actualitate). În schimb, veridicitatea nu
face parte din definirea lui ştiinţifică.” (p. 42)
Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, ediţia I, editura Humanitas, Bucureşti, 1993.