5.

Cultura preotului – unul dintre factorii determinanți ai reușitei în

pastorație;

Raspuns….Cultura preotului trebuie să fie astăzi adâncă, variată, multilaterală

și prezentată metodic și atrăgător. Preotul trebuie să știe să dea răspunsuri
diferitelor întrebări care i se adresează și să facă față situațiilor care i se
prezintă. El este dator să cunoască doctrina sa, dar și a celorlalți în caz de
controversă, schismă sau erezie. La scaunul de spovedanie i se pot prezenta
cazuri pe care e obligat să le rezolve neîntârziat și bine, iar soluțiile trebuie să
fie sigure. Pentru aceasta, este necesar ca preotul să stăpânească foarte bine
atât Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți, cât și cultura acumulată în anii de studiu
particular. Aceasta înseamnă muncă asiduă și sistematică. Fără o cultură
vastă, preotul nu-și poate îndeplini misiunea și nu poate conduce sufletele
care i s-au încredințat. Preotul ortodox de astăzi, ca și intelectualul, nu
urmărește o experiență privată și incomunicabilă, pentru că el este prin
excelență un om pentru alții, o persoană care crește în iubire și în cunoștință.
Actul de cult pe care preotul trebuie să-l instituie și să-l promoveze în zilele
noastre este atât fundamental, cât și normativul actual de cultură. Preotul
trebuie să posede o solidă și înaltă cultură. Conducătorul de suflete se află în
fața a nenumărate probleme de gândire, de simțire și de atitudine ale turmei
spirituale. Pentru aceasta, arsenalul culturii sale trebuie să fie extrem de
bogat. Atacurile postmodernitate la adresa Bisericii s-au înmulțit în ultima
vreme, astfel că răspunsul nostru trebuie să fie pe măsură. Preotul trebuie să
aibă conștiința unei slujiri curate, să fie sârguincios, însetat de cultură, smerit
în preocupări și gata oricând să răspundă oricărei solicitări

4.Rolul familiei preotului în viața parohială

Familia preotului este un aluat care dospeşte întreaga frământătură, pentru că exemplul, mai mult
decât cuvântul, convinge şi transformă. De asemenea, prin familie, preotul se integrează mai adânc
şi mai trainic în viaţa socială a parohiei. Familia preotului este un model oferit parohiei şi lumii.
Se poate spune, de asemenea, că familia preotului constituie pentru el un factor de legătură între el
şi parohie, un mijloc de întărire a raporturilor sale cu enoriaşii, mai ales cu cei care nu frecventează
biserica. Atât prin soţie, cât şi prin copii, preotul îşi menţine relaţiile sale de la om la om prin
legăturile personale ale soţiei, cât şi a legăturilor cu colegii copiilor săi, astfel ajungând la părinţii
acestora.
Desfăşurarea unor activităţi incompatibile cu slujirea preoţească este interzisă membrilor familiei
preotului; în mod indirect, şi preotul este asociat acestora. Mai ales când rezultatele financiare
conduc spre opulenţă, criticarea întregii familii de către comunitate devine o perspectivă certă (chiar
dacă preotul se declară neimplicat).
Casa preotului trebuie să fie "pârga parohiei, pârga Bisericii, început şi model de casă creştină, de
comunitate creştină, de obşte credincioasă, de viaţă religioasă-morală"; familia preotului este prima
sa carte de vizită care contribuie decisiv în activitatea pastorală. Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel,
face o asemănare firească sub aspect moral între casa creştină şi cea a preotului, toţi creştinii
trebuind să-şi conducă cu moralitate casa: "Iar dacă cineva nu poartă grijă de ai săi, şi mai ales de
cei ai casei, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios" (I Tim. V, 8). Cu atât mai
mult clericul, "având copii ascultători cu toată bunăcuviinţa" ( I Tim. III, 4), trebuie să conducă cu
toată responsabilitatea, înţelepciunea şi puterea exemplului comunitatea locală pentru care a fost
rânduit de episcopul său

3. Preotul ca păstor de suflete;

…Se cuvine dar ca episcopul (preotul) să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor,
înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată,
neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, binechivernisind casa lui, având copii
ascultători cu toată bună cuviinţa; căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va
purta grijă de biserica lui Dumnezeu?” (1 Timotei, 3, 2-5)

Biserica este chemată în ziua de astăzi să înţeleagă schimbările sociale, economice şi politice din ţară
şi din lume. Preoţimea este chemată să îndeplinească un rol foarte important ca păstori de suflete în
drumul spre mântuire. Prima condiţie a unui adevărat păstor de suflete este vocaţia. Prin vocaţie se
înţelege o chemare, o tragere de inimă spre o anumită lucrare. Chemarea principală a preotului este
aceea de învăţător aducând în sufletele credincioşilor Cuvântul lui Dumnezeu, chemându-i la credinţă:
“Credinţa vine din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”, zice Sfântul apostol Pavel în Epistola
către Romani. Cuvântul a fost întotdeauna considerat mijlocul de conducere al credincioşilor la Sfântul
Potir. Preotul este dator să se pregătească necontenit, să cunoască mai aprofundat Sfânta Scriptură,
Sfânta Tradiţie şi învăţătura de credinţă. De asemenea, el trebuie să aibă prestanţă fizică şi
vestimentară, aceasta cerând o educaţie a mişcărilor corporale. Gesturile preotului trebuie să fie
calculate, mersul demn, liniştit, veşmintele curate, îmbrăcămintea demnă de misiunea pe care o are în
mijlocul credincioşilor.

Preoţia fiind de instituţie divină, atât prin origine cât şi ca scop, preotul pe lângă cunoştinţele teologice
speciale pe care trebuie să le posede, trebuie să aibă şi o educaţie morală-religioasă exemplară.
Trăirea religioasă a preotului, viaţa familială ireproşabilă, educaţia copiilor săi şi exemplul direct sunt
lucruri esenţiale în succesul activităţii preoţeşti. Având o viaţă lăuntrică bogată, hrănită prin rugăciune,
preotul zilelor noastre este chemat să slujească cu toată evlavia, demnitatea şi sfinţenia, fiind un
adevărat sfinţitor al vieţii creştinilor. De asemenea, preotul trebuie să-i înveţe pe credincioşi cântarea
în comun la slujbe pentru a-i face activi pe aceştia la actul liturgic.

Păstorul de suflete ca slujitor al celor sfinte trebuie să fie curat în gânduri, pilduitor în purtare, prudent
în tăcere, folositor la vorbă, prieten smerit cu făcătorii de bine, mai apropiat de fiecare prin iubire şi să
fie mai presus decât alţii prin rugăciune. Activitatea preotului nu se mărgineşte numai la cei ce vin la
biserică. El trebuie să se gândească cum să deschidă sufletele celor care nu au venit la biserică. Când
nu vin credincioşii la Biserică, trebuie să meargă Biserica la ei, şi făcând parte din Trupul tainic al lui
Hristos.

În afară de învăţător şi sfinţitor, preotul este şi conducător al parohiei încredinţate de Episcop, de

aceea trebuie să fie un bun chivernisitor al averii bisericeşti. Biserica, ca organism social, a simţit
nevoia să dispună şi de bunuri materiale. Originea averii bisericeşti se găseşte în ofrandele aduse la
picioarele Mântuitorului şi ale apostolilor. Începând cu Împăratul Constantin cel Mare se poate vorbi de
biserici ca persoane juridice cu drept de a avea patrimoniu.

Analizând condiţiile şi calităţile necesare păstorului de suflete, se poate face un cod al preotului potrivit
activităţii sale de învăţător, sfinţitor şi conducător. Astfel, preotul trebuie:
 să nu se poarte necuviincios faţă de Casa lui Dumnezeu şi faţă de cele sfinte;
 să nu destăinuie secretul mărturisirii;
 să nu fie beţiv;
 să nu fie adulterin;
 să nu fie recăsătorit;
 să nu se ocupe cu afaceri potrivnice preoţiei;
 să nu fie bătăuş;
 să nu participe la jocuri de noroc;
 să nu aducă inovaţii în cult;
 să nu oficieze sfintele slujbe în afara parohiei lui fără aprobarea celor în drept;
 să nu impună cu sila plată pentru slujbe;
 să nu poarte îmbrăcăminte indecentă;
 să nu administreze incorect bunurile bisericeşti;
 să nu părăsească parohia fără aprobarea Episcopului;
 să fie curat în gânduri;
 să fie întotdeauna de o purtare pilduitoare;
 să fie discret, tăcut şi folositor la vorbă;
 să ştie să se roage;
 să poarte de grijă celor sfinte;
 să fie ascultător faţă de Episcopul său;
 să conlucreze cu membrii Consiliului parohial şi Comitetului parohial.

Urmând pilda păstorilor buni care merg când trebuie în fruntea turmei pe cărări de munte, dar mai
adesea în mijlocul ei şi se îngrijesc de hrana ei, păstorul de suflete îşi va găsu întotdeauna locul util şi
călăuzitor în mijlocul credincioşilor săi şi a societăţii în care trăieşte.