Sunteți pe pagina 1din 4

IMPORTANŢA POLITICILOR PUBLICE ÎN

DEZVOLTAREA SOCIAL-ECONOMICĂ A ROMÂNIEI

Cosmin Stoica, Lect. univ. dr.


Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” Bucureşti
Cristian Moisoiu
Masterand „Geopolitică şi relaţii internaţionale” ASE Bucureşti

Abstract: The paper’s purpose is to emphasize some aspects considered to be


relevant for what is called an efficient management of the public policies, determined by
the conditions regarding the well functioning of the public administration: the principles
of a good governance, encouraging competitiveness, promoting social and cultural values,
redistribution of incomes.
In the context of the accession to the European Union, the Romanian public
administration is confronting two aspects. The first one regards the necessity of increasing
the efficiency of the management of the well-known public policies, like trade policy,
social policy, or financial policy, and at the same time, adopting and practicing new
policies, like regional development policy, or competitiveness policy. The second aspect
refers to accepting the delegation of the competences, from the national structures to
European ones, or from central structures to regional ones.

Intervenţia statului în economie este privită în funcţie de perioada istorică, de


şcolile de gândire din epocă, de doctrina politico – economică, de conjunctura politico –
economică internă şi externă, de gradul de dezvoltare al unei ţări şi de abilitatea liderilor
politici.
Într-o economie de piaţă funcţională, statul acţionează în scopul creşterii
competitivităţii economice, prin eliminarea blocajelor sau disfuncţionalităţilor determinate
de eşecuri ale pieţei, pentru promovarea valorilor social – culturale, prin corectarea
rezultatelor pieţei şi pentru promovarea valorilor sociale prin stimularea consumului
anumitor bunuri şi prohibiţia consumului altor bunuri.1
Situaţia economică a omului depinde într-o proporţie considerabilă de mărimea
veniturilor, de modul în care cheltuie şi consumă, precum şi de modul în care beneficiază
de servicii şi utilităţi publice. Evoluţia economiei presupune distribuirea permanentă a
veniturilor în scopul asigurării dezvoltării socio-economice a individului, a comunităţii şi a
ţării.
În acest sens pot fi folosite mai multe modalităţi de distribuire a veniturilor şi averii
în societate, însă, pentru a se asigura o decenţă a serviciilor şi necesităţilor unei comunităţi
sau a unei ţări, este necesară constituirea anumitor categorii de venituri din care să se poată
cheltui gradual şi coordonat, în vederea atingerii anumitor obiective de interes local sau

1
Stiglitz, Joseph, - Economia politică, Ed. Economică, 2005, p. 304

519
naţional. Toate ideile încep să aibă un rol în bunăstarea umană doar atunci când pot fi
finanţate. Un sistem financiar ce operează fluent irigă cu banii necesari ideile valoroase.
Oamenii au nevoi social – economice, culturale, politice, de importanţă locală,
naţională sau internaţională. Aceste tipuri de nevoi pot fi satisfăcute din banii publici,
administraţi şi gestionaţi de instituţiile guvernamentale sau instituţii descentralizate la nivel
local. Prin finanţe publice se asigură banii necesari pentru satisfacerea nevoilor social –
economice, culturale, politice sau de altă natură, de importanţă locală sau naţională.
În fiecare ţară, domeniile social – economice sunt coordonate la nivel central şi
local de către instituţii publice (guvern, ministere, agenţii, structuri subordonate). Fiecare
guvern are o arhitectură instituţională proprie, fiecare minister are competenţe şi atribuţii
clare pe domeniul respectiv. În condiţiile dezvoltării economice contemporane sunt
elaborate, gestionate şi aplicate politici publice care sprijină performanţele unor sectoare
sau al unor categorii şi corectează disfuncţionalităţile apărute. Politicile publice diferă în
funcţie de sfera de aplicare, de contextul politico – economic, de instrumentele folosite şi
de complexitatea lor.
În ultimile decenii, la nivelul României şi al Uniunii Europene putem vorbi de
politici publice noi, cu domenii de aplicare şi instrumente noi, apărute într-un context de
dezvoltare nou. Politicile publice consacrate cunosc o altă nuanţare şi abordare, sunt
adaptate la noile exigenţe, pot îndeplini şi alte roluri, au sfere de aplicare complexe.
Politicile publice au nevoie de finanţări obţinute din fonduri publice interne.
Pentru o exemplificare analitică, se pot prezenta, în cazul României, politica
comercială, politica monetară şi fiscală, ca politici consacrate şi evoluate. Politica de
dezvoltare regională şi politica în domeniul concurenţei se pot prezenta ca politici noi,
conjuncturale.
De asemenea, în funcţie de perioadele şi contextul de dezvoltare pot apărea şi alte
politici publice, de exemplu politici ale economiei bazate pe cunoaştere. Anumite
componente de politică publică se pot transforma în politici publice (de exemplu politica
securităţii alimentare). Pot apărea politici publice create prin corelarea celorlalte: politica
dezvoltării prin comerţ exterior, politica dezvoltării prin poli de competitivitate.
Modelul de dezvoltare economico-socială al Uniunii Europene, pe care România
trebuie să-l urmeze implică noi abordări, după cum aminteam mai sus: după clasificarea
politicilor publice ale Uniunii Europene2, în funcţie de competenţe, acestea pot fi
identificate astfel:
În cazul competenţelor exclusive ale UE, sunt incluse următoarele domenii:
• Uniunea vamală,
• Regulile de concurenţă,
• Politica monetară în zona euro,
• Politica de conservare a resurselor piscicole,
• Politica comercială comună.
În aceste domenii, conform Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru
Europa, UE
poate legifera şi adopta acte juridice obligatorii pentru toate statele membre.
În cazul competenţelor partajate între UE şi statele membre, trebuie menţionate
următoarele domenii:
• Piaţa internă,
• Politica socială,
• Agricultură şi pescuit,
• Mediu,

2
Manualul afacerilor europene, Ed. Institutul European din România, p.27

520
• Transport,
• Energie,
• Libertate, securitate şi justiţie.
În sfârşit, conform Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, UE are
competenţa de a desfăşura acţiuni de sprijin, de coordonare sau complementare în domenii
precum:
• Industria,
• Cultura,
• Turismul,
• Educaţia etc.
În aceste domenii nu pot fi adoptate măsuri de armonizare.
Toate politicile publice sunt elaborate la nivel guvernamental. Pentru aplicarea lor,
în scopul atingerii obiectivelor se impune corelarea acestora cu politica economico –
financiară. O condiţie esenţială a utilizării politicilor publice este transparenţa acestora.
În economiile deschise, decidenţii cu rol în elaborarea şi aplicarea politicilor
publice trebuie să ierarhizeze şi să prioritizeze obiectivele şi banii publici necesari
finanţării, în funcţie de importanţa şi de necesitatea obiectivelor de realizat. De asemenea,
trebuie luate în considerare implicaţiile aplicării unei politici publice asupra alteia.
În România, datorită factorilor conjuncturali, determinaţi de tranziţie, care de multe
ori au afectat stabilitatea macroeconomică, cum ar fi instabilitatea sistemului financiar-
bancar, întârzierile în realizarea reformelor structurale, deciziile politice divergente şi
incoerente, modul defectuos în care s-au făcut privatizările etc., au influenţat şi modul în
care au fost folosite politicile publice. Drept urmare, se constată încă o incoerenţă în
practica guvernamentală a gestionării politicilor publice. Până în prezent, structurile
guvernamentale au gestionat aceste intrumente la nivel sectorial, iar corelarea dintre
politici s-a făcut cu dificultate sau chiar au acţionat divergent.
Asigurarea corelaţiei şi convergenţei politicilor publice devine, cu atât mai mult, o
necesitate în perioada actuală, cu cât mediul economic şi social românesc trebuie să se
adapteze, din mers, la rigorile pieţei interne a Uniunii Europene, fapt care atrage atât
adaptarea politicilor publice consacrate la ceea ce se numeşte „cea mai bună practică”
europeană, cât şi preluarea şi „învăţarea” noilor tipuri de politici. Pentru a simplifica,
primul aspect cu care se confruntă aparatul guvernamental este acela că noile condiţii ale
pieţei şi integrarea în uniunea Europeană solicită în permanenţă perfecţionarea modului
cum sunt aplicate politicile publice, iar, în acelaşi timp, învăţarea de noi politici. Aceste
procese „mişcă” sistemul social-economic în direcţia dezirabilă, ceea ce în termeni
europeni se traduce prin „convergenţă”.
Al doilea aspect rezidă tot din practica europeană şi se referă la descentralizarea
treptată a managementului politicilor publice, iar acest proces, monitorizat de Comisia
Europeană înseamnă, pe de o parte, cedarea competenţelor instituţiilor naţionale, către
instituţiile Uniunii Europene, ceea ce diminuează suveranitatea statală, iar, pe de altă parte,
delegarea competenţelor de la intituţiile administraţiei publice centrale, către nivel local
sau regional. Acest fenomen este destul de greu acceptat în România de către factorii de
decizie politică. De ce? Răspunsul se regăseşte în mentalitatea fiecăruia dintre noi: pentru
că ambiţiile politice permit cu mare greutate o delegare a competenţelor.
În ce măsură politicile publice au avut impact asupra dezvoltării social-economice a
României, se observă din evaluările efectuate de instituţii naţionale sau internaţionale cu
atribuţii specifice. Evoluţiile generale şi sectoriale au fost prezentate anual în Raportul
Comisiei Europene de monitorizare a progreselor înregistrate de România în procesul de
aderare la Uniunea Europeană. Criteriile de convergenţă pe care se axează aceste analize
ne arată decalajele de dezvoltare pe care România le are faţă de media Uniunii Europene.

521
Şi ceea ce este cu atât mai relevant, faptul că procesul de „ajungere din urmă”,
pentru care, de altfel, nu se cunoaşte, din experienţa statelor europene, un model concret de
urmat, nu înregistrează progrese semnificative. Iar acest barometru al stării economiei
naţionale este, de fapt, un barometru al modului în care politicile publice au avut impact
asupra procesului de dezvoltare.
Cauzele pentru care impactul politicilor publice a fost unul scăzut sunt multiple şi
trebuie văzut de unde s-a plecat, ce a urmărit fiecare guvernare şi modul cum s-au efectuat
reformele administraţiei publice în România.
În primul rând, trebuie să admitem că România a plecat din start cu un decalaj mai
mare faţă de alte state foste comuniste. Şi că sistemul administrativ românesc plăteşte încă
tribut, după mai bine de 16 ani de tranziţie, birocratizării excesive, metehnelor
funcţionăreşti şi practicării unui tip de management ineficient.
În al doilea rând, cu toate restructurările avute în vedere de o guvernare sau alta, în
sistemul administrativ românesc se constată încă multe lipsuri, care limitează eficienţa în
aplicarea coerentă şi corelată a politicilor publice. Deşi aparatul administrativ este unul
complex, pe alocuri „stufos” şi birocratic, se constată lipsa unei instituţii specializate în
corelarea politicilor publice, care să aibă rolul de arbitru între „coloşii” administraţiei
publice, care gestionează individual aceste instrumente. Deşi s-au înfiinţat departamente cu
atribuţii în elaborarea de strategii, programe, planuri de acţiune, în analizarea şi evaluarea
modului în care politicile publice produc rezultate, totuşi, se resimte lipsa de „clarviziune”
în utilizarea unui instrument sau altul. Această structură ar trebui să asigure eficienţa
actului de guvernare, good governance, un concept relativ nou în ştiinţele politice, care este
din ce în ce mai des menţionat în strategiile de dezvoltare şi de securitate globale, inclusiv
ale Uniunii Europene.
Un alt aspect de menţionat ar fi slaba implicare în elaborarea politicilor publice şi
în practica guvernamentală a mediului academic şi de afaceri, care într-o economie de piaţă
funcţională are sau ar trebui să aibe un cuvânt greu de spus. În România, însă, datorită unei
inerţii birocratice şi indeciziei politice, relaţiile dintre aparatul de stat şi mediul academic şi
privat sunt unele formale, fără un feed-back adecvat sau care să producă valoare adăugată.
O structură cu adevărat eficientă în elaborarea politicilor publice ar trebui să fie constituită
din specialişti în politici macroeconomice, din buni practicieni în administraţie publică şi
să funcţioneze într-un sistem de comunicare permanentă cu mediul privat. Aşa cum există
parteneriat public-privat pentru lucrări de infrastructură sau alte investiţii în obiective de
interes naţional, tot astfel trebuie să existe un parteneriat şi în elaborarea politicilor publice.
Este foarte important ca anumite acte normative să fie elaborate prin implicarea efectivă a
beneficiarilor. Negocierea poate fi un factor constructiv în elaborarea şi pentru creşterea
eficienţei în aplicarea politicilor publice (spre exemplu, codul muncii şi legile privind
protecţia socială trebuie să fie elaborate prin negocierea cu sindicatele, cu organizaţiile
patronale, neguvernamentale şi a altor categorii de persoane).
În concluzie, România a făcut paşi mici, dar semnificativi în direcţia îmbunătăţirii
modului în care sunt gestionate instrumentele pe care statul le are la dispoziţie. Având în
vedere opţiunea strategică ireversibilă a României către Uniunea Europeană, exigenţele
cerute de buna funcţionare a pieţei interne impun o anumită conduită ce ţine de buna
guvernare, iar obiectivele urmărite de o administraţie publică eficientă se rezumă în primul
rând la a crea, în baza principiilor care guvernează piaţa unică a Uniunii Europene, cadrul
pentru exprimarea corectă a liberei iniţiative, în condiţiile de competitivitate ale pieţei.

Bibliografie:
1. Stiglitz J. E., Economie, Editura Economică, 2005, p. 304;
2. Manualul Afacerilor Europene, Editura Institutului European din România, 2005, p. 27.

522