IX.

PERSPECTIVE BIOETICE CONTEMPORANE CU

PRIVIRE LA FAMILIE

Fără Dumnezeu, omul pare că a devenit liber, dar a

devenit liber de viaţă, sau mai bine-zis liber în moarte,
dobândind libertatea deşertului, aridă şi fără sens (aceasta se
vede din progresul civilizaţiei morţii, atât de intens
propovăduită astăzi).
Astfel, înţelegem de ce astăzi lumea este diagnosticată a
suferi de aspiritualitate, cea mai grea şi generalizată suferinţă.
Şi nu ar fi nevoie decât ca viziunea lui Iezechiel (XXXVII) să se

182
Sf. IOAN Gură de Aur, Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor,
traducere din limba greacă de Pr. Marcel Hancheş, Editura Marineasa,
Timişoara, 2005, p.104.

161
actualizeze şi Duhul, care suflă unde voieşte, să treacă iarăşi
peste marele ogor al cuvintelor lumii. Noi, nu vom putea spune
niciodată cât de mult Dumnezeu este Altul, Cel cu Totul Altul.
Pericolul proiecţiilor ne paşte întotdeauna; să ne imaginăm un
Dumnezeu departe de noi, de experienţele noastre şi iată că
deja am creat un idol al minţii noastre. Căci, aceste cuvinte Cel
cu Totul Altul fac din aşteptarea noastră o alteritate insondabilă,
care este de nemăsurat. Trebuie precizat că nu suntem în faţa
bogatei şi binefăcătoarei recunoaşteri a alterităţii căreia
filosofii şi psihologii îi exaltă rolul în relaţiile interumane, în
iubire şi prietenie. Este o alteritate pentru care noi nu putem
avea o măsură obişnuită.
Ce înseamnă relaţia cu Acest cu Totul Altul? Dacă este
Cel cu Totul Altul, poate fi întâlnit? Poate fi aproape de noi?
Aproape de aspiraţiile noastre? Cum se manifestă şi lucrează El
în viaţa noastră şi-a lumii ? Poate El spune ceva despre viața
noastră, despre moralitate și familie ?
Noi creștinii credem că da, credem că Dumnezeu
normează viața noastră, că El este Izvorul și Stăpânul vieții, iar
deciziile noastre morale afectează viața noastră și a aproapelui
nostru.
Instituție centrală pentru spațiul iudeo-creștin în special,
familia reprezintă una dintre cele mai respectabile instituții ale
ambientului contemporan euro-atlantic, pentru că ea este
depozitara tradițională a valorilor fundamentale, din cadrul
acestei perspective geografice și religioase, dar și pentru că ea
concentrează în interiorul său o viziune aparte despre lume și
183
viață .
Considerată (aşa cum am mai precizat în această
lucrare) a fi stâlp și temelie a societății și a dezvoltării

183 Floare CHIPEA, Familia contemporană - tendinţe globale şi

configuraţii locale, Editura Expert, Bucureşti, 2011, p. 267.

162
 184
personale, cea mai însemnată alcătuire socială , icoană a
185 186
Bisericii , comunitate umană socială de bază , familia este
cu adevărat sursa principală de stabilitate şi moralitate în
fiecare comunitate umană, familia se fundamentează pe
perspectiva biblică despre lume și viață, având în centrul ei
ideea de comuniune, de subsidiaritate, de solidaritate, de
colaborare și de iubire.
În postmodernitate, familia a suferit și ea numeroase
schimbări și suportă încă atacul ideologic din partea multor
grupări, în special de natură secular-ateistă și anti-creștine.
Dacă pentru un creștin, familia reprezintă o redută a
principiilor creștine, pentru un secular-ateist ea reprezintă un
bastion al unei viziuni învechite de viață, dar, desigur, studiul
de față nu are în vedere analizarea familiei din perspectiva
interacțiunii cu postmoderitatea, din punct de vedere ideologic,
ori al confruntărilor pe planul ideilor dintre cele două viziuni.
Deși ne poziționăm în mod clar de partea familiei
tradiționale, privim cu respect orice altă perspectivă asupra
familiei, chiar dacă nu împărtășim acele idei, numai pentru
faptul că libertatea de gândire este cel mai mare dar pe care
Creatorul ni l-a oferit, iar ființa umană a fost înzestrată cu
capacitatea de a alege și a discerne, ca unul dintre cele mai
mari daruri dumnezeiești.
În afara unei familii puternice şi sănătoase, nu putem
concepe comunitatea umană, deoarece relaţiile sociale,

184
Patriarhul TEOCTIST, Mesaj la deschiderea Congresului Internaţional
„Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin” , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001, p. 11
185 DANIEL Ciubotea, Familia creştină-Biserica de acasă în
„Familia creştină azi”, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, 5-6
186 NIFON Mihăiţă, Misiologie creştină, Editura Asa, Bucureşti, 2005, p. 73

163
principiile etice fundamentale şi valorile umane de bază se
învaţă şi se exersează corect şi eficace doar în mediul familial.
Aşadar, familia este izvor de moralitate pentru
societate, model al relaţiilor umane şi centru de forţă şi
stabilitate. Fără familie nu poate exista nici un fel de
comunitate umană sau societate şi istoria demonstrează că nu a
existat nici o societate umană care să nu aibă la bază familia.
În cele ce urmează vom analiza, din punct de vedere al
bioeticii creștine, din perspectivă ortodoxă răsăriteană, câteva
probleme urgente și deosebit de importante pentru moralitatea
omului de azi.

IX.1. Rodnicia spirituală și trupească a familiei

Una dintre cele mai importante probleme cu privire la

187
familie, proiecţie a Sfintei Treimi în societatea umană și
188
celula de bază a societăţii umane , este aceea a fertilității
acesteia. Aici, se pun mai multe chestiuni. Prima este aceea
dacă o familie fără copii este deplină sau nu? Problema trebuie
privită din perspectivă biblică astfel: copiii sunt priviți ca dar și
binecuvântare a lui Dumnezeu. În antichitatea iudaică precum
și în cea iudeo-creștină, lipsa copiilor era semnul unei damnații
divine, a lipsei de finalitate imediată a familiei. Așa avem
exemplul lui Zaharia și al Elisabetei care până să se nască Ioan,
viitorul Sfânt, Botezător și Înaintemergător, au suferit blamarea
din partea comunității lor.

187
Dumitru POPESCU, Famila în cultura secularizată, în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin”, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001,p. 224.
188 Petru GHERGHEL, Familia creştină şi căsătoria, în „Dialog
Teologic”, nr. 8 din anul 2001, p.11

164
 Dar oare dacă pătrundem în esența problemei, scopul
familiei este numai nașterea de copiii? Sau scopul principal al
familiei este acesta?
Dacă privim cu onestitate ar trebui să vedem că într-
adevăr copiii sunt un mare dar și o binecuvântare pentru orice
familie, dar există cazuri când din considerente exclusiv medicale
- deși aici jonglăm puțin cu termenii, căci există în tradiția
răsăriteană și ideea că imposibilitatea facerii de copii are la bază
un păcat- o familie nu poate avea urmași. Ea este tot familie și
fără urmași, deși tentația imediată ar fi aceea de a o considera
nedeplină. Totuși, nu ar trebui să privim lucrurile prin această
lentilă. Scopul principal al familiei este manifestarea iubirii dintre
cei doi soți, bărbat și femeie, ajutorarea reciprocă, cooperarea
dintre ei, în primul rând dezvoltarea spirituală a celor doi și
creșterea comuniunii dintre cei doi, devenirea personală, căci
scopul principal și eshatologic al fiecăruia este mântuirea. Astfel,
fiecare dintre soți devine o scară a mântuirii pentru celălalt. Deci
scopul principal este aprofundarea comuniunii, creșterea spirituală
împreună, fapt ce nu exclude fertilitatea din punct de vedere
189
spiritual . Familia se fondează pe iubire ca scop și obiectiv
principal, pentru că Dumnezeu care este Treime de Persoane şi
190
Unul în Fiinţă, este model al desăvârşirii, al iubirii familiale , El
„fondează existenţa şi viaţa ca pe un eveniment de iubire şi de
191
comuniune personală” . Precum persoanele treimice sunt

189 Theodor BACONSKI, Iacob şi îngerul, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1997, pp.112-114.
190 Dumitru POPESCU, Famila în cultura secularizată, în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin”, p.224
191 Christos YANNARAS, Libertatea Moralei, traducere de Mihai
Cantuniari, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, p.12

165
legate între ele de o iubire desăvârşită (doar adâncul lui
Dumnezeu, fiinţa Sa însăşi este iubire! I Ioan 4,8), ele
descoperindu-se una prin alta şi fiind orientate una către alta.
Astfel, deși nu pot avea sau nu au urmași, cei doi
aprofundează relația de comuniune dintre ei și își susțin
dezvoltarea spirituală, ceea ce este cel mai important.
La acest nivel, din această perspectivă, observăm că
putem vorbi despre o paternitate sau o maternitate spirituală și
culturală extrem de importantă, pentru că cerința dumnezeiască
este creșteți și vă înmulțiți nu înmulțiți-vă, iar această creștere
înseamnă aprofundarea spirituală și culturală (Facere 1, 26).
În acest sens, omenirea a cunoscut multe genii, fie că a
fost vorba despre celibatari, fie de oameni căsătoriți dar fără
copii, fără a însemna că au fost mai puțin importanți pentru
istoria umanității.
Din punct de vedere al familiilor care doresc dar nu pot
avea copii, din punct de vedere al bioeticii se mai ridică
problema medicală tehnică, privind posibilitatea de a face
copii. Astfel, se pune problema practicii de insemninare
artificială sau in-vitro. Aici problema este simplă. Pentru a
avea șanse mari de succes, se implantează în uterul femeii mai
multe ovule fecundate, problema este că majoritatea mor sau
apare posibilitatea unor sarcini multiple iar apoi părinții
optează pentru a lăsa să se dezvolte numai una din sarcini.
Din punct de vedere moral, se pune urmatoarea
problemă: este oare corect să manipulăm astfel viața? Să
selectăm care anume viitor embrion să se dezvolte și care să
moară? Oare nu luăm locul Creatorului?
Desigur, suntem responsabili pentru a proteja viața și
pentru a nu lăsa ca niciodată moartea să ne facă instrumente ale
sale. Este moral să faci totul pentru a putea avea urmași, dar
fără a afecta viața care se manifestă, fără a opri posibilitățile la

166
 192
viață ale niciunui potențial embrion . Trebuie apreciat că
orice practică ce duce la distrugerea vieții, a unui viitor
embrion cu potențialitate de viață, este strict imorală iar un om
credincios trebuie să-și pună astfel problema.
Apoi, dacă aceasta este singura soluție medicală, se
poate pune următoarea întrebare, oare a adopta un copil nu este
mai firesc decât a forța limitele naturii umane și a distruge
viața și potențialități de viață?
De asemenea, vorbim despre problema mamelor
surogat, adică în cazul în care o femeie într-un cuplu nu poate
avea copii, din cauze medicale, atunci fie pe cale artificială, fie
pe cale naturală, soțul poate însărcina o femeie doritoare pentru
a fi purtătoarea copilului acestui cuplu. Categoric trebuie spus
că este o chestiune imorală de la început, fie că este vorba
despre actul procreației în sine, în afara căsătoriei, fie că este
vorba despre faptul că un ovul fecundat artificial al unui cuplu
este implantat unei mame purtătoare, aceasta este total imoral,
căci între copil și mamă se creează o legătură specială, iar o
mamă nu poate fi numai purtătoare, ci este vorba despre o
intromisiune a unei persoane străine în cuplu, ceea ce arată o
formă de adulter, parțială sau virtuală , care creează o problemă
193
morală serioasă .

192 Paul EVDOCHIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în

lumina tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Asociaţia
filantropică medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1999, p. 159
193 Constantin MIHOC, Taina Căsătoriei şi familia creştină în
învăţăturile
Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea, EdituraTeofania, Sibiu, 2002, pp.
227-228.

167
 IX.2. Etica rodniciei familiei

O altă chestiune ce poate apărea legată de familie,

194
„celulă de bază la temelia organismului social” și o
195
imagine terestră a Treimii , este cu privire la mijloacele
medicale ce stimulează fertilitatea. Acestea, în măsura în care
nu afectează sănătatea corporală sau spirituală a persoanei care
le folosește, pot fi moral utilizate. Condiția este să nu afecteze
196
sănătatea utilizatorului .
În contemporaneitate, există și provocarea constituită
de experimentarea unor noi tratamente de fertilizare care din
punct de vedere moral ridică aceiași problemă, aceea de a nu
afecta sănătatea celui ce utilizează aceste practici medicale ori
medicamentoase. Astfel, dacă aceste experimente nu afectează,
limitează sau deformează într-un fel viața și sănătatea umană,
ele sunt perfect morale și bune de utilizat.
Corelativ acestei probleme este utilizarea
contraceptivelor sau a altor tehnici de contracepție care dau
utilizatorilor iluzia libertății de a decide când să conceapă un
copil. Se uită că acesta este darul inefabil al lui Dumnezeu, iar
cel ce nu poate avea copii poate foarte bine să adopte. Apoi,
scopul căsătoriei este împlinirea iubirii, ajutorul reciproc,

194 Corneliu SÂRBU, Familia în cadrul învăţăturii creştine, în

„Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 3-4, 1968, p.150.
195 Nicolae MLADIN, Studii de Teologie Morală, Editura Tipografiei
şi Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969, p.358
196 Gheorghe REMETE Familia şi planningul familial în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001, p. 213.

168
mergerea pe drumul desăvârşirii şi naşterea de copii, ca scop
197
principal, dar nu unicul scop .
Pentru că împiedică, real sau virtual, posibilitatea de a
concepe și slujește cultura morții, a individualității și a plăcerii,
pentru că e dovedit medical faptul că afectează calitatea vieții
umane și sunt străine de principiul promovării, respectării și
sprijinirii vieții, contraceptivele sunt considerate a fi
imorale. Este adevărat, mulți oameni care se consideră
credincioși le acceptă, crezând că au dreptul să conceapă atunci
când hotărăsc, de aceea le utilizează amăgindu-și conștiința că
evită un așa-zis rău mai mare, avortul sau părăsirea noului
născut. Dar, problema este astfel greșit abordată din punct de
vedere moral, deoarece creștinul se conduce după Sfânta
Scriptură, iar în unele tradiții confesionale Sfânta Tradiție are
aceiași valoare normativă. Pentru aceasta, fiind împotriva vieții
și a Creatorului, mijloacele contraceptive ridică serioase
probleme morale.
Singura metodă acceptată pentru limitarea numărului de
urmași este, fie înfrânarea, fie așa numită metodă a
calendarului biologic, ce are la bază creșterea sau descreșterea
temperaturii bazale a femeii în perioade fertile sau după caz,
invers, în cele infertile.
Sexualitatea nu este considerată a fi ceva rău și imoral,
iar nașterea de copii este un obiectiv auxiliar al căsătoriei,
totuși, moralitatea acestor legături este importantă, căci de ele
este legată viața, venirea a noi oameni pe lume și transmiterea
vieții. Din acest motiv, sexualitatea ca și cheie a vieții, ca
mijloc de venire a vieții în lume, din punct de vedere fizic are o

197
Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Editura
Tipografiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1996, p.53.

169
covârșitoare importanță și nu poate fi expusă plăcerii pur și
198
simplu, viciilor și capriciilor umane .
Familia este cadrul unic potrivit pentru venirea în lume
199
a unui copil, unicul mediu propice împlinirii iubirii ,fiind
din punct de vedere al moralei creștine, singurul mediu optim
pentru dezvoltarea, creșterea și apariția ființei umane.
În familie, tatăl și mama au fiecare o importanță
deosebită în creșterea sănătoasă și armonioasă a copilului,
fiecare în parte contribuind la zestrea genetică, spirituală și
culturală a noului născut.
Chiar din punct de vedere emoțional, apariția unui copil
în afara căsătoriei ori creșterea lui de către un singur părinte,
reprezintă o situație nefericită, anormală și problematică pentru
dezvoltarea armonioasă, normală și firească a copilului.
A alege să ai un urmaș este o hotărâre responsabilă și o
manifestare a libertății umane dar nu reprezintă totul căci Cel
ce este Izvorul vieții are decizia cea mai importantă în acest
sens. Astfel, uneori există în aparență potențialitatea de a da
naștere unui copil în cadrul familiei și totuși el nu apare, alteori
sănătatea reproductivă a măcar unuia dintre membrii acesteia,
este afectată iremediabil și totuși copilul se naște. Se mai
întâmplă chiar ca un copil să apară chiar și atunci când sunt
utilizate mijloace contraceptive, chiar fără a fi afectat de
acestea. Aceasta ne arată că Dumnezeu este Cel ce are ultimul
cuvânt în privința apariției vieții, iar omul este numai
operatorul secund al acestei mise en scene a existenţei.
Concluzia este că tot ceea ce se opune vieții, o limitează
și o afectează nu poate fi moral, iar un bun credincios va evita

198 Serafim ROSE, Un singur trup, amândoi o singură fiinţă, Editura Sofia,
Bucureşti, 1997, p.34.
199 John MEYENDORFF, La marriage dans le perspective orthodoxe,
Ymca Press, 1986, p. 82

170
acestea. Cheia sau lentila de decriptare a acestor probleme de
bioetică, aceasta este: omul trebuie să fie în slujba vieții, a
200
culturii iubirii și niciodată altfel sau invers .
Responsabilitatea față de chipul lui Dumnezeu din noi, față de
darul magnific al vieții, constă în respectul față de viață în toate
stadiile și formele ei ca reflectare a voinței Creatorului,
singurul care este Stăpânul vieții și al morții, Domnul absolut
201
al existenței noastre .
IX.3. Divorțul - rană a familiei și necinstire a voii lui
Dumnezeu

O altă problemă majoră de bioetică contemporană este

aceea legată de divorț, adică de separarea celor doi soți și deci
de rupere a legăturii căsătoriei. Creștinismul respectă, aproape
în totalitate, principiul biblic că ceea ce Dumnezeu a unit,
omul nu are dreptul să despartă, de aceea, indisolubilitatea
căsătoriei este privită ca o voință dumnezeiască.
Pentru neputința umană, există totuși posibilitatea
refacerii legăturii căsătoriei sau a îngăduinței de a lăsa omul să
se căsătorească de maxim trei ori în Biserica Ortodoxă, cea
202
Catolică neacceptând sub nicio formă divorțul .
Divorțul este o ruptură a legăturii de iubire, sau mai
bine-zis aspectul său concret de înstrăinare și separare, dar dacă
omului i se permite în anumite tradiții religioase de a divorța

200 John BRECK, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S.
Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p.78
201 Ştefan ILOAIE, Cultura vieţii-aspecte morale în bioetică,
Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, pp.205-206
202 Gavril I.TRIFA, Violența domestică și divorțul – provocări majore
pentru Biserică și Școală, în volumul ”Educația din perspectiva valorilor”,
vol. VIII, Editura Eikon, București, p.105.

171
sau mai bine -zis se îngăduie a doua și a treia căsătorie, aceasta
este o îngăduință și o înțelegere față de neputința umană și
nicidecum o obișnuință ori starea de normalitate.
A te separa de soțul cu care te-ai unit înaintea lui
Dumnezeu, reprezintă o necinstire a Acestuia și o încălcare a
propriei promisiuni de fidelitate precum și a angajamentului
marital. Căsătoria presupune și jertfă, renunțare, sacrificiu, de
aceea este de neacceptat divorțul care înseamnă necinstirea
harului sacramental, refuzul depășirii provocărilor și a
greutăților împreună.
În spațiul vetero-testamentar, se permitea divorțul
numai pe motiv de adulter, singurul motiv viabil și în
creștinism, pentru că numai înșelarea produsă de unul dintre
soți sparge indisolubilitatea căsătoriei.
În spațiul creștin, abordarea este diferită, dar
majoritatea teologilor vorbesc despre divorț ca despre o stare
de anormalitate comunitară, ca despre un păcat, ceea ce face ca
a doua și a treia căsătorie, după caz, de exemplu, în spațiul
ortodox să fie considerată o simplă ierurgie și nu o Taină, și se
acordă după efectuarea unui timp de pocăință.
Din nefericire, în lumea contemporană divorțul este
privit ca un drept al omului, ca o normalitate a comunității, căci
și motivele de divorț s-au înmulțit, fiind care mai de care mai
hilare sau mai superficiale. Adesea, se ajunge la divorț pentru
că cei ce doresc să se căsătorească nu pun la baza relației lor o
viziune comună despre lume și viață, ci plăcerea, interesul sau
orgoliul. În esență, divorțul este considerat, din punct de vedere
creștin ortodox, ca fiind inacceptabil, pentru că manifestă
superficialitate față de angajamentele luate înaintea lui
Dumnezeu și a aproapelui. Cauza principală a divorțului o
reprezintă o perspectivă superficială asupra vieții și o fondare a

172
relațiilor de căsătorie pe baze nesolide, emoționale sau
interesate.
Ceea ce trebuie să primeze în alegerea unui partener,
este, în primul rând, existența unor principii morale și
religioase comune, a unei viziuni comunitare compatibile și
trebuie investită voința de a rămâne în fidelitate împreună unul
203
cu celălalt .
Lipsa unei catehizări sistematice și profunde face ca
majoritatea celor ce se consideră creștini, credincioși, să fie tot
mai mică. Pentru aceasta, cei care se consideră credincioși dar
încalcă preceptele religioase fundamentale, se află într-o mare
problemă de morală a credinței. Considerarea valorilor creștine
ca fiind negociabile și fără valoare normativă absolută chiar și
indirect, căci majoritatea credincioșilor nu sunt conștienți de
204
aceasta, duce la falimentul căsătoriei prin divorț .
A divorța, a te rupe din unitatea căsătoriei, presupune o
rană pe trupul Bisericii, a comunității în care familia trăiește,
dar și un eșec misionar, educațional și moral al Bisericii care
nu a putut interveni într-un mod benefic și eficace în acest caz.

IX.4. Avortul-crimă contra umanității și act anti-

familial și imoral

Avortul reprezintă o realitate a lumii în care trăim, fie

că este vorba despre credincioși, fie că este vorba despre non-
credincioși. El reprezintă, pentru cel ce crede, o întrerupere a
vieții unei ființei umane în dezvoltare, căci de exemplu

203
Nicolae MLADIN, Studii de Teologie Morală, Editura Tipografiei şi
Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969, pp. 351-358.
204 J. O. BALSWICH, J. K. BALSWICH, Familia- o perspectivă
creştină asupra căminului contemporan, traducere de Tabita Gabor, Editura
Casa
Cărţii, Oradea, 2009, p.33.

173
credincioșii creștini consideră, în larga lor majoritate, că viața
umană apare ca dar dumnezeiesc din momentul concepției, de
aceea orice intervenție asupra viitoarei depline ființe umane
este considerată a fi o crimă.
Avortul a fost astfel considerat de creștinii din toate
timpurile și din toate locurile, pentru că a întrerupe o viață
înseamnă o depășire a prerogativelor umane, omul neavând sub
nicio formă, niciodată, dreptul de a întrerupe viața aproapelui
său, nenăscut sau născut. Astfel, “fiinţa umană rămâne fiinţă
umană indiferent de dimensiunile pe care le are şi de mediul în
care trăieşte. Unde apare o întrerupere a acestei dezvoltări
205
avem de-a face cu o ucidere“ .
Din punct de vedere al bioeticii, problema se pune
astfel: oare într-adevăr putem vorbi despre viață umană de la
concepție? Unii spun că om este numai ființa care s-a născut,
alții că momentul vieții nu este nicidecum de la concepție.
Din punct de vedere teologic, ne ghidăm după Revelația
dumnezeiască imuabilă care afirmă existența vieţii, a
persoanei, din momentul concepției. Din punct de vedere
uman, ne ghidăm și după rezultatele științei, fără însă a o
idolatriza, care arată și ea că din momentul concepției apare
viața, din punct de vedere al manifestării, al bio-câmpului și al
comportamentului în interiorul trupului mamei.
Ființa umană este cea mai importantă pentru Creator,
căci numai pentru om Dumnezeu a ales să intre în lume, să se
înomenească, pentru aceasta omul are o valoare imensă, mai
mare decât universul în ansamblul lui, el este reflectarea
chipului Creatorului, de aceea, indiferent de vârsta sa, ființa

205
IRINEU Pop, Contracepţia din perspectivă ortodoxă, Babeş-Bolyai,
2007, https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=254812

174
umană are dreptul la existență, pe care numai Dumnezeu îl
206
poate lua sau da .
Din nefericire, se constată că avortul apare în special la
persoane tinere, care nu sunt căsătorite și au relații sexuale
ocazionale, în afara cadrului familial, iar avortul este o soluție
la faptul că în viața lor a apărut un copil pe care nu și-l doresc.
Cauza principală este educația precară, lipsa unei catehizări
adecvate precum și lipsa unui sens religios al vieții.
Este imoral să iei o viață pe care nu o poți da, este
imoral să întrerupi o viață numai că nu ai știut să te înfrânezi
207
sau să eviți a avea urmași dacă nu i-ai dorit .
Bioetica creștină consideră avortul ca cel mai mare rău
moral pentru o mamă, căci avortul are nefaste urmări psihice și
sufletești, sentimentul de vinovăție terorizând, la un moment
dat, viața celei ce a optat pentru această soluție inumană și
imorală.
Avortul pune deci problema dreptului de a decide
asupra propriei vieți și a vieții altuia, a deciziei cu privire la
continuarea sau oprirea vieții altuia, mai ales că pentru un om
credincios, omul are caracterul de persoană încă de la
concepție.
De ce considerăm că viața apare din momentul
concepției? Pentru că ea se derulează apoi firesc pe baza unor
etape observabile ce duc la nașterea omului. Astfel, considerăm
că deși încă nenăscută ființa umană are dreptul la viață, vorbim
despre o ființă umană și nu avem dreptul de a altera privilegiul
exclusiv al Creatorului de a da și a lua viața omului. Aici facem

206
Ilie MOLDOVAN, Iubirea taina căsătoriei. Teologia iubirii. vol. I,
Editura Tipografiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1996, p.17,
207
Pr. JUVENALIE, Teroriştii uterului. Terorism ştiinţific şi etica
începuturilor vieţii, Eseu de bioetică a gestaţiei, Bucureşti, Editura
Anastasia, 2002, p.265.

175
precizarea că a lua viața omului, din partea Creatorului sau
moartea omului, deși este un mister al credinței, reprezintă un
atribut al Domnului exclusiv. Omul este chemat de Dumnezeu
la viață și fără Acesta el nu poate da viață. El dă viață din ceea
ce Domnul i-a dat și prin voia Lui. Prin urmare, dreptul la
existență este un dar dumnezeiesc ce nu poate fi acaparat
208
niciodată și în nici un fel de om .
IX.5. Experimente pe om și practici paleative

Consimțământul cu privire la experimente umane sau la

sfârșitul vieții, este în concepția creștină unul care privește
viața de familie în ansamblul ei. De aceea, atunci când omul
este de acord să fie parte a unui experiment medical, trebuie să
aibă drept cheie exegetică interesul nu doar al său ci, mai ales,
binele familiei. De aceea, va accepta să urmeze acest risc
numai după ce va avea și acordul familiei, iar rezultatele
experimentului pot fi utile umanității înseși. Membri familiei
trebuie să știe că sunt responsabili unii pentru alții, au datoria
de a se susține și ajuta, iar absolut orice decizie hotărăsc să ia la
un moment dat și afectează cât de puțin familia, trebuie luată în
consens cu familia și ținând seama de interesele ei. Aici,
colateral, trebuie să excludem experimentele ce au la bază
209
câștigul financiar sau alte interese personale .

208 John MEYENDORFF, Căsătoria-perspectiva ortodoxă, traducere

de Cezar Login, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007, p.67.
209 Gheorghe SCRIPCARU, A. CIUCA, V .ASTARASTOAE,
C. SCRIPCARU, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Editura
Polirom, 1998, pp. 140-159.

176
 În aceeași optică trebuie să vedem și chestiunea
210
transplantului, care este bun și folositor , dar decizia de a
dona un organ în beneficiul altuia ,de exemplu, nu trebuie să
afecteze viața familială, să nu fie o sursă de câștig și să
211
slujească iubirea față de aproapele .
De asemenea, Biserica binecuvântează orice practică
medicală în vederea reducerii suferinței din lume, prin urmare
și transplantul efectuat cu respect față de primitor și de
212
donator, viu sau mort .
O problemă des întâlnită, colaterală acestei
problematici, este aceea în care membri ai familiei se află într-
un stadiu terminal al bolii, iar ceilalți trebuie să ia decizia
utilizării de medicamente ce ușurează suferința dar reduc viața
213
umană, ori cu privire la alte practici ale medicinei paleative .
Aici o problemă morală este constituită de următoarea
chestiune: este oare moral să decidem scurtarea vieții unei
rude, prin utilizarea de medicamente care ușurează suferința
sau să-l lăsăm să sufere, uneori chiar groaznic, până la finalul
214
natural al vieții ?
Problema nu este deloc simplă sau ușoară, iar cheia de
interpretare este următoarea, trebuie să protejăm viața umană,

210 M. ANDRONIKOF, Un punct de vedere ortodox asupra

transplanturilor de organe, în „Revista Teologică” , nr. 1, 1998, pp.105-110,
211 E. SGRECCIA, V. TAMBONE, Manual de Bioetică, traducere de
Gilda Levescu, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București,
Bucureşti, 2001, p.240.
212 https://www.prostemcell.ro/stiinta-cercetare/bioetica-transplantul-
de-tesuturi-si-organe.html
213 Hugo Tristram ENGELHARDT jr, Fundamentele bioeticii
creştine. Perspectiva ortodoxă, traducere de Mihail Neamţu, Cezar
Login şi diac. Ioan Ică Jr. , Editura Deisis, Sibiu, 2005, p.507.
214 George STAN, Teologie şi Bioetică, Editura Biserica
Ortodoxa, Alexandria, 2001, pp.56-66.

177
dar nu cu prețul suferinței omului, numai dacă cel ce suferă nu
a decis altfel înainte. Această afirmație trebuie să aibă în vedere
nu laxitatea vieții și evitarea cu orice chip a suferinței, ci
evitarea maximului de suferință, pentru că altfel justifică fie și
indirect eutanasia, ori Biserica merge pe principiul că viața este
darul lui Dumnezeu și numai El o poate lua, omul nu are
215
absolut niciun drept în acest sens .
Familia nu are drept de viață și de moarte asupra
vreunui membru al ei, dar este responsabilă de protejarea vieții
membrilor ei și atât cât se poate, în condiții limită, la evitarea
216
maximului de durere și suferință .
Moralitatea familială este o frână contra păcatului şi un
mijloc de protejare a fidelităţii sacramentale a acestei sfinte
217
taine . A trăi moral nu este o opţiune de voinţă, ci o
necesitate de viaţă, pentru a face suportabilă viaţa pe pământ şi
a da omului şansa de schimbare şi de înaintare spre
descoperirea propriului său scop existenţial.
A trăi moral în familie înseamnă a respecta un mod de
viață conform cu ceea ce Creatorul a dorit pentru noi, pentru că
astfel avem garanția potențială a împlinirii scopului vieții
noastre și a evitării eșecului.

215 Mircea Gelu BUTA (ed.), Medicii şi Biserica, vol. 6:Perspectiva

ortodoxă contemporană asupra sfârşitului vieţii, Editura Renaşterea,
Cluj-Napoca, 2008, p.329.
216 Constantin BOGDAN, Eutanasia şi suicidul asistat medical, din
nou în actualitatea dezbaterii internaţionale, în „Revista Română de
Bioetică” , nr. 1, 2004, pp.41-49.
217 Leon DURĂ, Familia în lumina Noului Testament, în „Studii
Teologice“, nr. 1-2/2003, p. 115.

178
 Concluzii

Așa cum am văzut în cele de mai sus, familia reprezintă

cadrul propice de desăvârșire a omului, calea firească de
împlinire și devenire umană. Dar, itinerariul familial este supus
la numeroase provocări și tentații, căci contextul social
contemporan este unul care minimizează valorile și alegerile
religioase.
Familia reprezintă o valoare și o instituție necesară
lumii noastre care nu poate fi înlocuită de nimic altceva, iar din
punctul nostru de vedere, cea mai viabilă realitate familială este
cea tradițională.
Ținând seama de faptul că Dumnezeu a creat omul după
chipul său, este evident că desăvârşirea este legată de nevoia
omului de a urma un model, altfel viaţa noastră, în toate
formele ei de existenţă cotidiană, religioasă, profesională,
familiară, ar fi cuprinsă de un mare vacuum în cazul în care nu
am avea puncte de referinţă, adică modele de viaţă cu valoare
pilduitoare, care să motiveze faptele, cugetul şi voinţa noastră,
oferindu-ne curajul de a ne angaja în momente dificile, precum
şi forţa de a ne autodepăşi, atunci când viaţa o cere.
Cheia de interpretare a acțiunilor morale, din
perspectivă creștină, este în ceea ce privește existența umană,
protejarea și susținerea vieții în orice situație ca dar
excepţional, inefabil și plin de iubire al lui Dumnezeu. Din
această perspectivă trebuie să înțelegem problematica familiei,
cu sau fără copii, a transplantului de organe, a experimentelor
pe om, ori a avortului, divorțului sau practicilor paleative,
despre care am detaliat mai sus.
Orice pune capăt vieții, deformează realitatea
existențială, afectează sau agresează viața umană, este anormal
și imoral, și prin urmare nu este de folos omului sub niciun fel.

179
Creștinismul nu absolutizează suferința, nu crede în necesitatea acesteia, dar crede în
asumarea ei conștientă și responsabilă și depășirea ei cu ajutorul harului dumnezeiesc.
Printre toate provocările lumii noastre, cele care afectează viața familială pot fi
considerate agresiuni contra vieții, au un caracter imoral și sunt păguboase pentru viața
comunitară.
În concluzie, tot ceea ce promovează viața este moral, iar a promova viața reprezintă o datorie
și o obligație pentru orice ființă umană ce vine din voința Creatorului.