Răspunderea penală a minorilor este condiționată de vârsta și de starea

psihofizică a acestora în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală.

În doctrină s-a afirmat că „în raport cu starea psihofizică normală se poate

constata în care etape ale minorității și în ce condiții un minor dobândește în
mod deplin aptitudinea de a-și da seama de ceea ce este bine și ceea ce este
rău, de ceea ce poate fi și ceea ce nu poate fi permis, cu alte cuvinte că este în
stare să perceapă natura și urmările comportărilor sale. Numai atunci când
capacitatea psihofizică normală a minorului a atins acest grad de dezvoltare se
poate pune problema răspunderii penale pentru minor, fiindcă numai atunci
minorul poate fi receptiv la acțiunea de prevenție generală și specială a legii
penale și are deci capacitatea de a fi subiect de drept penal.” [1]

Sancționarea infractorilor minori impune ca instanța să efectueze o analiză

atentă a circumstanțelor de săvârșire a faptei și a personalității minorului care
răspunde penal, pentru a determina regimul sancționator adecvat.

În acest context, capacitatea penală va fi raportată la momentul la care

minorul, având o dezvoltare psihică în conformitate cu vârsta acestuia, are
capacitatea de a distinge între un comportament socialmente acceptabil, în
conformitate cu norma de drept, și un altul inacceptabil din punct de vedere
social și totodată sancționabil din punct de vedere penal.

Fixarea vârstei majoratului are o importanță fundamentală, întrucât, din acel

moment, persoana care săvârșește o infracțiune va fi sancționată penal ca
major. Stabilirea acestui prag de vârstă este supusă noțiunii de discernământ
al minorului, implicând o dublă dimensiune, intelectivă și volitivă, aceasta
fiind lăsată la latitudinea judecătorilor sub aspectul aprecierii, care apelează la
expertize de specialitate pentru stabilirea existenței sau lipsei
discernământului.

În majoritatea statelor, majoratul, din punctul de vedere al politicii penale, a

fost stabilit la vârsta de 18 ani, existând însă și state în care vârsta majoratului
a fost stabilită la 17 ani, printre care Finlanda, Grecia, Polonia, sau la 16 ani,
precum în Portugalia sau Tunisia[2].

În Belgia[3], Franța[4], Germania, Olanda, Elveția, Suedia[5], Algeria[6], Tunisia[7],

vârsta majoratului penal a fost stabilită la 18 ani, în Polonia [8] la 17 ani, în
Portugalia[9] la 16 ani.

Vârsta de la care răspunderea penală este antrenată a fost fixată la 13 ani în

Codul Penal francez[10], în Tunisia, Japonia și Polonia, la 14 ani în Germania,
Italia și Spania[11], la 7 ani în Elveția, la 10 ani în Anglia, iar în Portugalia la 16
ani, atât ca prag pentru responsabilitatea penală, cât și ca vârstă a majoratului.

Potrivit art. 27 C. pen., „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală
săvârșită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile
legale pentru a răspunde penal”, iar în temeiul art. 113 alin. (1) C. pen.,
„minorul care a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal”.

În ipoteza în care un minor cu vârsta sub 14 ani a săvârșit o faptă prevăzută de

legea penală, procurorul, în faza de urmărire penală, va dispune clasarea, iar
instanța, în faza de judecată, va dispune achitarea.

Minorii care au împlinit 14 ani, dar nu au împlinit 16 ani, la data săvârșirii

infracțiunii răspund penal numai dacă se dovedește, printr-o expertiză
medico-legală psihiatrică, că au săvârșit fapta cu discernământ, potrivit art 113
alin. (2) C. pen.. Astfel, legiuitorul instituie o prezumție relativă, iuris tantum,
acesta fiind incidentă doar în cazul în care nu se dovedește că fapta a fost
săvârșită cu discernământ. Prezumția poate fi răsturnată prin proba contrară,
adică prin dovedirea existenței discernământului.

De asemenea, nu răspund penal minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, dar

nu au împlinit 16 ani, dacă nu s-a dovedit că au săvârșit fapta prevăzută de
legea penală cu discernământ.

Minorul lipsit de discernământ este o persoană normală la nivel psiho-fizic,

prezumția lipsei de dicernământ fiind determinată de vârsta fragedă a
acestuia, de experiența de viață redusă, care este de natură să genereze
anumite inaptitudini, remediabile prin trecerea timpului; prin acesta
minoritatea se diferențiază de iresponsabilitate, care reprezintă o cauză
distinctă de neimputabilitate, prevăzută de art. 28 C.pen.

Din faptul că acești minori, care nu răspund penal, au comis fapte prevăzute
de legea penală, ia naștere suspiciunea că sunt în pericol să devină infractori,
la momentul la care vor împlini vârsta de 14 ani, dacă se va dovedi că au
acționat cu discernământ.

Potrivit art. 84 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea

drepturilor copilului, pentru copilul care a săvârșit o faptă prevazută de legea
penală și care nu răspunde penal, la propunerea direcției generale de asistență
socială și protecția copilului în a cărei unitate administrativ-teritorială se află
copilul, se va lua una dintre măsurile prevăzute la art. 59 lit. a) si c) din aceeași
lege: plasamentul sau supravegherea specializată.
În dispunerea uneia dintre măsurile prevăzute la art. 59 lit. a) si c), comisia
pentru protecția copilului, atunci când există acordul părinților sau al altui
reprezentant legal al copilului, ori, după caz, instanța judecătorească, atunci
când acest acord lipsește, va ține seama de: condițiile care au favorizat
săvârșirea faptei, de gradul de pericol social al faptei, de mediul în care a
crescut și a trăit copilul, de riscul săvârșirii din nou de către copil a unei fapte
prevăzute de legea penală, precum și orice alte elemente de natură a
caracteriza situația minorului.

Întrucât principiul interesului superior al minorului trebuie să

prevaleze în toate deciziile care îl privesc pe minor, instanța va uza cu
multă grijă de facultatea pe care legea i-o acordă legea în a dispune măsura
plasamentului, având în vedere principiul subsidiarității acestei măsuri prin
raportare la dreptul copilului de a crește alături de părinții săi.

În cazul în care se dovedește că minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani a

săvârșit fapta cu discernământ, acesta va răspunde penal. Dacă un minor cu
vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani comite o infracțiune, făcându-se dovada
săvârșirii acesteia cu discernământ, în cazul în care comite ulterior o altă
infracțiune, prezumția relativă a existenței lipsei discernământului va
continua să opereze, neputând fi răsturnată doar prin faptul că
discernământul a fost stabilit în cazul primei infracțiuni, întrucât existența sau
inexistența discernământului este o împrejurare care se impune a fi stabilită
prin raportare la fapta concretă[12].

În situația în care se dovedește, prin expertiză medico-legală pshiatrică, faptul

că minorul nu a acționat cu discernământ, atunci este incidentă cauza de
neimputabilitate prevăzută de art. 27 C. pen., „nu este imputabilă fapta
prevăzută de legea penală săvârșită de un minor, care la data comiterii
acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal”. Dacă, în
urma expertizei medico-legale psihiatrice, se constată că minorul are un
discernământ diminuat, pe fondul unui psihic imatur, răspunderea penală a
minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani va fi antrenată, însă instanța va
avea în vedere acest aspect, ținând de persoana minorului la alegerea unei
măsuri educative și la individualizarea acesteia în concret.

Minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani care au săvârșit o faptă prevăzută

de legea penală, cu discernământ, stabilit în urma unei expertize medico-
legale, precum și minorii care au împlinit vârsta de 16 ani, răspund penal
potrivit art. 113 alin. (2) și (3) C. pen..
Astfel, legiuitorul prezumă că minorii cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani au
aptitudinea de a înțelege semnificația și consecințele faptelor sale, dirijându-și
în mod conștient voința. Întrucât prezumția legală este relativă, acesta poate
înlăturată prin proba contrară.

În privința regimului sancționator al minorilor, Noul Cod penal a abandonat

sistemul mixt de pedepse și măsuri educative în cazul infractorilor minori,
limitând tratamentul penal al acestora numai la măsuri educative, după
modelul legislației francize și belgiene, unde a fost lansat conceptul de „minor
aflat în pericol”[13]. Acestă opțiune legislativă a fost justificată prin intenția de a
valorifica experiența și rezultatele pozitive obținute pe plan internațional în
materia combaterii delincvenței juvenile [14].

Necesitatea existenței unui regim sancționator special pentru minori a fost

resimțită de majoritatea statelor, care astfel au renunțat la sistemul represiv,
apreciind că acesta nu era de natură să-și atingă scopul educativ și de
reintegrare socială în cazul infractorului minor, având în vedere
particularitățile personalității acestuia, caracterizată printr-o insuficientă
formare și dezvoltare psiho-fizică[15]. Putem vorbi de o tendință de
depenalizare a răspunderii minorilor pentru săvârșirea de infracțiuni și de o
preeminență a funcției de educare inițială[16], întrucât „constrângerea penală,
ca mijloc de realizare a ordinii de drept, vizând însăși persoana umană, deci o
valoare esențială, trebuie să aibă loc numai în cazurile și condițiile prevăzute
de lege”[17].

Art. 114 C. pen. prevede că regula este luarea, față de infractorul minor, a unei
măsuri educative neprivative de libertate. Instanța poate lua față de minorul
care a săvârșit o infracțiune o măsură educativă privativă de libertate în două
situații.

Prima dintre acestea este situația în care minorul a mai săvârșit o infracțiune,
pentru care i s-a aplicat o măsură educativă, care fie a fost executată, fie
executarea acesteia a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este
judecat (fiind reglementat un sistem sancționator similar recidivei
postexecutorii sau postcondamnatorii, aplicabil infractorilor majori).

În cazul în care instanța a luat printr-o sentință care a rămas definitivă o

măsură educativă neprivativă de libertate a cărei executare încă nu a început,
iar minorul săvârșește o nouă infracțiune, este discutabil dacă pentru
identitate de rațiune ar fi oportun, de lege ferenda, ca situația să fie similară
celei în care executarea măsurii educative neprivative de libertate a început, în
sensul de a se putea lua față de o măsură educativă privativă de libertate,
indiferent de gravitatea noii infracțiuni. Acestă logică a tratamentului
sancționator ar fi asemănătoare cu cea a recidivei postcondamnatorii în cazul
infractorilor majori. Este însă discutabil dacă o astfel de reglementare ar avea
efectul dorit, întrucât în cazul minorilor funcția de bază a oricărei sancțiuni
este reeducarea și reintegrarea minorului în societate. Or, nu se poate vorbi de
o reeducare atât timp cât executarea măsurii educative neprivative de libertate
luate inițial nici măcar nu a început, aceasta neavând cum să-și fi îndeplinit
rolul educativ în lipsa executării.

A doua situație este cea prevăzută de art. 114 alin. (2) lit. b) C. pen., potrivit
căreia instanța poate lua o măsură educativă privativă de libertate, ab initio,
atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7
ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.

Măsurile educative în actualul Cod penal sunt divizate în două categorii:

măsuri educative privative de libertate și măsuri educative neprivative de
libertate.

Măsurile educative neprivative de libertate sunt, potrivit art. 115 alin. (1) pct. 1
lit. a)-d) C. pen.: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la
sfârșit de săptămână și asistarea zilnică.

Măsurile educative privative de libertate sunt, în conformitate cu art. 115 alin.

(1) pct. 2 lit. a)-b): internarea într-un centru educativ și internarea într-un
centru de detenție.

Stagiul de formare civică constă în obligația minorului de a participa, pe o

durată de cel mult 4 luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, la un
program ales, pe cât posibil, prin raportare la natura infracțiunii săvârșite,
care să nu afecteze programul școlar sau profesional al minorului.

Scopul acestei măsuri este responsabilizarea minorului cu privire la

comportamentul său viitor. Din acest motiv, un astfel de program nu trebuie
să se rezume doar la ore de educație civică și de prezentare a legislației penale
incidente, ci ar trebui să aibă un caracter preponderent practic, presupunând
vizitarea de penitenciare, de centre educative și de detenție în care sunt plasați
minorii care au săvârșit fapte penale, implicarea programe culturale sau
pentru ajutarea persoanelor asistate instituționalizat, jocuri de rol cu caracter
educativ, cu scopul ca minorul să-și însușească valorile socio-morale pe care
ne-a lezat prin săvârșirea infracțiunii[18].
Instanța poate impune minorului una sau mai multe dintre obligațiile
prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. a)-f) C. pen., aceste obligații nesuprapunându-
se stagiului de formare civică, acesta din urmă având o substanță proprie [19].

Într-o cauză penală, din probatoriul administrat, instanța a reținut că la data

de 3 iunie 2014, după ce în cursul aceleiași seri a consumat băuturi alcoolice,
inculpatul S.D.I. s-a urcat la volanul autoturismului Dacia Logan, cu numărul
de înmatriculare (…), pe care l-a condus  pe drumuri publice, fiind oprit de
către organele de poliție care l-au legitimat și, procedând la verificarea
acestuia în baza de date, au constatat că nu posedă permis de conducere. După
ce a fost testat cu aparatul etilotest, inculpatul a fost condus la Spitalul
Orășenesc din V.M., unde i s-a recoltat o probă biologică de sânge, la ora
01:55, și, potrivit buletinului de analiză toxicologică, prezenta o alcoolemie de
0,15 gr %o. În cursul judecății, inculpatul  a declarat că avea abilități de
conducere, fiind în vârsta de 17 ani la data săvârșirii faptei și se pregătea
pentru susținerea examenului de conducere, obținând ulterior, la data de
17.12.2014, permis de conducere categoria B.

Instanţa a reţinut situaţia de fapt descrisă anterior în urma analizei coroborate

a materialului probator administrat în faza urmăririi, respectiv: procesul-
verbal de constatare din data de 03.06.2014, rezultat testare cu aparatul
alcooltest, adresa 179873/2014 a IPJ Prahova- Serviciul Rutier, buletin de
analiză toxicologică alcoolemie, cerere de analiză, copii documente autoturism
și declaratiile inculpatului S.D.I.

În drept, s-a reținut că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive

ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a
poseda permis de conducere, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 335 alin. (1)
C. pen.

În consecință, s-a constatat faptul că, din probele administrate în cursul

urmăririi penale, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru
care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului,
maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina
inculpatului în cuprinsul actului de inculpare fiind mai mic de 7 ani
închisoare, astfel că acordul de recunoaştere a vinovăţiei, încheiat în formă
scrisă, conține mențiunile prev. de art. 482 C. proc. pen.

Față de aceste considerente, apreciind modalitatea de individualizare și durata

măsurii educative, cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi
inculpat[20], ca fiind suficiente pentru atingerea scopului şi îndeplinirea
funcţiilor de constrângere, de reeducare şi de exemplaritate ale pedepsei în
baza art. 485 alin. (1) lit. a)  C. proc. pen., ținând cont de faptul că pericolul
social concret al faptei este unul redus, precum și de împrejurarea că
inculpatul se afla în curs de pregătire pentru examenul pentru obținerea
permisului de conducere, pe care l-a și obținut ulterior, de atitudinea
inculpatului de recunoaștere a faptei săvârșite, de faptul că acesta a regretat
comiterea infracțiunii, dar și de faptul că beneficiază de susținerea familiei
sale, fiind școlarizat, elev în clasa a XII-a, instanța a admis acordul de
recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchet cu inculpatul  S.D.I., cercetat
pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui
autovehicul fără a poseda permis de conducere, faptă prevăzută şi pedepsită
de art. 335 alin. (1) C. pen., și a luat față de acesta măsura educativă
neprivativă de libertate a stagiului de formare civică, pe o perioada de 3 luni.

Supravegherea constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul

programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între 2 și 6 luni, sub coordonarea
serviciului de probațiune, care monitorizează modul în care minorul respectă
programul obișnuit (frecventarea cursurilor, activitățile culturale, sportive) [21],
pentru a asigura participarea la cursuri școlare și/sau profesionale, precum și
pentru prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu
anumite persoane, pe o durată cuprinsă între 2 și 6 luni.

În practica judiciară s-a conturat opinia potrivit căreia, în cazul în care

minorul a săvârșit infracțiunea în timpul în care trebuia să participe la
cursurile școlare sau de formare profesională, precum și în situația în care
minorul absentează în mod frecvent și repetat de la aceste cursuri, luarea
măsurii educative a supravegherii ar fi cea mai potrivită. La fel se poate
raționa și în cazurile de abandon școlar, atunci când reluarea cursurilor sau
începerea unui nou program de formare profesională ar fi posibile [22].

Într-o cauză, instanța a reținut că fapta inculpatul D.C.M. a smuls din mâna
persoanei vătămate R.V.A., în vârstă de 13 ani, un telefon mobil, după care a
fugit întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută
de art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 113 alin. (3) din C. pen.

La individualizarea măsurii educative care a fost aplicată inculpatului instanţa

a ţinut seama de modalitatea de săvârşire a faptei, de urmarea produsă, de
împrejurarea că inculpatul se află la primul conflict cu legea penală, de
atitudinea sinceră şi cooperantă a acestuia în cursul procesului penal, de
persoana inculpatului care a avut o conduită bună anterior săvârşirii faptei,
astfel cum rezultă din referatul de evaluare întocmit de Serviciul de
Probaţiune.
Astfel, instanța a constatat că inculpatul are abilităţi sociale şi de comunicare,
un nivel al inteligenţei emoţionale optim adaptării la normele sociale. De
asemenea, acesta dispune de sprijinul afectiv al familiei, de susţinerea
materială şi morală a părinţilor, astfel că instanţa a apreciat că o măsură
educativă neprivativă de libertate, respectiv cea a supravegherii, pe perioada
maximă de 6 luni, ar asigura scopul educativ, preventiv și sancţionator al
măsurii.

În baza art. 121 C. pen., a impus inculpatului ca pe durata executării măsurii

educative a supravegherii să respecte următoarele obligaţii: a) să urmeze un
curs de pregătire școlară sau formare profesională; b) să se prezinte la
Serviciul de Probaţiune București la datele fixate de acesta. Supravegherea
executării obligaţiilor impuse de instanţă s-a făcut sub coordonarea Serviciul
de Probaţiune.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., instanța a desemnat persoana care a
realizat supravegherea și îndrumarea minorului: D.E., mama inculpatului.

Într-o altă cauză, instanța a reținut că inculpata N.A. a sustras din buzunarul
părţii vătămate H.C.A. un telefon mobil, faptă care întrunește elementele
constitutive ale infracţiunii de furt calificat prev. de art. 228-229 alin. (1) lit.
a), b) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. și art. 113 și următoarele C. pen..

La individualizarea sancţiunii a fost aplicată inculpatei, instanţa a avut în

vedere vârsta acesteia – 17 ani, natura şi pericolul social concret al faptei,
modalitatea de săvârşire a faptei (în timpul nopții, într-un mijloc de transport
în comun), urmarea acesteia, atitudinea de recunoaştere şi regret a inculpatei,
faptul că aceasta nu este cunoscută cu antecedente penale, precum și gradul
redus de instrucţie şcolară.

Instanța a ținut cont, în procesul de individualizare a măsurii educative, de

concluziile referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune,
constatând că minora beneficiază de suportul afectiv, locativ și material al
părinţilor şi că lipsa şcolarizării minorei nu a depins de o alegere a acesteia,
minora dovedind interes pentru a învăţa, întrucât a dobândit abilităţi de citit
și scris prin efortul personal.

Faţă de cele reţinute, de persoana inculpatei, de prevederile art. 114 C. pen., în

baza art. 118 C. pen., instanţa a luat față de inculpata minoră N.A. măsura
educativă a supravegherii pe o durată de 3 luni, cu începere de la data
rămânerii definitive a hotărârii, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 228
alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. şi
art. 113 şi urm. C. pen.

În baza art. 121 alin. (1) lit. a) C. pen., instanța a impus inculpatei ca pe durata
executării măsurii educative a supravegherii să urmeze un curs de pregătire
şcolară, având în vedere că acesta nu este școlarizată, iar un astfel de curs ar
putea-o responsabiliza și ajuta să înțeleagă consecințele săvârșirii de
infracțiuni, fiind susceptibil să faciliteze integrarea minorei în societate, având
în vedere și manifestarea dorinței acesteia de a învăța.

Într-o altă speță, din coroborarea probelor administrate, instanţa a reţinut

vinovăţia inculpatului minor în săvârşirea infracţiunilor de conducere a unui
autovehicul neînmatriculat prev. de art. 223 alin. (1) Cod penal cu aplic. art.
113 Cod penal şi conducere a unui autovehicul fără permis de conducere prev.
de art. 335 alin. (1) cu aplic. art. 113 Cod penal, ambele cu aplic. art. 38 alin.
(2) C. pen..

Instanța a constatat că inculpatul, în vârstă de 17 ani, este elev și provine

dintr-o familie organizată. Potrivit referatului de evaluare întocmit de
Serviciul de Probaţiune Prahova, în urma analizării informaţiilor obţinute cu
privire la inculpatul minor s-a apreciat că acesta a minimalizat normele rutiere
şi penale, hotărând să conducă autovehicule fără să deţină permis de
conducere. În privinţa riscului de recidivă, în referatul de evaluare, s-a
apreciat că este mic spre mediu, întrucât existenţa unor distorsiuni cognitive
cu privire la fapta penală de conducere a unui autovehicul fără permis de
conducere (minimalizarea normelor legale, minimalizarea infracţiunii, a
responsabilităţii sale) poate creşte şansele comiterii unei infracţiuni similare,
în condiţiile în care nu conştientizează pericolul social al acestui
comportament și s-a propus luarea măsurii educative a supravegherii.

Instanţa a avut în vedere vârsta inculpatului, atitudinea sa procesuală de

recunoaştere a faptelor reţinute în sarcina sa, precum şi referatul de evaluare
şi în temeiul art. 118 Cod penal rap. la art. 129 alin. (1) Cod penal și a dispus
luarea faţă de inculpatul minor a măsurii educative a supravegherii, constând
în controlarea şi îndrumarea în cadrul programului zilnic, pe o durată de 6
luni, sub coordonarea serviciului de probaţiune, pentru săvârşirea infracţiunii
de conducere a unui autovehicul neînmatriculat prev. de art. 334 alin. (1) Cod
penal cu aplic. art. 113 Cod penal şi a infracţiunii de conducere a unui
autovehicul fără permis de conducere prev. de art. 335 alin. (1) Cod penal cu
aplic. art. 113 Cod penal, ambele cu aplic. art. 38 alin. (2) Cod penal.
Instanța a apreciat că experienţa procesului penal și măsura luată l-ar putea
determina să conştientizeze riscurile încălcării normelor penale şi să ia decizia
de a manifesta un comportament prosocial în viitor. Părinților li s-a atras
atenția asupra îndatoririi de a-l supraveghea și controla pe minor în cadrul
programului său zilnic, pentru a asigura participarea la cursuri şcolare şi
prevenirea implicării în fapte de natură penală.

În completare, instanța a dispus respectarea de către inculpatul minor și a

obligației prevăzute la art. 121 lit. a) Cod penal, mai precis de a urma un curs
de pregătire şcolară în vederea finalizării liceului, ce i-ar putea creşte şansele
în vederea obţinerii unui loc de muncă după finalizarea studiilor, precum şi a
obligaţiei prevăzute de art. 121 lit. e) C. pen., respectiv de a se prezenta la
Serviciul de Probaţiune Prahova pentru a se asigura o bună monitorizare a
situaţiei minorului.

Faţă de aspectele reţinute în referatul de evaluare, instanţa a considerat

oportună familiarizarea inculpatului minor cu normele privind circulaţia
rutieră, motiv pentru care, în temeiul art. 121 alin. (1) lit. a) Cod penal a impus
minorului obligaţia de a urma un curs de legislaţie rutieră, sub coordonarea
serviciului de probaţiune, precum și, în temeiul art. 121 alin. (1) lit. e) C. pen.,
obligaţia de a se prezenta la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta.

Consemnarea la sfârșit de săptămână reprezintă obligația minorului de

a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o perioadă cuprinsă
între 4 și 12 săptămâni, cu excepția cazului în care are obligația, în acestă
perioadă, de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite
activități impuse de instanță.

Acestă măsură educativă ar putea fi luată în mod judicios de o instanță de

judecată, atunci când, din circumstanțele comiterii infracțiunii, instanța
constată că modul în care minorul își petrece timpul liber este de natură să
înlesnească accesul acestuia în locuri sau în anturaje care ar putea să-l
influențeze în sensul de a continua comportamentul antisocial, iar în situația
în care i s-ar impune interdicția de părăsi locuința în zilele de sâmbătă și
duminică, comportamentul acestuia s-ar îmbunătăți, prin angrenarea acestuia
în activități casnice, precum și supravegherea exercitată de persoane adulte a
modalității în care minorul se pregătește pentru cursurile școlare, precum și a
anturajului minorului, dat fiind faptul că persoanele cu care minorul vine în
contact sunt nevoite să îl viziteze acasă, întrucât minorul nu poate părăsi
domiciliul.
Este discutabil însă dacă această măsură educativă își va dovedi eficiența, față
de faptul că minorul poate intra în legătură cu anturajul nepotrivit prin
intermediul internetului. Un rol important în acest sens îl au părinții, care ar
trebui să exercite o supraveghere continuă a conduitei minorului, pentru a
evita ca acesta să desfășoare, chiar de acasă, activități care ar putea
compromite îndreptarea acestuia în spiritul respectării legii.

De asemenea, apreciez că această măsură nu ar trebui luată în cazul săvârșirii

de către minor a unor infracțiuni informatice, fiind evident că în acest caz
măsura consemnării nu este de natură să-și atingă scopul. Din acest motiv,
instanța va hotărî ținând cont de particularitățile fiecărei cauze, atât prin
prisma faptei săvârșite, cât și prin raportare la persoana minorului.

Asistarea zilnică constă, potrivit art. 120 C. pen, în obligația minorului de a

respecta un program, astfel cum a fost stabilit de serviciul de probațiune, care
conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile
impuse minorului, pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni.

În cazul asistării zilnice, care este cea mai severă dintre măsurile educative
neprivative de libertate, serviciul de probațiune este implicat de o manieră mai
pregnantă comparativ cu celelalte măsuri educative, acesta având obligația de
a impune atât orarul activităților minorului, cât și condițiile de desfășurare,
monitorizând programul minorului și restrângând semnificativ posibilitatea
minorului și a părințiilor acestuia de a stabili programul zilnic.

Un eventual program dorit de părinții minorului va trebui să fie propus

serviciului de probațiune, fiind integrat în orarul infractorului minor doar în
situația în care agreat de serviciul de probațiune, în măsura în care acesta din
urmă consideră că este compatibil cu scopul asistării zilnice [23] și că ar putea
contribui la îndreptarea comportamentului minorului, în concordanță cu
interesul său superior.

În cazul tuturor măsurilor educative neprivative de libertate instanța poate

impune minorului una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute la art. 121
alin. (1) lit. a)-f) C. pen..

Instanța a reținut că fapta inculpatului minor D.A.V., care, la data de

16.12.2012, în jurul orei 20.30, în timp ce se afla la adresa din str. A.L., sector
5, Bucureşti a lovit-o cu pumnul în zona stângă a feţei pe partea vătămată
D.A.N., aceasta necesitând 45-50 zile de îngrijiri medicale pentru vindecarea
leziunilor traumatice, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de
loviri sau alte violențe, prevăzute şi pedepsite de art. 193 alin. (2), cu aplicarea
art. 113 și următ. C. pen cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau cu amenda.

La individualizare, instanța a avut în vedere în modalitatea de comitere a

faptei: minorul, pe fondul unei altercații cu persoana vătămată, a lovit-o pe
acesta cu pumnul în zona feței, precum și rezultatul produs, persoana
vătămată necesitând 45-50 zile de îngrijiri medicale.

Cu privire la atitudinea adoptată de inculpat după comiterea faptei, instanța a

avut în vedere prezentarea inculpatului în faţa autorităţilor ori de câte ori a
fost chemat, a faptului că a recunoscut şi a regretat săvârşirea faptei.

Instanța a ținut cont și de cele consemnate în referatul de evaluare, din care a

reieșit faptul că inculpatul, în vârstă de 17 ani, nu este cunoscut cu antecedente
penale, nu este consumator de droguri sau de băuturi alcoolice, locuiește
împreună cu părinții, având sprijinul material al acestora. Cu toate acestea,
astfel cum a rezultat din referatul de evaluare, minorul are doar 4 clase,
nefiind școlarizat la momentul respectiv, nu are o calificare profesională, iar
părinții nu au manifestat atenția necesară cu privire la formarea sa, nereușind
să îi ofere o educație care îi insufle valori morale, astfel că minorul a făcut
parte din anturaje nepotrivite.

Din punctul de vedere al perspectivelor de reintegrare în societate, instanța a

apreciat că minorului i se poate aplica o măsură educativă neprivativă de
libertate, respectiv cea a asistării zilnice, întrucât o astfel de măsură poate
contribui la reeducarea minorului, dacă este cumulată cu impunerea obligației
de a urma cursurile de învăţământ ori obţinerea unei calificări profesionale.

Instanţa, în baza art. 120 C. pen., a luat față de inculpatul D.A.V. măsura
educativă a asistării zilnice a minorului pe o durată maximă de 6 luni, conform
art. 120 alin. (2) C. pen., pentru săvârșirea infracţiunii de lovire sau alte
violenţe prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen cu aplicarea art. 113 şi
următoarele C. pen.

În baza art. 121 C. pen., pe durata măsurii, instanța a impus inculpatului

respectarea următoarelor obligaţii: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară
sau formare profesională; b) să nu depăşească limita teritorială a localităţii
Bucureşti, fără acordul serviciului de probaţiune; c) să se prezinte la serviciul
de probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti la datele fixate de acesta.

Internarea într-un centru educativ constă, astfel cum prevede art. 124

alin. (1) și (2) C. pen., în internarea minorului într-o instituție specializată în
recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și
formare profesională potrivit aptitudinilor acestuia, precum și programe de
reintegrare școlară, pe o durată cuprinsă între unu și trei ani, în timp
ce internarea într-un centru de detenție reprezintă măsura educativă
privativă de libertate cea mai severă, potrivit art. 125 alin. (1) și (2) C. pen.,
care constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea
minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe
intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară
și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, pe o perioadă cuprinsă între
2 și 5 ani, cu excepția cazului în care legea prevede pentru infracțiunea
săvârșită pedeapsa închisorii de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe
viață, când internarea se ia pentru o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani.

Potrivit art. 115 alin. (2) C. pen., „alegerea măsurii educative care urmează să
fie luată față de minor se face, în condițiile art. 114, potrivit criteriilor
prevăzute în art. 74”.

Instanța a reținut că faptele inculpatului minor N.F.D.M., care, fără a poseda

permis pentru nicio categorie auto, a condus un scuter, neînregistrat, pe mai
multe străzi din oraşul N., iar când a ajuns pe str. R. la marcajul pietonal din
zona intersecţiei cu str. L., a accidentat-o pe numita M.E., care a suferit
vătămări corporale, după care a părăsit locul accidentului fără încuviinţarea
organelor de poliţie, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de
conducere fără permis, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea
art. 113 şi următoarele din C. pen., de conducere a unui vehicul
neînmatriculat, prevăzută de art. 334 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 113
şi următoarele din C. pen., şi de părăsire a locului accidentului (art. 338 alin.
(1), din C. pen., cu aplicarea art. 113 şi următoarele din C. pen.), aflate în
concurs (cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) din C. pen.).

La individualizarea măsurii educative ce a fost aplicată inculpatului minor,

instanţa a avut în vedere, potrivit art. 115 alin. (2) C. pen., criteriile generale de
individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările şi modul
de comitere a infracţiunilor, precum şi mijloacele folosite, natura şi gravitatea
rezultatului produs, motivul săvârşirii infracţiunilor şi scopul urmărit, aşa
cum s-a analizat anterior, antecedentele penale, vârsta, starea de sănătate,
situaţia familială şi socială.

În privința împrejurărilor și modului de comitere a faptelor, instanța a reținut

că inculpatul minor, fără a poseda permis pentru nicio categorie auto, a
condus motociclul/scuter, neînregistrat în circulaţie, pe mai multe străzi din
oraşul N., accidentând-o pe marcajul pietonal pe numita M.E., care a suferit
leziuni, apoi a părăsit locul accidentului fară încuviinţarea organelor de
poliţie.

Astfel, inculpatul a dovedit nepăsare față de legea penală și față de normele de

circulație, conducând un motoscuter fără a poseda permis. De asemenea, a
îngreunat recunoșterea sa, întrucât a condus un vehicul neînregistrat în
circulație.

Instanța a avut în vedere atitudinea inculpatului după producerea accidentului

de circulație, acesta părăsind locul accidentului fără încuviințarea organelor
de poliție, pentru a nu fi identificat, neanunțând vreun serviciu medical pentru
ca persoana vătămată că fie transportată la spital.

Potrivit fişei U.P.U., persoana vătămată M.E. a suferit multiple leziuni,

contuzie forte gambă şi gleznă dreaptă, însă nu a dorit să fie examinată
medico-legal ori să formuleze plângere penală prealabilă pentru vătămarea
corporală suferită.

Totodată, instanța a ținut seama la individualizarea măsurii educative și de

atitudinea procesuală a inculpatului, care a recunoscut că el este autorul
accidentului produs pe strada R. unde, în timp ce se plimba cu scuterul şi
având ca pasager pe martorul D.G., a acroşat o persoană de sex feminin care
se angajase în traversarea acelei străzi pe marcajul pietonal.

Inculpatul a declarat că nu a oprit pentru că s-a speriat, continuându-şi

deplasarea pe aceeaşi stradă până la următorul semafor, unde a aşteptat să
iasă din starea de şoc, după care a condus mopedul până în zona unei școli din
apropiere, unde l-a parcat. Cu privire la scuter, inculpatul a susţinut că îi
aparţine şi că l-a cumpărat, fără a întocmi un înscris ca instrumentum
probationis și fără a îndeplini formalitățile pentru înregistrarea pe numele
său, de la un văr, căruia nu i-a solicitat documentele autovehiculului.
Inculpatul a arătat că regretă faptele comise.

Instanța a ținut seama, la individualizarea măsurii educative, de

circumstanţele concrete în care a fost săvârşită fapta, respectiv de modalitatea
de acționare a inculpatului, punând în circulație un autovehicul
neînmatriculat, pe care l-a condus fără să dețină un permis de conducere,
fapte urmate de producerea unui accident de circulație pe marcajul pietonal,
inculpatul părăsind locul accidentului.
Sub aspectul antecedenței penale a inculpatului, instanța a constatat că
inculpatul este urmărit penal pentru săvârşirea unor infracţiuni de furt şi
tâlhărie, pentru care a fost arestat preventiv.

Instanța a apreciat, faţă de conţinutul şi concluziile referatului de evaluare, că

numai o măsura educativă privativă de libertate poate conduce la îndreptarea
conduitei inculpatului şi la prevenirea repetării comportamentului
infracţional.

Având în vedere concluziile referatului de evaluare întocmit de către Serviciul

de Probaţiune, din cuprinsul căruia rezultă că minorul în vârstă de 16 ani, deși
provine dintr-o familie organizată, a abandonat activitatea școlară, neurmând
nici vreun curs de pregătire profesională, iar perspectivele sale de reintegrare
socială sunt strict condiţionate de conştientizarea comportamentului
delincvenţional.

Astfel, față de împrejurările în care au fost săvârșite faptele și de

circumstanţele personale ale inculpatului N.F.D.M., în temeiul art. 129 alin.
(1) C. pen., instanța a apreciat că măsura internării într-un centru educativ pe
o perioadă de 1 an, unde inculpatul va urma un program de pregătire școlară
sau de formare profesională, potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de
reintegrare socială, este necesară și suficientă pentru realizarea scopului
preventiv şi educativ al sancţiunii penale.

Într-o altă speță, instanța a reținut că inculpatul minor A.M. a încercat să

sustragă în mod violent lanțul de aur de la gâtul persoanei vătămate Z.P., prin
smulgere, fapta sa întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de
tentativă la infracțiunea de tâlhărie, faptă prev. și ped. de art. 32 alin. (1) C.
pen., rap. la art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 113 și urm. C. pen.

Având în vedere faptul că la data săvârșirii faptei (08.06.2014), inculpatul

A.M., născut la data de 11.08.1999, avea 14 ani și 10 luni, iar din cuprinsul
raportului de expertiză medico-legală psihiatrică efectuat în cauză s-a reținut
că inculpatul a avut discernământul păstrat în raport cu faptele pentru care
este cercetat, instanța a constatat ca fiind incidente dispozițiile referitoare la
regimul penal al minorilor din art. 113 și urm. C. pen.

Reținerea tentativei în prezenta cauză, în baza art. 32 și 33 C. pen., reprezintă

o cauză de atenuare a sancțiunii penale. Față de solicitarea inculpatului de a fi
judecat în conformitate cu procedura simplificată, prevăzută de art. 375 C.
proc. pen. și art. 396 C. proc. pen., pe baza recunoașterii vinovăției, instanța a
reținut existența și a acestei cauze de atenuare a sancțiunii penale.
Conform prevederilor art. 128 C. pen., cauzele de atenuare au fost avute în
vedere de instanță la alegerea măsurii educative și au produs efecte între
limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă.

La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, instanţa a ținut

cont de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen. Astfel,
în analiza împrejurărilor și a modului de comitere a infracțiunii, instanța a
reținut că inculpatul a comis infracțiunea de tâlhărie în formă tentată, a
premeditat modul de operare și a urmărit sustragerea lanțului de aur al
persoanei vătămate, în vederea vinderii ulterioare și obținerii de foloase
materiale. Totodată, după cum inculpatul însuși a învederat în declarațiile
sale, alegerea victimelor faptelor de tâlhărie s-a realizat după criteriul vârstei
mai înaintate, astfel cum s-a întâmplat și în prezenta cauză.

În plus, instanța a constatat că persoana vătămată Z.P., se deplasa cu ajutorul

unei cârje, ceea ce a favorizat săvârșirea infracțiunii de către inculpat, astfel că
starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită a fost apreciată ca fiind una
foarte ridicată, dat fiind că exercitarea violențelor specifice acțiunii de
smulgere a lanțurilor de aur de la gâtul persoanelor în vârstă este în măsură să
provoace o teamă generală în rândul societății. Membrii acesteia vor resimți
continuu frica de a purta bijuterii, pentru a evita pericolul exercitării de
violențe sau amenințări, în scopul sustragerii lor.

În legătură cu natura și gravitatea rezultatului produs, instanța constată că

inculpatul nu și-a putut însuși lanțul de aur urmărit prin infracțiunea de
tâlhărie dintr-un motiv independent de voința acestuia, nu ca urmare a
desistării, ci din cauza faptului că lanțul s-a rupt și s-a agățat de haina
persoanei vătămate care, speriată, a început să strige după ajutor.

Lipsa antecedentelor penale ale inculpatului nu a fost de natură să conducă

instanța la concluzia că acesta se află la primul conflict cu legea penală,
cazierul lipsit de mențiuni s-a datorat faptului că numeroasele infracțiuni de
tâlhărie și furt au fost săvârșite anterior împlinirii de către acesta a vârstei de
14 ani; starea de minoritate a condus la tot atâtea soluții de neîncepere a
urmăririi penale (potrivit Codului penal din 1969).

Astfel, instanța a constatat o predilecție a inculpatului pentru săvârșirea de

infracțiuni împotriva patrimoniului, reprezentate atât de furturi, cât și de
tâlhării. Specializarea infracțională de la o vârstă atât de fragedă, mult
anterioară împlinirii vârstei de 14 ani, a condus instanța la concluzia că
minorul trebuie îndepărtat, cel puțin temporar, de tentația săvârșirii în
continuare de fapte ilicite și că inculpatul minor trebuie reeducat, fiind la
vârsta la care încă i se mai poate contura personalitatea.

Din cuprinsul raportului de expertiză medico-legală psihiatrică depus la dosar,

instanța a reținut că, la momentul examinării, inculpatul a recunoscut
săvârșirea faptei de tâlhărie, deși nu știa inițial despre care faptă este vorba,
dat fiind că în seara anterioară examinării săvârșise o infracțiune de furt,
aspect care întărește convingerea instanței că activitatea infracțională face
parte din rutina zilnică a inculpatului A.M..

În legătură cu situația personală și familială a inculpatului, din referatul de

evaluare efectuat în cauză de către Serviciul de Probațiune București, instanța
a constatat că minorul este consumator de droguri și face parte dintr-o familie
dezorganizată, în care atât el, frații și surorile sale, cât și mama acestora, sunt
supuși la violențe din partea tatălui.

Mai mult decât atât, s-a stabilit că însuși tatăl său, care a executat mai multe
pedepse privative de libertate pentru fapte de furt și furt calificat, este cel care
i-a îndemnat pe el și pe frații săi să comită aproape zilnic infracțiuni, încă de
când inculpatul împlinise vârsta de 12 ani. Instanța a apreciat că modelele
negative din familie, lipsa unei stabilități locative și a unei locuințe adecvate,
dar și violența la care este supus în familia de origine un minor care nu a
împlinit nici măcar vârsta de 15 ani, precum și inexistența unor repere morale
sunt de natură a releva un risc crescut de săvârșire în continuare a unor
infracțiuni, în cazul în care acesta ar fi lăsat în libertate.

Față de aspectul că inculpatul are un copil minor în vârstă de un an, instanța a

apreciat că reeducarea cât mai rapidă și eficientă a inculpatului, prin
dispunerea măsurii educative adecvate, este un deziderat față de interesul
superior al copilului acestuia, care trebuie să fie crescut în conformitate cu
morala.

Având în vedere aspectele precizate anterior, instanța a apreciat că, deși art.
114 alin. (1) C. pen. prevede că față de minorul care la data săvârșirii
infracțiunii avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani regula o reprezintă luarea
unei măsuri educative neprivative de libertate, niciuna dintre aceste măsuri nu
este potrivită pentru reeducarea efectivă a inculpatului A.M., care trebuie
retras efectiv pentru un timp din mediul în care a crescut.

Pentru aceste considerente, având în vedere și îndeplinirea condiției prevăzute

în alin. (2) al aceluiași articol, raportat la limita superioară a pedepsei
prevăzute de lege pentru infracțiunea de tâlhărie (7 ani închisoare), instanța s-
a orientat spre aplicarea uneia dintre măsurile educative privative de libertate,
considerând că minorul A.M. are nevoie, astfel cum se reține din referatul de
evaluare efectuat, de o intervenție instituțională de educare și protecție socială
care să asigure ameliorarea problemelor cu care se confruntă și totodată o
supraveghere strictă a acestuia, prin îndepărtarea sa de mediul familial
dezorganizat.

Din cauza faptului că inculpatul A.M. a săvârșit numeroase infracțiuni de

tâlhărie, infracțiuni care implică un grad ridicat de violență, comportamentul
său neputând fi datorat exclusiv lipsei educației școlare, acesta prezentând
grave probleme de relaționare socială și afectivă, instanța a apreciat că măsura
educativă a internării într-un centru educativ apare ca fiind insuficientă, în
concret inculpatul având nevoie de reeducare pe baza unor programe
intensive, în regim de pază și supraveghere.

În lumina tuturor acestor considerente, având în vedere și propunerea

organelor competente care au efectuat raportul de expertiză medico-legală
psihiatrică a inculpatului, instanța a luat față de acesta măsura educativă
privativă de libertate a internării într-un centru de detenție, prevăzută de art.
125 alin. (1) C. pen., pe o durată de 2 ani.

Sintetizând, prin raportare și la jurisprudența prezentată, rezultă că la

alegerea măsurii educative și a duratei acesteia, care urmează să fie luată față
de minorul infractor, instanțele țin seama, potrivit art. 74 C .pen., de două
categorii de criterii principale:

1. criteriile privitoare la faptă: împrejurările și modul de comitere a faptelor,

starea de pericolul pe care o prezintă fapta săvârșită pentru valoarea social
ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs;

2. caracteristicile pe care le prezintă persoana făptuitorului: natura și

frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului,
conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, precum și
nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

În privința primului criteriu, prevăzut de art. 74 lit. a)-d) C. pen., instanța îl va

aplica în aceeași manieră în cazul infractorilor minori ca în cazul celor majori,
astfel încât măsura educativă luată să fie justă, corespunzătoare faptei
săvârșite, și să satisfacă și exigențele de reintegrare socială și de insuflare a
valorilor morale indispensabile oricărui cetățean într-un stat.
Sancțiunea de drept penal aplicată trebuie să îndeplinească exigența de a fi o
justă măsură de constrângere, prin raportare la fapta comisă. Pentru
infracțiuni deosebit de grave, cum ar fi omorul, omorul calificat, distrugerea
calificată ș.a., apare ca fiind necesar, prin raportare și la circumstanțele
privind persoana infractorului, să se aplice o măsură educativă privativă de
libertate.

Cu privire la al doilea criteriu, prevăzut de art. 74 lit. e)-g) C. pen., o

importanță deosebită o are referatul de evaluare, care oferă date esențiale
privind starea fizică a minorului, dezvoltarea intelectuală și morală,
comportamentul, condițiile în care a crescut sau a trăit, orice alte elemente de
natură să caracterizeze persoana infractorului. Pentru ca instanța să realizeze
o individualizare judicioasă a sancțiunilor penale aplicabile minorilor,
referatul reprezintă un ajutor indispensabil în cea mai mare parte din cazurile
cu delincvenți juvenili, pentru a da o soluție fiind informată asupra
elementelor esențiale în privința minorului infractor, precum antecedentele
sale sociale și familiale, situația școlară, experiența educațională care i s-a
oferit și condițiile în care acesta trăiește. Instanța ține seama de faptul că în
cazul delincvenței infantile interesul și viitorul minorului trebuie să fie
întotdeauna plasate deasupra considerațiilor privitoare la gravitatea
infracțiunii.

Referatul va cuprinde, potrivit art. 116 C. pen., propuneri motivate referitoare

la durata și natura programelor de reintegrare socială pe care minorul ar
trebui să le urmeze, precum și la alte obligații ce pot fi impuse acestuia de
instanță și va fi întocmit de serviciul de probațiune de pe lângă tribunalul în a
cărei circumscripție își are locuința minorul. Deosebita importanță a
investigării mediului în care trăiește minorul, a educației sale, a modului în
care acesta participă la cursurile școlare și/sau profesionale și a modalității de
petrecere a timpului liber a determinat legiuitorul să prevadă obligativitatea
pentru instanță a dispunerii efectuării referatului de evaluare, potrivit art. 506
alin. (2) C. proc. pen..

Criteriile de individualizare ce țin de persoana minorului și care prezintă o

relevanță deosebită în acestei categorii de infractori, spre deosebire de majori,
sunt: starea fizică a minorului, gradul de dezvoltare intelectuală și morală a
minorului, comportamentul minorului, starea familială și socială a minorului,
nivelul său de educație.

Cu privire la starea fizică a minorului, este de reținut că aceasta

constituie un punct de plecare cu privire la indiciul unei serioase prezumții a
existenței unei grave deficiențe și a unei puternice tendințe, care este înțeleasă
în mod greșit ca emancipare.

A avea în vedere starea fizică a minorului mai înseamnă posibilitatea fizică de

a suporta o măsură educativă privativă de libertate, în cazul în care sunt
îndeplinite condițiile legale, prin raportate la o eventuală debilitate organică a
minorului ori la starea de boala cronică sau la infirmitatea minorului,
împrejurări ce ar putea conduce la soluția aplicării cu preferință a unei măsuri
educative neprivative de libertate.

Pentru aceste considerente, ar fi indicat ca instanțele, înainte să se pronunțe

asupra măsurii ce urmează să-i fie aplicată minorului, să dispună efectuarea
unei expertize medico-legale psihologice (de altfel, în cazul minorului cu
vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, dispunerea acestei expertize este obligatorie,
pentru a stabili dacă minorul a săvârșit fapta cu discernământ). De asemenea,
instanța, pe parcursul procesului penal, trebuie să îl audieze în mod activ
(desigur, cu excepția cazului în care minorul înțelege să se prevaleze de
dreptul la tăcere), pentru a obține informații esențiale privind persoana
minorului și factorii care l-au determinat să adopte o conduită infracțională.

În mod similar, instanța ar trebui să audieze și părinții, tutorele, curatorul sau

persoana în îngrijirea sau sub supravegherea căreia se află minorul, în scopul
de a afla și a înțelege împrejurările care au dus la apariția manifestărilor
antisociale ale minorului. Acesta este și motivul pentru care legea procesual-
penală impune, potrivit art. 508 C. proc. pen, citarea obligatorie a acestor
persoane, prevăzând că acestea au dreptul și îndatorirea să formuleze cereri și
să prezinte propuneri în privința măsurilor ce ar urma să fie luate.

Dezvoltarea intelectuală și morală a minorului constituie un element

foarte util de apreciere asupra oportunității aplicării unor măsuri educative
neprivative sau dimpotrivă, privative de libertate, precum și stabilirea celei
mai adecvate măsuri. Aspectul că minorul are un nivel moral și intelectual cel
puțin mediu și a săvârșit totuși o infracțiune este de natură să constituie un
indiciu că minorul a acționat cu discernământ.

Această situație presupune faptul că, deși minorul a avut posibilitatea să-și
dea seama mai bine de consecințele negative ale faptelor sale, totuși a stăruit
în executarea lor, dând dovadă de nepăsare față de valorile morale. Pentru
probarea discernământului minorului instanța va dispune efectuarea unei
expertize medico-legale psihiatrice.
Comportamentul minorului, constând în conduita lui de zi cu zi în mediul
școlar, social, familial, poate furniza un criteriu valoros în contextul alegerii
unei măsuri educative și a stabilirii duratei acesteia.

A aprecia conduita minorului presupune examinarea cu atenție a conduitei

sale obișnuite și nu întâmplătorare, în familie, în mediul extrașcolar, în timpul
liber, în mediul școlar sau profesional, în grupul de prieteni și a observa dacă
acesta dovedește o atitudine necorespunzătoare, de sfidare a regulilor de
conviețuire socială, o opțiune conștientă a minorului pentru încălcarea legii
penale. În această situație, instanțele au apreciat, de regulă, ținând cont și de
gravitatea infracțiunii și urmările produse, că s-ar impune luarea unei măsuri
educative privative de libertate.

Per a contrario, dacă se constată că manifestarea infracțională a minorului s-a

datorat întâmplării, influenței nefaste, dar temporare, a mediului ambiant,
unui moment de rătăcire, care nu a lezat fondul psihic corect al minorului, la
care se adaugă sprijinul familiei dispuse să coopereze pentru a facilita
reinserția socială a minorului, în general instanțele iau o măsură educativă
neprivativă de libertate.

Comportamentul minorului implică și analiza incidenței unor circumstanțe

atenuante sau agravante. De pildă, conduita bună a minorului înainte de
săvârșirea infracțiunii, cât și atitudinea lui după săvârșirea infracțiunii,
concretizată în stăruința depusă pentru înlăturarea urmărilor infracțiunii sau
a reparării pagubei pricinuite, ori prezentarea în fața autorității și
comportarea sinceră în cursul procesului, pot determina instanța să ia o
măsură neprivativă de libertate.

Caracterul subsidiar al măsurilor educative privative de libertate,

implică și obligația instanței de a motiva de ce luarea unor măsuri educative
neprivative de libertate a fost socotită drept insuficientă.

Mediul familiar și social al minorului constituie, în general, un indiciu

foarte prețios asupra cauzelor care l-au adus pe minor în situația de a săvârși
infracțiuni.

În cazul minorilor care au crescut și au trăit în condiții vitrege, care nu au avut

posibilitatea de a frecventa cursurile unei școli sau au fost nevoiți să
abandoneze școala, precum și în situația celor care au avut un mediu
impropriu pentru a primi o educație corespunzătoare și de a se dezvolta
normal, instanțele manifestă o atenție deosebită în privința alegerii celei mai
adecvate măsuri educative.
Punctul de vedere potrivit căruia familiile dezorganizate constituie o cauza
directă a comportamentului delincvent nu mai este susținut cu aceeași tărie,
considerându-se, în schimb, că atmosfera familială, din perspectivă morală,
afectivă și materială a căminului familial este decisivă în stabilirea unei
conduite socialmente acceptabilă.

Devianța copiilor ori atitudinea lor antisocială, de negare a normelor și

valorilor mediului social global trădează în primul rând o preocupare
insuficientă, defectuoasă sau inexistentă din partea părinților, culpabilă
pentru că le-au oferit minorilor exemplul negativ al necinstei, viciului si
violenței.

Din acest motiv, sistemul justiției pentru minori, atât la nivelul politicii
penale, cât și la nivelul individualizării în concret a sancțiunilor penale în
cazul infractorilor minori, trebuie să asigure bunăstarea minorilor [24], într-o
manieră încât reacția față de infractorii juvenili să fie corespunzătoare
circumstanțelor săvârșirii infracțiunii, ținând cont și de persoana minorului.

De asemenea, la luarea unei măsuri educative față de infractorul minor,

instanța trebuie să respecte principiul de proporționalitate, raportându-se nu
doar la gravitatea infracțiunii ca atare, ci și la circumstanțele personale,
precum situația sa familială, poziția sa socială, situațiile anterioare de conflict
cu legea penală, eforturile depuse pentru despăgubirea persoanei vătămate și
dorința infractorului minor de a reveni la o stare de respectare a normelor de
drept penal. Pentru a nu aduce atingere drepturilor fundamentale ale
infractorului minor, trebuie să existe o decizie proporțională a instanței, care
să pună în balanță atât circumstanțele proprii ale infractorului minor, cât și pe
cele ale victimei[25].

După efectuarea alegerii între o măsură educativă neprivativă de libertate și o

măsură privativă de libertate, instanța trebuie să completeze individualizarea
sancțiunii de drept penal, prin stabilirea felului sancțiunii, dintre cele
prevăzute de lege și fixarea duratei acestei sancțiuni[26].

Totodată, instanța va ține cont și de prevederile Codului penal – Partea

Generală, respectiv de tentativă, concursul de infracțiuni, participația penală,
de cauzele speciale de agravare sau de atenuare a răspunderii penale.

Pentru cauzele de atenuare sau de agravare, pentru infracțiuni săvârșite în

timpul minorității, art. 128 C. pen., prevede că acestea vor fi avute în vedere la
alegerea măsurii educative și produc efecte între limitele prevăzute de lege
pentru fiecare măsură educativă, ceea ce presupune că instanța va alege o
sancțiune luând în calcul ansamblul elementelor care conturează importanța
contribuției infracționale a minorului și profilul său psihologic ca subiect activ
al infracțiunii.

Prevalând interesul superior al minorului, pentru a evita ca acesta să fie

separat în mod brusc de familie, ținând seama de starea lor de vulnerabilitate,
legea a prevăzut ca regulă luarea de către instanță a unei măsuri educative
neprivative de libertate. Potrivit principiilor de la Beijing, dacă un tânăr
delincvent trebuie să fie închis, privarea sa de libertate trebui să fie limitată,
iar aranjamentele speciale să fie prevăzute în timpul detenției astfel încât să se
țină cont de tipul de delicvent, de tipul infracțiunii și al instituției unde este
închis, dându-se prioritate instituțiilor deschise față de cele închise.

Totodată, minorilor ar trebui să li se ofere asistență, pentru a li se asigura

protecția, educarea și formarea competențelor profesionale, pentru a-i ajuta să
joace un rol constructiv și productiv în societate[27]. În acest sens, instanța va
asigura această asistență în mod implicit în cazul măsurilor educative
neprivative de libertate, dat fiind specificul lor, și prin impunerea unora dintre
obligațiile prevăzute de art. 121 C. pen. minorului infractor, precum și prin
posibilitatea modificării acestor măsuri, conform art. 122 C. pen, pentru a
asigura minorului șanse sporite de îndreptare.

Una dintre cauzele cele mai importante ale infracționalității juvenile o

constituie lipsa unei pregătiri școlare și/sau profesionale, care generează
imposibilitatea întrezăririi de către minor a unei perspective de câștigare a
existenței în viitor, la care se adaugă existența unui anturaj care îl influențează
să urmeze calea infracțională, precum și lipsa unor modele în mediul socio-
familial. În acest context, impunerea obligației prevăzute de art. 121 alin. (1)
lit. a) C. pen., de a urma un curs de pregătire școlară sau formare profesională,
sub atenta coordonare a serviciului de probațiune cu privire la respectarea
acestei obligații, poate corija acest aspect, pentru a-l determina pe minor să nu
mai săvârșească infracțiuni în viitor.

Sub aspectul măsurilor de siguranță, în cazul minorilor toxicomani, bolnavi

psihic sau consumatori cronici de alcool, o măsură esențială o reprezintă
obligația impusă de instanță ca minorul să urmeze un tratament medical până
la însănătoșire. Apreciez că, în cazul minorilor care sunt priviți de legislația
națională și convențiile și tratatele la care România este parte ca persoane
vulnerabile, ar trebui să prevaleze interesul acestora de a ajunge la o stare de
sănătate optimă, nefiind suficientă luarea acestei măsuri de siguranță prin
care să se obțină doar o ameliorare care să înlăture starea de pericol. Asistența
medicală și psihologică este extrem de importantă pentru delincvenții juvenili
toxicomani sau bolnavi mintal, ca de altfel pentru orice altă persoană
vulnerabilă aflată într-o situație similară [28].

Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și

deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de
organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele
judecătorești[29].

Prin urmare, în procesul de individualizare a sancțiunilor penale luate față de

infractorii minori, accentul trebuie să cadă pe funcția de reeeducare, de
responsabilizare a minorului cu privire la conduita sa viitoare, pentru
promovarea coeziunii minorului cu societatea, preeminență având funcția de
reintegrare.

[1] Vintilă Dongoroz și colaboratorii – Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. I,
Editura Academiei, titlul al II- lea, capitolul al V-lea, secțiunea a IX-a, 1969, p. 221.
[2] Teodor Dascăl – Minoritatea în dreptul penal român, Editura C.H. Beck, București 2011,
pag. 56.
[3] Ibidem, pag. 57, Th. Moreau – La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien,
Revue International de droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association
Internationale de droit pénal, 2004, p. 156 și următ.
[4] Ch. Courtin, La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue International
de droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale de
droit pénal, 2004, p. 340.
[5] J. Pradel, Droit pénal comparé, 2e édition, Dalloz, 2002, p. 291.
[6] R. Zerguine, La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue International
de droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale de
droit pénal, 2004, pag. 104.
[7] Sassi Ben Halima, La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue
International de droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association
Internationale de droit pénal, 2004, pag. 528.
[8] Teodor Dascăl – Minoritatea în dreptul penal român, Editura C.H. Beck, București 2011,
pag. 58, M.J. Lubelski, A. Walczak-Zochowska- La responsabilité pénale des mineurs en
droit iranien, Revue International de droit pénal, XVII Congres Internationale de droit
pénal, Association Internationale de droit pénal, 2004, p. 440.
[9] A.M. Rodrigues, La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue
International de droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association
Internationale de droit pénal, 2004, p. 461 și următ.
[10] În Franța, prin Ordonanța nr. 45/174 din 2 februarie 1945 se prevede o lipsă relativă a
răspunderii penale a minorilor care nu au împlinit vârsta de 13 ani. Art. 2 din actul normativ
menționat prevede totuși că „tribunalele pentru minori pot totuși, când circumstanțele și
personalitatea delincventului o cer, să pronunțe o condamnare penală împotriva minorului
care a împlinit 13 ani.” Pentru minori este aplicabil un sistem sancționator de natură mixtă,
format din măsuri educative, pedepse și mediere-reparație.
[11] Legea organică privind răspunderea penală a minorilor (anul 2000). Prin legea
menționată se consacră principiul răspunderii penale a infractorilor minori, însă sancțiunile
instituite prin lege primesc calificarea de măsuri penale, deși natura lor este una educativă.
– Versavia Brutaru, Tratamentul penal al minorului, Editura Hamangiu, 2012, p.28.
[12] Teodor Dascăl – Minoritatea în dreptul penal român, Editura C.H. Beck, București
2011, pag. 63.
[13] Legea din 8 aprilie 1965 în Belgia, Ordonanța din 23 decembrie 1958 care consacra
protecția judiciară a minorilor în pericol, în Franța. „Pericolul” este definit în dicționarul
Larousse ca o situație în care o persoană se teme de un dezavantaj, de un rău oarecare”. Din
perspectiva Codului Civil francez, conceptul  se referă la faptul că „sănătatea, siguranța sau
moralitatea unui minor sau condițiile de educație ale acestuia sunt grav compromise.”-
Pierre P édron, Guide de la Protection Judiciaire de la Jeunesse, 3  e édition, Gualino editeur,
Lextenso éditions, 2012, p. 404 . Phillipe Chaillou, magistrat francez, în cartea sa „Guide du
droit de la famille et de l’enfant”, Dunod, eed. 2003, caracterizează noțiunea de ”pericol”
astfel: „judecătorul nu este judecătorul unui comportament al părinților, ci a situației
copilului”, „pericolul rezultă din combinarea mai multor factori și tribunalul are o viziune
destul de largă cu privire la noțiunea de sănătate, siguranță și moralitate” în privința
minorului. La nivel jurisprudențial, Curtea de Casație din Franța a precizat calificarea
pericolului: acesta trebuie să fie actual sau iminent.
[14] G. Antoniu (coord.), A. Vlășceanu, V. Teodorescu, C. Sima, I. Ristea, I. Vasiu, Al. Boroi,
B.N. Bulai, C. Bulai, Șt. Daneș, C. Duvac, K. Guiu, C. Mitrache, Cr. Mitrache, I. Molnar –
Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2011,
pg. 328.
[15] Ibidem.
[16] „Raportate însă la starea biopsihică a minorilor în genere, mijloacele de constrângere
juridică penală, în principal pedepsele, apar ca fiind mai puțin potrivite pentru realizarea
scopului legii în raport cu minorii infractori -aceste mijloace de constrângere tinzând la
reeducarea infractorului major, în timp ce pentru infractorii minori ar fi necesară nu o
reeducare, adică o refacere a educației anterioare, ci o educare inițială cu mijloace
adecvate”. – Vintilă Dongoroz și colaboratorii – Explicații teoretice ale Codului penal
român, vol. II,  Editura All Beck, 1973, pag. 217.
[17] C. Bulai, din Comunicarea prezentată la Simpozionul Național de Criminologie
București, 1982, cu privire la orientarea politicii penale – volumul simpozionului, pp. 29-30.
[18] Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Cristinel Ghigheci – Noul Cod
Penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura Hamangiu 2014, pag. 199.
[19] Ibidem.
[20] Conform art. 478 alin. (6) din Codul de procedură penală: Inculpaţii minori nu pot
încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei. Deși inculpatul a fost minor la data săvârșirii
faptei, a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției după împlinirea vârstei de 18 ani,
astfel că cerința prevăzută de lege a fost respectată.
[21] Ibidem, pag. 200.
[23] Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Cristinel Ghigheci – Noul Cod
Penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura Hamangiu 2014, pag. 200.
[24] Ansamblul regulilor minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției
pentru minori (cunoscut sub denumirea de Regulile de la Beijing), adoptat în anul 1985 (26
august-6 septembrie), la Milano, de către al VII-lea Congres al Organizația Națiunilor Unite
pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților și aprobat de Adunarea Generală a
Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr. 40/43, în cea de-a 96-a sesiune plenară din
data de 29 noiembrie 1985.
[25] Ibidem n.21.
[26] Vintilă Dongoroz și colaboratorii – Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. II,
Editura All Beck, 1973, pag. 230.
[27] Ibidem n. 21.
[28] Cauza Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu contra României,
17 iulie 2014.
[29] Legea nr. 272/2004 privind promovarea drepturilor copilului, art. 2 alin. (4).