Universitatea de Stat din Moldova

Catedra UNESCO Studii Sud-Est Europene

Andrei Cuşco, Igor Caşu, Yuri Josanu

Imperii, naţionalisme şi sisteme politice

Seria : Cursuri la masterat în studii

sud-est europene

Editor : Igor Caşu

CEP USM

Chişinău, 2009

1
CZU 32:378
C 96

Culegerea de cursuri a fost elaborată şi discutată la Catedra UNESCO Studii Sud-Est Europene
a Universităţii de Stat din Moldova în cadrul proiectului internaţional Există oare diferenţe
majore între Est şi Vest? Europa de Vest şi de sud-est în perspectivă comparatistă, sprijinit de
programul SCOPES al Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă din Elveţia (SNSF - FNSRS).

Recenzenţi:

Ion Eremia, doctor habilitat în istorie

Virgil Pâslariuc, doctor în istorie

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Cuşco, Andrei

Imperii, naţionalisme şi sisteme politice / Andrei Cuşco, Igor Caşu, Yuri

Josanu; Univ. de Stat din Moldova. Catedra UNESCO Studii Sud-Est
Europene, – Ch.: CEP USM, 2009. – 263 p. – (Seria : cursuri la masterat în
studii sud-est europene).

175 ex.

ISBN 978-9975-70-844-9

32:378
C 96

© Catedra UNESCO Studii Sud-Est Europene

ISBN 978-9975-70-844-9

2
 CUPRINS

Andrei Cuşco, Imperiu şi naţiune în Estul şi Vestul european: comparaţii,

dileme, interpretări şi consecinţe............................................................................4

Igor Caşu, Politică, societate şi cultură în Sud-Estul şi Vestul Europei:

studiu comparativ...................................................................................................82

Yuri Josanu, Sisteme politice şi economice comparate:Europe de Vest

şi Europa de Sud-Est............................................................................................153

3
 Igor CAŞU

conferenţiar universitar, doctor în istorie

Politică, societate şi cultură

în Sud-Estul şi Vestul Europei:
studiu comparativ

82
 CUPRINS

Introducere ................................................................................................................................................85

1. Ideea de Europa: între mit şi realitate .......................................................................................86

1.1.Mituri despre Europa ................................................................................................................86
1.2. Europa ca spaţiu geografic.......................................................................................................86
1.3. Europa ca idee politică.............................................................................................................87
2. Balcani, balcanism şi Sud-Estul Europei: etimologii şi conotaţii actuale ............................89
2.1 Balcanii: origine şi etimologii .................................................................................................89
2.2 Răspândirea denumirii “Balcani”.............................................................................................90
2.3 Conotaţia termenului “balcanizare”.........................................................................................92
3. Cultură şi societate în Vestul şi Estul Europei: particularităţi şi deosebiri.........................93
3.1 Europa Occidentală după căderea Imperiului Roman de Apus .............................................93
3.2 Societate şi cultură în Europa Occidentală ..............................................................................94
3.3. Istorie, societate şi cultură în Sud-Estul Europei....................................................................96
4. Naţionalism şi etnicitate în Europa Occidentală şi Sud-Estul Europei:
privire comparativă ......................................................................................................................97
4.1 Naţiune şi etnie: origini şi evoluţie...........................................................................................97
4.2 Naţionalism: definiţii şi interpretări .........................................................................................98
4.3 Naţionalismul în Sud-Estul şi Vestul Europei: câteva comparaţii.......................................100
5. România în secolul al XX-lea: disputa dintre tradiţionalişti şi occidentalişti ...................101
5.1 Unificarea României şi începutul construcţiei naţionale ......................................................101
5.2. Conservatori versus liberali în Vechiul Regat......................................................................102
5.3. “Tradiţionalişti” versus “modernizatori” după 1918 ...........................................................103
6. Ideea Federaţiei Europene între 1919 şi 1939.........................................................................105
6.1. Proiecte de creare a unei Federaţii europene ........................................................................105
6.2. Proiecte de integrare propuse de oameni politici renumiţi ..................................................106
6.3. Iniţiative de colaborare şi integrare regională în Europa interbelică...................................107
6.4. De ce nu a fost posibilă integrarea statelor europene după primul război mondial? .........107
7. Războiul Rece, Planul Marshall şi re-divizarea Europei......................................................108
7.1. Războiul Rece şi re-divizarea Europei..................................................................................108
7.2 Începuturile integrării economice europene ..........................................................................110
7.3. Integrarea în Vest şi în Est: comparaţie ................................................................................110
8. Iugoslavia comunistă: între Est şi Vest....................................................................................111
8.1 Iugoslavia între 1918 şi 1944..................................................................................................111
8.2. Iugoslavia comunistă şi modernizarea economică...............................................................112
8.3. Iugoslavia între Uniunea Sovietică şi Occident....................................................................113
9. Modernizarea economică în Vestul sovietic: cazul Moldovei
în context sud-est european .......................................................................................................114
9.1. Instaurarea puterii sovietice şi dezvoltarea economiei.........................................................114
9.2. Modernizarea RSSM şi a altor republici sovietice: comparaţie..........................................116
9.3. Modernizarea economică a Moldovei în context sud-est european....................................117
10. Latinitate versus pan-slavism: etnicitate şi politică culturală în Moldova Sovietică .......118
10.1. Basarabia: scurt istoric (până la 1940)................................................................................118
10.2. Re-instaurarea puterii sovietice (1944) şi începutul construcţiei “naţionale” sovietice...119
10.3. România ceauşistă şi rezistenţa basarabeană......................................................................121
10.4. Perestroika şi mişcarea de eliberare naţională....................................................................122
11. Integrarea europeană de la 1957 la 2007.................................................................................124

83
 11.1. Crearea Comunităţii Europene............................................................................................124
11.2. Extinderea Comunităţii Europene.......................................................................................125
11.3. CEE în anii ’80.....................................................................................................................127
11.4. Uniunea Europeană şi extinderea spre Est .........................................................................127
12. Colapsul comunismului, războaiele balcanice şi Europa Occidentală ..................................128
12.1. Destrămarea sistemului comunist în Europa de Est...........................................................128
12.2. Declanşarea războaielor balcanice......................................................................................129
12.3. Atitudinea Occidentului.......................................................................................................130
12.4. Consecinţe şi perspective.....................................................................................................132
13. Perspectivele democratizării statelor sud-est europene ...........................................................132
13.1. Democraţia: etimologie şi evoluţie istorică........................................................................132
13.2. Naţionalismul Sud-Est european ca doctrină exclusivistă.................................................133
13.3. Problema albaneză ...............................................................................................................133
13.4. Conflicte latente, stereotipuri şi clişee naţionale ................................................................134
13.5. Perspectivele democratizării în regiune..............................................................................135
14. Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est........................................................................136
14.1. Opinia MAE al României faţă de PSESE ..........................................................................137
14.2. Actul de constituire al PSESE: planuri şi perspective .......................................................138
14.3. Evoluţii de ultimă oră...........................................................................................................140
15. România şi Republica Moldova între Est şi Vest: perspectivele integrării europene......140
15.1. De ce întârzie extinderea UE spre Est?...............................................................................140
15.2. Relaţiile României cu Uniunea Europeană ........................................................................141
15.3. Schimburile comerciale între România şi UE....................................................................142
15.4. Republica Moldova şi APC în contextul integrării europene ...........................................143
15.5. Relaţiile comerciale dintre Moldova şi UE ........................................................................144
16. Rescrierea istoriei în Europa de Sud-est şi Europa Occidentală: comparaţie..................144
16.1. Manualele de istorie în Iugoslavia interbelică şi postbelică ..............................................145
16.2. Rescrierea istoriei în România şi Republica Moldova .....................................................146
16.3. Mituri naţionale şi rescrierea istoriei în spaţiul occidental ................................................147
Bibliografie……………………………………………………………………………………...149

84
 Introducere
Cursul de lecţii de faţă se adresează studenţilor care urmează studii post-universitare în
domeniul ştiinţelor socio-umane, cu specializarea în istorie, ştiinţe politice, relaţii internaţionale
sau, studii Sud-Est europene, specializare acordată de Catedra UNESCO Studii Sud-Est
Europene din cadrul Universităţii de Stat din Moldova, care pregăteşte anual, începând cu 1998,
o grupă de 10 masteranzi, licenţiaţi în istorie, psihologie, teologie, ştiinţe politice sau relaţii
internaţionale, şi cărora, în primul şi în primul rând, li se adresează cursul de lecţii Ideea
europeană şi Balcanii în secolul al 20-lea. Abordarea acestei tematici este cu atât mai actuală cu
cât în rezultatul sfârşitului războiului rece la cumpăna anilor 1980-1990, anume ţările din spaţiul
balcanic au rămas restanţiere la capitolul integrării europene. În 2004, 8 ţări din spaţiul post-
comunist au intrat în Uniunea Europeană, în timp ce România şi Bulgaria au intrat abia în 2007,
iar alte ţări din regiune trebuind să mai aştepte următorul val de extindere (Croaţia, Macedonia,
Albania, Bosnia Herţegovina şi Albania).

Literatura recomandată este foarte vastă, acoperind diverse domenii şi abordări tematice, în
limbile română, rusă, engleză şi franceză. Fiecare temă de lecţie poate servi drept o temă de teză
de masterat şi bibliografia inserată la sfârşitul textului poate fi utilă în sensul acesta – de a
dezvolta o temă anumită sau, de a identifica un aspect dintr-o anumită problemă mai largă şi de
a o propune pentru lucrarea finală. Cursul va fi reînnoit în fiecare an, ţinând cont de sugestiile şi
doleanţele masteranzilor, precum şi de schimbările care vor interveni în relaţia Uniunea
Europeană – Sud-Estul Europei, fie prin intermediul Iniţiativei sud-europene, a politicii de
vecinătate a UE, fie prin alte instituţii sau programe de colaborare şi integrare europeană.

85
 Lecţia 1

Ideea de Europa: între mit şi realitate

Ce înseamnă şi ce semnifică cuvântul Europa? De ce cei din Sud-Estul şi cei din Estul
Europei declarau, la 1989, că, în sfârşit, au revenit în Europa?

1.1 Mituri despre Europa

Din punct de vedere mitologic, Europa a fost fiica regelui Agenor din oraşul Tyr al
Feniciei în care s-a îndrăgostit însuşi Zeus. Travestit în taur, acesta a sedus-o şi a dus-o în Creta
unde Europa i-a dăruit trei fii, ce aveau să devină regi sau prinţi, printre care cel mai vestit este
Minos al Cretei. Mai târziu, Europa s-a căsătorit cu regele Asterion al Cretei. În popor ea era
cunoscută sub denumirea de Hellotis, aşa cum se numea şi festivalul închinat în cinstea ei.
Romanii au răspândit această legendă în Occident, iar Ovidiu o reia în Metamorfozele sale.
Scenele răpirii Europei sau a traversării mării de către Zeus travestit în taur cu Europa în spate
au decorat zidurile oraşului Pompei, precum şi ale caselor din Italia, Galia şi Germania. În Evul
Mediu, operele lui Ovidiu sunt însoţite de ilustraţii ale legendei menţionate mai sus. În timpul
Renaşterii, autori precum Boccaccio şi Christine de Pisan precizează că prinţesa Europa a dat
numele continentului actual, iar Caesare Ripa spune, la sfârşitul secolului al XVI-lea, că Europa
este fiica lui Agenor, dar reprezintă, în acelaşi timp, şi continentul sub forma unei doamne
frumoase. Din această legendă s-au inspirat numeroşi pictori antici şi renascentişti. „Răpirea
Europei de către Zeus deghizat în taur” a fost un motiv de inspiraţie pentru Dürer, Tizian şi
Tiepolo. După alte tradiţie însă, Europa este una dintre Oceanide, fiicele lui Oceanos şi ale zeiţei
Tethys sau este femeia care s-a unit cu Poseidon şi a dat naştere lui Euphemos, unul din
argonauţii care l-au însoţit pe Iason în căutarea Lânii de Aur. Etimologic, Europa ar fi un cuvânt
de origine egeeană preelenică. Exista şi o altă tradiţie, de data această creştină, după care chiar
însuşi numele de Europa este reconsiderat. Potrivit acesteia, redată de Sfântul Ieronim şi Sfântul
Ambrozie în secolul al VI-lea în capitolele nouă şi zece ale Cărţii Genezei, Noe ar fi împărţit
fiecăruia dintre fii săi un anumit teritoriu: lui Ham, fiul necuviincios, îi revine Africa; lui Sem –
Asia, iar lui Iafet – Europa. Mai târziu, s-a făcut o confuzie între Iafet, fiul lui Noe, şi Iapet, unul
dintre Titani şi tatăl lui Prometeu, care a permis însă revenirea la moştenirea greco-romană şi-l
va determina pe Guillaume Postel să spună, în secolul al XVI-lea că Europa ar fi trebuit să se
numească Iafeţia. Există şi o stea, al patrulea satelit după volum al planetei Jupiter care se
numeşte Europa (descoperit de Galilei şi botezat de un astronom german).

1.2 Europa ca spaţiu geografic

Din punct de vedere geografic, Europa nu a fost niciodată clar delimitată decât abia în
secolul la XIX-lea. Anticii, spre exemplu, nu au avut o concepţie definită a Europei, ea
desemnând doar un teritoriu redus al continentului de astăzi. Se pare că poetul grec Hesiod este
cel care a folosit pentru prima dată termenul, la sfârşitul secolului al VIII-lea î.e.n., în contextul
comparaţiei celor din Pelopones cu cei din insulele vecine şi teritoriile din Est, Asia Mică şi
Orientul Mijlociu de astăzi. În secolul al V-lea înainte de Hristos, Herodot este cel care
menţionează trei părţi care alcătuiesc pământului: Asia, Libia (Africa de astăzi) şi Europa,
ultima corespunzând, în mare, Mediteranei de Sud de astăzi. Istoricul grec apreciază ca limite
geografice a Europei: în est – râul Tanais (Don), în nord-est – Istros (Dunăre), iar despre limitele

86
nordice şi occidentale ale Europei de astăzi nu ştie nimic, declarând că “cu toată străduinţa mea,
nu am până acum mărturia unei persoane că ar fi constatat existenţa unei mări dincolo de
Europa”, deci Herodot nu cunoaşte dacă este uscat sau apă dincolo, în Vestul european de
astăzi. Istoricul grec mai adaugă faptul că “despre Europa nu ştie nimeni […], nici de unde şi-a
luat acest cuvânt, nici cine ar putea să fie cel care i l-a dat…”. Mai târziu, cunoştinţele
geografice s-au dezvoltat şi, mai ales odată cu Strabon şi Pliniu cel Bătrân, iar apoi cu Ptolemeu
din Alexandria în secolul al II-lea după Hristos, limitele Europei se extind la “coloanele lui
Heracle” (strâmtoarea Gibraltar), incluzând peninsula iberică, Franţa, Germania şi insulele
britanice actuale. Se menţiona de existenţa peninsulei scandinave, dar atunci se considera că este
doar o insulă din Marea Sarmatică, la est fixându-se ca limită râul Don (şi Marea Azov – Palus
Maeotis), iar la nord şi nord-vest – Rinul şi Dunărea. Europa nu avea la acea vreme decât o
conotaţie pur geografică. În sens geografic au folosit termenul Tucidide şi Xenofon, dar marii
scriitori tragici greci, nici chiar Platon, nu foloseşte deloc cuvântul. Aristotel va utiliza termenul,
dar numai în contextul comparaţiei dintre grecii “civilizaţi”, pe de-o parte; europenii şi asiaticii
“barbari”, pe de altă parte. Grecii, situându-se în mijloc, sunt “inteligenţi şi abili, dar le lipseşte
curajul, astfel fiind supuşi cuceririlor şi sclaviei”, dar totuşi ei constituie o rasă care “graţie
virtuţilor ce le are, continuă să se bucure de libertate şi este capabilă să conducă omenirea”;
europenii sunt “plini de curaj, dar adeseori săraci în inteligenţă şi îndemânare, aşa încât, în
comparaţie cu asiaticii, liberi, le lipseşte capacitatea de organizare politică şi de dominare a
vecinilor”. Pentru romani, Europa nu este altceva decât o noţiune de delimitare a spaţiului, care
include partea mediteraneană a continentului actual, iar romanitatea este un concept cultural şi
lingvistic care exclude cea mai mare parte a Europei de astăzi şi integrează, dimpotrivă, vaste
teritorii africane şi asiatice din prezent. Abia mult mai târziu, după cum vom vedea, denumirea
de Europa va obţine un înţeles asemănător cu cel pe care îl folosim astăzi, atât în sens geografic,
cât şi cultural şi politic.
Europa este delimitată actualmente de Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, Oceanul
Arctic, Marea Neagră, Marea Caspică şi munţii Ural. Europa are o suprafaţă de 10,4 milioane
kilometri pătraţi şi o populaţie de 786 milioane de oameni în 1990. Ocupă 7 la sută din teritoriul
Terrei, în timp ce Asiei îi revine 30, Americii – 28, iar Africii – 20. Există patru mii de kilometri
între Capul de Nord şi insula Creta, 4300 între acelaşi Cap Nord şi litoralul sud-vestic al
Portugaliei, şi 5000 km de la Lisabona la Ural, delimitare care coincide în mare cu cea efectuată
de Montesquieu în secolul al XVIII-lea. Tocmai atunci cazacul Ermak trecea Uralii şi începea să
cucerească Siberia, necunoscută până atunci şi ceea ce l-a determinat pe Voltaire să propună
stabilirea limitelor clare ale unui “continent arctic” care să includă teritoriul de la Marea Baltică
până în China.

1.3 Europa ca idee politică

În ansamblu însă Europa este mai mult decât o pură denumire spaţială. Din unghi de
vedere conceptual, Europa are actualmente o conotaţie pozitivă, de terra mitica, de pământ al
făgăduinţei, de progres, dreptate şi prosperitate materială şi spirituală. Europenizare, la rândul
său, este folosit alternativ cu modernizare, şi echivalează cu eliminarea sărăciei, a inegalităţii
sociale şi a altor fenomene negative. De la Europa drept denumire geografică se va contura,
începând mai ales cu perioada modernă timpurie, o idee europeană, structurată la început în
jurul unei religii comune, creştinismul, iar apoi consolidat, după Reformă şi contra-Reformă în
mod special, de un spaţiu economic şi cultural relativ unificat şi omogen. Din secolul al XVII cu
precădere, se lansează o serie de proiecte care vizează chiar unificarea politică a Europei, dar
realizarea acestora va trebui să aştepte încă aproape patru secole. Astfel, la 1623, un preot şi
profesor de matematică, contemporan cu Ludovic al XIII-lea al Franţei, pe nume Emeric Cruce,

87
publică o lucrare în care propune înfiinţarea unei organizaţii pan-europene cu sediul la Veneţia
cu scopul de a menţine pacea şi promova schimburile economice. Ulterior, Sully, fost ministru
al lui Henric al IV-lea, propune ideea despre o Europă alcătuită din 15 state, supuse unui
consiliu comun, numit mai exact “Consiliul foarte creştin”. La sfârşitul secolului al XVII-lea,
vestitul legislator american William Penn, va scrie un eseu Despre pacea actuală şi viitoare a
Europei, în care propune ca reprezentanţii puterilor europene să se întrunească într-o Dietă.
Pentru prima dată în istorie, după cât se pare, era lansată ideea limitării suveranităţii statelor în
beneficiul comunităţii internaţionale care, prin Dietă, trebuia să impună, la nevoie prin forţele
armate proprii, respectarea deciziilor adoptate cu trei pătrimi din voturi.
La începutul secolului următor (1712), abatele Saint-Pierre scrie un Proiect de pace eternă
ce viza crearea unui Senat European cu prerogative legislative şi judiciare. Mai important din
perspectiva influenţei lui asupra unor oameni politici precum Woodrow Wilson a fost Proiectul
de pace eternă scris de Immanuel Kant în 1795. Filosoful german încerca să schiţeze o teorie
care lega păstrarea păcii de ideea de democraţie, sursa războaielor fiind, după părerea sa,
existenţa unor regimuri tiranice şi nedrepte faţă de propria populaţie. Doamna de Staël, va lansa
şi ea, la începutul secolului al XIX-lea, concepţia potrivit căreia ideea europeană înseamnă mai
întâi de toate securitate colectivă internaţională. Victor Hugo, la rândul său, va prezida la 1849
“Congresul Prietenilor Păcii” la care va propune crearea Statelor Unite ale Europei, evident
inspirându-se din experienţa americană. Statele Unite ale vechiului continent, după Hugo,
trebuia să fie guvernată de un Senat suveran după modelul Adunării legislative a Franţei.
În plan concret, prima realizare politică a unei Europe unite, păstrând proporţiile, a fost
crearea Sfintei Alianţe în cadrul Congresului de la Viena (septembrie 1814 - iunie 1815), în
componenţa căreia au intrat Marea Britanie, Austria, Prusia şi Rusia. Alianţa celor patru
împăraţi se obliga să menţină nu numai status-quo-ul teritorial, dar şi garantarea mutuală a
formei de guvernământ, monarhice evident. Acest lucru, cât de paradoxal n-ar părea din
perspectiva zilei de astăzi, a fost motivat de faptul că republicanismul francez adus la extremă a
cauzat un război la scară europeană care a durat, cu intermitenţe, aproape 15 ani.
În 1818, Franţa va deveni şi ea parte a “concertului european”, al sistemului de echilibru
de putere şi va interveni astfel în Spania, în 1823, pentru a restabili ordinea monarhică
ameninţată de agitaţia revoluţionară. La 1856, Imperiul Otoman va fi admis în acest sistem
european, numit alternativ şi “sistemul Metternich”, iar prima conferinţă de la Berlin, din 1878,
va decide asupra viitorului Balcanilor; a doua conferinţă, din 1885, va discuta problema
colonială, a reîmpărţirii unor teritorii africane între marile puteri europene, membre ale
“concertului”. Se vor trimite chiar forţe armate pentru a impune deciziile marilor puteri: în Creta
(1896), în China (1900) sau Macedonia (1903-1904). Împărţirea Cretei, în 1897, va anticipa de
altfel, împărţirea Germaniei în zone de ocupaţie la 1945! Cum observă însă istoricul francez
Charles Zorgbibe, sistemul a funcţionat doar atât cât nu existau divergenţe majore între cei mari.
Anul 1870 a reuşit să evite o confruntare generalizată, dar contradicţiile din 1914 au adus
sfârşitul sistemului de echilibru de putere în relaţiile internaţionale. Se impune crearea unui nou
sistem, care să evite deficienţele celui anterior. În perioada interbelică însă, după cum vom
vedea într-o lecţie aparte, nu a fost posibilă realizarea unei Europe unite. Abia după 1945, ideea
europeană începe să prindă contur real, mai ales ca un fenomen al Războiului Rece şi limitată la
spaţiul occidental, ca reacţie de apărare împotriva unei eventuale ameninţări comuniste dinspre
Estul continentului.

88
 Lecţia 2

Balcani, balcanism şi Sud-estul Europei:

etimologii şi conotaţii actuale

Sud-estul european a avut mai multe denumiri alternative în decursul istoriei, iniţial
neutre, de regulă însă obţinând ulterior conotaţii negative, precum a fost cazul cu “Balcanii” şi
chiar, în anumite perioade, şi denumirea de Sud-estul Europei, după cum vom vedea, având
conotaţie peiorativă. Întrucât cea mai cunoscută şi răspândită atât în cercurile mas-media cât şi
în cele academice din ultimele două secole a fost şi rămâne a fi cea de Balcani vom discuta în
această lecţie despre originea denumirii, conotaţia iniţială şi evoluţia ulterioară a termenului
“balkan”, precum şi despre derivatul său – balcanism.

2.1 Balcanii: origine şi etimologii

Din punct de vedere etimologic este clar că rădăcina cuvântului are fără îndoială
origine turcească şi înseamnă “munte”. Dicţionarele turceşti actuale explică termenul prin
“munte” sau “lanţ de munţi”, unele precizând că este vorba de munţi păduroşi, trecere
prin munţi păduroşi sau pietroşi. Până în ziua de astăzi, în nord-vestul Turciei cuvântul
desemnează un loc pietros. Potrivit istoricului Halil Inalcik, otomanii au utilizat termenul
de “balkan” în accepţiunea generală de munte, însoţit de adjective şi nume pentru a
specifica exact aşezarea geografică. Astfel, Emine-Balkan desemna lanţul de munţi din
partea de sud-est de Dunăre (Emine, de la grecescul Haemus), Kodja-Balkan (muntele
mare) fiind lanţul principal a actualilor munţi Balcani, Ungurus Balkan desemnând munţii
Carpaţi. Printre alte etimologii alternative, propuse de acelaşi istoric, se numără originea
persano-turcă, “balk” echivalând cu “glod” şi “an” fiind sufixul turcesc. Nu există
documente însă care să ateste folosirea cuvântului din perioada pre-otomană, dar se
presupune că denumirea a două lanţuri de munţi de la est de Marea Caspică ce poartă
numele de Balcani ar fi o ipoteză că denumirea poate să aibă o istorie mai veche. Abia la
mijlocul secolului al XIX-lea Balcani a început să desemneze întreaga peninsulă sud-est
europeană. Până la venirea turcilor în regiune, cele mai dese denumiri întâlnite erau
peninsula grecilor, tracilor, ilirilor, romană sau bizantină. Din secolul al XV-lea până la
Congresul de la Berlin din 1878, cele mai dese întâlnite denumiri a peninsulei erau
derivate de la prezenţa otomanilor în regiune, precum Europa turcească, Turcia
europeană, Imperiul Otoman european, Levantul European sau Peninsula orientală. Între
timp, deşi mai rar, s-au utilizat şi denumiri cu caracter etnic: peninsula grecească sau
slavo-grecească, sud-slavică etc. În documentele curţii imperiale otomane, regiunea era
numită Rumeli, pământ al Romanilor, adică a grecilor, a bizantinilor, Rumeli-i şahâne
(Rumelia Imperială), Avrupa-i Osmâni (Europa Otomană). Paralel se folosea denumirea
de Balcani sau peninsula Balcanică, care devin dominante începând cu a doua jumătate a
secolului al XIX-lea.

89
 2.2 Răspândirea denumirii “Balcani”

Când apare însă denumirea de Balcani, aplicată mai întâi munţilor antici Haemus şi apoi
întregii peninsule? Prima menţine aparţine umanistului şi diplomatului italian Callimaco, care
scria într-un memorandum de la 1490 adresat Papei Inocenţiu al VIII-lea că populaţia locală
foloseşte cuvântul “balkan” pentru a desemna munţii din regiune. Al doilea autor în ordine
cronologică este germanul Salomon Schweigger, pastor în misiunea diplomatică a împăratului
Rudolf al II-lea pe lângă sultanul Murad al II-lea. El şi-a publicat amintirile sale din deceniul al
8-lea al secolului al XVI-lea la 1608 în care dădea o descriere detaliată a munţilor Haemus şi
derivatelor sale Emum, Hemo sau Hemus, menţionând şi denumirea turcească a munţilor, cea
de Balkan, precum şi varianta bulgară, cea de Comonitza. Diplomaţii ruşi foloseau aproape
exclusiv denumirea de munţii Balcani încă înainte ca termenul să fie consacrat în Europa.
Primul autor însă care extinde termenul la întreaga regiune este geograful german August Zeine
la 1808, menţionând în lucrarea sa “Goea” expresia “peninsula Balcanică”. Primul britanic care
utilizează aceiaşi denumire este călătorul Walsh. El pomeneşte la 1827 că preoţii din regiune
erau de regulă greci şi folosesc limba lor ca limbă liturgică “în Balcani”, în exclusivitate în
părţile sudice şi predominant în cele nordice. Germanul Zeune însă, cel care a dat denumirea de
peninsula Balcanică, a pornit de la premisa falsă că munţii Balcani se întind de la Marea Neagră
la cea Adriatică, probabil din prea mare credibilitate acordată autorilor antici precum Herodot,
Strabon sau Ptolemeu şi care trădează faptul că autorul nu era direct familiarizat cu regiunea în
cauză.
La 1893, pentru a corecta eroarea lui Zeune din 1808, alt geograf german, Theobald
Fischer a propus ca peninsula să se numească Sud-Est europeană (Südosteuropa). Tendinţa de a
utiliza această denumire neutră s-a observat anterior la unii autori americani, precum diplomatul
Edward King care, într-o carte publicată în 1885, a folosit preponderent denumirea de Sud-estul
Europei, alternativ cu cea de Balcani. La răscrucea secolelor al XIX-lea şi la XX-lea, Balcanii
încep să obţină din ce în ce mai mult o conotaţie politică. Acest lucru s-a întâmplat mai ales
după războaiele balcanice din anii 1912-1913, în mod special după cel de-al doilea război
balcanic atunci când foştii aliaţi împotriva Imperiului Otoman luptă între ei pentru a împărţi
teritoriile achiziţionate de la fosta metropolă – principalul măr la discordiei fiind problema
Macedoniei. După părerea unor contemporani, precum cunoscutul om politic cehoslovac Tomáš
Masaryk, chiar limita geografică a Balcanilor era foarte redusă până în 1913 şi abia în perioada
dintre sfârşitul celor două războaie balcanice până la începutul primei conflagraţii mondiale
România şi Grecia, chiar Bosnia-Herzegovina şi Dalmaţia, excluse anterior din ceea ce se
numea Balcani, au devenit parte componentă a ansamblului regional balcanic, cu tot ce
comportă denumirea şi conotaţia sa actuală. După primul război mondial s-a observat tendinţa
de a elimina folosirea denumirii de Balcani din cauza încărcăturii sale etice, dar nu a dispărut
complet, mai ales din spaţiul cultural german. În 1929, geograful Otto Maull a reiterat
argumentul că termenul Balcani reprezintă un nume inadecvat realităţii şi a propus înlocuirea lui
definitivă cu cel de Sud-Estul Europei, aşa cum făcuse alt consângean de-al său trei decenii în
urmă. Alt autor german, Mathias Bernath evidenţia că Südosteuropa trebuia să devină “un
concept neutru, nepolitic şi dezideologizat, cu atât mai mult cu cât dihotomia politico-istorică
între monarhia dualistă şi Balcanii otomani devenise irelevantă”. Dar tocmai în perioada când
termenul geografic, neutru deci, de Sud-Estul Europei începe să câştige cât mai mult teren,
doctrina nazistă ideologizează şi denumirea de Südosteuropa, considerată a fi “o anexă naturală,
determinată economic şi politic” să aparţină Reichului german. Aceiaşi soartă a avut şi

90
denumirea de Europa Centrală, iniţial o denominaţie pur geografică, dar care a evoluat treptat,
încă de la 1815, într-un concept geopolitic, evoluat ulterior de ideologii nazismului în contextul
liebensraum-ului german (spaţiul vital). În Statele Unite, tentativa de a impune schimbarea
termenului compromis de Balcani cu cel de Europa de Sud-est a fost înfăptuită în perioada
interbelică de bulgarul Geshkov, într-o carte dedicată conferinţelor balcanice din anii ’30.
Theodor Geshkov preciza că termenul de Balcani, precum şi derivatul său, balcanism, avea un
sens peiorativ şi era nevoie de a lichida această nedreptate referitor la o regiune care
experimenta o politică de integrare interstatală în acea perioadă, integrare bazată pe principii de
care se va conduce în perioada postbelică Comunitatea Europeană. În acelaşi timp, istoricul
român Victor Papacostea, coleg de generaţie cu Gheorghe Brătianu, P. P. Panaitescu etc.,
exprima la 1936 opinia potrivit căreia este o nedreptate să fie denumită o peninsulă întreagă
după numele turcesc al unui munte, cu conotaţia peiorativă aferentă – o peninsulă care a dat
lumii teatrul şi muzica antică grecească, precum şi gânditori de talia lui Platon, numeroşi
împăraţi romani care au contribuit la gloria Romei antice, în condiţiile în care moştenirea greacă
şi romană constituie temelia sistemului cultural şi politic occidental. Papacostea recunoştea însă
că era aproape imposibil de a elimina această denumire din uzul curent şi că, până la urmă,
peninsula balcanică era cea mai muntoasă peninsulă din Europa şi extinderea numelui unui lanţ
de munţi asupra regiunii în ansamblu era similară cu alte peninsule europene: pirineică etc. În
1939, Royal Institute din Londra publica o carte întitulată South Eastern Europe. A survey în
care se trecea în revistă principalele momente economice şi politice din regiune, fiecărei ţări
consacrându-i-se un capitol aparte. Aici a fost inclusă şi Ungaria, dat fiind faptul că această ţară
avea o istorie bogată în raport cu regiunea menţionată, chiar dacă, după rigorile geografice
Ungaria era mai degrabă un stat central-european, nu sud-est european.
După cel de-al doilea război mondial, atât în lucrările academice cât şi în articolele de
presă din Europa Occidentală şi America s-au folosit alternativ ambele denumiri, cea de Sud-
estul european şi Balcani, dar preferinţă i s-a acordat ultimei. Până la urmă, se pare, cea mai
acceptabilă delimitare a Sud-estului Europei şi a raportului său cu Balcanii a oferit-o germanul
Karl Kaser. El a propus ca limită geografică a Balcanilor: munţii Carpaţi în nord, Marea Neagră
în est, Marea Egee în sud şi, Mările Ioniană şi Adriatică în vest. Această delimitare includea
România, fosta Iugoslavie, Bulgaria, Albania şi partea europeană a Turciei, precum şi Ungaria şi
chiar Slovacia. Balcanii, conform tipologiei iniţiate de Kaser era doar o subregiune a Sud-estului
Europei. Alt cercetător german, menţionat anterior, Mathias Bernath definea, în contextul ideii
lui Kaser, definea Sud-estul european ca o unitate, un domeniu de studiu al istoriei universale
“în sensul [studierii] tensiunilor dintre Roma şi Bizanţ, Habsburgi şi Otomani, precum şi dintre
revendicările de dominaţie a Marilor Puteri moderne [în contextul luptei dintre] Est şi Vest”.
Uneori, Ungaria este inclusă în lucrările consacrate Balcanilor, din cauza istoriei sale şi a
moştenirii sale otomane (15411-1699), a implicării în regiune, fapt care însă este contestat cu
vehemenţă de maghiari, probabil mai ales pentru conotaţia derogativă care o are această
denumire şi, mai ales, datorită derivatului politic, numit balcanism. Croaţia neagă, tot cu aceiaşi
vehemenţă că ar aparţine Balcanilor şi chiar Sud-estului european, invocând criteriul religios şi
relaţiile sale istorice îndelungate şi intime cu Occidentul. Cu toate acestea, atunci când i s-a
propus să facă parte din Pactul de Stabilitate la sfârşitul secolului al XX-lea, respectiv să
beneficieze de anumite programe şi investiţii, Zagrebul a acceptat invitaţia. În cazul Sloveniei,
majoritatea absolută a cercetătorilor refuză să includă această ţară în regiunea balcanică şi chiar
Sud-est europeană şi probabil, pe bună dreptate. Slovenia aparţine istoric şi confesional altei
regiuni, Europei Centrale – prin comparaţie cu Ungaria sau Croaţia având mai multe motive să
se considere astfel, întrucât nu a făcut niciodată parte din teritoriul efectiv al Imperiului Otoman

91
şi nu a fost implicată direct în evenimentele cheie care au configurat caracteristicile Sud-est
europene într-un sens mai larg sau Balcanii, într-un sens mai restrâns. În cartea sa (Minorities
under Communism. Nationalities as a sourse of tension among balkan communist states,
Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1973), devenită ulterior lucrare de referinţă în
problema minorităţilor şi naţionalismului în Balcani din perioada comunistă, Robert R. King
include aici problema Basarabiei ca măr al discordiei dintre România şi Uniunea Sovietică;
chestiunea Macedoniei, disputată de Iugoslavia şi Bulgaria, dar şi problema Transilvaniei,
revendicată pe criterii istorice de Ungaria şi pe revenită României conform criteriului etnic la
sfârşitul primului război mondial. De aceea, Ungaria este inclusă, de unul din cei mai prestigioşi
cercetători americani ai naţionalismului în Balcani, probabil pe drept, în ceea ce se numeşte
Balcani şi balcanism. În acelaşi sens, de a delimita Balcanii de Sud-estul european, unii autori
(precum George Hoffman) au propus ca Grecia şi România, în mod special Muntenia şi
Moldova să fie facă parte din “nucleul balcanic”, nun din Balcani propriu zis. Ediţii
enciclopedice americane şi britanice de după 1989 include sub denumirea de Balcani chiar şi
Republica Moldova, lucrul care este justificat în măsura în care RM a făcut parte timp de trei
secole din zona de dominaţie otomană şi reprezintă un teritoriu disputat până astăzi şi care se
află la intersecţia intereselor dintre Est şi Vest într-un context mai larg. De fapt, problema
Basarabiei, după opinia unui reputat istoric american, George Jewsburry, reprezintă o moştenire
a “problemei orientale” din secolului al XIX-lea (unica nerezolvată, dacă excludem problema
macedoneană).

2.3 Conotaţia termenului “balcanizare”

În legătură cu termenul de balcanizare, el exprimă actualmente o multitudine de conotaţii

şi s-a desprins de substantivul de la care provine. După Eric Hobsbawm, expresia balcanizare a
obţinut o răspândire largă mai întâi în spaţiul german: termenul însemna la început divizarea
unui teritoriu anterior unificat politic în formaţiuni statale mici – ceea ce constituia din start,
pentru naţionaliştii germani, un motiv de a considera acest fenomen unul negativ, în condiţiile în
care tendinţa de la sfârşitul secolului al XIX în Occident era inversă. Roman Szporluk, alt
cercetător marcant al fenomenului naţionalismului, adaugă că repulsia faţă de termenul
balcanizare, înţeles în sensul lui Hobsbawm, a fost împărtăşită de întregul curent liberal de la
sfârşitul secolului naţionalităţilor, având şi o tentă anti-ţărănească, anti-rurală într-un context mai
larg (Balcanii fiind predominant fără industrie, fără civilizaţie urbană la acea perioadă).
Termenul a început să intre în uzul larg după 1918, anume atunci când Balcanii se integrează,
nu se dezintegrează (Iugoslavia, România), de aceea putem admite că momentul de cotitură în
consacrarea expresiei, greu de dezrădăcinat, au coincis cu cele două războaie balcanice. Cea
mai reuşită definiţie a dat-o Norman Pound în American Academic Encyclopaedia (1994),
potrivit căreia “termenul de balcanizare a fost folosit în legătură cu dezbinarea unui teritoriu în
formaţiuni statale mici şi, adeseori, ostile unul altuia”. Dicţionarul modern italian echivalează
balcanizare cu despotism, revoluţii, contrarevoluţii, războaie de guerilă şi asasinate. Prima
definiţie complexă a balcanizării a fost oferită de ziaristul american Paul Scott Mowrer în 1921,
care se referă la formarea statelor mici în locul unor formaţiuni statale unificate anterior, la
interesele Marilor Puteri interesate în acest lucru, dar şi la populaţia regiunii – economic şi
financiar slab dezvoltate, ceea ce contribuie la perpetuarea sentimentului de frică, a intrigilor şi
pasiunilor social distructive. A doua etapă a consacrării termenului de balcanizare a început
după cel de-al doilea război mondial în legătură cu decolonizarea. De data aceasta, balcanizare

92
este consacrat în spaţiul francez, dar şi cel britanic şi este utilizat pentru a ridiculiza şi
compromite tentativele liderilor din lumea a treia în eforturile lor de a consolida statele lor. În
acest context s-a vorbit despre balcanizarea Africii, a Asiei etc. După colapsul comunismului,
balcanizare a început să fie extins chiar şi la realităţile Statelor Unite: se vorbeşte de
balcanizarea Americii în sensul creşterii diferenţelor dintre state, invocându-se uneori faptul că
nu există două state care să aibă acelaşi preţ la benzină, fiecare stat stabilind deci în mod
autonom tarifele după bunul lor plac. Tot după 1990, în America, s-a utilizat termenul de
balcanizare pentru a critica divizarea continuă a ştiinţei, la un moment dat menţionându-se chiar
de balcanizarea studiilor literare!!!

Lecţia 3

Cultură şi societate în Vestul şi Sud-Estul Europei:

particularităţi şi deosebiri

În această lecţie ne propunem să vedem care sunt caracteristicile principale ale ceea ce se
numeşte generic “civilizaţia occidentală”, înţelegându-se prin asta cultura şi modelul de
organizare a societăţilor occidentale, fie europene, fie nord-americane (excrescenţă a Europei
occidentale), pe de-o parte; să evidenţiem care ar fi particularităţile Estului Europei, a Sud-
Estului cu precădere, care au fost condiţiile istorice ce au determinat realităţile prezente, pe de
altă parte; nu în ultimul rând, a treia dimensiune se va axa pe identificarea deosebirilor dintre
cele două regiuni ale Europei, fără însă a încerca de a impune o judecată axiologică sau
morală în analiza propusă. Evident, o trecere în revistă a momentelor esenţiale care au marcat
istoria Europei de la Hristos încoace este indispensabilă pentru scopul pe care ni-l propunem
aici.

3.1 Europa Occidentală după căderea Imperiului Roman de Apus

După cum am avut deja ocazia să observăm în prima lecţie dedicată Ideii despre Europa,
denumirea continentului apare în spaţiul actualmente sud-est european, în gândirea şi mitologia
greacă şi apoi se extinde treptat la teritorii aflate la vest de Grecia, asimilate anterior de greci, ca
şi teritoriilor asiatice, denominaţiei generale de barbare, adică negreceşti. Imperiul Roman
creează o unitate relativă a continentului timp de mai mult de jumătate de mileniu, preluând şi
răspândind cultura elenă, precum şi limba latină, dreptul Roman şi infrastructuri puternice, care
facilitează schimburile economice, comunicarea şi circulaţia între diferite componente ale
spaţiului european mediteranean. Mai târziu, începând cu a doua jumătate a secolului I e. n.
apare alt element de unitate care se suprapune celor anterioare – creştinismul, legalizat la 313 de
Constantin cel Mare ca religie de stat. Unitatea Imperiului Roman, prin extensie şi a Europei de
astăzi, începe să se prăbuşească la 395, când Teodosiu lasă moştenire celor doi fii ai săi câte o
jumătate din Imperiu. În 476 Roma cade şi ia sfârşit Imperiul Roman de Apus, iar cel de Est,
Bizanţul, supravieţuieşte, într-o formă sau altă, încă un mileniu, până la 1453. Din secolul al V-
lea până în secolul al IX-lea urmează valuri consecutive de barbari spre fostele teritorii romane

93
şi este de presupus că deosebirile actuale dintre Estul şi Vestul Europei încep să se contureze în
această perioadă. Imperiul Bizantin rezistă atacurilor şi reuşeşte să domine partea de sud-est a
continentului, iar în Occident, dat fiind că nu există o formaţiune statală bine închegată, barbarii,
în principal de origine germanică, îşi supun cu forţa populaţia locală, de regulă romanizată. Cel
puţin până la 800, când Carol cel Mare se declară împărat şi uneşte porţiuni importante din
fostul Imperiu Roman de Apus, avem Bizanţul, alias sud-estul european care ne interesează cu
predilecţie aici, care rămâne unica zonă europeană relativ stabilă din punct de vedere politic, cu
un nivel de cultură şi structură a societăţii comparabilă cu cea a Romei antice. Dar odată cu
Carol cel Mare, moştenirea latină este restabilită şi are loc chiar o renaştere în cultură, numită
renaştere carolingiană şi animată de Alcuin. Mai târziu, la 1054 se va produce schisma
bisericească între Roma şi Constantinopol, deci dezbinarea politică a fostelor teritorii romane va
fi dublată de dezbinarea religioasă, mai exact confesională, între catolicism şi ortodoxism. Din
secolul al XV-lea apare altă sciziune, de data această în spaţiul occidental, între catolicism şi
protestantism, după 80 de ani de când Constantinopolul cade în mâinile turcilor. Ceva mai
înainte, în secolul al XIV-lea apare Renaşterea şi umanismul, percepută ca o întoarcere la
valorile antichităţii greceşti şi romane, fenomen caracteristic părţii occidentale a continentului, în
timp ce Estul nu este afectat decât superficial de aceste schimbări. Se poate deci de presupus că
a treia cezură între Est şi Vest, după împărţirea Imperiului Roman în două şi schisma
bisericească, o constituie secolele al XIV-lea şi al XV-lea – Renaşterea, umanismul şi
Protestantismul. Astfel, datorită acestor schimbări de mentalitate, Occidentul dezvoltă relaţii
capitaliste, în timp ce Sud-Estul european rămâne în afara acestor procese care fără doar şi poate
creează cu timpul şi un decalaj de dezvoltare economică între cele două Europe.

3.2 Societate şi cultură în Europa Occidentală

Cum se conturează deci societăţile occidentale şi ce inovaţii culturale se impun, profilând

cu timpul o civilizaţie deosebită, în continuu creştere economică, relativ stabilă politic şi social,
imitată şi invidiată ulterior de întreaga lume, inclusiv de popoarele balcanice? În primul rând,
este vorba de apariţia timpurie relaţiilor feudale, un sistem care pregăteşte tranziţia la
modernitate prin transformarea sa lentă, fără violenţe sociale şi politice de proporţii, prin
intermediul preluării creative a moştenirii culturale antice. Cum pregăteşte societatea feudală
venirea modernităţii, o societate închisă, cu o economie autarhică, strict ierarhizată şi care ridică
inegalitatea socială la rang de principiu de bază de organizare a unei comunităţi? Relaţiile de
vasalitate între feudali şi ţărani au fost determinate de epoca marilor migraţii ca o relaţie în care
o căpetenie, de multe ori din rândurile migratorilor germanici, asigura protecţia ţăranilor, de
regulă reprezentaţi de populaţia autohtonă, în schimb aceştia din urmă se obligau să presteze
anumite impozite, în natură sau bani, precum şi alte servicii auxiliare ca repararea podurilor,
drumurilor, morilor etc. Prin esenţă, este vorba de o relaţie contractuală, cu drepturi şi obligaţii,
iar dacă una din părţi nu-şi onora angajamentele, contractul, încheiat în mod verbal desigur,
devenea nul. Chiar dacă feudalii tindeau să majoreze la bunul lor plac volumul corvezilor sau să
aplice violenţa în mod samavolnic faţă de ţăranii lor, ceea ce îi provoca pe aceştia adeseori să
apeleze la arme împotriva stăpânilor lor, sistemul a funcţionat în Europa Occidentală aproape o
mie de ani la rând. Cu timpul, în urma proceselor de centralizare a statelor în jurul unei autorităţi
supreme, fie împărat sau rege, puterea feudalilor, mai ales în urma deselor lor rebeliuni
împotriva puterii centrale, se diminuează şi ţăranii, alte categorii ale populaţiei beneficiază de
aceste ocazii pentru a ieşi de sub tutela stăpânilor lor. În paralel, inovaţiile tehnice impulsionează

94
dezvoltarea economiei şi creează o clasă socială cu bani, dar fără putere politică – burghezia,
care este cointeresată în schimbări radicale în societate pentru aşi impune dominaţia sau, cel
puţin, pentru a elimina barierele multiple care stăteau în faţa extinderii afacerilor lor. Evident,
ţinta numărul unu al burgheziei devin feudalii, din două motive: aceştia invocă criteriul ereditar
în deţinerea puterii politice, în primul rând şi, ţăranii, o resursă ieftină de muncă pentru
manufacturile întreprinzătorilor, depind de bunăvoinţa acestor proprietari funciari, în al doilea
rând.
Dar schimbările din societate nu se produc de la sine şi este nevoie de schimbări esenţiale
în structura mentală a oamenilor pentru ca o comunitate să progreseze. Deci, se impune o
înlocuire de paradigmă – cea a predestinării, care împarte oamenii în aleşi de o putere divină să
conducă, pe de-o parte, şi restul să fie conduşi, exploataţi pentru că aşa le este scris de Cel de
Sus – cu o altă paradigmă, care să răstoarne organizarea tradiţională a societăţii. Curentul care a
livrat argumente pentru formularea unei noi paradigme a fost umanismul – centrat pe
restabilirea valorilor antichităţii, întemeiate pe rolul central acordat omului. În locul unei viziuni
pesimiste, fataliste, alimentate de războaie şi foame endemice, se impune treptat, mai întâi în
oraşele italiene, apoi în Franţa, Ţările de Jos, Anglia şi Germania, o viziune optimistă asupra
lumii. Din acest moment, omul şi umanitatea sa devine purtătoare de progres, iar
individualismul şi liberul arbitru sunt puse pe primul loc, ceea ce constituie o cotitură ideologică
importantă, o ruptură de viziunea medievală a lumii, care recunoştea existenţa liberului arbitru,
dar în ultimă instanţă considera omul drept o unealtă a Divinităţii şi nu mai mult. Cu alte
cuvinte, dacă Socrate a adus filosofia pe pământ, adică a făcut omul principala preocupare a
gândirii filosofice, umanismul a continuat această evoluţie plasând omul în centrul universului.
Tiparul oferă posibilitatea ca noile idei să fie răspândite pe o scară largă, ceea ce erodează
fundamentele societăţii medievale într-un timp relativ scurt. Protestantismul reprezintă astfel nu
numai o simplă reinterpretare a religiei creştine, ci mai degrabă o simbioză între ideile umaniste
şi religia creştină. Omul trebuie să creadă în Dumnezeu, dar este liber să comunice cu El în mod
direct, nu prin intermediul cuiva. Bogăţia materială nu mai este considerată un păcat, ci un semn
că Dumnezeu îl iubeşte şi îl răsplăteşte cum se cuvine pe cel care o deţine. Nu întâmplător,
sociologi precum Max Weber au legat originile capitalismului nemijlocit de noua etică, cea a
protestantismului, a unei noi relaţii cu Divinitatea. Nu întâmplător, de asemenea, centrul
economic al Europei occidentale, al lumii în ultimă instanţă se mută din spaţiul mediteranean în
nordul Europei, acolo unde spiritul protestant domină începând cu a doua jumătate a secolului al
XVI-lea. De la 1492, dar mai ales în decursul secolului următor, datorită marilor descoperiri
geografice şi creşterii demografice provocate de îmbunătăţirea condiţiile de viaţă, a igienei şi
alimentaţiei, Europa Occidentală prosperă încontinuu din punct de vedere economic şi
societatea devine progresiv una incluzivă, nu exclusivă. Revoluţia franceză se înscrie în această
evoluţie iniţiată de Renaştere, curentul umanist şi iluminist din secolul al XVIII, de data aceasta
având loc o adevărată revoluţie, în sensul punerii sub semnul întrebării a puterii regale în general
şi a introducerii principiului, paradigmei politice numită legitimitate populară. Societatea civilă,
cu alte cuvinte, se întăreşte în aşa măsură încât nu mai are nevoie de a face compromisuri cu
Vechiul Regim care încetineşte dezvoltare progresivă a societăţii. Aceste schimbări au fost
justificate anterior de gânditori proeminenţi precum Montesquieu (Despre spiritul legilor,
1748), care formulează pentru prima dată principiul separării puterilor în stat; Diderot, care scrie
că suveranitatea aparţine în exclusivitate poporului; Rousseau, care conceptualizează ideia
egalităţii sociale şi a contractului social; Voltaire, care atacă din temelie religia, dar recunoaşte
totuşi importanţa ei socială etc. Revoluţia americană, desfăşurată aproximativ în acelaşi segment
temporal, s-a inspirat, de asemenea, din iluminiştii francezi şi englezi. În Anglia, pe de altă parte,

95
au avut loc schimbări similare, începând mai ales cu adoptarea Habeas Corpus în 1679 şi Bill of
Rights zece ani mai târziu. Anglia a păstrat însă monarhia, devenită constituţională şi evitându-
se aplicarea la scară largă a violenţei pentru ajustarea sistemului politic la noile condiţii impuse
de schimbările în mentalitate şi societate. În secolul următor se cristalizează câteva curente
politice, cu aceleaşi rădăcini culturale – filiera umanism-protestantism-iluminism-Revoluţia
franceză – curente precum liberalismul, socialismul, naţionalismul, toate inspirate din doctrina
legitimităţii populare, a dreptului omului şi a individualismului (vezi, de exemplu, Loius
Dumont, Eseu asupra individualismului, Anastasia, 1995). Prin urmare, din secolul al XIV până
la începutul secolului al XIX-lea Europa Occidentală cunoaşte o evoluţie spectaculoasă, alteori
marcată şi de izbucniri violente în masă, care transformă radical sistemul politic, structura
societăţii, a economiei, lucruri care au fost anticipate, însoţite sau radicalizate ulterior de
inovaţiile tehnice, de schimbări de paradigme, în cele din urmă, posibile datorită unei adevărate
revoluţii culturale.

3.3. Istorie, societate şi cultură în Sud-Estul Europei

Ce se întâmplă între timp cu Europa de Sud-Est, această altă Europă şi cum se face că
rămâne în urmă, aflată într-o stare economică precară, cu un sistem politic care nu poate să
creeze un echilibru social şi este permanent, în unele ţări până astăzi, la limita sau chiar în toiul
unor tensiuni interne periculoase pentru stabilitatea internaţională? În primul rând, Balcanii au
avut nenorocul de a fi expuşi invaziilor barbare până la mijlocul al XIII-lea, mai ales teritoriul
actualei Românii (1240-1241, ultima invazie tătaro-mongolă), teritoriul de la sud de Dunăre
fiind încadrat efectiv, cu intermitenţe, sau s-a aflat sub dominaţia culturală şi politică a
Bizanţului, popoarele din regiune fiind aproape integral ortodoxe şi modelate după un sistem
politic bazat pe cvasicentralizare, birocraţie, corupţie, supunere totală faţă de autorităţi, lipsa
drepturilor civile etc. În momentul când cade Constantinopolul (1453), Imperiul Otoman
stabileşte controlul asupra peninsulei, care va dura până sfârşitul secolului al XIX-lea. Turcii nu
se vor implica efectiv în zonele respective, nu vor încerca să asimileze lingvistic sau să
convertească în masă populaţia locală, vor revendica doar un impozit aparte pentru locuitorii
creştini ai imperiului, încadraţi în unităţi administrative numite millet. Paradoxal sau nu, dar
sistemul de administrare otoman a permis păstrarea religiei şi limbii populaţiei din regiune, cu
puţine excepţii, dar efectul negativ a constat în perpetuarea vechilor diviziuni aproape tribale,
mai ales în zonele montane sud-dunărene, a conservat modele culturale şi politice învechite,
locale sau de origine bizantină (Vezi Iorga, Bizanţ după Bizanţ). Orice rebeliune sau revoltă era
aspru înăbuşită, iar sistemul feudal a perpetuat până în secolul al XIX-lea – începutul secolului
al XX-lea dependenţa ţăranilor faţă de marii proprietari funciari, ceea ce a determinat crearea
unor trăsături de caracter orientale, precum letargie, indecizie, indiferenţă şi o tendinţă exagerată
de supunere în faţa autorităţilor, fie locale sau centrale, izvorâtă din necesitatea de a supravieţui.
Acest lucru poate fi cu uşurinţă detectat în atitudinea faţă de orice fel de autoritate, persistentă
uneori până astăzi – teamă, dar în acelaşi timp umilinţă şi consimţire. De servilitate este legată o
trăsătură aparte, precum ingeniozitatea, tocmai pentru a evita numeroasele obstacole, inclusiv
cele impuse de autorităţi, prin utilizarea unor mijloace amorale sau ilegale. Persistă astfel ideea
că este permisibil de a înşela sau chiar fura de la stat (conservată în perioada comunistă).
Viitorul fiind incert, foştii supuşi ai Imperiului Otoman au adoptat o atitudine hedonistă cu
privire la viaţa de toate zilele şi au acordat o importanţă deosebită odihnei. Etica muncii nu este
atât de dezvoltată precum în Occident, pentru că în orice moment Sultanul sau latifundiarul local

96
putea decide cât din roadă să rămână ţăranului. Aceste lucruri au imprimat un fatalism accentuat
în rândurile creştinilor balcanici, transmise şi prin filiera bizantină, ortodoxă, dar şi prin
intermediul influenţelor culturale de inspiraţie islamică – potrivit căreia omul este predestinat de
către Divinitate, nimeni nu-şi poate schimba soarta după libera voinţă şi fiecăruia îi este scris în
prealabil cât va trăi (vezi mai pe larg Vucinich, 1965). Dintre popoarele balcanice, intelectualii
români şi greci au fost printre primii care au conştientizat decalajul existent între cele două
Europe prin intermediul călătoriilor frecvente sau studiilor efectuate în Europa Occidentală la
universităţi celebre din Franţa, Italia sau Germania, dar acest lucru s-a produs lent şi târziu, mai
ales după 1830. Mai mult a durat răspândirea în masă a idealurilor umaniste, iluministe şi ale
Revoluţiei franceze – drepturi egale, suveranitate populară, libera circulaţie a persoanelor,
nesupunere faţă de autorităţile care nu se preocupă de bunăstarea oamenilor etc. Harta politică a
Balcanilor se stabileşte abia la 1918, după 1944 se instaurează regimurile comuniste, care
perpetuează şi ele vechile habitudini ale populaţiei – neîncrederea faţă de autorităţi, fatalismul,
lipsa spiritului întreprinzător, hedonismul. Abia după 1990 apare din nou şansa de sincronizare
cu Occidentul, dar vechile structuri mentale şi xenofobia, naţionalismul extremist provoacă
iarăşi instabilitate şi război civil (fosta Iugoslavie), corupţie şi sărăcie în masă (mai ales în
Moldova, dar şi în Bulgaria sau România).

Lecţia 4

Naţionalism şi etnicitate în Europa Occidentală

şi Sud-Estul Europei: privire comparativă

4.1 Naţiune şi etnie: origini şi evoluţie

Înainte de a trece la tema propriu-zisă se impune clarificarea noţiunilor de “naţiune,

naţionalism”, “etnie”, atât etimologia lor iniţială, cât şi evoluţia semantică de-a lungul istoriei.
Primele două noţiuni provin de la latinescul “natio”, ceea ce înseamnă în traducere ceva născut.
Iniţial, “natio” avea o conotaţie negativă şi se referea la grupuri de străini care proveneau din
aceiaşi arie geografică şi trăiau în Roma. Statutul lor era inferior – deoarece erau străini –
cetăţenilor romani. Acest concept era, de aceea, foarte similar grecescului “ta ethne”, folosit
pentru a desemna străinii şi în mod special păgânii; precum şi ebraicului “amamim”, termen
care se referea la cei care nu aparţineau poporului monoteist ales. Au existat de asemenea alte
conotaţii alternative ale celor trei sinonime amintite, dar înţelesul de grup de străini proveniţi din
aceiaşi regiune, a rămas dominant pe o perioadă îndelungată de timp. În evul mediu, prin
cuvântul naţiune erau numiţi studenţii de la universităţile occidentale care proveneau dintr-o
anume zonă geografică sau lingvistică. Spre exemplu, existau patru naţiuni în cadrul
Universităţii de la Paris, unul dintre cele mai mari centre de educaţie teologică din epocă:
“l’honorable nation de France”, “la fidele nation de Picardie”, “la venerable nation de
Normandie” şi “la constante nation de Germanie”. Naţiunea franceză includea studenţii din
Franţa, Italia şi Spania; cea germană – pe cei din Anglia şi Germania; cea picardiană – pe cei din
Ţările de Jos; cea normandă – pe studenţii din nord-est. Trebuie de menţionat în acest context că
studenţii aveau identitatea lor naţională respectivă doar în calitate de studenţi şi identificarea
dată înceta odată cu revenirea lor în ţara lor de origine. Cu alte cuvinte, identitatea naţională în

97
sens medieval era provizorie şi conjuncturală, nu permanentă. Prin urmare, anume faptul că
apartenenţa la o naţiune devine conjuncturală sau situaţională, a contribuit la evoluţia
conceptului în sensul pierderii conotaţiei peiorative iniţiale. Dat fiind structura specifică a vieţii
universitare din evul mediu, comunităţile studenţilor funcţionau ca grupuri sau uniuni de
asistenţă mutuală a membrilor lor şi cum aceste colectivităţi susţineau de regulă o anumită
poziţie în disputele scolastice, o naţiune a început să aibă o opinie comună. Ca rezultat, naţiunea
a încetat de a desemna doar comunitatea de origine şi a început să se refere la o comunitate care
susţinea aceiaşi opinie şi urmărea acelaşi scop.
Întrucât universităţile medievale trimiteau reprezentanţii săi pentru a susţine o poziţie
anumită la diferite Concilii bisericeşti, cuvântul naţiune a suferit o altă schimbare de sens. De la
sfârşitul secolului al XIII-lea, mai exact de la Conciliul de la Lyon din 1274, conceptul de
naţiune a evoluat – de la o comunitate de opinie – la desemnarea diferitor grupări din “republica
ecleziastică”. Indivizii care reprezentau aceste “republici” erau de regulă, în acelaşi timp,
delegaţi ai puterii religioase şi seculare, de acea, termenul naţiune a obţinut şi alt sens, de
reprezentanţi ai puterii politice sau a elitei politice, culturale şi sociale. Dar evoluţia în sensul
modern al cuvântului a avut loc foarte lent, definiţia aproape de cea modernă fiind întâlnită la
Montesquieu, Joseph de Maistre şi, mai târziu, spre mijlocul secolului al XIX-lea, la
Schopenhauer.

4.2 Naţionalism: definiţii şi interpretări

În ceea ce priveşte conceptul de naţionalism, chestiunea este mai dificilă. Este clar însă că
naţionalismul este o doctrină politică modernă care apare nu mai devreme de sfârşitul secolului
al XVIII-lea (Boyd C. Shafer). Doctrina este bazată pe suveranitatea populară, pe voinţa unei
colectivităţi care are aceiaşi istorie, limbă, tradiţii şi teritoriu comun, deci este antimonarhică,
republicană, şi ca atare, ca şi democraţia este un produs al Revoluţiei franceze şi se răspândeşte
în timp record în toată Europa ca urmare a războaielor napoleoniene. Germanii, în primul rând,
au fost cei care au perceput universalismul republican al francezilor în acea perioadă ca o
manifestare a dominaţiei franceze, fapt care a contribuit la conştientizării nevoii de unire a
tuturor germanilor într-un singur stat. Prin filosofii germani, precum Herder sau Fichte, doctrina
naţionalismului se cristalizează ca o ideologie care tinde să creeze state după criteriul lingvistic,
cultural şi istoric. După unii cercetători marcanţi ai fenomenului, de exemplu Benedict
Anderson, naţionalismul este strâns legat şi condiţionat de relaţiile capitaliste, în special de
inventarea tiparului, care a permis şi grăbit procesul de constituire a limbilor literare moderne pe
baza dialectelor populare orale. Benedict Anderson evidenţiază trei paradoxuri ale teoreticienilor
care s-au preocupat de problema naţionalismului: 1) modernitatea (“obiectivă”) a naţiunilor din
punctul de vedere al istoricilor, pe de-o parte, şi vechimea (“subiectivă”) a naţiunilor potrivit
naţionaliştilor, pe de alta; 2) universalitatea formală a naţionalităţii în calitate de concept socio-
cultural, în lumea modernă considerându-se că fiecare trebuie să posede o naţionalitate, aşa cum
“el” sau “ea” are un sex anume; 3) ultimul paradox – forţa politică a naţionalismului, în sens că
poate sensibiliza sau mobiliza mase largi de oameni, pe de-o parte, şi incoerenţa, fragilitatea
teoretico-filosofică a naţionalismului, pe de alta. În aceeaşi ordine de idei, Anderson consideră
naţionalismul o doctrină politică cu puternice accente religioase ( anume tendinţa “gândirii
religioase de a răspunde nevoilor obscure ale imortalităţii , de obicei prin transformarea
fatalităţii în continuitate [“ fatality into continuity”] (karma, păcatul originar etc.).
Naţionalismele pot fi înţelese mai bine, consideră autorul, dacă precizăm mai întâi din care
sistem cultural provin. Primul sistem cultural pe care îl evidenţiază Anderson este cel întemeiat

98
pe comunitatea religioasă: toate comunităţile clasice s-au perceput pe ele însele în “centrul
cosmic”, prin intermediul unei limbi considerate sacre care le lega de o putere supraterestră. Din
acest punct de vedere, puterea extraordinară a Papalităţii în perioada ei de glorie este
comprehensibilă doar în termenii existenţei unor clerici din toată Europa ce aveau cultul limbii
latine, apreciază Anderson. Al doilea sistem cultural evidenţiat se referă la regiuni care şi-au
obţinut o tradiţie comună prin loialitatea îndelungată faţă de o dinastie anumită, recunoscută a fi
în drept să posede puterea politică.
În viziunea lui Benedict Anderson, naţionalismul a apărut în perioada când aceste două
sisteme culturale au început să-şi piardă din semnificaţia şi rezonanţa avute anterior. Anume,
când a dispărut încrederea că numai o anumită limbă scrisă oferă acces privilegiat la adevărul
ontologic în ultimă instanţă. Această încredere sau idee preconcepută este cea care a creat
solidarităţi transcontinentale, precum ar fi Creştinătatea, Islamismul etc. Altă idee care şi-a
pierdut din “vraja” iniţială a fost cea referitoare la faptul că societatea era organizată în jurul şi
sub conducerea unor monarhi consideraţi ceva aparte de restul fiinţelor umane, investite de
Dumnezeu să conducă oamenii. După criza celor două idei-credinţe centrale ale societăţilor din
Evul Mediu, cu alte cuvinte a celor două sisteme culturale dominante a apărut o cezură
conceptuală privitoare la felul în care trebuiau constituite şi justificate existenţa societăţilor
umane şi a statelor. Prin extensie, era necesară o nouă viziune care să ofere legitimitate, coerenţă
şi credibilitate noilor societăţi, moderne, să îmbine armonios, cu sens, ceea ce însemna
fraternitate, putere şi timp.
Benedict Anderson leagă nu numai apariţia naţionalismului ca ideologie politică
legitimantă de apariţia capitalismului-tipar (“print capitalism”), dar şi a conştiinţei naţionale ca
atare. Doi factori determină această situaţie-fenomen: 1) simplificarea însăşi a limbii latine prin
revenirea la clasicii antichităţii; 2) impactul Reformei, succesul căreia se datorează în mare
parte capitalismului-tipar, tezele lui Luther fiind publicate în tiraj de zeci de mii de exemplare în
limba germană , ceea ce a facilitat răspândirea largă a ideilor sale printre cei care cunoşteau doar
limba vernaculară, vorbită. Astfel, odată cu proliferarea tiparului şi a scrierilor în limbile
vernaculare, devenite limbi literare, s-au creat spaţii unite prin schimbul intens de idei-informaţii
într-o limbă accesibilă şi comunicarea aceasta a pus bazele “comunităţii naţionale imaginate”. În
aceeaşi ordine de idei, evenimente sau personalităţi istorice li s-au atribuit post factum o
semnificaţie naţională, dimensiune care lipsea până atunci. Mitul începe din ce în ce mai mult să
fie confundat şi substituit cu istoria adevărată. Justificarea acestui procedeu era simplă: noile
“comunităţi imaginate” aveau nevoie de simboluri în jurul cărora să se cristalizeze ideea
unicităţii şi solidarităţii. Autorul dă exemplu baronilor care au impus Carta Magna lui John
Plantagenetul, baroni care nu vorbeau limba engleză şi nu se percepeau drept “englezi”, dar care
au fost definiţi “patrioţi”, eroi naţionali în manualele şcolare din Regatul Unit 700 de ani mai
târziu. Privitor la rolul atribuit limbilor naţionale de către naţionalişti, Anderson consideră că nu
se poate vorbi de fiecare dată de faptul că limbile constituie embleme-simboluri ale
naţionalităţii, precum ar fi drapelul, costumele, dansurile populare etc. Cu toate acestea, un
singur lucru este sigur: limbile vernaculare au o importanţă deosebită în virtutea capacităţii lor
de a da naştere unor “comunităţi imaginate”, prin extensie, pentru apariţia unui tip specific de
solidaritate umană. Un argument în favoarea faptului că naţionalismul şi ideea de naţiune a
cunoscut o evoluţie îndelungată şi s-a cristalizat temeinic abia spre sfârşitul secolului XIX,
apreciază Anderson, este că primele recensăminte care specifică etnicitatea populaţiilor apar în
anii ‘70 ai secolului trecut în Imperiul Britanic şi cel Francez.
Potrivit lui Ernest Gellner, naţionalismul este o doctrină şi un fenomen în acelaşi timp,
inerent unor condiţii sociale concrete, condiţii create de vremurile moderne – legate de

99
urbanizare, industrializare şi modernizare în general. Gellner constată, de asemenea, că uneori
naţionalismul precede apariţia naţiunilor: deci, mai întâi apare naţionalismul ca doctrină politică,
care justifică ulterior crearea naţiunilor noi. Anthony D. Smith, discipol de altfel a lui Gellner,
consideră, la rândul său, că naţionalismul nu este legat de modernizare, ci este un fenomen mai
întâi de toate cultural, inspirat din folclor şi alte elemente populare. Altă opinie interesantă cu
privire la originile naţionalismului a exprimat Emmanuel Wallerstein în “Sistemul economic
mondial”, potrivit căreia naţionalismul apare în special ca reacţie a periferiilor faţă Centru şi
încercările statelor dezvoltate de a-şi impune dominaţia economică, politică şi culturală.

4.3 Naţionalismul în Sud-Estul şi Vestul Europei:

câteva comparaţii

Actualmente, confuzia cea mai mare în literatura de specialitate este în jurul expresiilor
“etnie, etnicitate” şi “naţiune, naţionalism”. În această lecţie am încercat să atenuăm confuzia
existentă investind în “etnie, etnicitate” componenta lingvistică, psihologică, axiologică etc. sau
dimensiunea culturală a unei colectivităţi umane, “naţiune, naţionalism” semnificând
dimensiunea politică, o variantă radicalizată a etniei, etnicităţii, punctul de despărţire
convenţională dintre cele două concepte fiind revendicările de ordin politic, fie că este vorba de
invocarea dreptului la existenţă autonomă reală în cadrul unui stat federal sau dreptul de
secesiune şi crearea unui stat independent. Cu alte cuvinte, etnia constituie o minoritate,
subordonată politic naţiunii dominante, dar din momentul în care se separă într-un stat aparte, îşi
forjează propria sa naţionalitate, prin intermediul etnicităţii politizate, evoluată în ideologia
naţionalismului.
Din cele menţionate, putem rezuma că naţionalismul, indiferent de părerile existente cu
privire la originea sa, este fără îndoială un fenomen şi o doctrină modernă, apărută în jurul
anului 1800 şi care avea să bulverseze întreg continentul european în decursul secolului al XIX-
lea şi în cea mai mare parte a celui următor. Ce este comun naţionalismului din partea vestică şi
estică a continentului european? Prin ce se deosebeşte naţionalismul în Vest de cel din Est, de
cel din sud-estul european, în particular? În mare, trebuie de spus că naţionalismul a avut un rol
pozitiv şi negativ în acelaşi timp, atât în Occident, cât şi în Est. Există însă diferenţe importante
în felul în care s-a manifestat naţionalismul în cele două regiuni ale continentului. În Occident,
la 1800, când convenţional apare această doctrină, exista deja o clasă de mijloc bine închegată,
precum şi state bine centralizate, de aceea, ideologia naţională a jucat de regulă un rol
constructiv, de integrare a unei colectivităţii unificate politic, de cele mai multe ori cu aceiaşi
limbă şi tradiţii culturale. Prin urmare, naţionalismul a avut acolo un caracter predominant
inclusiv: fiecare membru, cetăţean al statului, fiind admis în colectivitatea numită naţiune dacă
asimila o anumită limbă literară standardizată, împărtăşea o viziune comună asupra trecutului
societăţii date etc. Acest lucru s-a impus cu o relativă uşurinţă datorită impunerii unui sistem
general de educaţie încă din secolul al XIX-lea, a presei, a unei literaturi care, după Anderson, a
permis crearea unor “comunităţi imaginate”. În felul acesta, bretonii şi alte identităţi etno-
regionale s-au integrat în naţiunea franceză, de exemplu, s-au catalanii în cadrul celei spaniole
etc.
Pe de altă parte, naţionalismul s-a impus în sud-estul european (şi în estul european în
ansamblu) puţin mai târziu, fiind importat din Occident. Aici însă fenomenul a avut de la bun
început un caracter distructiv, întrucât zona era dominată de imperiile austro-ungar, otoman şi
rus. Cu alte cuvinte, ideologia naţionalismului în Europa turcească cu precădere, cum erau
numiţi Balcanii alternativ, a premers constituirii statelor, cât şi consolidării clasei sociale de

100
mijloc. Acest factor, după unul dintre cei mai reputaţi cercetători ai fenomenului balcanic Peter
Sugar, a determinat în linii mari deosebirile dintre naţionalismul vest şi cel sud-est european.
Popoarele din regiune nu erau bine cristalizate în calitate de colectivităţi distincte, cu trăsături,
simboluri şi trecut, uneori limbă bine definite sau standardizate. Paschalis Kitromilides,
politolog şi istoric grec, a arătat cu lux de amănunte că popoarele din sud-estul Europei, inclusiv
grecii, se identificau încă în plin secol XIX – secol al naţionalităţilor – după criteriul religios,
creştini sau musulmani şi iniţial Biserica ortodoxă a fost împotriva naţionalizării istoriei,
inventării naţiunilor pentru simplul fapt că era în contradicţie cu universalismul creştin. Clasa de
mijloc fiind inexistentă, intelectualii şi naţionalismul au servit drept agenţi ai construcţiei
naţionale, proces sponsorizat de guvernele nou create, devenind birocratic prin excelenţă.
Imperiile încurajând, mai mult sau mai puţin schimbările de populaţii şi colonizările, statele nou
create la sfârşitul secolului al XIX-lea, precum şi la finele primului război, s-au pomenit cu
minorităţi însemnate în cadrul lor, excluse de regulă de la procesul politic. De aceea, avem aici
altă trăsătură distinctă a naţionalismului sud-est european: selectivitatea membrilor care puteau
să facă parte din naţiune, adică caracterul său exclusivist, primordial. În timp ce statele
occidentale îşi rezolvaseră problema minorităţilor în linii mari prin asimilare (vezi Walker
Connor), statelor sud-est europene li s-a impus respectarea identităţii şi drepturilor minorităţilor
etnice, lingvistice etc., ceea ce a creat dificultăţi în plus procesului de creare a statelor-naţiuni din
regiune.
La sfârşitul secolului al XX-lea, naţionalismul şi-a manifestat însă caracterul său
preponderent din latura sa negativă, atât în Vestul, cât şi în Estul Europei, mai ales în spaţiul
balcanic. S-a evidenţiat şi naţionalismul minorităţilor, celei ruseşti în statele post-sovietice; a
bascilor, în Spania; a irlandezilor, în Marea Britanie etc. Fenomenul se explică de obicei prin
procesul de globalizare, mai exact ca o reacţie bolnăvicioasă la integrarea rapidă a economiei, a
impunerii unei culturi americanizate etc.

Lecţia 5

România în secolul al XX-lea: disputa

dintre tradiţionalişti şi occidentalişti

5.1 Unificarea României şi începutul construcţiei naţionale

Această lecţie este consacrată istoriei ideilor în România secolului al XX-lea, în special
disputei dintre curentul tradiţionaliştilor şi modernizatorilor (sau occidentaliştilor) şi se va axa şi
asupra unui subiect foarte actual ce ţine de construcţia naţională românească, de identitatea
naţională etc. Teritoriile naţionale româneşti au fost vreme de secole sub control sau dominaţie
străină şi abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a început crearea statului naţional
modern român prin unirea Munteniei cu partea de vest a Moldovei la 1859. Peste trei ani de zile,
în 1862, s-a realizat unirea politică efectivă a celor două principate dunărene, dar procesul de
constituire a statului-naţiune va dura încă câteva decenii. Parafrazând spusele unuia dintre
principalii arhitecţi ai unificării Italiei, România era creată la 1859 şi obiectivul imediat era de a
crea românii, în sens de inocularea unei conştiinţe de apartenenţă culturală şi istorică la o
comunitate etnonaţională prin impunerea unei limbi standard de comunicare, prin intermediul

101
unui sistem de educaţie, presă, literatură etc. (vezi mai pe larg teoria lui Benedict Anderson,
1981). Procesul de constituire a unei limbi literare unice începuse încă înainte de formarea
statului român, în anii ’30 ai secolului al XIX-lea. Chestiunea a fost foarte complicată, tranziţia
lingvistică având parte de discuţii aprinse privitoarea la rolul pe care trebuia să-l aibă cuvintele
din vocabularul popular, precum şi felul în care trebuiau acceptate împrumuturile din limbile
străine ş.a. (vezi Sorin Antohi, 1994). Într-un context mai larg, în care aspectul lingvistic era
doar o parte a monedei, s-a înscris dezbaterea privind definirea naţiunii şi a identităţii naţionale.
Tot aici, în jurul construcţiei naţionale româneşti a fost prezentă ca un fir roşu şi discuţia privind
modul de dezvoltare, modelul care trebuia urmat de România, cel tradiţional, bazat pe
elementele de cultură şi civilizaţie locale sau, occidental, modernizator, care acorda
împrumuturilor din Occident o importanţă decisivă. Cele două curente iniţial culturale au fost
reprezentate în plan politic, în linii mari, prin conservatori, pe de-o parte şi liberali, pe de altă
parte.

5.2. Conservatori versus liberali în Vechiul Regat

Primul curent, reprezentat de Titu Maiorescu şi de alţi membri ai clubului literar

“Junimea”, criticau tendinţa de modernizare politică şi culturală a României, invocând faptul că
adoptarea instituţiilor occidentale nu a determinat şi funcţionarea lor efectivă pe teren. Această
teorie este cunoscută sub denumirea de “formă fără fond” şi exprima ideea potrivit căreia
românii trebuiau să-şi caute calea lor proprie spre progres şi prosperitate. Celălalt curent,
reprezentat de Partidul Naţional Liberal argumenta că unica şansă a României de a atinge
progresul în diferite sfere consta în adoptarea căii occidentale de dezvoltare, acceptând din start
dezavantajele şi dificultăţile inerente unui asemenea proiect. O parte a acestei discuţii s-a axat pe
dilema: sunt românii europeni sau nu? Din punct de vedere geografic, era clar încă de la
începutul secolului al XIX-lea că hotarul estic al Europei fusese trasat pe linia râului Nistru, apoi
împins până la munţii Ural, dar din punct de vedere cultural – cine erau românii? În legătură cu
aceasta au apărut şi unele dintre primele mărturii care reflectau complexul de inferioritate a
românilor faţă de europeni, faţă de Occident în ansamblu. Mihail Kogălniceanu, de exemplu,
scria, pe la mijlocul secolului XIX: “ Noi scriem într-o limbă necunoscută altor naţiuni, pentru
un public care cu greu putem să-l numim ca atare; noi scriem pentru nu mai mult de o sută de
persoane şi pentru a avea posibilitatea să publicăm trebuie să ne asigurăm în prealabil de
abonamente; prin urmare, trebuie să apelăm la asemenea subterfugii [umilitoare]. Iar o dată ce
scrierile noastre sunt publicate, la ce recompensă putem să ne aşteptăm? La nici una.” El adăuga
că, prin comparaţie, un autor francez care putea să aibă chiar puţin talent, avea mai multe şanse
de a fi tradus în mai toate limbile şi citit în întreaga lume. Dar aceste momente n-au fost
caracteristice doar pentru români. În Rusia, în aceiaşi perioadă aproximativ, existau discuţii şi
antagonisme profunde între două curente de idei – slavofili şi occidentalişti. Dispute
asemănătoare erau o reacţie normală în societăţi izolate de secole de legături permanente cu
Vestul Europei, de “centrul lumii”, cu alte cuvinte de partea cea mai civilizată şi avansată a
lumii care a excelat în economie, arte, prosperitate materială, a reuşit să stabilească o stabilitate
politică relativă şi a creat un model în care practic fiecare, indiferent de provenienţa socială sau
etnică putea accede spre ierarhia economică şi politică.

102
 5.3. “Tradiţionalişti” versus “modernizatori” după 1918

În 1918, se înfăptuieşte Marea Unire a românilor, Vechiul Regat dublându-şi teritoriul

iniţial, precum şi populaţia prin încorporarea provinciilor Basarabia, Bucovina şi Transilvania,
Banat, Crişana şi Maramureş. O dată cu acest eveniment crucial din istoria naţională a
românilor, dezbaterea cu privire la identitatea naţională şi felul în care trebuiau integrate noile
provincii alipite a cunoscut o revigorare signifiantă. Constituirea unui stat naţional românesc
întregit în cele din urmă a provocat o discuţie intelectuală efervescentă nu numai referitoare la
caracterul naţional, dar şi cu privire la modelul de dezvoltare pe care trebuia să-l urmeze
România Mare. Iarăşi, tradiţia şi modernitatea au constituit două poluri ale discuţiei. Mai mult,
se profilează şi al treilea curent major de idei în literatură şi gândirea filosofică, numit generic
sincronism. Cultura română a fost declarată modernă prin însăşi faptul că ea ar fi atins în această
perioadă nivelul de expresie şi avea acelaşi probleme de discutat ca şi cea a naţiunilor din vestul
european. Mai mult, unii reprezentanţi ai curentului menţionat, pretindeau chiar că în anumite
privinţe cultura românească era mai avansată decât cea occidentală. După cum consideră
istoricul şi lingvistul britanic Dennis Deletant, aceste pretenţii aveau însă şi o anumită doză de
adevăr. Anume un grup de avangardişti de origine română a iniţiat şi formulat principiile
mişcării dadaiste, din care s-a inspirat mai târziu altă mişcare culturală de proporţii –
suprarealismul sau surrealismul. În acest sens, cultura română a “depăşit” Occidentul sau cel
puţin s-a “sincronizat” din punct de vedere cultural cu Vestul Europei. Tristan Tzara (1896-
1953), care a fondat curentul Dada în 1916 la Zürich, şi-a exprimat pentru prima dată ideile sale
“dadaiste” încă în 1912 când se afla în România, publicând extensiv în revista bucureştiană
“Simbolul”. În 1922 el scria: “Încă în 1914 am încercat să retrag sensul cuvintelor, să le folosesc
în scopul de a acorda un nou sens versului prin tonalitate şi contrastul sonor”. Alţi prieteni
apropiaţi a lui Tzara au contribuit de asemenea la apariţia curentului Dada, printre care
menţionăm pe Ion Vinea (1895-1964), Emil Isac (1886-1954) şi Marcel Iancu (1895-1984). Alt
curent la care contribuţia românilor a fost destul de importantă este surrealismul. În vestitul
Manifeste du surréalisme (1924), scris de André Breton, Tzara şi Demetru Demetresu-Buzău,
cunoscut mai mult sub pseudonimul de Urmuz (1883-1923) figurează ca precursori marcanţi ai
curentului surrealist, devenit ulterior unul din cele mai influente în arta interbelică şi postbelică:
în pictură, sculptură, cinematografie etc.
Această generaţie a lui Tristan Tzara, Eugen Ionescu, Ilarie Voronca (1903-1946), precum
şi Benjamin Fundoianu (1898-1944) şi Gherasim Luca au sincronizat, fără a exagera, cultura
românească cub cea occidentală. Prin urmare, din perioada interbelică românii au început să se
“lecuiască” de anumite complexe de inferioritate culturală faţă de cultura europeană. Cu toate
acestea, discuţia din interiorul ţării dintre tradiţionalişti şi europenişti, o nouă denumire apărută
alternativ pentru a desemna tabăra modernizatorilor, a continuat în întreaga perioadă interbelică.
Revista literară “Sburătorul” a reprezentat ultimul curent între cele două războaie. Editorul ei,
Eugen Lovinescu (1881-1943) şi-a dezvoltat mai pe larg teoria sa în “Civilizaţia română
modernă”. Lovinescu susţinea teoria sincronismului, conform căreia România trebuia să se
modernizeze prin preluarea şi adaptarea celor mai bune elemente ale civilizaţiei occidentale.
Baza teoretică a modernizării economice după modelul occidental european a oferit-o
redutabilul Ştefan Zeletin (1882-1934) în volumele sale “Originea burgheziei române” şi
“Neoliberalismul” apărute la mijlocul anilor ’20. Zeletin a argumentat, printre altele, că
România secolului al XX-lea este un produs al investiţiilor la scară largă a capitalului occidental,

103
precum şi a dezvoltării concomitente a clasei de mijloc locale care a urmat unirii Principatelor la
1859.
De cealaltă parte, tradiţionaliştii erau reprezentaţi în perioada interbelică de revista
“Gândirea”. Cel mai important editor al ei, Nichifor Crainic (1889-1972) a promovat insistent
ideea explorării spiritului nativ prin intermediului experienţei religioase şi prin evidenţierea
caracterului profund spiritual al folclorului, considerat a reflecta cel mai bine spiritul românesc
de veacuri. Crainic şi adepţii săi credeau în necesitatea de a apela la Biserica Creştină Ortodoxă
în scopul restabilirii verticalităţii morale a românilor, care ar fi fost influenţată negativ, pervertită
de influenţele occidentale. Alt reprezentant al acestui curent, Nae Ionescu, susţinea încă mai
vehement asemenea idei. El reitera frecvent că un român adevărat trebuie să fie neapărat creştin
ortodox şi nega celorlalţi creştini – uniaţi, catolici, protestanţi etc. – “calitatea” de români
adevăraţi. La un alt nivel de gândire, tradiţionaliştii au dezvoltat aspectul anti-semit din
ideologia naţionalistă românească, un anti-semitism de inspiraţie sau asemănător celui din
doctrina nazistă, dominantă în perioada interbelică într-o serie de ţări europene. Evreii, spuneau
tradiţionaliştii, precum Crainic sau Nae Ionescu, sunt agenţi ai capitalismului şi civilizaţiei
occidentale şi prin ei s-a înfăptuit înstrăinarea românilor de valorile lor tradiţionale. Acelaşi Nae
Ionescu susţinea ideea potrivit căreia România trebuia să urmeze calea modernizării, dar după
modelul german, cu alte cuvinte renunţând la instituţiile democratice, care ar fi fost nepotrivite
spiritualităţii româneşti. În continuarea argumentaţiei, liderul extremei politice româneşti
interbelice Corneliu Zelea Codreanu considera că democraţia politică şi liberalismul economic
nu era bun pentru români – anume deoarece “distrug unitatea poporului român, divizându-l în
diferite partide, care se confruntau unele cu altele şi astfel creând dezbinare şi expunând românii
în faţa puterii unite a evreilor într-un moment dificil al istoriei”. În viziunea lui Codreanu, un
sistem pluripartidist era incapabil de a asigura continuitatea în dezvoltarea ţării: “ar fi ca şi cum
într-o gospodărie ţărănească proprietarul s-ar schimba în fiecare an, anulând tot ce a făcut
predecesorul său anterior”. Din punct de vedere economic, Mihail Manolescu a fost cel care a
formulat principiile cu care se identificau, de care se conduceau, mai bine zis, tradiţionaliştii –
probabil inspirându-se din modelul corporatist al regimului fascist al lui Mussolini. El considera
că modelul după care s-au condus ţările economic avansate nu este nicidecum potrivit pentru
ţări sărace, precum România. Statul român, spunea Manolescu, trebuia să renunţe la liberul
schimb şi să protejeze agricultura şi industria. În acest scop, trebuia introdus sistemul corporatist
în societate şi guvernarea dictatorială pentru a anihila sau chiar elimina tulburările sociale
provocate de economia liberă de piaţă.
Au exista, de asemenea, alţi autori care împărtăşeau şi exprimau idei apropiate de cele ale
lui Nichifor Crainic sau Nae Ionescu, dar nu erau de acord cu concluziile lor, cu felul în care
trebuia lichidată situaţia creată. Scriitori sau filosofi precum Lucian Blaga (1895-1961), Adrian
Maniu (1891-1968), Ion Pilat (1891-1945) sau Cezar Petrescu (1892-1961) recunoşteau şi ei,
deopotrivă, importanţa creştinismului ortodox în viaţa spirituală şi culturală a românilor, dar nu
vedeau nimic negativ în sursele occidentale de inspiraţie. În acelaşi timp, cunoscutul sociolog şi
filosof Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) considera că contrastul dintre stabilitatea vieţii
rustice, pe de-o parte, şi schimbările rapide provocate de civilizaţia urbană importată din
Occident trebuie separate din punct de vedere teoretic pentru a fi înţelese mai bine. De aceea, el
a propus distincţia dintre “cultură”, reprezentată de societatea ţărănească românească şi
“civilizaţie”, reprezentată de Occidentul industrializat. Demn de menţionat, printre altele, că
definiţia citată sau, mai bine zis, distincţia dintre cultură şi civilizaţie dată de Motru în cartea sa
Românismul: catehismul unei noi spiritualităţi este până în zilele noastre una dintre cele mai
cunoscute şi acceptate în rândurile cercetătorilor din ştiinţele sociale.

104
 În anii ’30 cu precădere, discuţiile cu privire la identitatea naţională, modernizare sau
tradiţionalism, au fost preluate de un grup de intelectuali cunoscuţi sub denumirea de cercul
“Criterion”, de la revista cu aceiaşi denumire publicată în 1933-1934 la Bucureşti. Mircea
Eliade, Mircea Vulcănescu, Henri Stahl, Ion Comarnescu ş.a., ca să-i menţionăm doar pe unii
dintre ei – au propus un discurs mai moderat cu privire la ce înseamnă identitatea românească,
susţineau modelul democratic, occidental de dezvoltare, dar se opuneau importurilor imitative,
inutile din străinătate. Grupul “Criterion” promova introducerea unor căi modernizatoare care să
corespundă specificului românesc sau să fie adaptabile la condiţiile locale.
În perioada postbelică, discuţiile la această temă au fost permise doar în contextul
intereselor regimului comunist. La sfârşitul anilor ’60 - începutul deceniului următor au început
să fie reabilitaţi, fie şi numai parţial, unii gânditori din interbelic sau de înainte de primul război
mondial. În 1974, scriitorul şi criticul de artă Edgar Papu publica un articol în revista “Secolul
20”, în care, din păcate, prelua cele mai extremiste şi mai deşănţate idei ale predecesorilor şi le
re-injecta în societatea românească. Curentul s-a numit generic “protocronist” şi a lansat idei
aberante despre cultura şi societatea românească şi relaţiile cu Occidentul. S-a ajuns până la
teoria potrivit căreia cele mai progresiste descoperiri au fost iniţiate de fapt de români, iar
occidentalii n-au făcut decât să le preia şi să nu recunoască originea lor. Sociologul Ilie Bădescu,
de exemplu, considera astfel că Eminescu a schiţat mai întâi teoria marxistă şi apoi Marx, dar
lucrările lui n-au putut fi publicate în străinătate şi răspândite la acea vreme (Vezi K. Verdery).
Protocronismul persistă până astăzi în unele cercuri importante, mai ales cele legate de fostul
establishment comunist, precum sunt Dan Amedeu Lăzărescu sau Ilie Bădescu şi adepţii lor. O
discuţie recentă şi relativ echilibrată referitoare la modernizarea în spaţiul românesc a lansat
revista “Xenopoliana”, editată de Fundaţia Academică “A.D. Xenopol” din Iaşi. Disputa rămâne
şi astăzi deschisă, de data această denumirile iniţiale – tradiţionalişti versus occidentalişti – fiind
schimbate în disputa privind adepţii globalizării, a integrării europene, pe de-o parte, şi a
naţionaliştilor, pe de altă parte.

Lecţia 6

Ideea Federaţiei Europene între 1919 şi 1939

6.1. Proiecte de creare a unei Federaţii europene

Imediat după încheierea primului război mondial, se impune crearea unei noi ordini
mondiale care să nu permită în viitor declanşarea unor conflicte de asemenea proporţii. Apare o
structură internaţională inedită, Liga Naţiunilor, menită să rezolve disputele între state pe cale
paşnică, prin intermediul negocierilor. În Europa de Est apar noi state naţionale, iar unele dintre
ele îşi desăvârşesc unitatea naţională. Teritoriul de la Marea Baltică până la Marea Adriatică,
aparţinând anterior Imperiilor ţarist, Habsburgic sau german se constituie într-un “cordon
sanitar” al Occidentului, menit să ţină sub control veleităţile expansioniste ale Rusiei Sovietice,
precum şi eventuale coliziuni germano-sovietice, care ar fi periclitat sistemul de securitate
colectivă.
În acest context, apar o serie de iniţiative menite să restabilească rolul Europei prin unirea
statelor europene într-o federaţie sau confederaţie de state. Unul dintre primele propuneri în
acest sens aparţine contelui Coudenhove-Kalergi, născut dintr-un tată ambasador al Austro-

105
Ungariei şi o mamă japoneză şi devenit cetăţean cehoslovac după primul război mondial. El
publică la Viena în 1922 un manifest întitulat “Paneuropa”, în care îşi exprimă opinia despre
viitorul Europei în felul următor: “Problema Europei se reduce la două cuvinte – unificare sau
prăbuşire”. În 1926, reuneşte la Viena congresul de constituire a Uniunii Paneuropene, la care
sunt prezenţi circa 2000 de delegaţi din diferite ţări europene. Până la urmă, proiectul său n-are
sorţi de izbândă, mai ales pentru că prevede coagularea acestei Uniuni în jurul Germaniei, ceea
ce evident nu puteau accepta nicidecum Marea Britanie sau Franţa. Alt proiect interesant, dar
mai puţin cunoscut aparţine danezului Heerfordt şi publicat în 1924. Potrivit acestuia, întitulat
sugestiv Europa Communis, Europa trebuia să se unească într-un stat federal comun, care să
dispună de o adunare interparlamentară, un director al şefilor de stat înzestrat cu drept de veto,
precum şi un minister federal responsabil în faţa Adunării. Mai mult, danezul prevede o politică
specială în domeniul agriculturii, precum şi constituirea unei uniuni vamale între statele
europene. Heerfordt pornea de la premisa potrivit căreia Liga Naţiunilor era un instrument
ineficace în păstrarea păcii, întrucât ea nu avea mijloacele necesare pentru a evita declanşarea
războaielor şi pedepsirea imediată a ţărilor agresoare – viziune cu adevărat profetică, dacă ne
amintim de invazia Japoniei, membră fondatoare a Ligii, în China începând cu anul 1932 sau
agresiunea armată a Italiei împotriva Etiopiei în 1935-1936. Al treilea proiect de integrare
europeană este lansat de Alexis Leger, secretar general în Ministerul francez de externe, datat cu
1 mai 1930. Se propunea crearea unei Uniuni Federale Europene, care să includă toate ţările
europene, membre ale Ligii Naţiunilor şi să fie funcţioneze ca o organizaţie regională, în
conformitate cu articolul 21 al Pactului LN, sugerându-se ca şedinţele ei să aibă loc chiar la
Geneva, simultan cu cele ale LN. Pentru a evita preeminenţa unuia dintre statele semnatare,
preşedinţia Conferinţei europene trebuia schimbată în fiecare an şi exercitată prin rotaţie. Leger
preciza: “concepţia despre cooperarea politică europeană trebuie să urmărească acest scop iniţial
– o federaţie fondată pe ideea de uniune şi nu de unitate, cu alte cuvinte, destul de suplă pentru a
respecta independenţa şi suveranitatea naţională a fiecăruia dintre, asigurându-se în acelaşi timp
beneficiul solidarităţii colective în reglamentarea chestiunilor politice care privesc destinul
comunităţii europene sau al unuia dintre membrii săi”. Cooperarea statelor europene în cadrul
Uniunii Federale Europene urma să cuprindă diverse sarcini, precum scăderea progresivă a
tarifelor vamale, construcţia unor drumuri transnaţionale, introducerea unui regim european de
poştă, telegraf şi telefon; încurajarea investiţiilor în regiunile defavorizate din punct de vedere
economic ale Europei; unificarea sistemului asigurărilor sociale, a normelor de igienă;
promovarea unei cooperării strânse între universităţi şi academii etc. Adresat statelor europene
la 1 mai 1930, ţările interesate erau invitate să trimită avizul lor până în data de 15 iulie acelaşi
an, când se plănuia o reuniune la Geneva în acest sens, dar proiectul nu a prins contur, probabil
din cauza rezervelor guvernelor europene privind fezabilitatea lui, mai ales în condiţiile când
Europa era în toiul crizei economice mondiale şi tendinţa care se profila era acea a ridicării
barierelor vamale şi de altă natură, nu a reducerii lor. Dintre ţările membre ale Ligii Naţiunilor,
numai Iugoslavia îşi exprimă adeziunea faţă de proiect; Marea Britanie, la rândul ei, reiterează
interesul pentru menţinerea unor relaţii speciale cu coloniile sale, iar în Germania tocmai se
profilează schimbări radicale în regimul său politic (la 14 septembrie 1930, Hitler obţine primele
sale succese electorale).

6.2. Proiecte de integrare propuse de oameni politici renumiţi

Pe lângă aceste iniţiative de uniune europeană, precum este ceea a lui Leger, au existat
concepţii mai limitate şi care se refereau la aprofundarea cooperării dintre statele europene.

106
Oameni politici experimentaţi sprijineau aceste idei, fiind conştienţi că mai mult nu se putea
realiza la acea vreme. A fost cazul lui Edouard Herriot, liderul partidului radical francez, care
redactează în 1930 o lucrare în acest sens şi propune crearea unei organizaţii europene în cadrul
Ligii Naţiunilor, după modelul Uniunii Panamericane, cu propriile şedinţe şi secretariat
permanent. Mai cunoscut în epocă a fost însă propunerea ministrului de Externe al Franţei
Aristide Briand, făcută publică pe 7 septembrie 1929 în cadrul celei de-a 10-a sesiuni a Ligii
Naţiunilor. Briand lansează ideea unei federaţii europene, precizând că “între popoarele care
sunt grupate geografic, aşa cum sunt popoarele Europei, trebuie să existe un liant federal”,
pregătit de o idee europeană de secole “care a obsedat imaginaţia filosofilor şi poeţilor”, dar
spune că formarea federaţiei nu trebuie să “atingă suveranitatea nici uneia dintre naţiunile care
ar putea face parte din această asociaţie”. Cu alte cuvinte, se propune crearea unui liant federal
european, dar care să nu pună sub semnul întrebării sau să limiteze suveranitatea statelor
membre: deci era vorba de o organizaţie interstatală, nu suprastatală.

6.3. Iniţiative de colaborare şi integrare regională

în Europa interbelică

Alte iniţiative de integrare europeană s-au referit doar la anumite regiuni ale continentului
şi care purtau amprenta instaurării hegemoniei economice şi politice a unei ţări asupra vecinilor
săi. Aşa a fost situaţia cu propunerea de constituire a unei Confederaţii Danubiene în din vara
anului 1920, prin care Franţa încerca să atragă Austria de partea sa şi să evite astfel unirea
acesteia cu duşmanul său principal, Germania. Întru realizarea acestui scop, Franţa era de acord
să ofere Vienei rolul de centru financiar şi economic al bazinului dunărean. Ungaria, pe de altă
parte, dorea restabilirea Habsburgilor după Tratatul de la Trianon. Speculând ideea pericolului
roşu şi rolului pe care trebuie să-l deţină Ungaria în “apărarea civilizaţiei occidentale”,
Budapesta cocheta cu Parisul pentru a crea o federaţie a statelor din regiune sub egida sa,
promiţând francezilor o parte însemnată din exploatarea căilor ferate, executării portului
comercial al Budapestei, construirea canalului Dunăre-Tisa, precum şi obţinerea unui important
pachet de acţiuni al Băncii generale de credit ungare care controla circa 230 întreprinderi
industriale. Iugoslavia, România şi Cehoslovacia se opun acestor iniţiative şi ca rezultat cele trei
ţări creează Mica Înţelegere în 1921, având scopul de a contracara tentativele de restabilire a
Habsburgilor, precum şi a instaurării unei dominaţii în zonă a Vienei sau Budapestei.
În deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, România va constitui împreună cu
Iugoslavia, Grecia şi Turcia Înţelegerea Balcanică (1934), menită nu numai să protejeze ţările
semnatare de agresiunea din partea unei terţe părţi, ci şi să integreze anumite sectoare
economice într-un tot unic, mai ales în domeniul transportului feroviar şi industriei de
armament. Dar şi aceste iniţiative de integrare europeană regională nu au avut un impact
important în epocă, parte din cauza tergiversărilor manifestate de unele guverne semnatare, a
înrăutăţirii relaţiilor dintre statele revizioniste şi antirevizioniste, precum şi a sprijinului material
şi moral inadecvat acordat de Franţa acestor proiecte.

6.4. De ce nu a fost posibilă integrarea statelor europene

după primul război mondial?

Europa a suferit enorm din urma războiului, principalele ţări europene transformându-se
din creditori în debitori faţă de Statele Unite după 1918. Europa îşi pierde, încet cu încetul, rolul
de lider mondial. Apare nevoia firească de integrare a Europei într-un front comun împotriva

107
expansionismului sovietic, dar ideia va începe să se materializeze abia după cel de-al doilea
război mondial. De ce Europa nu se uneşte în perioada interbelică şi care au fost cauzele ce au
determinat această situaţie? Pericolul sovietic, unul dintre factorii care au dus la integrarea
economică europeană după 1945 exista şi după primul război mondial. Europa interbelică avea
însă o serie de conflicte mai mult sau mai puţin pronunţate, care n-au permis la acea vreme
demararea unificării europene, deşi, după cum am văzut, au existat numeroase proiecte în acest
sens. Principala problemă consta în faptul că ţările învinse (Germania, Ungaria, dar şi Austria şi
Bulgaria) sau care erau nemulţumite de achiziţiile teritoriale acordate la Conferinţa de la Paris
(cazul Italiei) doreau să-şi recapete teritoriile pierdute şi influenţa avute anterior, iar ţările
victorioase se pronunţau pentru păstrarea hotarelor existente. Cu alte cuvinte, Europa se împarte
în două categorii de state: revizioniste şi antirevizioniste. Franţa devine principalul pilon al
păstrării status quo-ului teritorial şi garant al securităţii colective, dar Marea Britanie este
preocupată mai mult de coloniile sale decât de afacerile europene. Mai mult, pentru a contracara
instaurarea unei hegemonii franceze pe continent, Londra, dar şi Washingtonul, încurajează
restabilirea economiei şi influenţei germane în Europa Centrală şi de Sud-Est, alteori “perfidul
Albion” sprijină expansiunea germană în teritoriile sovietice, invocându-se ideea pericolului
bolşevic care ameninţă Europa. Spre finele deceniului al patrulea devine evident că războiul în
Europa nu poate fi evitat, mai ales pe fundalul consolidării puterii lui Hitler în Germania,
introducerii serviciului militar obligatoriu (1936), remilitarizării zonei Renane (1936),
Anschluss-ului (martie, 1938) şi, în cele din urmă, a cuceririi Cehoslovaciei în martie 1939, ceea
ce a spulberat orice speranţă a conciliatorilor occidentali în posibilitatea de a ajunge la o
înţelegere cu dictatorul nazist. După 1945, Europa unită nu putea fi realizată fără rezolvarea
conflictului franco-german, aşa cum vom vedea în lecţiile a şaptea şi a unsprezecea.

Lecţia 7

Războiul Rece, Planul Marshall şi re-divizarea Europei

Încă de la sfârşitul anului 1944, când al doilea război mondial era în desfăşurare, se
profila apariţia unor tensiuni inevitabile între aliaţii din tabăra anti-germană. După cum se ştie,
Stalin intenţiona să creeze din statele Europei de Est un avanpost împotriva unei alte eventuale
invazii din Occident asupra Uniunii Sovietice. Liderul sovietic mărturisea, astfel, lui Milovan
Djilas la începutul anului 1945 faptul că “acest război este altfel decât cele anterioare; fiecare
îşi impune sistemul său politic în teritoriile pe care le ocupă; altfel nu se poate”. Aluzia lui
Stalin era clară şi precisă: al doua conflagraţie mondială a avut, spre deosebire de conflictele
precedente, un caracter ideologic acut şi, această dimensiune avea într-adevăr să se perpetueze
chiar şi după încetarea ostilităţilor directe. În plan imediat, apariţia disensiunilor dintre aliaţi a
avut ca efect divizarea Europei în două zone de influenţă: cea occidentală, sub control
american, iar cea estică şi sud-estică, cu excepţia Greciei – sub dominaţie sovietică.

7.1. Războiul Rece şi re-divizarea Europei

Deşi există diferite interpretări cu privire la momentul începerii Războiului Rece, se pare
că anume lansarea planului Marshall a constituit punctul crucial în conturarea conflictului dintre
cele două blocuri de state. Lansat de secretarul de stat american, generalul George Marshall, la 5

108
iunie 1947, planul menţionat avea scopul de a ajuta economic şi financiar refacerea întregii
Europe, cu condiţia ca ajutorul american să fie administrat de o instituţie colectivă,
multinaţională, deci se creează premise ale unificării europene – pe de-o parte; prin refuzul
Uniunii Sovietice şi a statelor “democraţiilor populare” din estul Europei de a participa la plan
însă se realizează practic divizarea continentului în două blocuri ostile – pe de altă parte. Planul
Marshall prevedea investirea a 22 miliarde dolari SUA în economia ţărilor vest –europene
numai în perioada 1948-1951. Truman va întâmpina dificultăţi în obţinerea de la Congres a
acestei sume, întrucât ajutorul promis Europei constituia 15 la sută din buget şi 3 % din venitul
naţional al SUA. Ca reacţie la planul american, Moscova întemeiază Kominformul în
septembrie 1947, organizează lovitura de la Praga, în februarie 1948, şi apoi, în iunie, instituie
blocada Berlinului. Acţiunile agresive ale sovieticilor conving până şi pe cei mai convinşi
izolaţionişti americani să sprijine crearea unei structuri militare internaţionale în zona
Atlanticului care să contracareze şi să descurajeze un eventual atac sovietic asupra părţii
occidentale a Europei. NATO se constituie la 4 aprilie 1949 şi întruneşte iniţial 12 state: Franţa,
Marea Britanie, ţările Benelux, Canada, Danemarca, Statele Unite, Islanda, Italia, Norvegia şi
Portugalia. Anume această formulă avea să devină viabilă în perioada postbelică – colaborarea
transatlantică, proiecte similare care nu vizau participarea Americii fiind sortite eşecului. Aşa a
fost cazul Comunităţii Europene pentru Apărare (CEA), creată în 1952, care prevedea instituirea
unei armate europene integrate, nu prinde contur pentru că Adunarea Naţională a Franţei refuză
să aprobe proiectul în august 1954. Franţa avea să fie de altfel şi ţara care va crea dificultăţi în
cadrul NATO, din cauza ambiţiilor liderilor ei, precum şi a unui anti-americanism cultural în
rândurile intelectualităţii. Mai mult, chiar planul Marshall va fi criticat vehement de unele ziare
influente de stângă (L’Humanité, de exemplu), din motivul că americanii ar fi avut scopul de a-
şi impune controlul asupra economiei franceze, de a strangula anumite sectoare care reprezentau
o concurenţă serioasă pentru produsele americane etc. Asemenea voci, care ar pune sub semnul
întrebării dominaţia sovietică în Estul Europei nu erau tolerate de Moscova, deşi aici
întreprinderile mixte, precum sovrom-urile din România – vor exploata aproape un deceniu
resursele ţărilor din regiune, ca recompensă pentru “eliberare”, dar şi ca plată pentru alianţa cu
Germania din timpul războiului (cazul României şi Bulgariei, mai ales).
Din 1949, Washingtonul recunoaşte că linia sa defensivă şi strategică s-a deplasat de la
Atlantic spre est – apărarea Europei Occidentale este strict necesară păstrării echilibrului
internaţional fragil constituit după 1945. Aria de interes strategic al Americii se extinde treptat la
alte zone, precum Turcia şi Grecia şi apoi la Asia, doctrina respectivă fiind cunoscută sub
denumirea de containment (autor George Kennan) sau doctrina Truman. Dacă în plan militar
europenii n-au reuşit să constituie structuri viabile fără participarea americanilor, în plan
economic proiecte de integrare economică s-au dovedit a fi destul de fructuoase de la bun
început. Primul dintre aceste succese a coincis cu crearea Comunităţii Europene a cărbunelui şi
oţelului (CECO), la 18 aprilie 1951. Iniţiat de ministru de externe francez Robert Schuman şi
cunoscut sub numele de Planul Schuman, CECO prevedea unificarea industriilor naţionale de
dobândire şi prelucrare a fierului şi cărbunelui sub o autoritate supranaţională. O variantă
asemănătoare propusese cancelarul german Konrad Adenauer încă ianuarie 1949, dar el era
preocupat mai mult de eliminarea controlului unilateral asupra bazinului minier Ruhr deţinut de
statele occidentale victorioase. Adenauer sugera crearea unei “asociaţii internaţionale pe bază de
cooperativă” în care Germania ar intra cu feroasele din Ruhr, Franţa cu minereul său din Lorena,
precum şi Saarul, Luxemburgul şi Belgia cu toată industria lor grea. Intenţia lui Schuman însă,
el însuşi ofiţer în armata prusacă înainte de 1919 când a devenit deputat în Adunarea Naţională a
Franţei, avea însă un scop mult mai larg, politic. El dorea ca prin planul său să pună bazele

109
lichidării conflictelor seculare dintre Germania şi Franţa şi să facă practic imposibilă o viitoare
confruntare armată dintre cele două ţări vecine. Propunerea concretă se referea la început doar la
Germania, dar era deschisă altor ţări europene care ar fi dorit să adere. Guvernul german,
consultat în prealabil în mod confidenţial, a dat aprobare, aşa cum a procedat Italia şi statele
Benelux. Marea Britanie a fost însă împotrivă din cauza poziţiei sale tradiţional ostile limitării
suveranităţii sale naţionale, unei poziţii geografice specifice, dar şi unei relaţiei preferenţiale cu
America care se păstrează până astăzi.

7.2 Începuturile integrării economice europene

CECO a luat fiinţă după zece luni de dezbateri, ceea ce arată că existau puncte de vedere
diferite asupra statutului acestei comunităţi, cât şi asupra felului cum va funcţiona, dar efortul a
fost meritat. CECO instituia o piaţă comună a oţelului şi cărbunelui, prin eliminarea: barierelor
vamale dintre cele şase ţări semnatare (Franţa, Germania, Italia şi Benelux), a restricţiilor
cantitative a circulaţiei bunurilor produse din sau cu ajutorul celor două bogăţii subpământene,
precum şi a subvenţiilor de stat. Deşi Franţa a iniţiat proiectul, ratificarea lui de către Adunarea
Naţională va dura un timp, întrucât atât comuniştii, cât şi de Gaulle va denunţa ideea creării
CECO. În cele din urmă, Parisul va aproba iniţiativa lui Schuman, consiliat de Jean Monnet şi
Înalta Autoritate supranaţională însărcinată să coordoneze CECO va intra în vigoare la 25 iulie
1952, iar la 1 mai 1953 Piaţa Comună va fi fost deschisă pentru cărbune, minereu de fier, fier
vechi şi oţel. Planul lui Schuman ca lua anvergură în anii următori, când la 25 martie 1957, cei
şase membri CECO semnează Tratatele de la Roma, prin care se creează Comunitatea
Europeană a Atomului (Euroatom – instituie o politică nucleară comună), precum şi
Comunitatea Economică Europeană, prin fuziunea CECO şi CEA într-o singură autoritate a
Pieţei Comune care includea de data aceasta toate produsele.

7.3. Integrarea în Vest şi Est: comparaţie

Între timp, Estul şi Sud-estul Europei va cunoaşte de asemenea un proces similar, păstrând
proporţiile, de integrare economică şi militară sub control sovietic pronunţat, nu voalat cum era
cel american în Occident. Echivalentul CEE în Est va fi Consiliul de Ajutor Economic
Reciproc, constituit la 25 ianuarie 1949, iar centralizarea forţelor armate din regiune va reveni
Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, semnat la 14 mai 1955. Aceste structuri au consolidat
relaţiile şi au creat o dependenţă accentuată a ţărilor din regiune una faţă de alta, dar au
contribuit la crearea unui clivaj ideologic, economic şi cultural între cele două părţi ale Europei,
fapt care se va menţine cinci decenii. În această perioadă, întrucât Stalin nu acceptat planul
Marshall şi a refăcut Kominformul, unitatea simbolică a continentului a fost reprezentată de
Consiliul Europei (5 mai 1949), consacrat apărării drepturilor omului şi democraţiei şi deschis
practic oricărei ţări europene.
În comparaţie cu Vestul Europei însă, ţările din Estul Europei vor fi impuse să se
specializeze în producerea unor mărfuri care să suplinească necesităţile metropolei sovietice. Ca
rezultat, vor apare conflicte între statele comuniste, primul fiind cel dintre Iugoslavia şi Uniunea
Sovietică, accentuată după expulzarea lui Tito din Kominform în 1948. Principalul măr al
discordiei l-a constituit felul în care trebuia construit comunismul, printr-o dezvoltare economică
independentă sau autonomă de Moscova, sau ca parte componentă a complexului economic
sovietic, ca o anexă secundară. Asemenea conflict s-a profilat şi între România şi vecinul de la
Est încă din anii ’50 când Gheorghiu Dej îşi consolidează puterea şi, mai mult, reuşeşte să-l

110
convingă pe Hruşciov să retragă armata sovietică din ţară în 1958, fapt rămas încă slab elucidat
până astăzi. În ansamblu, populaţia din Estul Europei a sperat în provizoratul dominaţiei
sovietice un deceniu de la declanşarea Războiului Rece şi Planul Marshall, dar odată cu
suprimarea Revoluţiei ungare din 1956, occidentalii au lăsat de înţeles că nu vor să rişte o
confruntare deschisă cu Moscova pentru a recăpăta controlul asupra “cordonului lor sanitar” din
perioada interbelică. Abia în 1990-1991, după destrămarea OTV-ului, a CAER-ului şi a Uniunii
Sovietice care au semnificat sfârşitul confruntării ideologice dintre Est şi Vest, au apărut şanse
reale de a extinde unificarea şi integrarea întregului continent. Cu toate acestea, se observă că
Europa rămâne încă divizată după un deceniu de la căderea comunismului şi construcţia
europeană întâmpină dificultăţi datorate moştenirii celor cinci decenii de Război Rece,
diferenţelor de ordin economic, cultural şi politic acumulate între timp. În 1987, de exemplu,
produsul intern brut al Uniunii Sovietice alcătuia doar 44 la sută din cel american, al României –
29 la sută, în timp ce statele occidentale precum Franţa şi Marea Britanie aveau un PIB per
capita de 70 la sută din cel al SUA, Germania – de 73 la sută, Suedia – de 77 la sută. State care
au intrat mai târziu în structurile de integrare europeană şi care aveau un decalaj de dezvoltare
acumulat de-a lungul istoriei, precum Grecia sau Spania, aveau un indice de 35 şi, respectiv, 47
la sută. Divizarea Europei, deci, în ultima jumătate de veac, a contribuit la creşterea decalajului
economic şi social dintre diferite state, cunoscute ca aparţinând generic Vestului, sau Estului.
Situaţia s-a complicat şi mai mult între 1990 şi 1998, când diferenţele de dezvoltare s-au
majorat, Bulgaria având la 1998 doar 70 la sută din PIB-ul din 1989, Croaţia – 78, România –
76, Macedonia – 71, Iugoslavia – doar 51 etc.

Lecţia 8

Iugoslavia comunistă: între Est şi Vest

8.1 Iugoslavia între 1918 şi 1944

Iugoslavia apare pe harta Europei la sfârşitul primului război mondial, ca urmare a

prăbuşirii Imperiului Austro-Ungar, fapt care a permis unirea Serbiei cu celelalte teritorii sud-
slave într-un stat unic (pe baza ideologiei pan-iugoslave). La început, şi croaţii şi slovenii în
marea lor majoritate au salutat formarea noului Regat Sârbo-Croato-Sloven (din 1929
Iugoslavia), dar ulterior, mai ales croaţii în frunte cu Stepan Radić, au contestat noua formaţiune
politică care s-a dovedit a fi o Serbie Mare, nu o federaţie de naţionalităţi egale în drepturi.
Nemulţumirea s-a manifestat şi din partea muntenegrenilor, căror dinastie a fost eliminată cu
forţa la 1918 de către sârbi, dar şi macedonenii nu erau încântaţi de situaţia lor şi pledau pentru
unirea cu Bulgaria, ţară de care îi lega aceiaşi comunitate lingvistică. Abia în august 1939 s-a
reuşit atingerea unui compromis (numit Sporazum) între cele două componente etnice
majoritare, sârbi şi croaţi, însă fără efectul scontat pentru că spiritele deja fusese învrăjbite la
maxim, mai ales prin acordarea sprijinului militar acordat lui Ante Pavelić de către Germania
nazistă şi Italia fascistă. Aşa încât, al doilea război mondial a surprins Iugoslavia dezbinată
intern şi nepregătită să reziste invaziei din afară. Au existat trei tabere separate între 1941 şi
1945: prima o alcătuiau partizanii, conduşi de comunişti în frunte cu Tito; a doua era formată de
četnici, adepţi ai restabilirii monarhiei – atât partizanii, cât şi četnicii erau în mare parte sârbi şi
luptau împotriva regimului de ocupaţie şi, uneori, chiar între ei. A treia grupare era constituită

111
din croaţi, grupaţi în jurul lui Ante Pavelić, numiţi ustaši, care a restabilit statul independent
Croaţia şi lupta de rând cu naziştii şi fasciştii împotriva sârbilor şi altor naţiuni din coaliţia anti-
Axă. În afara Croaţiei, s-au impus partizanii lui Tito, care au reuşit să pună controlul pe aproape
o treime din fosta Iugoslavie încă de la sfârşitul anului 1942 (Muntenegru, Macedonia, Kosovo
şi Bosnia-Herzegovina), fără a avea un sprijin deosebit din partea Moscovei sau a Aliaţilor
occidentali. Astfel încât, teritoriul ţării a fost eliberat cu forţe proprii şi întrucât comuniştii
organizaseră rezistenţa, ei apăreau ca unica formaţiune legitimată de a deţine puterea după
încetarea celui de-al doilea război mondial, iar Tito – devine lider necontestat. Iugoslavia
devenea unica ţară din Europa de Est în care regimul comunist s-a impus din interior, nu prin
intermediul Armatei Roşii şi acest lucru va marca întreaga perioadă postbelică a acestui stat.

8.2. Iugoslavia comunistă şi modernizarea economică

Tito şi asociaţii săi apropiaţi, precum Djilas, Kardelj sau Kidrić, deşi comunişti convinşi, s-
au pronunţat însă pentru o variantă proprie de socialism, care să ia în consideraţie situaţia
concretă din fiecare ţară aparte. Iniţial, Belgradul dorea chiar să creeze o federaţie a statelor
balcanice, Moscova susţinând tacit planul; dar ulterior, Stalin l-a expulzat pe Tito din
Kominform în vara anului 1948 şi titoismul a ajuns să fie echivalent ca deviere ideologică gravă,
precum a fost în anii ’30 troţkismul şi alte curente. Acest fapt a deranjat mult elita comunistă
iugoslavă şi ea a început să re-citească marxismul pentru a justifica doctrinar politica lor.
Atacurile lor s-au centrat asupra unor deficienţe ale sistemului sovietic, precum birocratizarea
excesivă, centralizarea statului, dar şi natura relaţiei dintre Uniunea Sovietică şi statele
comuniste. S-a reproşat astfel că sistemul sovietic reprezintă mai degrabă un capitalism de stat,
decât socialismul; puterea statului creştea, nu se diminua, birocraţii îşi consolidau poziţiile şi se
mărea distanţa dintre guvernanţi şi guvernaţi; statele comuniste erau privite ca surse de materie
primă şi pieţe de desfacere, nu ca parteneri egali, deci URSS avea o atitudine imperialistă.
Prima decizie importantă – care marchează dezvoltarea Iugoslaviei pe o cale care încerca
să îmbine ceea ce era mai bun din Est, şi în acelaşi timp, din Vest – este adoptată în iunie 1950,
referitoare la structura şi modul de gestionare a întreprinderilor din industrie. Ea se baza pe
autoconducerea muncitorească a întreprinderilor, dar proprietatea era declarată socială, nu
privată sau de stat. Prin urmare, muncitorii obţineau dreptul de a controla procesul de producţie
şi de a împarte între ei o bună parte din profit prin intermediul consiliilor muncitoreşti.
Întreprinderile propriu zise urmau să fie conduse de un director ales de consiliile muncitoreşti în
comun acord cu sindicatele şi administraţia localităţii. La început însă acest sistem a funcţionat
anevoios: muncitorii proveneau din ţărani, erau puţin educaţi şi experimentaţi cu munca din
uzină şi fabrică şi erau preocupaţi mai mult de beneficiile imediate, precum salarii ridicate etc.
Altă problemă consta în prerogativele limitate ale consiliilor, controlul fiind în mâinile
demnitarilor de partid sau a persoanelor nominalizate de partid. Principiile autoconducerii şi
autogestiunii locale intra însă în contradicţie cu principiile economiei planificate. Puterea
organului central de planificare era limitat de opţiunea autorităţii locale, care îşi stabilea planul
său în dependenţă de condiţiile şi resursele concrete, fapt care crea disfuncţionalităţi frecvente.
La început, întreprinderile care nu reuşeau să se descurce cu resursele proprii, se bucurau de
subsidii de stat. În anii ’60, ajutorul statului a fost retras şi fiecare întreprindere devenea mai
motivată să obţină un randament ridicat.
În ceea ce priveşte agricultura, în primele şase luni care au urmat expulzării lui Tito din
Kominform (iulie 1948-începutul anului următor), Belgradul a încercat să realizeze o
colectivizare forţată a agriculturii după model sovietic pentru a nu supăra mai mult Moscova.

112
Din 1951 s-a văzut însă că rezistenţa ţăranilor nu poate fi depăşită şi începând cu 1953 se
renunţă oficial la programul de colectivizare, la acea vreme numai 25 la sută din gospodăriile
ţărăneşti fiind colectivizate. Ţăranii obţin dreptul de a se desprinde de gospodăriile colective şi
să-şi întemeieze gospodării individuale, dar care să nu depăşească 10 hectare fiecare. Din
această perioadă Iugoslavia devine o ţară a micilor fermieri, cu avantaje sociale importante
(păstrarea simţului proprietăţii), dar cu probleme inerente unei agriculturi de tip extensiv, nu
intensiv.
Modelul iugoslav de dezvoltare, de tip comunist, dar nu atât de rigid ca cel sovietic s-a
manifestat şi în atitudinea faţă de artă, literatură şi religie. Exista o marjă de libertate de expresie
practic de neînchipuit în alte state cu regim comunist. Chiar şi sistemul judiciar era relativ mai
accesibil oamenilor de rând, cu excepţia cazurilor când însăţi monopolul sau prestigiul partidului
(din 1952 – Liga Comuniştilor). Cu toate acestea, apar primii disidenţi importanţi, precum
Milovan Djilas, apropiat a lui Tito, care se pronunţă pentru aprofundarea reformelor în sensul
extinderii mecanismelor economiei de piaţă, dar şi a limitării rolului organizaţiei de partid în
societatea iugoslavă. Djilas a fost exclus din Comitetul central, apoi din partid, criticat vehement
de Tito şi acuzat de complicitate cu ideologia burgheză; a fost arestat de numeroase ori, dar a
publicat câteva cărţi în străinătate, printre care cele mai importante fiind Noua Clasă (1957) şi
Convorbiri cu Stalin (1962).

8.3. Iugoslavia între Uniunea Sovietică şi Occident

Relaţiile cu Uniunea Sovietică s-au îmbunătăţit în mai 1955, când Hruşciov a efectuat o
vizită la Belgrad şi a cerut scuze personale pentru nedreptăţile făcute de Stalin. Acelaşi lucru a
fost reiterat în raportul secret de la Congresul al XX-lea al PCUS, dar în perioada ulterioară
relaţiile dintre cele două state comuniste au intrat din nou în impas. Iugoslavia nu a intrat nici
după 1955 în OTV, participând doar în calitate de observator, nu de membru deplin al CAER-
ului. Mai mult, de la începutul anilor ’60 Iugoslavia devine unul dintre liderii mişcării
internaţionale de nealiniere, de rând cu India lui Nehru, Indonesia lui Sukarno sau Egiptul lui
Nasser. Primul congres de altfel a luat loc chiar la Belgrad, în 1961, ţările nonaliniate refuzând
să adere la structurile militare sau economice ale celor două blocuri de state, sovietic şi
american.
Calea iugoslavă de dezvoltare s-a remarcat şi prin atitudinea flexibilă faţă de emigrarea
cetăţenilor iugoslavi în străinătate. În 1973, de exemplu, existau peste un milion de iugoslavi
care lucrau în străinătate, iar peste doi ani cota acestora constituia o cincime din totalul forţei de
muncă din ţară. În acelaşi timp, Iugoslavia era cea mai deschisă ţară din spaţiul est european:
numai în 1973 peste şase milioane de turişti străini au vizitat ţara, în anii 1976 şi 1977 numărul
lor scăzând uşor la 5,6 milioane. Reviste precum Borba sau Praxis abordau subiecte care nu
puteau să fie măcar pomenite în ţări vecine precum Albania, Bulgaria sau România. Politica faţă
de naţionalităţi a fost de asemenea printre cele mai flexibile nu numai din spaţiul comunist, dar
poate chiar din întreaga Europă. Tito, el însuşi născut din tată croat şi mamă slovenă, a înţeles
greşelile Belgradului din perioada interbelică şi a încercat să asigure o politică corectă, cu şanse
egale pentru fiecare naţionalitate iugoslavă, mai ales pentru cele de origine slavă. Sârbo-croata,
slovena şi macedoneana au fost declarate limbi de stat, întreprinderi industriale subsidiate de
centru au fost create în regiunile cele mai sărace ale federaţiei, precum Bosnia Herţegovina,
Macedonia sau Muntenegru, tocmai pentru a reduce discrepanţele de dezvoltare la nivel
regional în ideea de a evita apariţia tensiunilor dintre diferite republici iugoslave. A introdus de

113
asemenea un consiliu din nouă membri, câte unul de la fiecare republică şi regiune autonomă,
împuternicit să aleagă prin rotaţie un preşedinte care să guverneze ţara după dispariţia sa.
La 1980 când Tito moare la vârsta de 88 de ani, moştenirea guvernării sale era
contradictorie. Deşi a reuşit să împace diferite interese conflictuale din societate, apelând doar în
cazuri extremale la violenţă, sistemul economic iugoslav – o combinaţie eclectică între
modernizarea de tip sovietic cu unele elemente ale sistemului occidental, capitalist de dezvoltare
– şi-a dovedit ineficacitatea. Chiar dacă populaţia trăia mult mai bine decât alte popoare aflate
sub regim comunist, la 1980 ţara acumulase o datorie externă enormă, de 15 miliarde dolari
americani, iar şomajul a atins a zecea parte a populaţiei apte de muncă (aproape un milion de
şomeri).

Lecţia 9

Modernizarea economică în Vestul sovietic:

cazul Moldovei în context sud-est european
În lecţia aceasta vom schiţa principalele caracteristici ale modernizării economice în
actuala Republică Moldova după cel de-al doilea război mondial. Republica Moldova a fost
unicul teritoriu balcanic sau sud-est european într-o accepţiune mai largă şi neutră, care nu
numai că a fost sub control sovietic, dar a făcut parte efectiv din Uniunea Sovietică. De aceea,
ar fi interesant de evidenţiat unele comparaţii de rigoare privitor la modernizarea economică
după modelul sovietic într-o periferie naţională vestică a Uniunii Sovietice, pe de-o parte, şi
politica economică în alte regiuni sud-est europene, dar care se bucurau de o marjă de libertate
mult mai mare decât o simplă republică sovietică. Impunerea modelului sovietic de dezvoltare a
avut loc abia odată cu anul 1940, iar apoi după 1944, când Armata Roşie recucereşte teritoriul
dintre Nistru şi Prut şi-l anexează de data aceasta cu acordul aliaţilor occidentali (în
comparaţie cu 1940 când actul acesta a fost condamnat de occidentali). Se observă deci că
atunci când Rusia a fost destul de puternică, soarta unor regiuni est europene, precum
Basarabia istorică era pecetluită în favoarea Moscovei.

9.1. Instaurarea puterii sovietice şi dezvoltarea economiei

În primul an de stăpânire sovietică directă, 1940-1941, modelul economic sovietic a

început să fie implementat asiduu, dar este firesc într-o perioadă atât de scurtă nu s-a reuşit să fie
schimbat sistemul capitalist din rădăcină. Deja la 15 august 1940, Sovietul Suprem federal a
emis două ukazuri importante: “Cu privire la naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale
şi comerciale, a transportului feroviar, naval şi a telecomunicaţiilor din Basarabia” şi “Cu privire
la restabilirea pe teritoriul Basarabiei a legilor asupra naţionalizării pământului”. Este greu de
estimat eficienţa sau ineficienţa imediată a primului ukaz, se ştie doar că după datele oficiale
producţia industrială până în iunie 1941 s-a dublat şi că numai întreprinderile care aveau mai
mult de 20 de muncitori şi un motor de peste 10 c/p erau vizate de legea în cauză. În agricultură,
pe de altă parte, s-a pretins restabilirea decretului despre pământ din noiembrie 1917, deşi la cea
vreme până în martie 1918 când Basarabia se uneşte cu România, puterea sovietică nu a reuşit
să se extindă în provincie. În orice caz, bilanţul primului an de regim sovietic a fost că numai 2,7

114
din totalul gospodăriilor agricole erau colectivizate şi abia la sfârşitul anilor ’40 situaţia se va
schimba radical în această privinţă.
A doua etapă a impunerii sistemului economic sovietic în Moldova a început după 1944.
În prima fază, 1944-1946, industria, comerţul, telecomunicaţiile şi transportul au fost
naţionalizate şi cei care au avut de suferit au fost în primul rând etnicii români care deţineau la
sfârşitul războiului peste 90 la sută din totalul întreprinderilor industriale şi comerciale, ca
urmare a politicii lui Antonescu de încurajare a întreprinzătorilor autohtoni . În faza a doua, care
a durat până în 1950, modelul sovietic a fost impus completamente în agricultură. Ţăranii erau
foarte ataşaţi proprietăţii individuale, astfel încât autorităţile au fost nevoite să folosească diferite
mijloace de intimidare şi de represiune pentru a realiza colectivizarea. Amintim aici de foamea
din 1946-1947, în urma căreia au murit nu mai puţin de 215 mii de oameni, ţăranii care acceptau
să intre în colhoz fiind ajutaţi de stat să supravieţuiască, cei care erau împotrivă fiind lăsaţi să
moară de foame. Dar nici chiar această experienţă dramatică nu a suprimat voinţa ţăranilor de a-
şi păstra loturile lor individuale, precum nu a avut efectul scontat nici introducerea unor
impozite disproporţionat de mari faţă de gospodăriile individuale în comparaţie cu cele
percepute de la gospodăriile colective. În consecinţă, autorităţile sovietice au considerat necesar
organizarea unei deportări în masă a elementului numit peiorativ chiaburi (“culaci”) pentru ca
sistemul agrar să fie totalmente schimbat. În iulie 1949, peste 30 de mii de ţărani au fost
deportaţi în Siberia şi Asia Centrală. Din acest moment, frica de o nouă deportare de acest gen a
determinat populaţia rurală a Moldovei să se resemneze şi să intre în colhoz. Astfel, dacă în
ajunul operaţiei “”IUG”, numai circa 20 la sută din gospodăriile agricole erau colectivizate, la
sfârşitul anului 1949, deci în jumătate de an, deja peste 90 la sută dintre ţărani acceptaseră volens
nolens să intre în colhoz.
În ceea ce priveşte economia în ansamblu, primul cincinal (1946-1950) şi-a propus şi a
realizat aproape în întregime naţionalizarea industriei şi colectivizarea agriculturii. Producţia
industrială s-a dublat, după datele oficiale, şi este posibil să fi fost aşa pentru că la 1940 numai 3
la sută din economia Basarabiei provenea din industrie. Dar pentru a atinge această creştere a
fost nevoie de investiţii masive în economia provinciei. În lipse de resurse şi în urma pagubelor
provocate de război, Moscova a suplinit, de exemplu, în anul 1944 cu 77 de procente bugetul
noii republici sovietice, iar în anul viitor – cu 54 la sută. Numai în primii ani postbelici, Centrul
a livrat autorităţilor din Chişinău 10 milioane de ruble pentru restabilirea a 160 de întreprinderi
industriale care a suferit pagube sau au fost distruse completamente în timpul celui de-al doilea
război mondial.
În al doilea plan cincinal (1951-1955), Consiliul de Miniştri al URSS a luat o decizie
importantă şi de lungă durată pentru Moldova: specializarea în agricultură şi prelucrarea
produselor agricole, pentru aceasta livrându-se un miliard de ruble în formă de investiţii capitale,
precum şi echipament industrial pentru construirea a 100 de întreprinderi de ramură. Este dificil
de stabilit de ce Moscova a decis să încurajeze specializarea Moldovei anume în agricultură şi
industria prelucrătoare. Pe de-o parte, condiţiile climaterice şi calitatea solului au îndreptăţit
această decizie. Pe de altă parte, agricultura era călcâiul lui Ahile a economiei sovietice
din cauza centralizării exagerate şi capriciilor naturii, factori care au adus perturbaţii serioase
dezvoltării economice a Moldovei.
Abia de la mijlocul cincinalului al treilea (1956-1960), mai exact din 1958, statul sovietic a
acordat o atenţie sporită dezvoltării industriei grele. Din 1964, altă ramură economică neglijată
anterior, cea a electroenergeticii, a obţinut un volum important de investiţii. În ansamblu, la
1969, RSSM a devenit un stat industrial-agrar, sectorul industrial, cu alte cuvinte, livra puţin
peste jumătate din venitul economic total. Utilizând teoria vestitului economist american Walt

115
W. Rostow, anul 1969 a coincis cu decolarea economiei moldoveneşti (take off) sau cu revoluţia
industrială. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, constatăm că industria uşoară şi cea a
prelucrării produselor agricole, două ramuri strâns legate de sectorul agricol, produceau două
treimi din totalul producţiei industriale. Sfârşitul anilor ’70 a marcat însă momentul când
economia sovietică a început să intre într-un declin endemic, ceea ce, evident, s-a răsfrânt şi
asupra RSS Moldoveneşti şi i-a marcat într-un fel locul său în economia Uniunii Sovietice după
coeficientul de dezvoltare şi structura, viabilitatea sa structurală.

9.2. Modernizarea RSSM şi a altor republici sovietice: comparaţie

Referindu-ne nemijlocit la nivelul de dezvoltare economică a Moldovei, putem constat

următoarele. Contribuţia industriei la configurarea venitului naţional s-a majorat dea aproape 17
ori în decurs de trei decenii, de la 3 la sută în 1940 la peste 50 la sută în 1969. La capitolul
coeficient de dezvoltare, RSSM se situa pe locul al şaptelea în 1965, cu 0,97 puncte, un punct
exprimând media unională. După un sfert de veac însă (1990), acest indiciu a scăzut la 0,80,
Moldova situându-se pe locul al nouălea între celelalte republici sovietice.
Care ar fi fost factorii care au determinat această situaţie? După datele oficiale, investiţiile
de capital în economia RSS Moldoveneşti au crescut de la 9 milioane ruble estimate în 1940 – la
2064 milioane în 1984, prin urmare creşterea a fost de 230 de ori. Comparativ cu acelaşi indice
unional, progresul a fost semnificativ. Acelaşi indice pentru întreaga Uniune Sovietică a crescut
în perioada menţionată de numai 24 de ori. Deci, Moldova a fost favorizată fără îndoială la acest
capitol, dar care au fost alţi factori care au determinat în cele din urmă scăderea coeficientului de
dezvoltare economică în ansamblu? În primul şi în primul rând, întrebarea care se ridică se
referă la eficienţa economică a acestor investiţii. În Uniunea Sovietică în întregime, eficienţa
economică a crescut de 7,7 ori între 1940 şi 1980. În acelaşi timp, indicatorul respectiv pentru
RSSM era echivalent cu doar 4,5, economia moldovenească situându-se pe locul al 13-lea,
numai Tajikistan şi Uzbekistan având un indice mai redus dintre toate republicile sovietice.
Alte cifre care ar putea să ne ajute să ne creăm o imagine mai clară asupra situaţiei se
referă la numărul angajaţilor în economia republicii, în comparaţie cu alte republici unionale.
Este ştiut faptul că regimurile comuniste au încercat să acorde o importanţă egală atât asigurării
cu locuri de muncă pentru toţi cetăţenii sovietici, cât şi eficienţei economice. Pentru un specialist
în domeniu, dar nu numai, era clar de la bun început că atingerea unui asemenea obiectiv se
contrazicea şi avea să se răsfrângă negativ asupra competitivităţii produselor sovietice pe piaţa
mondială (în termenii calităţii lor, evident). În acelaşi timp, acordarea atenţiei numai sau
prioritar eficienţei economice şi neglijând aspectele sociale putea crea pericole în măsură să
perturbeze întreaga societate, deci şi economia în ansamblu. În Moldova Sovietică s-a întâmplat
însă vice versa – atenţia predilectă acordată asigurării locurilor de muncă a dus la neglijarea
eficienţei economice şi la coeficientul de dezvoltare economică în general. Situaţia se prezintă,
mai exact, în felul următor. Numărul angajaţilor din RSSM a crescut de 16 ori între 1940 şi
1984, în timp ce în Uniunea Sovietică per total numai de 5 ori. Prima concluzie importantă care
poate fi formulată este că Moldova a suferit, mai mult decât alte republici de plănuirea incorectă,
mai ales la capitolul număr de persoane angajate în economie. Întrucât Moldova avea o
densitate demografică mult mai ridicată decât a Uniunii, practic cea mai ridicată dintre toate
republicile federale – 124 de oameni la km2 în 1989 şi fluxul de migranţi spre Moldova a depăşit
numărul celor care plecau în alte regiuni – este clar că ineficienţa economică în termenii
angajării cetăţenilor fără o raţionalitate economică – avea cauze obiective (natalitatea sporită),

116
dar şi subiective (migraţia necontrolată sau dirijată spre Moldova). Numai în perioada 1959-
1970 s-a estimat că spre Moldova au imigrat 130 de mii de oameni.
Dar se pare că numărul ridicat de migranţi spre Moldova, în condiţiile în care Rusia şi alte
republici duceau lipsă de resurse umane pentru exploatarea economiei lor, a fost o cauză deloc
neglijabilă în configurarea coeficientului de dezvoltare al republicii şi totodată, dat fiind
politizarea excesivă a relaţiilor interetnice în societatea sovietică. Mai întâi de toate, era normal
ca Centrul să încurajeze sau să treacă cu vederea fluxul continuu spre Moldova, o regiune cu o
majoritate absolută românească şi potenţial recalcitrantă. Nu ştim exact numărul celor nou
veniţi, dar întrucât proporţia etnicilor români descreşte de la 65,4 la 63,4 între 1959 şi 1989 şi
moldovenii aveau unul din cele mai ridicate indicii de natalitate – este evident că fluxul de
imigranţi a fost continuu şi a depăşit numărul celor care plecau din Moldova spre alte regiuni ale
Uniunii Sovietice.
Deci, a doua concluzie majoră care se poate deduce privitor la coeficientul de dezvoltare al
Moldovei, mai exact la nivelul său scăzut, se referă la politica naţională a statului sovietic, la
promovarea acestei politici prin mijloace economice care s-au dovedit a fi în detrimentul
dezvoltării anumitor regiuni (pe lângă deficienţele endemice ale economiei sovietice au fost,
deci, şi asemenea factori suplimentari). Există şi alte fapte care ne îndreptăţesc să afirmăm că
politica economică sovietică avea tangenţe cu politica naţională sovietică. În 1984, de exemplu,
proporţia de etnici români care deţineau posturi înalte de conducere în industrie era de numai 8,6
la sută raportat la cele 64 procente care le reveneau din populaţia totală. Mai mult de 90 la sută
erau ruşi, ucraineni etc. Pe de altă parte, proporţia etniei majoritare în posturile de conducere din
agricultură s-a ridicat de la 30 în 1964 la 70 la sută în 1984. Se observă, prin urmare, că
moldovenii erau favorizaţi numai în agricultură pentru că la sat locuiau de fapt majoritatea
consângenilor lor şi posibilităţile de manipulare şi utilizare a resurselor financiare erau reduse în
comparaţie cu oraşul, unde fondurile, spaţiul locativ de tip modern ofereau oportunităţi mult mai
sporite şi unde centrul avea interese strategice de a întări elemente etnice loiale. Pe de altă parte,
dacă etnicii români ar fi deţinut majoritatea posturilor cheie din industrie, deci din localităţile
urbane, ei ar fi încurajat mai degrabă angajarea rudelor sau celor de aceiaşi etnie, fapt care
contrazicea intereselor de termen lung ale Moscovei în regiune.

9.3. Modernizarea economică a Moldovei

în context sud-est european

Dintre ţările sud-est europene care au promovat o politică economică asemănătoare celei
din Moldova Sovietică, cu excepţia dimensiunii naţionale, putem menţiona în primul rând
Bulgaria. Această ţară a dezvoltat şi ea o economie bazată mai ales pe agricultură, devenind o
anexă agricolă şi servilă faţă de Moscova. Mai mult, la un moment dat Bulgaria a dorit să devină
a 16-a republică unională sovietică, dar lipsa contiguităţii teritoriale, dar şi protestul ţărilor din
regiune, în primul rând la României şi Iugoslaviei recalcitrante, au determinat abandonarea
acestui proiect. Amintim aici şi de faimosul plan Valev din 1964 care propunea transformarea
României în anexă agricolă a blocului de state comuniste, dar care a întâmpinat un protest
vehement din partea autorităţilor româneşti. Cu toate acestea, Bulgaria se bucura de statutul de
ţară independentă, cu o economie mai bine structurată, fapt ce ia permis ca în 1998, de exemplu,
să obţină un produs intern brut de 69 la sută comparativ cu cel din 1989, Moldova însă atingând
doar 33 la sută din nivelul anului 1989 peste 10 ani de zile. România, pe de altă parte, deşi
marcată şi ea de existenţa unei economii de tip sovietic, a reuşit să dezvolte un nivel relativ
ridicat şi mai viabil din perspectiva tranziţiei din deceniul post-comunist care tocmai s-a

117
încheiat. PIB-ul său constituia la 1998 circa 76 la sută din cel al anului 1989, mai ridicat ca cel
bulgăresc tocmai probabil din cauza existenţei unei economii mai puţin dependente de piaţa
estică de desfacere, precum şi de structura sa creată în perioada comunistă, mai diversificată, nu
ca cea bulgară sau moldovenească, specializate aproape exclusiv în produse agro-alimentare.

Lecţia 10

Latinitate versus pan-slavism: etnicitate

şi politică culturală în Moldova Sovietică
După cum am menţionat deja în lecţia anterioară, Basarabia a fost unicul teritoriu din
Sud-Estul Europei care a fost inclus nemijlocit în cadrul Uniunii Sovietice, prin comparaţie cu
celelalte teritorii aflate doar sub dominaţia, nu direct sub controlul sovietic. Din această
perspectivă, este interesant să vedem care a fost politica unui stat în proporţie de 70 la sută
alcătuit din etnii slave faţă de o minoritate care vorbea o limbă de origine latină, foarte
aproape de italiana de astăzi şi, în anumite privinţe, mai apropiată de latina veche decât
italiana însăşi. Cu alte cuvinte, în această lecţie ne propunem să vedem care au fost scopurile şi
măsurile prin care Moscova a promovat o “politica naţională” specifică în Moldova Sovietică.
Mai întâi de toate, unele precizări terminologice. Despre naţiune, naţionalism, etnie şi
etnicitate am discutat deja în lecţia a 4-a. Rămâne să explicăm deci ce înţelegem prin politică
culturală. Prin politică culturală înţelegem ansamblul de măsuri adoptate de un stat sau un
regim politic faţă de multiple aspecte, precum construcţia lingvistică, scrierea istoriei etc., dar
şi faţă de minorităţi etnice, religioase, lingvistice sau rasiale – fie de integrare-asimilare, fie de
încurajare a identităţii lor, în dependenţă de factori interni şi externi (vezi K. Verdery, 1995).

10.1. Basarabia: scurt istoric (până la 1940)

Pentru a înţelege mai bine politica culturală, într-un sens mai larg politica sovietică faţă de
naţionalităţi, cu referire la Moldova în special, să facem un scurt istoric al provinciei. Anexată de
Rusia în 1812, Basarabia nu a participat la construcţia naţională românească începută la 1859,
când Moldova de Vest şi Muntenia se unesc într-un stat comun. Acest lucru a determinat, în
mare, specificitatea basarabeană, aflată timp de mai mult de un secol sub administraţie imperială
rusească. La începutul secolului al XX-lea avem deja mărturii concludente că Basarabia era
profund rusificată din punct de vedere lingvistic etc. (vezi Emmanuelle de Martone, Nicolae
Iorga, de exemplu). Dat fiind faptul însă că majoritatea populaţiei trăia la sate limba s-a păstrat
totuşi, şi, prin urmare, specificul naţional, în forma sa regională, moldovenească. La 1918,
Basarabia se separă de Rusia bolşevică şi se uneşte cu România, pe baza dreptului popoarelor la
autodeterminare, noua religie a secolului al XX-lea. S-a contestat adeseori legitimitatea deciziei
Sfatului Ţării din 27 martie, dar nu trebuie de uitat că şi adunarea naţională a polonezilor şi a
popoarelor baltice au fost întemeiate pe aceleaşi principii – popoare a căror independenţă Rusia
Sovietică a recunoscut-o. De asemenea, trebuie de evidenţiat că partidele importante din
provincie au recunoscut legitimitatea Sfatului Ţării, inclusiv primarul Chişinăului, Sinadino, de
origine greacă, precum şi conducerea locală a bisericii ortodoxe ruse. Prin urmare, alte

118
consideraţii decât cele invocate în mod oficial de către Moscova au stat la baza acestei atitudini,
de nerecunoaştere a unirii din martie 1918. În primul rând, după cum au recunoscut diplomaţi
sovietici în perioada interbelică, era vorba de asigurarea securităţii oraşului Odesa, cel mai mare
port sovietic la Marea Neagră, precum şi de nevoia accesului la gurile Dunării, cel mai
important fluviu european. În acest sens, Moscova nu a recunoscut niciodată apartenenţa
Basarabiei la România şi a încercat prin diferite mijloace, să facă propagandă internaţională cu
privire la “problema Basarabiei”, apelând la autorităţi care simpatizau cauzei comuniste precum
Henri Barbusse şi alţii. Un eveniment cu bătaie lungă a fost constituirea RASSM pe malul stâng
al Nistrului, la 10 octombrie 1924. Întrucât majoritatea populaţiei “noului stat sovietic” era
alcătuită în proporţie de 30 la sută din etnici români, măsura a avut din start un caracter politic –
de a justifica pretenţia asupra Basarabiei în vederea “unificării poporului moldovenesc”, dar şi,
s-a spus, în intenţia de a slăbi naţionalismul ucrainean. Începând cu mijlocul anilor ’20, cadrele
locale moldoveneşti au fost promovate în detrimentul celor de origine slavă în instituţii culturale
cu precădere, dar şi în cele de partid şi sovietice. Chiar dacă populaţia românofonă se identifica
la acea perioadă drept moldoveni, Moscova i-a recunoscut aparţinând poporului român, aşa cum
dovedeşte recensământul sovietic din 1926. Un alt moment l-a constituit introducerea
alfabetului latin în perioada 1932-1937 şi permisiunea de a introduce o limbă literară similară
celei vorbite în România, bazată pe împrumuturi masive din latină şi alte limbi neolatine. După
1937 însă, Moscova a schimbat politica sa anterioară, promotorii românizării fiind executaţi ca
duşmani ai puterii sovietice. S-a revenit la rusificare, mai degrabă la rusificarea lingvistică şi, în
ansamblu, se observă că politica culturală promovată de sovietici în RASSM a avut un caracter
incoerent, principalul motiv al revendicării Basarabiei fiind cel de ordin social – eliberarea
muncitorilor şi ţăranilor de sub dominaţia burgheziei, nu argumentul naţional sau etnic.

10.2. Re-instaurarea puterii sovietice (1944) şi începutul

construcţiei “naţionale” sovietice

După 1944 însă, justificarea ideologică şi socială a pretenţiei sovietice faţă de Basarabia a
devenit caducă, pentru că România intră în sfera de influenţă sovietică şi, în ultimă instanţă,
devine republică populară în decembrie 1947. Din acest considerent, teoria despre naţiunea
moldovenească ca naţiune deosebită de cea românească este percepută ca o conceptualizare
coerentă din punct de vedere politic de către oficialităţile sovietice, chiar dacă neloială şi
nedreaptă în termenii relaţiilor dintre două state comuniste vecine. Noua identitate naţională
moldovenească trebuia să aibă trăsăturile sale distincte, primul pa fiind introducerea alfabetului
chirilic în locul celui latin, după care a urmat construcţia naţională moldovenească prin
infiltrarea masivă a cuvintelor de origine slavă în detrimentul celor de origine latină. O nouă
identitate trebuia să aibă şi eroii săi, în acest sens încă în octombrie 1944 în cadrul manifestării
dedicate celei de-a 20-a aniversare a RASSM, predecesoare RSSM, unele personalităţi ale
Moldovei medievale au fost invocate drept reprezentanţi de marcă ai naţiunii moldoveneşti.
Printre ei se numărau Ştefan cel Mare, Vasile Lupu, Petru Rareş şi Dimitrie Cantemir –
declaraţi reprezentativi pentru moldoveni pentru că ar fi promovat o politică de prietenie faţă de
Rusia! Următoarea etapă a constituit-o reabilitarea, mai ales după 1955, a clasicilor literaturii
româneşti, consideraţi a fi întemeietori ai literaturii naţionale moldoveneşti – Eminescu,
Creangă, Alecsandri, Alecu Russo, Miron Costin, Milescu Spătaru, Hasdeu etc. De reţinut că
personalităţile în cauză proveneau în exclusivitate din teritoriile Moldovei istorice, iar unii care
au exprimat atitudini antiruseşti au fost iertaţi din diferite motive: Eminescu, pentru ideile sale
din “Împărat şi proletar”, Creangă pentru atitudinea sa antibisericească şi poziţia sa matură din

119
“Moş Ion Roată şi Unirea” etc. Chiar dacă multe opere ale clasicilor au fost cenzurate şi unele
cuvinte care sunau prea “româneşte” au fost înlocuite cu regionalisme sau arhaisme, actul a
avut o importanţă decisivă pentru limba română din RSS Moldovenească. În general,
tentativele Moscovei de a crea o identitate distinctă în regiune se bazează pe o teorie răspândită
în Occident, potrivit căreia etnicitatea se consolidează pe baza tradiţiei istorice de apartenenţă la
acelaşi stat – în cazul Moldovei, fiind invocată experienţa statului medieval moldovenesc
întemeiat la 1359. Pentru a da soliditate acestei intenţii, Moscova avea nevoie şi de concursul
intelectualităţii basarabene care, reprezentând capitalul simbolic al societăţii1, urma să acorde
legitimitate morală noii identităţi naţionale. În acest context, doi membri ai Partidului Comunist
din România interbelică, originari din Basarabia, au fost promovaţi în posturi de conducere
importante din punct de vedere cultural. Primul, Emilian Bucov, a devenit adjunct al
Preşedintelui Sovietului de Miniştri din RSSM, responsabil cu probleme culturale, iar al doilea,
Andrei Lupan, a fost numit preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Cu toate acestea,
majoritatea posturilor-cheie din sfera culturală rămâneau în mâinile unor persoane verificate
anterior de Centru – ruşi, ucraineni sau moldoveni transnistreni. În ianuarie 1947, de exemplu,
din totalul de 37 instituţii de cultură numai 6 erau conduse de moldoveni basarabeni. Loialitatea
intelectualilor locali faţă de puterea sovietică trebuia verificată din timp în timp, alteori chiar
pusă la îndoială. Din punctul de vedere al autorităţilor sovietice absolut toţi cei care studiaseră
nu numai în România, dar şi în oricare altă ţară, erau suspectaţi de ostilitate împotriva
regimului.
Conducerea locală avea şi alte motive pentru a fi neliniştită. Problema reintroducerii
alfabetului latin a devenit stringentă pentru intelectualii locali. Ea a fost ridicată public pentru
prima dată în 1961, la conferinţa romaniştilor sovietici (Chişinău, 19-21 iunie), de către I.
Vasilenco şi A. Iuraş. La aceiaşi conferinţă, un romanist sovietic – D. Mihalci – a admis că “am
recunoscut şi eu existenţa limbii moldoveneşti aşa cum mi se dictase de sus”. De aceea, “din
punct de vedere politic limba moldovenească există, dar din punct de vedere al lingvisticii este
un nonsens”, a adăugat D. Mihalci. În 1965, la 14-15 octombrie, Uniunea Scriitorilor din
Moldova, într-o şedinţă publică (Congresul al III-lea al USM), la care au asistat şi studenţi de la
instituţiile superioare de învăţământ, re-pune în discuţie problema revenirii la alfabetul latin.
Acest lucru a fost posibil datorită faptului că s-a creat o generaţie de intelectuali care au
beneficiat de “dezgheţul” hruşciovist şi care ştiau că timpurile lui Stalin trecuseră demult.
Biroul politic al Partidului Comunist din Moldova a luat în discuţie problemele ridicate la
Congresul Scriitorilor abia la 13 decembrie. Astfel, s-a apreciat că mulţi scriitori nu înţelegeau
să elucideze adecvat, de pe poziţii de partid, problemele existente în societate şi că mulţi dintre
cei care au luat cuvântul la Congres s-au pregătit din timp să ridice probleme de ordin naţional.
Rezoluţia Biroului era următoarea: “Să se recunoască faptul că al treilea Congres al scriitorilor
din Moldova s-a desfăşurat, din punct de vedere organizatoric şi politic, la un nivel scăzut. De a
condamna tendinţele naţionaliste evidenţiate în cuvântările scriitorilor Busuioc, Malarciuc,
Druţă, Cimpoi, precum şi atitudinea incorectă faţă de critica de partid, alte manifestări
nesănătoase.” La rândul său, Bodiul condamnase personal felul în care s-a organizat şi
desfăşurat adunarea scriitorilor basarabeni, în noiembrie 1965, afirmând că revendicarea de
revenire la alfabetul latin era îndreptată împotriva prieteniei dintre popoarele sovietice. Prin
urmare, se observă că destalinizarea începută de Hruşciov avea anumite limite clare, atât în sens
politic, după cum a menţionat Hannah Arendt încă în anii ‘50, cât şi în sens cultural şi naţional.
Aşa cum regimul sovietic nu putea să existe fără o dictatură de partid, pretinsă a fi o societate a
întregului popor, aşa şi în cazul Basarabiei, justificarea apartenenţei acesteia la Uniunea
Sovietică consta în a arăta, contrar realităţii, că populaţia locală alcătuia o etnie distinctă de cea

120
românească şi, până una alta, de fapt, alfabetul chirilic era unica diferenţă între română şi
“moldovenească”. În această ordine de idei, devine mai clar de ce regimul a insistat să păstreze
această diferenţă formală şi de ce intelectualii basarabeni s-au pronunţat împotriva alfabetului
chirilic: era vorba de implicaţiile de durată ale alfabetului chirilic asupra vorbirii, pronunţiei
etc., mentalităţii în ultimă instanţă, şi nu faptul ca atare în sine. De aceea, putem spune că
cererea deschisă a scriitorilor de restabilire a alfabetului latin la mijlocul anilor ‘60 a
reprezentat punctul culminant al seriei de încercări de a reveni la denumirea corectă a limbii
vorbite de majoritatea populaţiei locale, implicit şi a recunoaşterii apartenenţei acesteia, de
facto, la naţiunea română. Faţă de persoane cât de cât cunoscute publicului cititor, precum erau
atunci Gheorghe Malarciuc, Aureliu Busuioc, Ion Druţă şi Mihai Cimpoi, evidenţiaţi de Biroul
Comitetului Central ca fiind principalii exponenţi ai curentului ce milita pentru revenirea la
alfabetul latin, regimul a ales o atitudine prudentă. Ei trebuiau să-şi facă autocritică, să înţeleagă
faptul că aceasta era limita care nu putea fi depăşită.

10.3. România ceauşistă şi rezistenţa basarabeană

Impactul schimbărilor din România (1964-1971) nu a fost deloc neglijabil pentru

societatea basarabeană. Cenzura sovietică, pe de altă parte, devenise mai permisivă în
comparaţie cu perioada precedentă. Astfel, în anul 1963 în republică au fost introduse 278 000
cărţi româneşti cu litere latine. După doi ani de zile, cifra s-a ridicat la 506 000 exemplare. În
anul 1966, 107 340 publicaţii periodice străine, cu 69 000 mai mult decât în 1963, ajungeau la
cititorul basarabean. Dintre acestea, 70% sau 75 138 exemplare alcătuiau publicaţii venite din
România, în timp ce alte 4387 exemplare proveneau din China şi Albania. Consecinţele
“disidenţei” României şi proliferarea publicaţiilor despre situaţia românilor basarabeni în
străinătate a avut însă un caracter echivoc şi acum este dificil de apreciat dacă au fost mai mult
pozitive sau negative. Se pare totuşi că efectele negative au predominat pentru că mijloacele de
promovare a vechii politici -- de demonstrare a existenţei unei naţiuni “moldoveneşti” prospere
şi egale în drepturi cu cele ale altor naţionalităţi sovietice au devenit treptat mai sofisticate, dar
şi mai insistent promovate.
În al doilea rând, alt factor important care a determinat caracterul oarecum special al
politicii etnoculturale sovietice în Basarabia în perioada 1970-1985 a fost descoperirea, în 1970,
a organizaţiei antisovietice numită “Frontul Naţional Patriotic”, întemeiată în 1969. Creată la
iniţiativa lui Alexandru Usatiuc şi Gheorghe Ghimpu, organizaţia îşi propusese obiectivul de
unire a RSSM cu România, invocând faptul că atât România, cât şi Uniunea Sovietică erau state
socialiste. După ce Usatiuc i-a prezentat personal unui consilier de-a lui Ceauşescu la Bucureşti
în iunie 1970 o scrisoare în acest sens, în luna următoare principalii membri ai organizaţiei au
fost arestaţi şi au primit termene de detenţie cuprinse între 4 şi 9 ani. Alte detalii privitoare la
organizaţie le vom discuta în capitolul al V-lea. Aici ne interesează numai atitudinea regimului
şi consecinţele probabile ale cazului amintit pentru politica etnoculturală ulterioară. Se pare că
după descoperirea “Frontului Naţional Patriotic” regimul devine mai suspect faţă de basarabeni
şi “grija” de a arăta şi “îngroşa” diferenţele dintr-o parte şi alta a Prutului devin din ce în ce mai
pronunţate. Astfel, unii istorici au avut impresia că din 1970 până în 1975 s-a încercat
impunerea şi mai vehementă a teoriei despre existenţa unei “limbi moldoveneşti independente”
prin intermediul presei şi literaturii. Existau indici care arătau, în acest sens, apropierea
progresivă de alte popoare sovietice. Unul dintre aceştia a fost scăderea tirajului la cărţi, reviste
şi ziare în limba “moldovenească”: în 1970 literatura publicată în limba “moldovenească”
constituia 51,0% din total, în timp ce în 1978 – doar 46,6%. Tirajul de reviste în limba

121
“moldovenească”, la rândul său, scade în aceeaşi perioadă de la 53,7% la 50,7. Mai mult, anume
din cauza evenimentelor petrecute la hotarul anilor ‘60-’70, se presupune că Ivan Ivanovici
Bodiul ar fi ordonat plantarea unor copaci înalţi pe malul Prutului în aşa fel încât să existe şi un
contrast geografic între România şi RSSM.

10.4. Perestroika şi mişcarea de eliberare naţională

Accederea în funcţia de secretar general al PCUS a lui Mihail Gorbaciov, în aprilie 1985, a
însemnat o încercare disperată a regimului sovietic de a-şi reface imaginea de campion al
progresului şi libertăţii popoarelor şi a determinat, în următorii ani, renunţarea la tezele “politicii
naţionale” din perioada lui Stalin, printre care se număra şi teza despre existenţa naţiunii
“moldoveneşti”. Gorbaciov nu a avut experienţă în domeniul relaţiilor interetnice şi n-a luat în
consideraţie susceptibilităţile de ordin etnonaţional în momentul venirii sale la putere. În
concordanţă cu dogmele marxist-leniniste, conducătorul sovietic aprecia, la începutul venirii
sale la putere, că aplanarea problemelor economice va eradica de la sine şi problematica
naţională. Noul program al PCUS din 1986 reitera discursul brejnevist: “Rezolvarea problemei
naţionale este o realizare epocală a socialismului. Conflictele etnice au devenit reminiscenţe ale
trecutului îndepărtat şi prietenia frăţească, cooperarea şi asistenţa mutuală a tuturor popoarelor
din URSS a devenit un mod de viaţă”. Demonstraţia rebelă de la Alma-Ata din anul următor, în
legătură cu substituirea unui cazah cu un rus la postul de prim-secretar al partidului din
republică, continuată cu manifestări similare de solidaritate şi ataşament faţă de valorile
naţionale în Georgia, republicile baltice etc., au marcat evoluţia ulterioară, în ultimă instanţă,
destinul istoric al Uniunii Sovietice. În Moldova, ponderea românilor în nomenclatura CC al
PCM se ridicaseră la 54 la sută în 1987 în comparaţie cu doar 42,5 la sută în 1967. În rândurile
comuniştilor, ponderea aborigenilor constituia în 1989 48,8 la sută în comparaţie cu numai 35,1
la sută în 1965. Cota lor se ridicase şi în guvern, de la 37,7 la sută în 1965 la 48,6 în 1984. Cu
toate acestea, este dificil deocamdată să stabilim cu exactitate vre-o legătură directă între
creşterea ponderii românilor în organele de conducere ale republicii şi relativa uşurinţă cu care
s-au impus schimbările radicale în perioada anilor 1988-1989.
Rolul esenţial în redeşteptarea conştiinţei naţionale din Basarabia a revenit scriitorilor,
anume generaţiei de scriitori care au fost studenţi în perioada reabilitării clasicilor literaturii
române din anii ’50 şi care au iniţiat deschis ideea revenirii la alfabetul latin încă din 1965.
Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din 18-19 mai 1987 a ales un nou comitet de
conducere, alcătuit din personalităţi marcante ale literaturii româneşti din Basarabia, precum Gr.
Vieru, N. Dabija, N. Esinencu, D. Matcovschi, V. Romanciuc, S. Saka, I. Vatamanu, P. Cărare,
V. Vasilache ş.a. Deşi în funcţia de prim-secretar al Uniunii Scriitorilor a fost ales I. C. Ciobanu,
unul din întemeietorii romanului sovietic moldovenesc, secretari activi au devenit poetul Ion
Hadârcă şi criticul literar Mihai Cimpoi, două personalităţi cu merite deosebite în evoluţia
ulterioară a evenimentelor. Alte organizaţii care au contribuit la revigorarea spiritului naţional
au fost cenaclul literar “Alexei Mateevici” şi “Mişcarea democratică pentru susţinerea
restructurării”, evoluată în septembrie 1988 în Frontul Popular din Moldova. Aceste mişcări au
fost sprijinite iniţial chiar de regimul Gorbaciov, în scopul contracarării inerţiei nomenclaturii
conservatoare, refractară faţă de “glasnost” şi democratizare. Preocupate la început de probleme
ecologice şi de restructurare a sistemului comunist, aceste mişcări au dobândit treptat un
accentuat caracter naţional şi au ieşit de sub controlul instituţiilor de stat care le protejau şi
supravegheau anterior.
Limba este criteriul esenţial, cu puţine excepţii, care determină apartenenţa la o comunitate
etnică. În Basarabia problema limbii a bulversat arena politică, devenind problema principală în

122
discursul politic. În perioada 1988-1989, apogeul mişcării naţionale, s-a pus problema trecerii
limbii “moldoveneşti” la alfabetul latin, declararea acesteia drept limbă oficială, majorarea
numărului de ore de predare în limba română în şcoli şi universităţi etc. O dată cu publicarea
articolului “Veşmântul fiinţei noastre” de Valentin Mândâcanu, problema limbii, precum şi
altele legate de aceasta, de reconsiderarea perioadei comuniste din prisma “politicii naţionale”
sovietice în Basarabia şi efectele acesteia asupra vorbirii, în ultimă instanţă asupra mentalităţii
basarabenilor a început să fie discutată pe larg în societatea basarabeană. În această ordine de
idei, se poate spune că una dintre caracteristicile esenţiale ale “mişcării de eliberare naţională”
din RSSM a fost naţionalismul lingvistic.
Sub presiunea opiniei publice, Plenara Comitetului Central al PCM, din 27 aprilie 1988, a
discutat problema limbii. Prim-secretarul Simion Grossu, situat pe poziţii conservatoare, a
pledat pentru păstrarea bilingvismului “moldovenesc”-rus. El nu a acceptat oficializarea limbii
române şi trecerea la alfabetul latin, invocând greutăţi economice şi justificări internaţionaliste.
În scurt timp, autoritatea acestuia va fi eclipsată de ascensiunea unuia dinte secretarii CC al
PCM, Mircea Snegur, care a hotărât să nu se împotrivească valului de nemulţumiri, ci să devină
unul din simbolurile noilor vremuri. Snegur a fost ales la 30 iulie 1989 preşedinte al Sovietului
Suprem al RSSM şi chiar a doua zi a participat la un miting organizat de Frontul Popular din
Moldova, ceea ce a constituit un act de mare curaj în conjunctura perioadei.
Partidul pierde treptat controlul asupra situaţiei şi este nevoit să cedeze în faţa
revendicărilor din ce în ce mai insistente din partea societăţii civile. Astfel, încă la 31 octombrie,
Conferinţa lingviştilor romanişti din URSS adoptă o rezoluţie prin care cere revenirea la
alfabetul chirilic şi recunoaşterea denumirii de limbă română. Printre cei care au votat rezoluţia,
menţionăm pe R. Piotrowski, B. Solnţev, V. Mihalcenko, E. Volf, V. Akulenko, L. Grişin.
Aceştia au propus eliminarea glotonimului “moldovenească”, împotrivă exprimându-se doar I.
D. Ceban, unul dintre promotorii cei mai fervenţi ai “moldovenismului”, originar din
Transnistria. Alţi doi scriitori ruşi din Moscova au sprijinit oficializarea limbii române şi
trecerea la alfabetul latin - Vladimir Gusev şi Iurii Kojevnikov, sosiţi la Chişinău la sfârşitul
lunii noiembrie 1988 cu prilejul manifestărilor dedicate scriitorului Ion Druţă. Punctul culminant
al mişcării de eliberare naţională al românilor basarabeni a fost marcat de zilele 27 august şi 31
august 1989. La 27 august este convocată prima Mare Adunare Naţională în piaţa centrală din
Chişinău, la care participă peste 500 000 de reprezentanţi din toate raioanele republicii, şi care
declară suveranitatea naţional-statală a RSSM, oficializarea limbii “moldoveneşti”, trecerea la
alfabetul latin, revenirea la tricolor şi simbolurile naţionale. La 31 august sesiunea Sovietului
Suprem al RSSM adoptă legea cu privire la statutul limbii “moldoveneşti” ca limbă de stat. Dar,
în general, victoria forţelor naţionale a fost parţială pentru că, deşi majoritatea basarabenilor au
înţeles în cele din urmă falsitatea tezei despre cele două popoare romanice de est, efectele
îndoctrinării n-au putut şi nu pot fi eliminate într-un timp atât de scurt.
În concluzie, putem aprecia că trăsăturile şi simbolurile pe care regimul vroia să le
inoculeze basarabenilor erau, în principal, următoarele: alfabet chirilic, o limbă bazată pe graiul
moldovenesc, “îmbogăţită” cu prisosinţă cu împrumuturi din limba rusă, numeroase sovietisme,
ideea unui destin comun cu alte popoare sovietice, ideologie unică, scopul comun de a construi
societatea comunistă etc. De aceea, orice propunere de a reveni la alfabetul latin sau la normele
fonetice ale limbii române era privită ca un atentat la simbolurile naţiunii “moldoveneşti” şi
pedepsite ca atare, mai mult, acestea erau apreciate ca un atentat la integritatea statului sovietic.
Nu întâmplător, deci, doleanţele naţionale ale basarabenilor au fost acceptate doar în forma
moldovenismului. Tot ce era legat de cuvântul “român”, “România” trebuia combătut şi
înfăţişat în culori negre. Astfel, dacă pentru alte popoare sovietice duşmanul din exterior era

123
occidentul capitalist şi burghez, pentru basarabeni, paradoxal, duşmanul era în primul rând
România, chiar dacă se accentua că era vorba de România “burghezo-moşierească” şi nu de cea
socialistă. În acest context, existau tensiuni nu numai între statele capitaliste şi cele comuniste,
între Vest şi Est, dar chiar în cadrul blocului de state comuniste (vezi alte conflicte după 1945
între ţările balcanice: Bulgaria-Iugoslavia din cauza Macedoniei; România-Ungaria din cauza
Transilvaniei ş.a. ). Se observă deci că regimurile comuniste din Europa de Sud-Est au păstrat
conflictele anterioare, în timp ce în Occident problema Alsaciei şi Lorenei, de exemplu, nu a
creat tensiuni între Franţa şi Germania, schimbările teritoriale fiind recunoscute a fi definitive şi
scopul principal declarat – de a consolida regimul democratic şi atingerea unui nivel de creştere
economică continuă.

Lecţia 11

Integrarea europeană de la 1957 la 2007

După cum am văzut deja în lecţia a şasea şi a şaptea a cursului de faţă, primele încercări
de a crea o Europă unită apar în perioada interbelică, dar vicisitudinile celor două decenii,
marcate de urmările primului război mondial şi de tendinţele revanşarde a unor state, precum
Germania şi Italia, fac imposibilă realizarea în practică a unei federaţii europene. Abia după
1945, unificarea occidentală europeană capătă contur odată cu ocuparea Estului şi sud-estului
Europei de către Uniunea Sovietică şi nevoia statelor occidentale de a crea un front comun
împotriva unei eventuale invazii dinspre Est. Cu alte cuvinte, integrarea europeană devine reală
şi, mai mult, inevitabilă, în condiţiile Războiului Rece, perioadă în care disensiunile dintre
statele din Vest cedează în faţa necesităţii comune de apărare. Dar, constituirea unei structuri
de securitate a Europei Occidentale eşuează definitiv la 1954, când Franţa nu aprobă intrarea
în Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) şi NATO, sub hegemonie americană, va asigura
securitatea Europei Occidentale. În domeniul politic, construcţia europeană de asemenea
întâmpină dificultăţi enorme, deşi numeroase organizaţii, precum Mişcarea pentru Europa
Unită condusă de Winston Churchill, Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite ale Europei,
Uniunea Europeană a federaliştilor şi Uniunea Paneuropeană, de sub conducerea contelui
Coudenhove-Kalergi pledează consecvent în acest sens.

11.1. Crearea Comunităţii Europene

Integrarea europeană are mai multe şanse de reuşită de la bun început în domeniul
economic. Prima organizaţie în acest sens este creată la insistenţa americanilor – Organizaţia
Europeană de Cooperare Economică (1948) – creată pentru a distribui ajutorul american acordat
în cadrul Planului Marshall. OECO este însă o structură interstatală, iar prima organizaţie
economică europeană supranaţională va lua fiinţă în 1951 – Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi a Oţelului, care va fuziona în 1957 cu Euroatomul şi va constitui Comunitatea
Economică Europeană. Aşa cum reiese din preambulul Tratatului de la Roma din 25 martie
1957, CEE era creată pentru protecţia păcii şi libertăţii şi chema “celelalte ţări ale Europei care
împărtăşesc idealul lor, să se asocieze eforturilor lor”, o indicaţie clară, deci, că intrarea în
organizaţie este deschisă practic oricărei ţări care întrunesc anumite condiţii. Din partea

124
introductivă a Tratatului se desprinde şi ideea, potrivit căreia prin intermediul structurilor
economice integrate se va atinge creşterea şi prosperitatea Europei Occidentale, fapt ce va
contribui la realizarea obiectivului politic final de uniune între popoare. Semnatarii sunt
preocupaţi “să consolideze unitatea economiilor lor şi să asigure dezvoltarea lor armonioasă,
reducând distanţa dintre diferitele regiuni şi rămânerea în urmă a celor mai puţin favorizate”.
Articolul 3 prevede “eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative
la intrarea şi la ieşirea mărfurilor, precum şi toate celelalte măsuri de efect echivalent; stabilirea
unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de statele terţe; abolirea între
statele membre a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii şi transporturilor”. Acelaşi articol stipula
crearea unui Fond Social, în vederea ameliorării oportunităţilor de muncă ale muncitorilor şi a
ridicării nivelului lor de viaţă, instituirea unei Bănci Europene de Investiţii, destinată să
faciliteze expansiunea economică a Comunităţii prin crearea unor noi resurse, iar articolul 4
încredinţa realizarea acestor sarcini Parlamentului European, unui Consiliu, unei Comisii şi unei
Curţi de Justiţie. Se observă deci că CEE se întemeiază pe baza celor patru libertăţi – libertatea
circulaţiei bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor; ca prioritare pentru integrare sunt
declarate domeniul agriculturii şi a transportului; sunt create structuri care corespund unui
guvern supranaţional, cu un legislativ, executiv (Comisia Europeană) şi o instituţie care să
coordoneze aspectele juridice ale integrării, Curtea Europeană de Justiţie de la Strasbourg. De
remarcat şi grija acordată protecţiei sociale a populaţiei, concepute şi ca un antidot împotriva
revoltelor sociale care ar fi periclitat procesul de integrare dat fiind faptul că partidele de stânga,
mai ales cele din Franţa, dar şi Italia, puteau să capteze voturi numeroase şi, în consecinţă, să
influenţeze negativ procesul legislativ la nivel naţional sau la cel supranaţional prin
reprezentanţii lor în Parlamentul european. Pentru realizarea principiilor de bază ale Comunităţii
Economice Europene este acordată o perioadă de tranziţie de 12 ani, după care se preconiza
implementarea unor proiecte mai radicale (vezi în continuare).
Primul program concret al CEE, foarte important în crearea unei Pieţe Comune a fost
adoptarea unei Politici Agrare Comune (PAC) în anul 1962. PAC-ul se baza pe următoarele trei
principii: libera circulaţie a produselor agricole în interiorul CEE prin eliminarea oricăror bariere
vamale; garantarea unor preţuri fixe la produsele agricole şi achiziţionarea excedentului agricol
de către Comunitate pentru a evita crearea unor perturbaţii la scară macroeconomică; un sistem
vamal preferenţial în comerţul cu produse alimentare între statele membre. Ultimul punct a
stârnit un protest vehement din partea Statelor Unite, a Canadei şi Argentinei, pentru că
produsele acestor ţări erau mai ieftine, dar CEE impunea majorarea preţului de realizare în
cadrul Comunităţii în ideea de a proteja producţia agricolă locală. Deci se observă că în anumite
probleme, precum agricultura, existau puncte de vedere divergente la nivelul relaţiilor dintre
ţările occidentale, dar şi la nivelul ţărilor comunitare de asemenea (între Spania şi Franţa, de
exemplu, la mijlocul anilor ‘90).

11.2. Extinderea Comunităţii Europene

Chiar dacă duşmanul unic – Uniunea Sovietică şi lumea comunistă în ansamblu –

reprezintă un stimulent important pentru integrarea ţărilor occidentale europene care altfel nu ar
fi putut să se protejeze în mod individual, de la un timp izbucnesc tensiuni accentuate între
diferite state occidentale europene. Marea Britanie, de exemplu, nu intră în CEE de la bun
început, considerând prioritară păstrarea unor relaţii speciale cu Commonwealth-ul său şi
refuzând unele condiţii impuse de Comunitate, precum politica vamală etc. Mai mult, ea creează

125
în 1960 o organizaţie proprie, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) – în care au
intrat Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Portugalia şi Elveţia, dar obiectivele sale cedau
celor ale CEE. Succesele economice obţinute de CEE în numai patru ani de la întemeiere
impune de altfel Londra să ceară aderarea. Dar Franţa, dominată în deceniul al şaptelea de
generalul Charles de Gaulle blochează de două ori (în 1963 şi, ulterior, în 1967), acceptarea
Marii Britanii, pe motiv că aceasta insistă pe o relaţie specială cu Statele Unite (chestiune ieşită
la suprafaţă şi mai târziu, în anul 2000, de exemplu, de data această în probleme de securitate –
vezi revista britanică Prospect din vara 2000, accesibilă via Internet). După retragerea lui de
Gaulle însă, procesul de extindere al Comunităţii se prelungeşte şi la 1 ianuarie Europa celor
şase se transformă în Europa celor 9, odată cu aderarea Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei,
Norvegia refuzând sa adere în urma unui referendum naţional. Grecia devine membru al CEE în
ianuarie 1981, iar Portugalia şi Spania abia în 1986 din cauza problemelor dificile de tranziţie de
la un regim autoritar la unul democratic început cu un deceniu mai înainte, dar şi din cauza că
producţia lor agricolă riscă să constituie o concurenţă serioasă produselor din Comunitate, şi aşa
în excedent faţă de cerere (cu problemele inerente acestui fenomen, în primul rând creşterea
alocaţiilor bugetare pentru agricultori – fermierii sunt plătiţi să nu producă decât o anumită
cantitate de produse!).
În timp ce Europa economică se lărgeşte, se intensifică şi integrarea între statele membre.
Astfel, în 1970, CEE instituie un sistem bugetar propriu provenit din taxe vamale, un procent
din taxele pe valoare adăugată etc., anterior bugetul său fiind alcătuit din contribuţiile
individuale ale guvernelor statelor componente. Tot în 1970, Adunarea Europeană îşi schimbă
denumirea în Parlamentul European şi obţine dreptul de a decide, împreună cu Consiliul de
Miniştri, asupra repartizării veniturilor bugetare ale Comunităţii, iar în 1979 au loc primele
alegeri directe în această instituţie. De acum încolo, prerogativele legislativului european aveau
să crească treptat (Actul Unic, 1986 şi Maastricht, 1992, în continuare). Alte schimbări s-au
referit la transformarea întâlnirii formale a şefilor de stat şi de guvern a ţărilor CEE (iniţiate în
1961), la care se discutau probleme de politică externă şi de trasarea principalelor direcţii de
dezvoltare – într-un Consiliu European, care se convoacă permanent din 1974 de trei ori pe an.
Ce schimbări şi realizări mai intervin în cadrul Comunităţii până la colapsul comunismului,
adică până atunci când apar şanse reale de a extinde semnificativ limitele geografice ale
Europei, economice şi politice, de fapt de atinge obiectivul unificării celor două Europe, de Vest
şi de Est? În primul rând, în 1968, cu 18 luni înainte de termenul stabilit anterior, se desfiinţează
toate barierele vamale dintre ţările Comunităţii şi începe o perioadă de prosperitate şi creştere
economică nemaiîntâlnită. La începutul anului 1974 însă, datorită creşterii preţului mondial la
petrol de circa patru ori, iniţiată de ţările arabe membre ale OPEC, Vestul Europei (dar şi
America) cunosc o perioadă de declin economic manifestată printr-o rată ridicată a inflaţiei,
scăderea volumului de producţie, creşterea galopantă a numărului şomerilor etc. Pentru a
minimaliza efectele negative ale crizei şi pentru a nu permite agravarea progresivă a situaţiei,
CEE creează în 1975 un Fond European pentru Dezvoltare Economică Regională, destinat să
ajute în primul rând regiunile comunitare care se confruntau cu problemele cele mai dificile.
Primul “şoc petrolier” a atins şi sistemul monetar global, bazat pe acordurile de la Bretton
Woods, de aceea în 1979 apare Un Sistem Monetar European, având drept sarcină să
coordoneze schimburile monetare din cadrul Comunităţii. SME instituie o unitate valorică
numită ECU, la care se raportează în următorii ani valutele naţionale ale statelor comunitare.
Dar CEE nu se limitează la colaborarea prioritară dintre membrii ei, ci începe, de la
mijlocul anilor ’70, să extindă unele acorduri asupra unor ţări – cele mai dezavantajate din punct
de vedere economic – din Africa, bazinul Caraibilor şi zona Pacificului. Potrivit acordurilor de

126
la Lomé din 1975, astfel, CEE elimină taxele vamale pentru o serie de produse provenite din
unele dintre cele mai sărace ţări din lume (la produse agricole, din 1975; la produse miniere, din
1979), ceea ce arată că CEE nu este numai o organizaţie cu scopuri pur economice, dar şi
umanitare şi politice – pentru că mizeria şi sărăcia riscau să împingă popoarele acestor ţări
nevoiaşe în tabăra statelor blocului comunist.

11.3. CEE în anii ‘80

În anii ’80, integrarea europeană se accelerează, datorită unor condiţii prielnice, dar şi unor
lideri politici care încurajau aprofundarea şi continuarea proceselor integraţioniste, precum
Mitterand în Franţa, Kohl în Germania sau Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene.
Anume cel din urmă, cu sprijinul primilor doi, a iniţiat adoptarea Actului unic în 1986, care
prevedea crearea unei pieţe interne comune până la 31 decembrie 1992, prin eliminarea tuturor
controalelor de frontieră, respectiv cetăţenii ţărilor comunitare vor putea să circule şi stabili cu
traiul în orice parte a CEE. Alt pas important a fost adoptarea Tratatului de la Maastricht,
potrivit căruia se prevedea introducerea unei monede unice pentru 1 ianuarie 2002, Euro, nu
ECU, pentru stârnea alergie germanilor, care au propus denumirea euromarcă. De la 1 ianuarie
CEE îşi schimbă denumirea în Uniunea Europeană, iar în anul viitor încă trei state devin
membre UE – Austria, Finlanda şi Suedia, de data aceasta Norvegia şi Elveţia votând printr-un
referendum împotrivă.

11.4. Uniunea Europeană şi perspectiva extinderii

spre spaţiul post-sovietic

După căderea comunismului în Europa de Est, extinderea aşteptată spre est s-a produs mai
greu decât se aştepta. În 2004 au fost admise opt foste ţări comuniste – Estonia, Letonia,
Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi Slovenia (alte două state din valul respectiv fiind
Cipru şi Malta). Acestea au beneficiat de o conducere politică perseverentă în calea reformelor,
un sprijin material însemnat, în particular prin programul PHARE al UE. În scopul promovării
iniţiativei private şi individuale din ţările Europei centrale şi răsăritene s-a creat şi Banca
Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), în care UE deţine 51 la sută din acţiuni.
Pentru alte ţări, mai ales cele din spaţiul post-sovietic, se acordă fonduri care să ajute procesului
de tranziţie prin programul TACIS. Practic toate ţările post-sovietice au semnat acorduri de
parteneriat şi cooperare cu UE, printre care şi Moldova (dar şi Rusia, ceea ce nu înseamnă că
fiecare stat care a semnat APC-ul cu UE are şanse reale de a accede în UE). Există câteva
obstacole şi chestiuni dificile care se pun în faţa extinderii UE spre spaţiul CSI şi Sud-Estul
Europei: lipsa voinţei politice în procesul de aderarea a liderilor, clasei politice locale (exemplu:
Moldova); slabele realizări în calea reformelor spre o economie de piaţă şi un regim cu adevărat
democratic; riscul pătrunderii masive a produselor agricole din Est pe pieţele UE, ceea ce ar crea
perturbaţii nedorite ţărilor deja membre; divergenţele dintre însăşi statele Uniunii cu privire la
criteriile de aderare, candidaturile etc., la care se mai adaugă revigorarea tendinţelor naţionaliste,
uneori rasiste şi xenofobe în legătură cu procesele de liberalizare din UE şi extinderea ş.a. O
întrebare dificilă rămâne şi cea referitor la Rusia: va putea fi încadrată vreodată în UE? Cum va
reacţiona în faţa extinderii spre fostul spaţiu sovietic a instituţiilor economice europene, ştiindu-
se atitudinea negativă faţă de extinderea NATO? Poziţia Rusiei faţă de alegerile prezidenţiale
din Ucraina din decembrie 2004, când în urma organizării celui de-al doilea scrutin prezidenţial
(după primul declarat invalid de către observatori internaţionali) a repurtat victorie Victor

127
Iuşcenco, de orientare pro-europeană şi pro-euroatlantică, a fost semnificativă în acest sens. O
etapă importantă în relaţiile UE cu ţările CSI a început din 2004, când s-a lansat politica
vecinătăţii în relaţie cu noii vecini după extinderea din acelaş an. Astfel, au fost semnare planuri
de acţiuni cu fiecare ţară în parte – Rusia, Ucraina, Belarus, Moldova etc., în total 16 state
(inclusiv din Nordul Africii – Maroc, Algeria etc., dar şi Orientul Apropiat – Liban, autoritatea
palestiniană, Israel). Din ţările CSI, cele mai multe şanse de a accede în UE în următorii 10-15
ani au, se pare, Moldova şi Ucraina.

Lecţia 12

Colapsul comunismului, războaiele balcanice

şi Europa Occidentală

Destrămarea regimurilor comuniste în Europa de Est a fost determinată de o serie de

factori: economici, politici şi ideologici. Atât Statele Unite, cât şi ţările Europei Occidentale
doreau colapsul comunismului, dar practic nimeni nu a putut prevedea când se va întâmpla
acest lucru şi liderii politici occidentali aveau temeri că dispariţia sistemului comunist ar duce
la apariţia unui vacuum de putere destul de periculos pentru menţinerea unui echilibru
internaţional.

12.1. Destrămarea sistemului comunist în Europa de Est

La început, regimurile democraţiei populare din Europa de Est au întâmpinat o reacţie mai
mult sau mai puţin violentă din partea unor clase sociale, precum ţăranii şi intelectualii, dar la
1956 (Revoluţia maghiară) şi, ulterior, la 1968 (“Primăvara de la Praga”) Moscova a dat de
înţeles că nu va tolera abateri de la modelul sovietic de dezvoltare economică şi de organizare a
societăţii şi-şi rezervă dreptul de a interveni în treburile interne ale statelor socialiste, chiar cu
forţa armată (Doctrina Brejnev, 1968). Întrucât Occidentul nu era cointeresat în declanşarea unui
război de proporţii cu Uniunea Sovietică pentru a elibera Estul Europei, aşa cum s-a dovedit clar
încă în 1956, popoarele din regiune s-au resemnat cu timpul cu regimul existent. Mai ales că
aceste regimuri au încercat să se legitimeze post-factum prin asigurarea unui nivel decent de
viaţă. La un moment dat, se părea chiar că acest lucru le va reuşi: între 1965 şi 1970, produsul
naţional brut pe cap de locuitor în ţările Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER –
Republica Democrată Germană, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România şi Bulgaria) s-a
majorat cu 3-4 la sută anual, în comparaţie cu numai 2,5 la sută în Statele Unite. Între 1970-
1975, ţările CAER-ului au reuşit să atingă o cotă de creştere de la 2,7 până la 5,7 la sută anual la
capitolul PNB per capita, în timp ce SUA şi Germania de Vest, cele mai dinamice economii
occidentale – numai 1,3 % pe an. În ceea ce priveşte ţările balcanice România, Bulgaria şi
Iugoslavia, PNB pe cap de locuitor s-a dublat în 10 ani, 1965-1975. Cu toate acestea, la 1975
PNB per capita al ţărilor socialiste est europene constituia doar jumătate din cel american.
Mijlocul anilor ’70 a fost apogeul creşterii economice în blocul de state comuniste din Europa,
deoarece primul şoc petrolier din 1973 care a dublat preţurile mondiale la ţiţei a afectat întreaga

128
economie mondială, mai ales statele est-europene, dependente de exporturile de petrol. Dacă
anterior Moscova ajuta cu subsidii sau livra est europenilor materii prime la preţuri mai mici
decât cele mondiale, după 1974-1975 acest lucru nu a mai fost posibil, cu excepţia Bulgariei
care a beneficiat de un regim privilegiat cu sovieticii dat fiind relaţiile speciale ale lui Jivkov cu
Brejnev. Din această cauză, statele din regiune au apelat la împrumuturi masive de capital din
Occident pentru a continua creşterea economică, lucru care nu a reuşit însă în principal deoarece
nu au fost promovate în paralel şi reforme structurale de esenţă, atât economice, cât şi politice.
Astfel, la 1980 România avea deja 10 miliarde de dolari SUA datorii externe, pe care Ceauşescu
a hotărât să le achite până în 1989 şi a reuşit, dar cu preţul înfometării unei naţiuni de 20 de
milioane de oameni. Bulgaria a acumulat şi ea 10 miliarde dolari la 1989, pe care nu le-a plătit
nici până astăzi. Iugoslavia, la rândul ei, avea 13 miliarde de datorii externe în 1988, dar nivelul
de viaţă era, cu toate acestea, unul dintre cele mai ridicate din tot spaţiul comunist. Punctul de
cotitură la constituit anul 1985, când Perestroika lui Gorbaciov le dă de înţeles liderilor est şi
sud-est europeni că se impun promovarea unor reforme radicale în societate şi că în cazul unor
nemulţumiri în masă, Moscova nu va interveni pentru menţinerea regimurilor existente în
regiune. Acesta a fost un semnal clar pentru opoziţia locală, care la 1989 a reuşit să preia puterea
totală în stat. Printre ultimele ţări în care comunismul a suferit înfrângere a fost România
(decembrie 1989), Albania (decembrie 1991) şi Iugoslavia, regimul naţional comunist a lui
Miloşevici căzând, după cum se ştie, abia în toamna anului 2000.

12.2. Declanşarea războaielor balcanice

Cum se întâmplă însă ca o ţară care are unul din cel mai ridicat nivel de viaţă şi un regim
politic mai blând decât în majoritatea statelor din regiune, sucombă unui război civil de
proporţii, întârzie tranziţia spre democraţie şi economia de piaţă şi face tabula rasa din
realizările obţinute până atunci? În primul rând, încă în 1969, Karl Deutsch prevăzuse că
regimurile comuniste n-au contribuit la slăbirea naţionalismului, ci din contra. Acest lucru a fost
valabil mai ales pentru Iugoslavia, unde popoare care vorbeau o limbă asemănătoare, dar aveau
o tradiţie culturală şi istorie diferite şi adeseori divergente, mai ales în ceea ce-i priveşte pe sârbii
ortodocşi şi croaţii catolici. Deşi la 1918 exista dorinţa unirii într-un stat unic, perioada
interbelică şi cel de-al doilea război mondial au creat conflicte violente dintre cele două popoare,
încât părea aproape imposibil ca Iugoslavia iniţială să mai poată exista după 1945. După o
perioadă relativă de acalmie, sfârşitul anilor ‘60-începutul anilor ’70 au readus la suprafaţă
tensiunile interetnice: între croaţi şi sârbi şi între albanezi şi sârbi, în primul rând. Tito a trebuit
să opereze schimbări pentru a menţine echilibrul social şi naţional: a construit uzine şi fabrici în
teritoriile cele mai dezavantajate economic – Bosnia, Macedonia, de exemplu, iar constituţia din
1974 a introdus un sistem administrativ descentralizat, republicile federale primind drepturi
suplimentare pentru a-şi stabili priorităţile proprii. Tocmai aceste reforme, cred unii istorici, au
creat premise pentru colapsul Iugoslaviei un deceniu şi jumătate mai târziu – ţara s-a dezbinat
economic şi secesiunea politică era doar o chestiune de timp. La care se mai adaugă dispariţia
lui Tito în 1980, ceea ce marchează revenirea grupărilor naţionaliste şovine la putere în Serbia.
Scânteia a oferit-o de data aceasta Kosovo, unde populaţia sârbă a descrescut de la 30 la sută în
1950 la 10 % la sfârşitul anilor ’80. Chiar Academia sârbă de la Belgrad a propus, în 1986,
retragerea dreptului de autonomie garantat provinciei Kosovo în 1974 şi impunerea hegemoniei
sârbeşti în regiune. La 28 iunie 1989, când se sărbătoreau 500 de ani de la bătălia de la Kosovo

129
Polje, liderul comunist Miloşevici foloseşte ocazia pentru a aţâţa spiritele şovine sârbe prin
declaraţii critice la adresa kosovarilor şi în scurt timp Kosovo îşi pierde statutul de autonomie. A
urmat congresul Ligii Comuniştilor în ianuarie 1990, marcată de ieşirea din sală a delegaţiei
slovene în semn de protest împotriva refuzului lui Miloşevici şi a susţinătorilor săi de a renunţa
la monopolul comunist asupra puterii de teama dezmembrării federaţiei iugoslave. Are loc, de
fapt, dezbinarea pe criterii etnice a organizaţiei comuniste. În aprilie, alegerile parlamentare din
Slovenia şi Croaţia sunt câştigate de opoziţie (în decembrie, acelaşi lucru se întâmplă în Bosnia
Herţegovina), în timp ce partidul socialist (fost comunist) obţine peste 45 la sută din sufragiile
parlamentare şi liderul său, Slobodan Miloşevici – 65 % la alegerile prezidenţiale din Serbia.
Mai mult, în iunie populaţia Serbiei votează într-un plebiscit pentru menţinerea monopolului
unui partid şi retragerea autonomiei provinciilor Kosovo şi Voievodina, în consecinţă conflictul
dintre Belgrad şi republici creşte din ce în ce mai mult nu numai pe criterii etnice, dar şi
ideologice în ansamblu. Şovinismul sârb s-a observat în mod clar în această perioadă: pe de-o
parte se neagă autonomia celor două regiuni ale Serbiei, iar pe de altă parte Miloşevici
recunoaşte autonomia sârbilor din regiunea Krajna, parte componentă a Croaţiei. Armata
iugoslavă, în majoritate alcătuită din etnici sârbi, intervine în favoarea secesioniştilor din Krajna
şi apar primele violenţe între republicile federale. În mai 1991, conform schemei de rotaţie,
stabilit de Tito în ultimii săi ani de guvernare, postul de preşedinte al Iugoslaviei trebuia să-i
revină unui croat, dar Belgradul n-a acceptat această schimbare. A urmat astfel în iunie 1991
declaraţiile de independenţă ale Sloveniei şi Croaţiei care marchează începutul colapsului
iremediabil al federaţiei iugoslave şi izbucnirea unei serii de războaie balcanice, numite uneori şi
războiul civil iugoslav. Primele ciocniri după secesiunea celor două republici din nord-vest au
apărut în Slovenia, unde Armata Naţională iugoslavă (ANI) a stabilit controlul asupra posturilor
vamale, dar trupele federale s-au retras curând, probabil pentru că situaţia geografică a Sloveniei
nu dădea decât şanse minime pentru o reuşită de durată şi deoarece sârbii nu alcătuiau o
proporţie însemnată din populaţia republicii. Astfel, pierderea Sloveniei a fost recunoscută, dar
altă situaţie se profila în Croaţia, unde locuia o minoritate sârbă importantă. Miliţia sârbă locală,
cu sprijinul masiv al ANI a eliminat croaţii din Vukovar, oraş important din punct de vedere al
poziţiei strategice (controlul asupra Krajnei şi Bosniei de vest) şi un centru al industriei
petroliere. A urmat atacul asupra oraşul portuar Dubrovnik pe malul Mării Adriatice, unul dintre
principalele locuri preferate de turiştii străini şi respectiv o sursă importantă de venituri bugetare
pentru Zagreb. Acum încep să se evidenţieze două elemente caracteristice războaielor balcanice
de la sfârşitul secolului al XX-lea: purificarea etnică a unor teritorii, revendicate în exclusivitate
de una din părţile beligerante, precum şi tactica adoptată de sârbi, care, din cauza insuficienţei de
trupe de infanterie, dădeau preferinţă atacurilor cu artilerie grea asupra localităţilor urbane.

12.3. Atitudinea Occidentului

Care a fost atitudinea comunităţii internaţionale (un nou eufemism pentru a denumi Marile
Puteri) faţă de începutul destrămării Iugoslaviei, ce ţări au favorizat şi încurajat colapsul
federaţiei sud-slave şi ce ţări au avut rezerve în această privinţă? Forţele angajate în luptă erau
din start inegale, Belgradul având superioritate logistică şi numerică asupra inamicilor săi. În
aceste condiţii, sprijinul din străinătate devenea unica posibilitate a republicilor secesioniste de a
rezista în faţa agresorului. Liderul croat Franjo Tudjman a apelat la emigraţia croată pentru
asistenţă financiară şi mai important, la Germania (protectorul său din timpul celui de-al doilea
război mondial), invocând apartenenţa Croaţiei la catolicism, la o cultură central europeană care
se confruntă cu sârbii “despotici, orientali şi barbari”. Mesajul a avut sorţi de izbândă şi în

130
toamna anului 1991, ministrul de externe german Hans-Dietrich Genscher a iniţiat o adevărată
cruciadă pentru recunoaşterea internaţională a Sloveniei şi Croaţiei. Poziţia Franţei şi Marii
Britanii era în contradicţie cu cea germană, Parisul şi Londra prevăzând că recunoaşterea
republicilor secesioniste va provoca “cuibul cu viespi”, cum erau numiţi Balcanii de la începutul
secolului, dar în ultimă instanţă Comunitatea Europeană (Uniunea Europeană din ianuarie 1993)
se raliază punctului de vedere german. După unele declaraţii ale oficialilor Departamentului de
Stat, Bonnul ar fi acordat un ajutor nerambursabil Zagrebului în valoare de un miliard de mărci
pentru procurarea de armament. Statele Unite a fost iniţial mai aproape de poziţia franco-
britanică, dar a recunoscut că este o chestiune care îi priveşte mai întâi de toate pe europeni.
Între timp, ONU s-a implicat în evenimente, secretarul general Javier Pérez de Cuéllar (prin
emisarul său special Cyrus Vance) ordonând plasarea a 14, 000 de căşti albastre în Croaţia în
ianuarie 1992. Dar misiunea ONU s-a dovedit a fi ineficientă de la bun început, deoarece numai
peste patru luni violenţele în masă s-au strămutat pe teritoriul Bosniei şi Herţegovinei, al cărei
guvern dominat de musulmani (Alija Izetbekovici) este sfătuit de americani să-şi declare
imediat independenţa (5 aprilie). Momentul nu este bine potrivit, pentru că sârbii deţin cele mai
importante teritorii şi sunt înarmaţi, iar guvernul de la Sarajevo nu era atunci decât o ficţiune.
Imaginea sârbilor pe arena mondială se şifonează din cauza mediatizării pe larg a atrocităţilor pe
care le comit asupra populaţiei civile prin bombardamente cu artilerie grea. Numai Rusia, parţial
România, dar şi Grecia simpatizează cu Serbia. Rusia însă se conformează, cel puţin la nivel
oficial, poziţiei occidentale, votând chiar impunerea de sancţiuni Iugoslaviei (Muntenegru şi
Serbia) în iulie 1992 (Consiliul de Securitate ONU).
Conflictul armat din Bosnia a fost momentul crucial în războiul iugoslav şi a durat trei ani
de zile (1992-1995). Sârbii locali, în frunte cu Radovan Karadjici şi generalul Ratko Mladici au
creat o formaţiune statală proprie, Respublika Srpska şi la începutul anului 1993 au reuşit să
pună controlul asupra a 70 la sută din teritoriul Bosniei Herţegovina. Primul compromis care s-a
profilat a fost planul Vance-Owen, oferit de Cyrus Vance, emisarul ONU şi fostul ministru se
externe britanic, lordul David Owen, ce prevedea împărţirea BH în 10 cantoane. Europenii,
croaţii bosnieci şi Miloşevici au sprijinit planul, iar americanii, Tudjman şi sârbii bosnieci s-au
pronunţat împotrivă (primăvara 1993). SUA avea rezerve, întrucât implementarea proiectului
presupunea trimiterea forţelor militare americane în regiune, iar Washingtonul rămânea adept al
acţiunilor militare aeriene. Planul a suferit în cele din urmă eşec, de data aceasta provocând
ostilităţi armate între croaţii bosnieci şi musulmani (bosniaki), mai mult, croaţii din BH au
început să vândă armament şi petrol sârbilor lui Karadjici. Sarajevo, înconjurat de sârbii
bosniaci din martie 1992, era alimentat prin intermediul unui pod aerian. Sfârşitul asediului s-a
conturat în februarie 1994, când a explodat un obuz în piaţa centrală a oraşului în urma căreia au
murit 68 de civili, eveniment care a determinat SUA să intervină masiv prin atacuri aeriene
asupra poziţiilor sârbe din jurul capitalei bosniace. În cele din urmă, soluţia a fost propusă de
grupul de contact al celor cinci naţiuni – SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania şi Rusia –
cunoscută ca Acordul de la Dayton. Conform acestuia, BH era împărţită în două, Respublika
Srpska – 49 % din teritoriu şi restul, 51 la sută – Federaţiei croato-musulmane (21 noiembrie
1995), dar luptele au continuat un an înainte de semnarea lui de către preşedinţii BH, Croaţiei şi
Serbiei pentru că sârbii lui Karadjici deţineau în jur de 70 la sută din teritoriu şi nu vroiau să
renunţe poziţiile obţinute prin luptă.
După aplanarea conflictului din Bosnia, a urmat expulzarea din Krajna, Knin şi Slavonia
Orientală a 150,000 de sârbi, operaţie sprijinită de americani ca fiind unica soluţie de a încheia
conflictul între sârbii şi croaţi. Pentru restabilirea economiei BH s-a apreciat că este nevoie de
circa 5 miliarde de dolari SUA. Dar ostilităţile au continuat în cadrul Serbiei, între 1995 şi 1999

131
între armata sârbă şi albanezii din Kosovo, care a determinat în cele din urmă bombardamentele
aeriene NATO asupra provinciei şi asupra celor mai importante puncte strategice din jurul
Belgradului. Cu enorme pagube umane, inclusiv civile, atacurile cu aviaţie, iniţiate de
americani, sprijiniţi de Marea Britanie, a dus în cele din urmă la prăbuşirea regimului lui
Miloşevici, în noiembrie 2000. Dar, cum presupuneau mulţi analişti, războaiele balcanice nu se
încheiaseră încă şi, într-adevăr, în primăvara anului 2001 alte violenţe au izbucnit, de data
aceasta în Macedonia.

12.4. Consecinţe şi perspective

În concluzie, putem spune că rolul comunităţii internaţionale, a Uniunii Europene în

particular, în războaiele balcanice rămâne încă sub semnul ambiguităţii, diferite ţări încercând
să-şi promoveze interesele proprii în regiune, ajutând o parte sau alta din taberele beligerante.
Important este însă faptul că s-a constituit Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est şi
odată cu căderea lui Miloşevici, dar mai ales odată ce conflictul macedonean se va fi încheiat,
există speranţe că se poate de făcut ceva durabil pentru Balcani. Mai ales că în august 2001,
Germania, ţara care a iniţiat PSESE în 1998, a lansat ideea transformării lui într-o organizaţie
supranaţională care să se numească Uniunea Sud-Est Europeană. Dar rămâne întrebarea: va fi
de acord Occidentul să contribuie la restabilirea regiunii cu cele 100 miliarde dolari, cât s-a
estimat că are nevoie această parte a Europei pentru a lichida sărăcia şi subdezvoltarea?

Lecţia 13

Perspectivele democratizării în Sud-estul Europei

13.1. Democraţia: etimologie şi evoluţie istorică

Tema dată aparţine, evident, mai mult ştiinţelor politice şi sociale decât istoriei, de aceea se
impune mai întâi de toate clarificarea unor termeni cu care vom opera în lecţia aceasta. Ce
înseamnă democraţie? Din punct de vedere etimologic este foarte clar ce înseamnă democraţie –
putere, conducere a poporului, de la cuvintele greceşti demos (popor) şi kratein (a conduce). Pe
de altă parte, conceptul ca atare de democraţie a fost interpretat şi înţeles în diferite feluri de
politologi, propagandişti sau regimuri politice. Originile democraţiei ca sistem politic au fost
puse în perioada antică, cel mai vestit caz fiind oraşul-stat Atena. Acolo funcţiona, după cum se
ştie, democraţia în forma sa directă, nu reprezentativă cum este astăzi. Deciziile se adoptau de
către cetăţeni în mod direct, nu prin reprezentanţi. Democraţia ateniană avea însă limitele sale,
ştiindu-se faptul că dreptul la vot îl aveau numai bărbaţii ajunşi la vârsta majoratului, femeile şi
sclavii fiind privaţi de acest drept. Observăm deci caracteristica exclusivă, nu incluzivă a
sistemului politic atenian, idealizat în timpurile moderne pentru a servi drept model de
organizare a societăţii. Istoric vorbind, democraţia este un fenomen, o ideologie politică relativ
recentă, care s-a impus ca unul din discursurile politice dominante începând cu sfârşitul
secolului al XVIII-lea, de la Revoluţia franceză cu predilecţie, până la mijlocul secolului al XX-
lea când a devenit dominantă şi funcţională în spaţiul occidental. Aşa cum prevestise Alexis de
Tocqueville pe la 1850 în “Democraţia în America”, toate regimurile politice din secolul
următor, indiferent dacă vor fi conduse de dictatori sau guverne alese în mod liber, vor invoca

132
principiile democratice, puterea poporului şi legitimarea populară. Paralel cu democraţia
înţeleasă în mod obişnuit, se impune tot în aceiaşi perioadă o variantă a democraţiei, numită
naţionalism. Şi democraţia şi naţionalismul se revendică de la conceptul de suveranitate
populară, şi ambele, într-o oarecare măsură, sunt ostile legitimării divine a puterii, adică
monarhiei ca formă de guvernământ. Cu toate acestea, au existat în practică mariajuri ideologice
reuşite între naţionalism şi monarhie, precum şi între naţionalism şi comunism deşi teoretic ele
se bazează pe principii opuse unul altuia. Pentru tema de faţă, vom accepta următoarea definiţie
a democraţiei: dominarea majorităţii, precum şi procedura prin care se încearcă prin mijloace
non-violente eliminarea conflictelor de ordin politic, economic, etnic dintre diferite grupe de
interese, partide sau clase sociale. Prin urmare, perspectivele democratizării în regiune sunt
strâns legate de impunerea unui model de rezolvare a conflictelor, anume non-violent şi nu se
referă la eliminarea totală a conflictelor, ceea ce ar fi utopic, evident.

13.2. Naţionalismul Sud-Est european ca doctrină exclusivistă

Considerăm naţionalismul a fi unul din obstacolele majore care îngreunează edificarea

unor societăţi cu adevărat democratice în Sud-estul Europei, de aceea se impune încă odată
clarificarea acestui termen. Naţionalismul este o doctrină politică modernă, inspirată din
conceptul suveranităţii populare, care tinde să creeze o anumită coeziune socială bazată pe o
limbă comună, un trecut comun, tradiţii şi cultură unică. În timp ce în occidentul european
naţionalismul s-a impus mai mult prin latura sa civică, inclusivă, mai ales în cazul englez sau
francez, în centrul şi sud-estul Europei naţionalismul a făcut ravagii dramatice, jucând un rol
determinant în distrugerea şi legitimarea prăbuşirii imperiilor din zonă. Mai târziu, spre finele
secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, naţionalismul est european şi-a continuat rolul
său distructiv în sensul eliminării sau neglijării minorităţilor de tot felul din proiectul de
construcţie naţională sau a statului-naţiune (vezi mai pe larg lecţia a patra). Din această
perspectivă, consolidarea democraţiei la ora actuală în spaţiul sud-est european se reduce, în linii
mari, la înlocuirea naţionalismului ca doctrină exclusivă, bazată pe limbă, sânge, trecut comun
etc. cu principiile democratice prin excelenţă, care să admită toţi cetăţenii unei ţări, indiferent de
origine etnică sau religioasă, la viaţa politică, economică şi culturală. Impunerea democraţiei ca
model dominant este cu atât mai necesară cu cât s-a demonstrat cu lux de amănunte că un
regim, o societate bazată pe principii naţionale exclusiviste, pe valori colective nu individuale,
poate foarte uşor să degradeze într-un regim autoritar sau chiar totalitar, dat fiind apropierea
ideatică şi conceptuală dintre naţionalism şi regimurile, doctrinele politice extremiste.

13.3. Problema albaneză

Din unghiul de vedere al zilei de azi, cele mai mari dificultăţii în regiunea sud-est
europeană de edificare a unui stat de drept, a democraţiei în ansamblu îl au ţările care au în
realitate sau potenţial sunt ameninţate de izbucnirea violenţelor provocate de lupta de interese
dintre diferite grupări etnice. Macedonia are, de departe, la ora actuală, cea mai complicată
situaţie din perspectiva creării unui stat democratic. Violenţele izbucnite aici în primăvara anului
2001, declanşate de guerilele albaneze de pe teritoriul regiunii Kosovo tind să pună în pericol nu
numai regimul democratic incipient, dar şi existenţa ca atare a statului macedonean. Se ştie că
extremiştii albanezi din Kosovo, cu complicitatea directă sau indirectă a unor lideri politici ai
albanezilor din Macedonia, doresc să creeze o Albanie Mare, care să înglobeze toate teritoriile
populate de etnicii albanezi din Balcani. Aceasta ca program maxim, iar ca scop imediat – cel

133
puţin recunoaşterea faptului că Macedonia este un stat multinaţional, în care posturile cheie să
fie distribuite între slavi şi albanezi (circa 23 %), deci potrivit principiului etnic, nu cel a
competenţei. Problema Macedoniei este cu atât mai complicată cu cât partide politice extremiste
din ţările vecine, precum Grecia şi Bulgaria, pretind la teritoriul macedonean, invocând fie
criteriul istoric (grecii) sau cel lingvistic (bulgarii).
Legată de problema albaneză este şi situaţia tensionată din provincia iugoslavă Kosovo. În
urma bombardamentelor NATO din primăvara anului 1999 şi a evenimentelor care au urmat,
populaţia provinciei a devenit aproape în totalitate albaneză şi reintegrarea regiunii date în
cadrul unui stat unic al Serbiei sau Iugoslaviei devine foarte problematică. Alegerile locale din
noiembrie 2000 din Kosovo au fost boicotate de minoritatea sârbă, deci organele puterii locale
nu reprezintă întreaga populaţie a provinciei, ci numai a unui grup etnic, ceea ce contrazice
principiului democratic al creării structurilor de putere. Partea bună a rezultatelor alegerilor este
că Ibrahim Rugova, un lider moderat al albanezilor, a acumulat aproape 60 la sută din totalul
sufragiilor şi există teoretic o speranţă că lucrurile vor evolua spre bine în timpul cel mai
apropiat. Dar evident, consecinţele conflictului etnic dintre sârbi şi albanezii kosovari nu pot fi
eliminate sau reluarea dialogului dintre cele două comunităţi întâmpină dificultăţii majore care
ţin în mod special de principiile după care sârbii revendică provincia (istoric, cultural, religios),
pe de-o parte; şi albanezii (etnic, lingvistic), pe de altă parte. Problema declarării independenţei
regiunii Kosovo s-a pus cu o mare acuitate în 2007. După discutarea problemei în cadrul
Consiliului de Securitate ONU şi veto-ul pus de Rusia, chestiunea a fost transferată spre
rezolvare UE şi NATO.

13.4. Conflicte latente, stereotipuri şi clişee naţionale

În ansamblu, sud-estul european este marcat de numeroase animozităţi interetnice foarte

ascuţite. Spiritul naţionalist extremist, care împiedică edificarea unui sistem cu adevărat
democratic persistă şi în alte state sud-est europene, precum Croaţia, Bosnia Herţegovina, dar şi,
într-o măsură mai puţin pronunţată în ţări precum Bulgaria, România şi Grecia, nu mai puţin în
Turcia, stat considerat a fi unul periferic balcanic. În Croaţia: tensiuni între croaţi şi sârbi; în
Bosnia Herţegovina: între sârbi şi bosniaci (musulmani); între croaţi şi sârbi şi bosniaci în
acelaşi timp, deoarece atât sârbii şi croaţii îi consideră pe bosniaci ca făcând parte din naţiunea
lor, chiar dacă au o altă religie; în Bulgaria: conflicte, cei drept latente la ora actuală între
populaţia musulmană, predominat turcofonă şi bulgari; în România: potenţiale conflicte pot
apărea, chiar dacă, după cât se pare nu pot evolua în violenţe de masă, între etnicii români, pe
de-o parte, şi etnicii maghiari, pe de altă parte; în Grecia: deşi nu există potenţial posibilitatea
declanşării unor conflicte etnice de proporţii care să pericliteze consolidarea democraţiei,
legislaţia grecească nu admite nici măcar teoretic minorităţile de tot felul – vlahii, slavii şi alţii
fiind consideraţi greci care şi-au pierdut limba lor maternă şi s-au denaţionalizat pe parcursul
istoriei; în Turcia: problema principală, care de altfel este un impediment esenţial în accederea
acestei ţări ca membru deplin în Uniunea Europeană – o constituie politica faţă de curzi, dar şi
nedorinţa acestora în urma istoriei lor tragice, de a se integra în societatea turcească.
Aceiaşi situaţie dificilă, aceleaşi conflicte etnice latente sau curente care periclitează
structurarea unor regimuri democratice viabile există şi în spaţiul post-sovietic, conflicte care
periclitează pe o durată lungă consolidarea regimurilor democratice. Această se referă, într-o
anumită privinţă, şi la Republica Moldova, o ţară periferic balcanică dacă nu chiar balcanică
prin excelenţă dacă acceptăm definiţia dată de Maria Todorova Balcanilor, potrivit căreia
“Balcanii înseamnă moştenirea otomană”. În Moldova, un potenţial conflict există între

134
minoritatea rusofonă (aproximativ 35 la sută din totalul populaţiei) şi majoritatea românofonă.
Tensiunea interetnică dintre cele comunităţi lingvistice nu se referă însă exact la problema
Transnistriei, calificată în mediile de informare, dar şi un anumit segment al studiilor academice
din Occident şi Rusia drept un conflict pe criterii interetnice. Este mai degrabă un conflict
ideologic, în care ponderea etnică de o parte şi de alta are o anumită greutate, dar nu trebuie de
uitat că în conflictul armat declanşat în 1992 de partea Chişinăului au luptat etnici ruşi, ucraineni
şi alţii, iar de partea Tiraspolului au luptat etnici sau reprezentanţi ai populaţiei românofone din
regiunea transnistreană. Balcanii sau, în sens mai larg şi mai exact poate, sud-estul european se
prezintă ca o regiune în care, după aprecierea lui Churchill, este constituită din popoare cu mai
multă istorie decât pot ele să o ducă în spate. Formula fostului premier britanic se pare a fi
exactă şi în cazul Republicii Moldova, a spaţiului post-sovietic în general în care imaginea
Celuilalt a fost distorsionată de existenţa unor stereotipuri adeseori injectate şi re-injectate prin
canale mai mult sau mai puţin oficiale din perioada sovietică, cel puţin.

13.5. Perspectivele democratizării în regiune

Care ar fi, deci, perspectivele democratizării statelor sud-est europene în perioada imediat
următoare în prisma ultimelor evoluţii politice şi a conflictelor interetnice din această regiune
care a urmat colapsului regimurilor comuniste totalitare începând cu anul 1989? În primul rând,
care ar posibilităţile de aplanare a tensiunilor existente? Ce modalităţii şi căi pot fi conturate
pentru consolidarea unor regimuri veritabil democratice, cu valori şi principii incluzive, nu
exclusive care au dominat regiunea menţionată cel puţin ultimele două secole de la Revoluţia
franceză încoace? Pactul de Stabilitate pentru Sud-estul Europei, lansat de Germania în 1998,
susţinut ulterior de Uniunea Europeană, Statele Unite şi Canada, propune soluţii concrete în
rezolvarea conflictelor din prezent prin programe diversificate menite să restabilească încrederea
între principalii actori implicaţi în violenţele din ultimul deceniu al secolului al XX-lea, fie la
nivel interstatal (crearea euroregiunilor de către UE), fie la cel intrastatal (problema
minorităţilor). Acest Pact se profilează a fi (deşi în iulie 2001 din cele 10 miliarde de dolari
americani, numai 2,5 au fost adunate din fonduri guvernamentale şi private occidentale) un nou
plan Marshall, de această dată numai pentru partea sud-estică a continentului european. Deja a
demarat planul de restabilire a sistemului energetic din regiune, finanţat de Canada, de care a
beneficiat şi Republica Moldova (iunie 2001), admisă cu drepturi depline în cadrul Pactului la
28 iunie 2001. Altă soluţie pentru situaţia creată, fie prin intermediul Pactului, fie prin programe
alternative sau complementare iniţiate de Uniunea Europeană (Programul TACIS) sau alte
structuri internaţionale private (Fundaţia Soros, Civic Education Project) constă în reforma
sistemului curricular în ansamblu, precum şi a conţinutului manualelor de istorie, în particular.
Istoria trebuie re-scrisă în permanenţă, disciplina această fiind adeseori un fel de barometru al
actualităţii, de modelare a viitorului pe baza invocării unor anumite pagini din trecut care să
inspire contemporanii să procedeze într-un anumit spirit. Când s-au invocat pagini conflictuale
ale istoriei şi au fost introduse chiar în manualele de istorie, era clar că regimul politic respectiv
dorea să-şi consolideze puterea pe baza alimentării tensiunilor cu vecinii sau minorităţile
conlocuitoare, aşa cum s-a întâmplat chiar în perioada comunistă când paradigma oficială
stipula de fapt prietenia popoarelor ca fiind una dominantă. Astfel încât astăzi, când pe agendă
stă problema integrării regiunii sud-est europene, în cele din urmă a accederii în Uniunea
Europeană a ţărilor din regiune istoria trebuie să fie utilizată şi ea în scopul acesta. Se pot invoca
pagini de colaborare şi prietenie dintre diferite popoare din zonă, fără a compromite istoria ca
disciplină autonomă de cunoaştere ca atare. În sprijinul aceluiaşi PSSE, se poate aminti de

135
încercări asemănătoare, păstrând proporţiile, din perioada interbelică, când s-a constituit Mica
Alianţă sau Înţelegerea balcanică, două organizaţii regionale care aveau drept scop,
complementar celui Ligii Naţiunilor, de a asigura securitatea statelor membre şi a iniţia
programe de integrare economică a statelor membre. Totodată, trebuie de spus că animozităţi
ascuţite dintre diferite comunităţi din regiune apar mai ales odată cu secolul al XIX-lea când se
începe procesul de creare a naţiunilor moderne şi se declanşează conflicte privitoare la
apartenenţa unor teritorii revendicate de statele nou apărute pe ruinele Imperiului Otoman.
Schimbarea conţinutului manualelor de istorie este cu atât mai stringentă cu cât cele vechi au
accentuat prea mult dihotomia “noi-ei” echivalată în termeni de etică şi morală cu “bun-rău”,
“civilizat-barbar”, “paşnic-violent”. Astfel, un sondaj efectuat la mijlocul anilor ’90 ai secolului
trecut evidenţia existenţa unei aversiuni pronunţate între greci şi bulgari, macedoneni şi
albanezi, români şi ţigani, sârbi şi croaţi, sârbi şi albanezi şi vice versa în proporţie de peste 50 la
sută în fiecare caz (în altele cota fiind peste 70 sau chiar 80 la sută). Un alt factor care ar facilita
fără îndoială stabilitatea în regiune, prin extensie ar mări şansele şi grăbi procesul de
democratizare ireversibilă a regiunii sud-est europene ar fi, după părerea noastră, prezenţa în
continuare a Statelor Unite în regiune, fie prin căştile albastre prezente actualmente în Bosnia şi
Kosovo, fie prin participarea directă la diferite programe de educaţie, dezvoltare sau ajutor
pentru societatea civilă. Rolul Americii este foarte important în regiune şi trebuie să rămână,
întrucât nu trebuie de uitat de existenţa unor disensiuni, latente sau făţişe, între diferite state
europene privitoare la cine trebuie să aibă un cuvânt mai greu de spus în conturarea politicii UE
faţă de o anumită problemă sau regiune. În cazul de faţă se poate identifica, chiar dacă nu la
nivel de poziţii total reconciliante – între Germania şi Franţa; cele două şi Marea Britanie, nu
numaidecât în concert unul cu alta. În acest context, numai SUA ar putea, dar şi Rusia evident,
contribui la păstrarea unui echilibru dintre diferitele interese ale marilor puteri europene în
regiunea sud-est europeană.

Lecţia 14

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est

În lecţia de faţă vom încerca să vedem care sunt motivele şi cauzele, condiţiile în care a
luat fiinţă Pactul de Stabilitate, care sunt scopurile sale declarate, precum şi modalităţile
prevăzute de iniţiatorii Pactului pentru a realiza cele propuse. Este dificil, dacă nu imposibil, la
momentul de faţă, de a stabili în ce măsură obiectivele Occidentului în privinţa sud-estului
Europei, mai ales prin intermediului PSESE, au şanse de a deveni realitate şi dacă nu cumva şi
această iniţiativă, precum Cooperarea Sud-Est Europeană, printre altele, va deveni doar un plan
generos şi nu mai mult. Din această perspectivă, o să inserăm aici o prezentare mai largă a
PSESE, dată publicităţii de către Ministerul de Externe al României şi ulterior, să facem o
analiză a documentului, precum şi a actului propriu-zis de constituire a Pactului şi să coroborăm
cu ceea ce s-a făcut concret în această direcţie în perioada celor trei ani, 1999-2001, pentru ca, în
final, să ne permitem să tragem unele concluzii preliminare.

136
 14.1. Opinia MAE al României faţă de PSESE

Deci, iată textul emis de MAE al României, util şi din punct de vedere informativ, precum
şi, sau, mai ales, din perspectiva accentelor care le pune: “In contextul crizei din Kosovo, la 8
aprilie 1999, la Luxemburg, preşedinţia Uniunii Europene, a organizat o reuniune a miniştrilor
de externe din statele membre UE şi din tarile vecine RF Iugoslavia (Albania, Bosnia-
Herzegovina, Bulgaria, Croaţia, Fosta Republica Iugoslavă a Macedoniei, România, Slovenia,
Ungaria şi Turcia), la care au participat şi reprezentanţi ai unor organizaţii şi instituţii
internaţionale. Cu această ocazie, Germania a lansat iniţiativa elaborării unui Pact de Stabilitate
pentru Europa de Sud-Est (PSESE). Propunerea Germaniei a fost precedată de o serie de alte
iniţiative similare, venite din partea unor ţări ca Grecia, SUA, Turcia, precum şi a unor
organizaţii regionale. Este de menţionat, în acest sens, propunerea prezentată la Washington, în
contextul Summit-ului NATO, la reuniunea în format "19+7" (ţările NATO + ţările din Europa
de sud-est), de către domnul Emil Constantinescu în numele preşedinţiei în exerciţiu a
Cooperării Sud-Est Europene (SEEC) - deţinută in prezent de România. Documentul propus de
preşedinţia UE a fost dezbătut la reuniunea directorilor politici de la Bonn, din 27 mai a.c., şi
semnat la 10 iunie a.c., la Köln. El reprezintă o importanta bază de pornire pentru mobilizarea
eforturilor internaţionale de realizare a unei zone stabile şi prospere in această parte a
continentului.
Principiile politice şi mecanismele care stau la baza Pactului sunt:
• În implementarea Pactului de Stabilitate vor fi respectate prevederile Cartei ONU,
principiile OSCE, documentele relevante ale Consiliului Europei, în particular
Convenţia Europeana privind Drepturile Omului;
• UE are rolul de lider în instituirea Pactului de Stabilitate şi va acţiona pentru
impulsionarea proiectelor de cooperare şi bună vecinătate între statele regiunii; UE va
susţine activ statele din zonă pentru atingerea obiectivelor menţionate în Pact şi, în
acest sens, va convoca conferinţe ale donatorilor pentru reconstrucţie;
• OSCE va deţine un rol cheie în întărirea securităţii şi stabilităţii;
• Un rol deosebit revine, de asemenea, instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale şi
euro-atlantice (ONU, NATO, Consiliul Europei ş.a.), unor state (SUA şi Rusia),
precum şi unor iniţiative regionale (SECI, ICE, SEEC, OCMN ş.a. ). În ceea ce
priveşte NATO, sunt menţionate continuarea procesului de lărgire a Alianţei şi
contribuţia Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic şi a Parteneriatului pentru Pace.
• Mecanismul de implementare a Pactului va consta într-o Masa regionala pentru Sud-
Estul Europei, reprezentând o conferinţa internaţională a statele participante la Pact;
Masa regionala va fi completată de următoarele substructuri/ mese de lucru:
democratizare şi drepturile omului; reconstrucţie economica, dezvoltare şi cooperare;
probleme de securitate;
• R.F. Iugoslavia va putea participa la activitatea Pactului de îndată ce va îndeplini
condiţiile impuse de comunitatea internaţionala; Republica Muntenegru, prin
guvernul său ales democratic şi ca parte componenta a RF Iugoslavia, se va putea
număra printre beneficiarii Pactului de Stabilitate încă de la debutul implementării
acestuia.
Obiectivul Pactului de Stabilitate este crearea unei Europe de Sud-Est caracterizata prin
pace, democraţie, prosperitate şi integrare în structurile euro-atlantice.

137
 Referitor la asistenta financiara, Pactul de Stabilitate conţine elemente generale referitoare
la alocarea de fonduri. În acest sens au fost stabilite elemente ale cadrului general al
asistentei financiare:
• a fost definitivată lista ţărilor beneficiare printre care şi România;
• au fost desemnaţi donatorii (UE, SUA, Canada, Japonia, BM, FMI ş.a.), urmând ca
mecanismele concrete de alocare să fie stabilite în cadrul conferinţelor donatorilor
pentru reconstrucţie.
In acest domeniu, în afara prevederilor Pactului, au fost înregistrate următoarele
dezvoltări:
• asistenţa financiară va consta într-un mozaic de măsuri de tip credite preferenţiale şi
nerambursabile, stimulente pentru investiţiile private, antrenarea companiilor
autohtone în procesul de reconstrucţie;
• la 12 mai a.c., Banca Mondială şi Uniunea Europeană (Comisia Europeană) au
semnat, la Londra, un Acord privind mecanismul de coordonare a eforturilor
comunităţii internaţionale de a răspunde efectelor economice negative înregistrate de
ţările din zonă; a fost creat biroul comun BM-Comisia Europeană la Bruxelles, şi s-a
înfiinţat un Grup operativ de acţiune coordonat de preşedintele BM, Comisarul
european pentru afaceri economice şi financiare, Directorul executiv al FMI şi
miniştrii ţărilor donatoare;
• la 19 iulie a.c., Consiliul UE a decis crearea unei Agenţii europene pentru
reconstrucţie cu sediul la Salonic.
Gestionarea întregului proces circumscris Pactului este asigurata de către Coordonatorul
Special, desemnat de UE şi confirmat de preşedintele în exerciţiu al OSCE. Aceasta funcţie este
deţinută, începând din luna iunie a.c. (1999-n.n.), de către domnul Bodo Hombach.”
Ce reiese din această prezentare, provenită de la Ministerul de externe a uneia dintre ţările
fondatoare ale Pactului? În primul rând, se observă natura diplomatică a documentului,
eufemismele specifice genului. În al doilea rând, se accentuează rolul României în cadrul
PSESE, în semnarea actului de constituire, dar şi angajamentul Bucureştilor de a contribui la
realizarea obiectivelor Pactului. Dar, mai degrabă, este vorba de o exagerare a rolului
organizaţiei, din simplu motiv că nu are încă un buget alocat, decât numai parţial.

14.2. Actul de constituire al PSESE: planuri şi perspective

Ce putem conchide însă chiar din actul de fondare al PSESE? Uniunea Europeană într-
adevăr este iniţiatoarea Pactului, în realitate UE şi-a asumat această iniţiativă, care a fost propusă
de fapt de Germania, încă în 1998 când s-a declanşat criza din Kosovo, aşa cum stipulează
articolul I.4. al PSESE, semnat la 10 iunie 1999 la Köln: “Soluţionarea conflictului din Kosovo
este cruciala pentru capacitatea noastră de a realiza pe deplin obiectivele Pactului de Stabilitate
şi de a acţiona prin masuri permanente şi pe termen lung pentru un viitor al păcii şi armoniei
inter-etnice, fără teama reizbucnirii războiului.” Deci, situaţia din Kosovo, mai complexă decât
cea din Bosnia-Herzegovina din 1992-1995, au fost unul din factorii care au dus la întemeierea
acestei organizaţii – cu alte cuvinte o situaţie de criză, nemaiîntâlnită în Europa până atunci.
Urmează o formulare vagă, în articolul II.6: “Reafirmăm că suntem răspunzători faţă de
cetăţenii noştri şi responsabili unii faţă de alţii pentru respectarea normelor şi principiilor OSCE
şi pentru implementarea angajamentelor noastre. De asemenea reafirmăm că angajamentele
referitoare la dimensiunea umană, asumate prin calitatea noastră de membrii OSCE, sunt

138
chestiuni de preocupare directă şi legitimă a tuturor statelor participante la Pactul de Stabilitate şi
nu aparţin în mod exclusiv afacerilor interne ale statelor în cauză. Respectarea acestor
angajamente reprezintă unul din fundamentele ordinii internaţionale, faţă de care intenţionam să
ne aducem o contribuţie substanţială.” Anticipăm că PSESE are o relaţie specială cu OSCE, dar
organizaţia creată la Helsinki în 1975 nu este un organism decât consultativ, ne amintim că a
propus retragerea armatei ruse din Transnistria, la Istambul, încă în 1999 – a respectat Moscova
acest angajament, preconizat a fi realizat complet în 2002? Mai departe, articolul III.9 stipulează
unul dintre obiectivele PSESE: “Pactul de Stabilitate urmăreşte sprijinirea ţărilor din Europa de
Sud-Est în efortul lor de a asigura pacea, democraţia, respectarea drepturilor omului şi
prosperitatea economică, în scopul realizării stabilităţii în întreaga regiune. Acele ţări din
regiune care urmăresc integrarea în structurile euro-atlantice, alături de alţi participanţi la Pact,
cred cu tărie că implementarea acestui proces va facilita atingerea obiectivelor lor. În acest scop,
ne angajăm să cooperăm pentru:
– Păstrarea caracterului multinaţional şi multietnic al statelor din regiune şi protejarea
minoritarilor;
– Crearea economiilor de piaţă viabile, bazate pe politici macro-economice înţelepte, pieţe
deschise comerţului internaţional în creştere şi investiţiilor private, regimuri vamale şi
comerciale funcţionale şi transparente, dezvoltarea pieţelor locale de capital şi a regimului
diferenţiat al proprietăţii, incluzând privatizarea, ca măsuri ce vor duce la prosperitate
pentru toţi cetăţenii.” Observăm că se pune accentul pe “păstrarea caracterului
multinaţional şi multietnic al statelor din regiune şi protejarea minoritarilor” – probabil
pentru că, într-adevăr, tendinţa care domina Balcanii după expulzarea sârbilor din Croaţia
şi a albanezilor din Serbia era tocmai crearea statelor monoetnice, ceea ce contravine
flagrant ideii de Europa; şi pe “crearea economiilor de piaţă viabile, bazate pe politici
macro-economice înţelepte, pieţe deschise comerţului internaţional în creştere şi
investiţiilor private” – se face aluzia că deschiderea pieţelor locale pentru comerţul
internaţional va schimba radical situaţia din regiune – un principiu care a dat rezultate în
Occident, va da roade şi în Sud-Estul Europei? Alte obiective ale Pactului, din articolul III,
punctele 10 şi 11, se referă la combaterea corupţiei, a terorismului, a prevenirii deplasărilor
forţate ale populaţiei, dar şi asigurarea reîntoarcerii libere a tuturor refugiaţilor, obiective
de care se ocupă deja Interpolul sau Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi de pe lângă ONU.
Care sunt mecanismele de funcţionare ale PSESE? Articolul IV stabileşte clar că în fruntea
Pactului va fi numit un Coordonator, care va întocmi rapoarte periodice către OSCE, iarăşi
către OSCE, un organ consultativ, fără putere reală de decizie, fără un buget consistent şi
fără mecanisme proprii care să impună respectarea deciziilor sale. În continuare, urmează
rolurile pe care ţările şi instituţiile garante şi le asumă în cadrul PSESE, în ordinea: UE,
ţările lumii, OSCE, Consiliul Europei, ONU, NATO, SUA, Rusia, FMI, BM, BERD şi
BEI, OECD şi UEO – cea mai importantă precizare pe care ne interesează aici din
perspectiva relaţiei Vest-Est, respectiv integrarea Balcanilor în UE este “UE apropie
regiunea de perspectiva unei depline integrări a acestor tari in structurile sale (subl. n. –
I.C.). In cazul ţărilor care nu au încheiat încă acorduri de asociere cu UE, aceasta se va
realiza printr-un nou tip de relaţie contractuală, care să ţină seama pe deplin de situaţia
particulara a fiecărei tari, în perspectiva de a deveni membră a UE, conform Tratatului de
la Amsterdam şi după îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga. Este de subliniat
disponibilitatea UE care, deşi va decide în mod independent, va ţine seama de realizarea
obiectivelor Pactului de Stabilitate, în special de progresul în dezvoltarea cooperării
regionale, printre celelalte elemente importante în evaluarea meritelor unei astfel de

139
 perspective. ” Cine va suporta exact costurile implementării proiectelor preconizate de
PSESE? Articolul VII, punctul 41: “Reafirmăm angajamentul puternic pentru susţinerea
reconstrucţiei, stabilizării şi integrării in regiune şi apelăm la comunitatea internaţională a
donatorilor, pentru a participa cu generozitate. Salutam progresul făcut de BM şi UE, prin
intermediul Comisiei Europene, spre stabilirea unui proces de coordonare al donatorilor.
Acest proces va interacţiona îndeaproape cu Masa de Lucru relevantă, şi va identifica
modalităţi potrivite de administrare şi canalizare a asistenţei internaţionale. BM şi Comisia
Europeana vor fi de asemenea responsabile pentru coordonarea unei abordări
cuprinzătoare pentru dezvoltarea regională şi a conferinţelor necesare ale donatorilor”.

14.3. Evoluţii ulterioare

Acestea ar fi principalele prevederi ale Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est

(vezi documentul integral la www.kappa.ro/mae). Cât de realizabil este PSESE în timpul cel
mai apropiat? În august 2001 Iugoslavia a fost primită în Pact, ca urmare a căderii regimului lui
Miloşevici şi ultima ţară care a fost primită ca membru deplin este Republica Moldova (28 iunie
2001). La nivelul anului 2007 s-a observat însă că din cele 10 miliarde preconizate pentru
demararea primei faze a Pactului nu s-a reuşit strângerea decât a unei părţi a acestei sume. În
mare parte din această cauză – financiară – s-a convenit a reforma Pactul de Stabilitate în aşa fel
încât scopurile sale să coincidă cu resursele disponibile. Astfel, în februarie 2008 Pactul de
Stabilitate pentru Europa de sud-est îşi încheie mandatul, tranformându-se într-o organizaţie mai
modestă, numită Consiliul de Cooperare Regională.

Lecţia 15

România şi Republica Moldova între Est

şi Vest: perspective ale integrării europene

15.1. De ce întârzie extinderea UE spre spaţiul post-sovietic?

După colapsul comunismului est-european în 1989 se părea că nu există deja bariere

insurmontabile care să împiedice reunirea Europei, în sensul acceptării în Comunitatea
Europeană a statelor “cordonului sanitar” interbelic. Acest lucru însă nu s-a realizat, deşi
revoluţiile anticomuniste au fost animate anume de lozinca “revenirii în Europa”. Analişti
occidentali, precum Timothy Garton Ash (vezi revista britanică Prospect din iulie 1999) s-au
întrebat în acest sens care ar fi cauzele fenomenului, sugerând că Uniunea Europeană s-a axat
după 1989 mai mult pe aprofundarea relaţiilor economice şi politice intracomunitare, nu pe
extinderea în est şi astfel, a fost ratată şansa evitării conflictelor din fosta Iugoslavie, conflicte
care au avut efectul de bumerang, lovind chiar în cel mai grandios proiect din ultimul deceniu
din Europa Occidentală – introducerea unei monede unice, euro. T.G. Ash consideră că
fluctuaţiile monedei europene, valoare sa scăzută în raport cu dolarul este tocmai un rezultat al
instabilităţii din partea estică a continentului şi acum, după zece ani de la căderea comunismului,
în sfârşit UE a înţeles acest lucru. Dar este oare Uniunea Europeană responsabilă şi vinovată de
ceea ce s-a întâmplat? Un răspuns echivoc nu poate fi dat, întrucât nu se poate da vina pe o

140
comunitate că îşi promovează interesele aşa cum consideră ea de cuviinţă, neluând în seamă
doleanţele celor care vor să fie admişi în cadrul UE. Mai degrabă, se pot invoca dificultăţile
tranziţiei spre o economie de piaţă şi un regim democratic al ţărilor est europene, mai ales a
celor din Sud-Estul Europei, dificultăţi datorate unei moşteniri de 50 de ani de economie
planificată, sistem politic bazat pe un singur partid, lipsa libertăţilor fundamentale şi distrugerea
iniţiativei private. A jucat rolul nu numai moştenirea comunistă, dar şi experienţa anterioară a
statelor din regiune, Polonia, Ungaria şi Cehia având în perioada interbelică, Cehia încă din
epoca Habsburgilor, un decalaj de dezvoltare acumulat în raport cu statele sud-est europene. La
care s-a adăugat o elită mai decisă să promoveze reformele în perioada de după 1989, astfel
încât în 1999 aceste ţări au fost acceptate în NATO şi vor fi cele mai serioase candidaturi pentru
a accede în Uniunea Europeană în timpul cel mai apropiat. În 2004, 8 state foste comuniste
acced în UE – Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia şi Slovenia, la care
se mai adaugă Cipru şi Malta.

15.2. Relaţiile României cu Uniunea Europeană

Care sunt şansele intrării României în UE, o ţară care nu a cunoscut conflicte violente în
ultimul deceniu şi care este cea mai stabilă în ultimul deceniu din întreaga regiune balcanică?
Toate guvernele României post-decembriste au declarat prioritatea integrării europene, dar la
moment ţara face parte din al doilea eşalon al candidaţilor pentru aderare. Tranziţia s-a
desfăşurat mai lent, în comparaţie cu Polonia, Cehia şi Ungaria, mai ales în primii cinci ani de
post-comunism, la putere fiind de fapt comunişti reformaţi, în frunte cu Iliescu, care a încercat
să evite costurile sociale inerente unor reforme radicale şi, ca rezultat a avut de suferit economia
în ansamblu. Cu toate acestea, România are şanse reale de accedere, semnând încă la 1 februarie
1993 Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană (numit şi Acordul European), care a intrat în
vigoare la 1 februarie 1995 şi care stipulează cadrul juridic şi instituţional al raporturilor
bilaterale în perspectiva pregătiri României în UE. Cererea oficială a României de aderare la UE
a fost depusă la 22 iunie 1995. Odată cu intrarea in vigoare a Acordului European, a creat
condiţii pentru:
• participarea României la dialogul structurat UE-tari asociate, la toate nivelurile
(inclusiv reuniuni la nivel de şefi de state/guverne, marja Consiliilor Europene);
• îmbunătăţirea accesului produselor româneşti pe piaţa comunitară prin alinierea, de la
1 ianuarie 1995, a ţării la calendarul liberalizărilor aplicat Poloniei, Ungariei, Cehiei şi
Slovaciei. Începând cu 1 ianuarie 1996, în aplicarea principiului asimetriei din
Acordul de Asociere, Uniunea Europeana a trecut unilateral, în devans, la liberalizarea
schimburilor comerciale cu România;
• includerea României în proiectele vizând extinderea şi dezvoltarea reţelelor
transeuropene de infrastructură (transporturi, comunicaţii, energie);
• participarea României la diverse programe comunitare (cultură, cercetare, educaţie,
pregătire profesională, tineret, energie, protecţia mediului, întreprinderi mici şi
mijlocii).
Strategia de integrare a candidaţilor din Estul Europei a fost stabilită în decembrie 1994 de
către Consiliul European de la Essen, stipulată într-un document programatic, întitulat “Strategia
de pregătire a ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru aderare la Uniunea
Europeană”. Începând cu toamna anului 1998, Comisia Europeană, organul executiv al UE,
întocmeşte un Raport anual cu privire la progresele înregistrate de fiecare candidat în parte,

141
inclusiv România. Raportul din anul trecut (2000), aduce o serie de critici la adresa guvernului
român, precum ar fi slaba performanţă a structurilor administrative, deficienţele care persistă în
protecţia copiilor instituţionalizaţi, integrarea socio-profesională a romilor, combaterea mai
fermă a fenomenelor de corupţie, fragilitatea stabilităţii macro-economice şi ritmul lent al
procesului de restructurare economică şi privatizare, rămâneri în urmă în planul armonizării
legislative în domenii precum: agricultura, mediul înconjurător, politica industrială, controlul
financiar şi procedurile de execuţie bugetară. Cea mai dură critică din cadrul raportului vizează,
ca şi in anii precedenţi, criteriile economice, considerându-se că România nu dispune încă de o
economie de piaţă funcţională, capabilă să facă faţă, pe termen mediu, presiunilor concurenţei
pieţei comunitare, ameliorarea perspectivelor de dezvoltare economică nefiind una substanţială.
În acelaşi timp, se evidenţiază eforturile guvernului pentru implementarea condiţiilor de pre-
aderare, rolul României în aplanarea conflictului din fosta Iugoslavie, precum şi progresele
înregistrate în procesul de privatizare. Cel mai important este faptul că în decembrie 1999,
Consiliul European de la Helsinki a demarat oficial procesul de negociere privind aderarea cu
toate ţările candidate, inclusiv cu România, astfel anulându-se divizarea statelor candidate în
două grupe, divizare operată la Luxemburg doi ani înainte. La 15 februarie 2000, Conferinţa
Interguvernamentală România – UE, desfăşurată la Bruxelles, a lansat în mod oficial procesul
de negociere privind aderarea României la Uniunea Europeană. În acest context, unele ţări din
UE, cărora le revin cea mai mare parte din subsidiile oferite de comunitate pentru lichidarea
decalajului de dezvoltare, precum Portugalia, mai ales, au exprimat o atitudine nu prea
favorabilă extinderii spre est; Ministrul de externe al Greciei, pe de altă parte, ţară care ar avea şi
ea motive să se îngrijoreze, a declarat însă postului de televiziune CNN în iulie 2001 că Atena
sprijină lărgirea UE, pentru că în perspectivă de lungă durată vor avea de câştigat toate părţile
implicate. În cele din urmă România (împreună cu Bulgaria) a fost acceptată drept membră a
Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007.

15.3. Schimburile comerciale între România şi UE

Cum evoluează raporturile comerciale dintre România şi Uniunea Europeană, un indiciu

care vorbeşte de la sine, în ce direcţie se îndreaptă Bucureştii? In anul 2000 schimburile
comerciale dintre România si Uniunea Europeana (UE) au însumat 14 miliarde $, de trei ori mai
mult decât nivelul înregistrat in 1992, respective înainte de intrarea in vigoare a Acordului
European. Aceasta evoluţie dovedeşte ca Acordul European a jucat un rol pozitiv în
intensificarea comerţului bilateral. În comparaţie cu anul 1999, volumul schimburilor
comerciale bilaterale a crescut în anul 2000 cu 18,2% (+ 18,7 % la export si 17,7 % la
import).UE rămâne, de departe, principalul partener comercial pentru România, cu o pondere în
comerţul exterior al României de 59,8% (63,8% la export si 56,6 % la import). Conform
structurii comerţului bilateral în anul 2000, principalele categorii de mărfuri care au făcut
obiectul exporturilor româneşti au fost: textilele şi articolele de îmbrăcăminte (34,3%), maşini şi
echipamente (16,2%), produse siderurgice (12,3%), încălţăminte (11,6%) şi mobilă (6,5 %). În
acelaşi timp, cele mai importante grupuri de produse importate din UE au fost următoarele:
maşini şi echipamente (28,2%), textile şi articole de îmbrăcăminte (24,3%), produse chimice
(9,3%), produse siderurgice (5,8%). Se observă deci că economia românească are ce oferi UE,
chiar dacă gama de produse nu este atât de variată. După aderarea din 2007, România a
intensificat comerţul cu ţările UE, totalul schimburilor comerciale depăşind 60 la sută.

142
 15.4. Republica Moldova şi APC în contextul integrării europene

Ce şanse are Republica Moldova de a accede în Uniunea Europeană? La momentul actual,

mai ales din perspectiva schimbărilor politice care au intervenit în februarie 2001, aderarea
devine utopică. Dar nici guvernele anterioare, cu excepţia cabinetului Sturza, nu au stipulat în
mod clar obiectivul prioritar de aderare la UE. Care ar fi cauzele acestei ambiguităţi manifestate
de Chişinău în decursul ultimului deceniu? În primul rând, dependenţa de combustibilul şi piaţa
de desfacere din spaţiul post-sovietic, cât şi ataşamentul clasei politice faţă de interesele Rusiei
în regiune, problema Transnistriei etc. Există şi opinia, exprimată de Valeriu Muravschi, fost
prim ministru, potrivit căreia poziţia celor mai dezvoltate ţări din lume (cinci din UE), dar mai
ales a SUA este “destul de dură, ei încercând să ne ţină într-o oarecare uniune, nu ştiu din ce
intenţii; desigur, în aceste condiţii va fi greu să ne integrăm în occident”. Prin urmare, putem
identifica atât cauze interne, cât şi interne ale fenomenului creat, a şanselor îndepărtate ale
Moldovei de accedere în Uniunea Europeană. Să vedem însă ce acte au semnat autorităţile de la
Chişinău cu UE şi cum pot fi ele apreciate, în comparaţie cu cele semnate de ţări din regiune cu
şanse reale de accedere în UE în cel mult un deceniu? Cel mai important document este Acordul
de Parteneriat şi Cooperare dintre UE şi Republica Moldova, semnat la Bruxelles la 28
noiembrie 1994, dar intrat în vigoare abia l iulie 1998. Un analist de la MAE al Moldovei a făcut
o comparaţie foarte pertinentă între Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC), semnat de
Moldova, pe de-o parte, şi Acordul European, semnat de România, pe de altă parte. Reiese că
stipulările APC sunt foarte vagi şi nu se poate vorbi de un accept formal al UE precum că
Moldova ar putea deveni în timpul apropiat, 10-20 de ani, parte componentă a acestei
organizaţii. Mai degrabă se constată că relaţiile dintre cele două părţi se vor aprofunda pe linie
orizontală, nu verticală, cu alte cuvinte nu se menţionează despre integrarea graduală a
Moldovei în UE, ci de o relaţie bilaterală, ca între două subiecte ale dreptului internaţional.
Mecanismul şi monitorizarea în acelaşi timp a implementării APC în Moldova îl are
programul TACIS (Technical Assistance for the New Independent States), lansat în septembrie
1997. Iniţial acest program a avut drept scop prioritar acordarea asistenţei tehnice statelor din
spaţiul post-sovietic, dar ulterior, datorită intrării în vigoare a APC la 1 iulie 1998 în Moldova,
marja sa de activitate s-a extins la armonizarea legislativă, standarde şi certificate, transport,
dezvoltarea sectorului privat, a micilor întreprinderi, resurselor umane, promovarea cooperării
individuale, vamale, sociale, în domeniul educaţiei, consolidarea instituţională, asistenţă în
vederea aderării la Organizaţia Mondială a Comerţului ş.a. În cazul Moldovei, programul
TACIS are şi rolul de a promova dialogul şi cooperarea dintre cele două maluri ale Nistrului,
prin realizarea unor proiecte comune, dintre care cel mai important rămâne a fi reconstrucţia
podului de la Gura Bâcului, distrus în timpul operaţiilor militare din 1992, pentru care UE a
promis alocarea a două milioane de euro. În ansamblu, TACIS a acordat asistenţă funcţionarilor
moldoveni în vederea implementării APC (septembrie 1997 – septembrie 1998), ulterior
axându-se pe acţiuni cu scopul de a informa şi convinge opinia publică cu privire la importanţa
şi obiectivele APC (februarie 1999 – noiembrie 1999). În aprilie 2000, a demarat cea de-a treia
etapă a programului TACIS de implementare a APC, care are o durată de doi ani şi jumătate şi
un buget de 2,5 milioane euro. Principalele sarcini ale etapei a treia le constituie: ajustarea
legislaţiei moldoveneşti la standardele celei comunitare şi acordarea asistenţei financiare în acest
sens; promovarea know-how-ului, ajutor pentru fermieri în vederea identificării resurselor
financiare pentru dezvoltare gospodăriilor lor (un proiect pilot s-a desfăşurat deja în judeţul
Orhei în perioada 1995-1997), colaborarea transfrontalieră etc.

143
 Relaţiile Chişinăului cu UE s-au intensificat după februarie 2005, când s-a semnat Planul
de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană, care face parte din Politica Europeană de
Vecinătate (European Neighborhood Policy). Planul de Acţiuni nu prevede însă perspectiva
clară a accederii în UE, mai ales că asemenea acorduri au fost semnate cu alte 16 state, printre
care Israelul, Libanul şi autoritatea palestiniană, dar şi ţări din nordul Africii. Mai mult, după
părerea unor experţi europeni, la nivelul lunii decembrie 2006, Marocul îndeplinise mai fidel
promisiunile din plan decât Moldova (!?).

15.5. Relaţiile comerciale dintre Moldova şi UE

Dar cum evoluează schimburile comerciale ale Moldovei cu Uniunea Europeană şi ce

concluzii putem face pa baza acestora? Tendinţa din ultimii ani este pozitivă în acest sens,
evoluând de la 12,7 în 1995 la 22 la sută în 1998, atingând 25 la sută în 2000, dar raportul export
import este în defavoarea Moldovei, importurile din UE fiind mai mari decât exporturile spre
piaţa UE. În orice caz, la 24 ianuarie 2000 s-au făcut paşi importanţi spre intensificarea
exporturilor moldoveneşti pe piaţa Uniunii Europene, odată cu adoptarea autorizaţiei Comisiei
Europene de a accepta pe piaţa UE vinuri produse din două soiuri, promisiunea de obţinere a
unor facilităţi suplimentare în cadrul Sistemului Generalizat de preferinţe, precum şi demararea
proiectului TACIS privind “Studierea fezabilităţii economice a Zonei de Liber Schimb între
Moldova şi UE”, ca prim pas spre semnarea Acordului de Liber Schimb (ALS) etc.
În concluzie, observăm că relaţiile României cu UE s-au bazat până în 2007 pe Acordul de
Asociere sau Acordul European, intrat în vigoare la 1 februarie 1995, iar relaţiile Moldovei cu
UE – pe baza Acordului de Parteneriat şi Cooperare, intrat în vigoare la 1 iulie 1998, deşi a fost
semnat încă în 1994. Acordul European recunoştea că România este un pretendent serios pentru
aderare la UE şi stabileşte mecanisme concrete pentru realizarea acestui obiectiv, ceea ce s-a şi
întâmplat în timp ce APC încheiat între Moldova şi UE are un caracter limitat, de relaţii
bilaterale, nu de integrare graduală în Uniunea Europeană.
Relaţiile comerciale dintre RM şi UE au cunoscut o evoluţie ascendentă în la începutul
mileniului trei, în 2007 cota parte a importului şi exportului cu statele din UE atingând 40 la sută
(cota parte a comerţului Transnistriei cu UE fiind, oarecum paradoxal, cam aceiaşi ca şi a
malului drept basarabean). Este de notat acordarea Moldovei a unui sistem preferenţial de
comerţ cu UE, mai ales începând cu anii 2005-06. Lărgirea listei produselor care vor beneficia
de acest regim depinde de modernizarea procedurii de verificare a originii şi calităţii mărfurilor
de către organele abilitate în acest sens (vamă etc.)

Lecţia 16

Scrierea istoriei în Europa de Sud-Est

şi Europa Occidentală: comparaţie
Istoria este una din cele mai vechi discipline umanitare din care mai târziu au evoluat alte
ştiinţe socio-umane, precum sociologia, politologia, antropologia etc. Felul în care a fost
interpretată şi interpretată istoriei s-a schimbat în dependenţă de regimurile politice care au
succedat, dar şi de imperativele actualităţii. Acest lucru s-a întâmplat mai ales în zonele cu o

144
instabilitate politică accentuată, precum este Sud-Estul Europei, dar şi în alte părţi ale globului.
Actualmente, manualele de istorie sunt rescrise practic oriunde în lume, inclusiv în Statele Unite
şi Japonia. Nevoia reinterpretării istoriei este determinată nu numai de cauze ideologice în
sensul clasic al cuvântului, dar şi din considerentul că invocarea trecutului are o putere deosebit
de mare pentru educarea tinerei generaţii în spiritul pe care doreşte să-l implanteze un anumit
guvern în cetăţenii lui. În legătură cu aceasta, Paul Valéry avea să spună că istoria este cel mai
periculos produs chimic al intelectului uman, ea poate să justifice şi să nege totul.
Statele din Balcani, sau Europa de Sud-Est într-o accepţiune mai largă, au cunoscut numai
în decursul secolului al XX-lea cel puţin trei resrieri radicale ale istoriei – prima după crearea
statelor naţionale sau reîntregirea lor, proces încheiat la 1918; a doua – datorată instaurării
regimurilor comuniste după 1944 şi, a treia variantă – istoria scrisă după colapsul
comunismului în regiune.

16.1. Manualele de istorie în Iugoslavia interbelică şi postbelică

Unul din exemplele cele mai concludente este felul în care a fost scrisă istoria în
Iugoslavia. Referitor la perioada interbelică, au fost analizate manualele pentru clasele a 3-a şi a
4-a, întrucât majoritatea populaţiei absolvea doar patru clase şi, respectiv, cunoştinţele obţinute
în aceste clase rămâneau în memoria oamenilor pentru întreaga viaţă. Educaţia prin intermediul
manualelor de istorie era atunci cu atât mai importantă, cu cât s-a constatat că 78 la sută din
populaţie trăia la sate, iar 76 la sută îşi petreceau întreaga lor viaţă în aceiaşi localitate în care se
născuseră. Analfabetismul era foarte răspândit în Regatul Sârbo-croato-sloven (din 1929 --
Iugoslavia) anului 1918: 83.9 % în Macedonia, 80.6 % în Bosnia şi Herţegovina, 76 % în
Muntenegru, 65.4 % în Serbia, 49.5 % în Dalmaţia, 32.2 % în Croaţia, 23.3 % în Voievodina,
8.9 % în Slovenia. De aceea, după unificarea slavilor de sud predarea istoriei şi lichidarea
analfabetismului constituiau unii din factorii esenţiali pentru unificarea spirituală a tânărului stat.
Întrucât slavii din sud aveau o istorie atât de deosebită de scopurile pe care şi le propunea
guvernul de la Belgrad, manualele de istorie ofereau o imagine idealizată a popoarelor
iugoslave. Se scria că slavii sunt “popoare înrudite” şi “fraţi”. Trăsăturile lor erau, din veacuri
străvechi: bunătatea, toleranţa, iubitori şi luptători pentru dreptate, aveau o dragoste deosebită
faţă de libertate şi erau ospitalieri. Cea mai importantă deficienţă: discordia, neînţelegerile dintre
ei, de care profitau vecinii lacomi. Toată istoria era prezentată ca o luptă permanentă pentru a
atinge unificarea tuturor slavilor într-un stat unic. Cele trei popoare care alcătuiau majoritatea
absolută a Regatului – sârbii, croaţii şi slovenii – erau caracterizaţi cu aceleaşi trăsături; din
punct de vedere fizic – înalţi şi zdraveni, sănătoşi şi puternici, suportau cu uşurinţă frigul şi
căldurile, precum şi tot felul de poveri şi necazuri. După 1929, când politica de centralizare a
statului devine din ce în ce mai accentuată şi se introduce denumirea de Iugoslavia, slavii din
sud erau prezentaţi în manualele de istorie drept un singur popor, iugoslav, cu trăsături
psihologice pozitive cum ar fi onestitatea, chibzuinţa, seriozitatea, curajul şi dragostea de
libertate. Alte caracteristici invocate se refereau la sănătate, reproducerea rapidă, extinderea pe
noi teritorii din vecinătate şi creşterea puterii lor – toate acestea considerate a fi premise pentru
crearea unui stat liber şi puternic. Se aprecia că sârbii şi croaţii şi-au creat fiecare în parte statul
lor propriu în acelaşi timp; că în timp ce croaţii mureau la bătălia de la Krbava, sârbii mureau la
Kosovo; sârbii au suferit în aceiaşi măsură ca şi croaţii din cauza stăpânirilor străine; ambele
popoare au visat la libertate, erau îngrijoraţi, au suferit, dar şi erau fericiţi în acelaşi fel etc.
Contradicţia cea mai flagrantă cu realitatea istorică consta în faptul că asemenea interpretări au
fost extinse fără discernământ la toată istoria, chiar şi la perioadele în care contactele dintre sârbi

145
şi croaţi nu existau încă. Referitor la limbă, se sublinia că limba sârbo-croată a existat încontinuu
din Evul Mediu încoace (în realitate – unificarea sau standardizarea limbii a avut loc abia în
secolul al XIX-lea). S-a sugerat, de asemenea, că pierderea limbii însemna pierderea identităţii,
iar lupta pentru păstrarea limbii a fost echivalată cu lupta pentru libertate (musulmanii erau, de
aceea, recunoscuţi ca făcând parte constitutivă din poporul iugoslav). Din istoria sârbilor, se
accentua rolul monarhiei, în special a dinastiei Nemanjićilor – Stefan Nemanja, fondatorul
statului; Sfântul Sava – conciliator şi întemeietor al Bisericii Ortodoxe sârbe autocefale, iar
Dušan era recunoscut ca cel mai mare cneaz medieval al sârbilor. Din istoria croaţilor, au fost
evidenţiaţi Ljudevit Posavski, Trpimir – fondatorul statului, Tomislav – cel pe timpul căruia
Croaţia s-a extins teritorial foarte mult, Zvonimir – primul rege al croaţilor. În scopul justificării
regimului monarhic interbelic s-a accentuat rolul pozitiv al monarhiei în trecut: oamenii simpli
susţineau puterea monarhilor, pentru că ei erau buni, blânzi, tandri chiar, ca nişte părinţi, fiecare
persoană iubea regele, cneazul sau voievodul său.
După cel de-al doilea război mondial, interpretarea istoriei se schimbă. Din cauza
experienţei tragice din timpul ostilităţilor, când sârbii luptau în majoritate de partea aliaţilor, iar
croaţii erau progermani convinşi, Tito, el însuşi născut din tată croat şi mamă slovenă, a înţeles
că identitatea iugoslavă nu poate fi creată pe baza identităţilor etnice divergente, ci pe baza unui
fundament fără caracteristici etnice. S-a trecut cu vederea ostilitatea din timpul războiului şi s-a
evidenţiat lupta comună pentru libertate şi independenţă în cadrul unui front naţional de
eliberare, simbolizat de lozinca “fraternitate şi unitate”. Alt aspect care a fost subliniat a constat
în scopul comun de a construi o variantă proprie a socialismului, bazat pe autogestiunea şi
autoconducerea muncitorească. Din 1970, când mişcările naţionaliste ale croaţilor se intensifică,
rolul croaţilor în manualele de istorie este diminuat. Unitatea şi solidaritatea sunt accentuate mai
mult decât anterior. Conflictele dintre croaţi şi sârbi din perioada interbelică sunt puse pe seama
monarhiei, a societăţii burgheze în general şi sunt prezentate în 2-3 pagini, în timp ce activitatea
Ligii Comuniştilor este prezentată mai pe larg, în 5-6 pagini. Paginile dedicate celui de-al doilea
război mondial sunt consacrate în special luptei partizanilor şi se accentuează caracterul
internaţionalist al mişcării, ustašii şi četnicii fiind încadraţi într-o categorie comună, de trădători,
fără o apartenenţă etnică specifică: trădători au toate popoarele.
La sfârşitul anilor ’80, după dispariţia lui Tito care a încercat să promoveze o politică
echilibrată faţă de toate naţionalităţile iugoslave, reuşind ca aproape o pătrime dintre cetăţenii
ţării să se identifice ca iugoslavi, nu ca sârbi, croaţi etc. – istoria se renaţionalizează iarăşi, de
data aceasta pentru a servi liderilor naţionalişti care vroiau să se separe de Belgrad sau celor care
vroiau să menţină cu orice preţ unitatea statului prin accentuarea meritelor deosebite pe care le
au sârbii în constituirea Iugoslaviei. Această tendinţă se accentuează mai ales la începutul anilor
’90 când statul iugoslav se destramă în mai multe republici independente. Croaţii sunt
demonizaţi în cărţile de istorie sârbeşti, sârbii – în cele croate, iar musulmanii sunt caracterizaţi
drept trădători, atât de istoricii de la Belgrad, cât şi de cei de la Zagreb. În acest fel, istoria a
devenit un instrument pentru a justifica mişcările centrifuge de pe teritoriul iugoslav şi a
contribuit la escaladarea conflictelor sângeroase care au urmat destrămării federaţiei sud-slave.

16.2. Scrierea istoriei în România secolului al XX-lea

O situaţie similară, păstrând proporţiile, a avut loc şi în România. Întregită la 1918, istoria
românilor a fost prezentată ca o luptă continuă pentru libertate, unitate şi independenţă.
Maghiarii, dar şi ruşii au fost prezentaţi ca popoare cuceritoare, barbare, care au împiedicat
unirea românilor într-un stat unic. Pe această bază s-a justificat asimilarea lor în cultura

146
românească, dorinţa minoriţilor de a-şi păstra limba şi şcoala naţională fiind calificate drept
atentat la existenţa statului român. Numai Partidul Comunist din România, alcătuit în mare parte
din minoritari – evrei, bulgari, maghiari, ucraineni – a susţinut o poziţie diametral opusă
autorităţilor de la Bucureşti, potrivit căreia România Mare era un stat multinaţional, creat pe
baza cuceririlor imperialiste. Basarabia şi Transilvania trebuiau, conform acestei logici, să se
autodetermine, adică să fie anexate de Rusia Sovietică şi, respectiv, Ungaria. În perioada
postbelică, istoria a fost rescrisă de două ori în mod radical: până la mijlocul anilor ’50
dominând o variantă care accentua rolul ruşilor, a culturii şi limbii ruse în istoria românilor (ca
model fiind cartea Istoria Republicii Populare Romîne (până şi denumirea ţării a fost de-
latinizată!) de Mihail Roller, 1948 – vezi mai pe larg Vlad Georgescu, Anatol Petrencu şi
Katherine Verdery); după consolidarea puterii de către Dej şi, mai ales odată cu venirea lui
Ceauşescu la conducerea ţării, istoria românilor este schimbată, de fapt renaţionalizată cum n-a
mai fost niciodată până atunci. Rolul ruşilor a fost minimalizat drastic, menţionându-se că
românii şi-au obţinut independenţa cu forţele proprii, ceea ce nu este corect din punct de vedere
istoric. Pentru a-şi justifica tendinţele sale dictatoriale, regii Daciei şi domnitorii medievali au
fost elevaţi la statutul de eroi şi salvatori ai neamului, iar boierii care se răzvrăteau împotriva
puterii centrale au fost etichetaţi drept trădători de ţară şi de neam. Ceauşescu s-a declarat a fi
unul dintre cei mai marcanţi eroi ai neamului, în rând cu Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân,
Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu etc. Ion Antonescu a fost practic reabilitat, deşi atât occidentalii,
cât şi sovieticii au protestat de numeroase ori. După 1989 vine a treia reinterpretare radicală a
istoriei României: tot ce au făcut comuniştii este pus la zid, istoricii susţinători a lui Antonescu
fiind de fapt antimonarhişti, iar cei care se declară făţiş anti-Antonescu sunt, de regulă
promonarhişti convinşi. Se scrie enorm despre rezistenţa armată sau pasivă a oamenilor simpli
sau intelectuali faţă de comunism pentru a redresa moral naţiunea, pentru a implanta ideea că nu
toţi au acceptat în mod docil regimul comunist. Cu toate acestea, o serie de interpretări
grosolane ale istoriei scrise în perioada lui Ceauşescu se perpetuează până astăzi (vezi Lucian
Boia).
Problema manualelor de istorie în Republica Moldova este un subiect discutat aprins în
mas media şi cercurile intelectuale de la Chişinău. Mărul discordiei se află în problema
identitară – PCRM dorind revenirea la o identitate moldovenească, cu o limbă, tradiţii şi cultură
aparte de cea românească, a cărei construcţie a încetat o dată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice.
Majoritatea intelectualilor şi opiniei publice s-a pronunţat împotriva acestor tentative de
reabilitate a politicii identitare sovietice, pledând pentru revenirea la identitatea românească de
până la ocupaţia sovietică. În 2006 PCRM a reuşit parţial să introducă noi manuale scrise după
matricea sovietică, dar profesorii din licee continuă să folosească în paralel sau chiar
preponderent manuale vechi, de istorie a românilor şi se istorie universală (discutarea acestei
teme va fi făcută mai detaliat la un seminar special cu grupa de masteranzi ai catedrei
UNESCO).

16.3. Mituri naţionale şi rescrierea istoriei în spaţiul occidental

După cum se vede, felul în care s-a scris şi rescris istoria în două ţări Sud-Est europene are
unele similitudini frapante. Dar cum s-a scris istoria în Vestul Europei, există şi acolo mituri,
stereotipuri naţionale, putem evidenţia schimbări radicale în felul de a scrie istoria în ultimul
secol? După cum a demonstrat cu lux de amănunte Eric Hobsbawm şi alţi cercetători marcanţi
ai fenomenului, şi Occidentul a inventat tradiţii istorice pentru diferite scopuri politice, pentru a
justifica o anumită stare de fapt sau încuraja o stare de spirit în rândul cetăţenilor lor. Acest lucru

147
se întâmplă mai ales de la 1870 încoace, când statele naţionale înţeleg nevoia unei omogenizări
a populaţiei din cadrul lor şi când apar mijloace care să facă posibilă realizarea unei asemenea
sarcini – producţia în masă, ieftină şi accesibilă practic tuturor claselor sociale. Germania, de
exemplu, unificată prea târziu în comparaţie cu vecinii săi, simte nevoia de a impune o cultură
unică care să modeleze noua identitate germană, împărţită anterior în treizeci şi nouă de regate
mici. Chiar Franţa, unificată politic cu câteva secole anterior, îşi pune bazele sale de stat naţional
modern abia în perioada 1870-1914 (vezi mai pe larg Eugene Weber, Peasants into Frenchmen,
1979). Crearea unei istorii glorioase, cu eroi naţionali precum Clovis, Carol cel Mare etc. se
impune, de rând cu limba franceză standardizată, ca doi factori unificatori determinanţi în
societatea franceză. Sărbătoarea naţională franceză, cu manifestări fastuoase şi ziua căderii
Bastiliei ca simbol naţional devine o tradiţie începând cu 1880, dar nici un manual de istorie nu
menţionează acest lucru. Patriotismul şi ura faţă de vecini, în mod deosebit faţă de germani, se
răspândeşte pe larg în manualele de istorie cu câteva decenii înainte de 1914, astfel încât unii
istorici tind să găsească originile primului război mondial chiar în manualele de istorie –
franceze, dar şi germane.
După 1918, discursul naţionalist este încă odată îngroşat la maximum în cărţile de istorie,
atât de statele învingătoare, cât şi de cele învinse. Germanii sunt prezentaţi ca barbari în
manualele franceze şi britanice şi făcuţi responsabili pentru masacrul dintre 1914 şi 1918.
Germanii, la rândul lor, nu acceptă că ei au declanşat ostilităţile, cu atât mai mult refuză să se
recunoască învinşi. Istoria se invocă pentru a menţine moralul societăţii, faptele unui Friedrich
cel Mare sau Bismarck fiind date exemple adeseori pentru a alimenta spiritul de revanşă şi
încrederea în viitorul glorios al Germaniei. De data aceasta, Franţa este ţara în care istoria
oficială se prezintă atât de glorioasă şi exagerată, încât unii istorici explică înfrângerea rapidă şi
neaşteptată din iunie 1940 prin injectarea unei încrederi prea mari în potenţialul naţiunii
franceze, aşa numitul mit al invincibilităţii. Al doilea război mondial aduce schimbări
importante în felul de a scrie istoria nu numai în Estul, cât şi în Vestul Europei. Procesele de
integrare europeană impun eliminarea unor stereotipuri din manualele de istorie, eliminarea sau
reinterpretarea unor momente conflictuale din trecutul naţiunilor occidentale, iar paginile de
colaborare şi prietenie sunt accentuate din ce în ce mai mult. La momentul actual, această
rescriere a istoriei continuă, în Germania, de exemplu, acordându-se o atenţie mai largă
holocaustului şi regimului nazist, ca o încercare de a face cetăţenii acestei ţări de a fi conştienţi
de pericolul extremismului politic. În Statele Unite, pe de altă parte, conţinutul manualelor s-au
schimbat radical în ultimii 30 de ani – istoria negrilor sau afroamericanilor, a indienilor etc., dar
şi a altor minorităţi precum femeile, este încadrată în manualele de istorie. S-a schimbat şi
paradigma istoriei americane – în loc de melting pot, adică tendinţa de asimilare a minorităţilor
etnice şi rasiale în societatea americană care domina până la 1990, s-a impus paradigma
multiculturalismului, a respectării şi perpetuării identităţilor etnice a migranţilor recenţi sau a
minorităţilor venite anterior pe noul continent. Tendinţa de globalizare impune, de asemenea,
rescrierea unor pagini de istorie, precum cea a experienţei americane în Vietnam, a celei
japoneze din anii celui de-al doilea război mondial în Coreea şi alte ţări din Asia de Sud etc.
În concluzie, se observă că scrierea şi rescrierea istoriei nu este nici pe departe o
caracteristică balcanică, specifică numai sud-estului Europei, ci este un fenomen cunoscut şi de
Vestul Europei, Occident în general. Schimbări radicale în conţinutul istoriei oficiale apar mai
ales înainte sau după conflicte majore, fie la scară regională sau globală. Constatăm însă că
imperativul scrierii unor istorii naţionale conforme cu păstrarea păcii şi stabilităţii, promovarea
înţelegerii şi toleranţe interetnice este, mai întâi de toate, specific unor zone precum Sud-Estul
Europei, în Occident punându-se mai mult problema încadrării în viaţa societăţii a unor grupuri
marginale, neglijate sau încurajate insuficient până nu demult şi respectiv, completarea istoriei
naţionale cu pagini din trecutul acestor categorii sociale, culturale, etnice sau rasiale.

148
 Bibliografie

Anderson, Benedict. Imagined Communities. Reflections on the Origins and Spread of

Nationalism, London, Verso, 1991.
Antohi, Sorin. Civitas Imaginalis. Istorie şi utopie în cultura românească, Bucureşti, Litera,
1994.
Benda, Julien. Trădarea cărturarilor, Bucureşti, Humanitas, 1993.
Berdeaev, N. Istoki i smysl russkogo kommunizma, Moscova, Nauka, 1990*.
Berg, L.S. Bessarabija. Strana. Ljudi. Hozjajstvo, Petrograd, Ogni, 1918.
Boia, Lucian. Mit şi conştiinţă în istoriografia românească, Bucureşti, Humanitas, 1996.
Campus, Eliza. Ideea Federală în Europa interbelică, Bucureşti, 1996.
Caplan, Richard & Feffer, John, eds., Europe’s New Nationalism. States and Minorities in
Conflict, New York, Oxford, Oxford University Press, 1996.
Carlyle, Thomas. Cultul eroilor, studiu introductiv de Al.Zub, Iaşi, Institutul European, 1998.
Casso, Leon. Rusia şi basinul dunărean, traducere şi studiu introductiv de Şt. Gr. Berechet, Iaşi,
Tipografia Al. Ţerek, 1940.
Caşu, Igor. Etnic idendity and nationalism in the XX-th Century Republic of Moldova, in
“Pontes. Review of South-East European Studies”, nr. 1-2, 2000.
Idem. “Politica naţională” în Moldova Sovietică, 1944-1989, Chişinău, Editura Cartdidact,
2000.
Castellan, George. Histoire de Balkans, XIV-e – XX-e siècle, Paris, Fayard, 1991.
Cazacu, Petre. Moldova dintre Prut şi Nistru, 1812-1918, Chişinău, Ştiinţa, 1992.
Charles King, The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture, Stanford, Hoover
Institution Press, 1999.
Chirot, Daniel. Societăţi în schimbare, Bucureşti, Athena, 1996.
Ciachir, Nicolae. Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, Bucureşti, 1998.
Cioran, Emil. Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Humanitas, 1993.
Ciorănescu, George. Bessarabia and Bukovina: disputed land between West and East,
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993.
Connor, Walker. Ethnonationalism. The Quest for Understanding, Princeton, Princeton
University Press, 1994.
Dahrendorf, Ralf. Conflictul social modern, Bucureşti, Humanitas, 1996.
Ibidem. Reflecţii asupra revoluţiei din Europa, Bucureşti, Humanitas, 1993.
Deutsch, Karl W. Nationalism and Social Communication. An Inquiry into the Foundations of
Nationality, Cambridge Mass., The M.I.T. Press, 1966.
Dicţionarul spiritului tolerant, Bucureşti, Editura Evenimentul, 1997.
Dima, N. From Moldovia to Moldavia. The Soviet-Romanian territorial dispute, Boulder
Co., East European Monographs, 1991*.
Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Iaşi, Polirom, 1999.
Duţu, Alexandru. Dimensiunea umană a istoriei, Bucureşti, Meridiane, 1986.
East, Gordon. An historical geography of Europe, London: Methuen & Co. Ltd., 1967.
Fejtö, F. A History of the Peoples Democracies. Eastern Europe since Stalin, Harmondsworth,
1974.
Fischer-Galaţi, St. Myths in Romanian History, în “East European Quaterly”, vol. 15, nr. 3,
1981.
Ibidem. România în secolul al XX-lea, Iaşi, Institutul European, 1998.

149
Frunză, Victor. Istoria stalinismului în România, Bucureşti, Humanitas, 1990.
Furet, Françios. Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, Bucureşti,
Humanitas, 1996.
Gabanyi, Anne Ute. Naţionalism în România, în “Jurnal literar”, nr. 9-12, 1994.
Gasset, Ortega y. Revolta maselor, Bucureşti, Humanitas, 1994.
Gellner, E. Mitul naţiunii şi mitul claselor, în “Polis”, nr. 2, 1994.
Ibidem. Nations and Nationalism, Oxford, Blackwell, 1983*.
Georgescu, Vlad. Istoria românilor, de la origini până în zilele noastre, Bucureşti, Humanitas,
1995.
Glenny, Misha. The Balkans. Nationalism, War and the Great Powers, 1804-1999, New York,
Viking, 1999.
Gordon, M. M. Assimilation in American Life: the Role of Race, Religion and National Origins,
New York, Oxford, Oxford University Press, 1967.
Greenfeld, Liah. Nationalism. Five Roads to Modernity, Cambridge, Mass., Harvard University
Press, 1992.
Halpern, Joel M. & Kideckel, David A. eds., Neighbors at War: Anthropological Perspectives
on Yugoslav Ethnicity, Culture and History, University Park, Penn., Pennsylvania State
University, 2000.
Hayek, Friedrich A. Drumul către servitute, Bucureşti, 1993.
Heitmann, Klaus. Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, Bucureşti, Univers, 1995.
Hermet, Guy. Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa, Iaşi, Institutul European, 1997.
Hitchins, Keith. Mit şi realitate în istoriografia românească, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
1997.
Hobsbawm, Eric & Ranger, Terence eds., The Invention of Tradition, Cambridge, Cambridge
University Press, 2000.
Hobsbawm, E.J. Naţiuni şi naţionalism, din 1780 până în prezent, Chişinău, Editura Arc, 1997.
Ibidem. Secolul extremelor, Bucureşti, Editura Lider, 1998.
Hutchinson, John. Smith Anthony D. (eds.), Nationalism, Oxford, Oxford University Press,
1994;
Idem (eds.), Ethnicity , Oxford & New York, Oxford University Press, 1996.
Jelavich, Barbara. History of the Balkans, vol. I-II, Cambridge, Cambridge University Press,
1997*.
Karnoouh, Claude. Duşmanii noştri cei iubiţi. Mici cronici din Europa Răsăriteană şi de prin
alte părţi, Iaşi, Polirom, 1997.
Kohn, Hans. The Age of Nationalism, New York, 1962.
Ibidem. The XX-th Century challenges to the West and its Responses, New York, 1957.
Lazarev, A.M. Ja – moldavanin, Tiraspol, Pridnestrovskij gosudarstvenno-korporativnyj
universitet, 1995.
Lovinescu, Eugen. Istoria civilizaţiei române moderne, Bucureşti, Minerva, 1997.
Manoliu-Manea, Maria (ed.). The tragic plight of a border area: Bessarabia and
Bukovina, Los Angeles, Humboldt University Press, 1983.
McNeil, W.H. Ascensiunea Occidentului. O istorie a comunităţii umane şi un eseu retrospectiv,
Chişinău, Arc, 2000.
Ibidem. Mythhistory, or Truth: Myth, History and Historians, în “American Historical Review”,
vol. 91, nr. 1, 1986.

150
Merrill, Francis E. Society and Culture. An Introduction to Sociology, Englewood Cliffs, New
Jesey, Prentice Hall, 1965.
Meurs, W. P. van Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, Chişinău, Arc, 1996.
Mungiu, Alina. Românii după ’89. Istoria unei neînţelegeri, Bucureşti, Humanitas, 1995.
Namayova, A.S. & Emerson, B. Istorija evropejskoj integracii, 1945-1994, Moscova, 1995.
Ojog, Igor & Şarov, Igor. Istoria românilor. Curs rezumativ de lecţii, Chişinău, Editura
Cartdidact, 1998.
Paz, Octavio. One earth, four or five worlds. Reflections on contemporary history. San Diego-
New York-London, 1985.
Perival, Sukumar (ed.), Notions of Nationalism, Budapest & London & New York, Central
European University Press, 1995.
Petcu, Dionisie. Conceptul de etnie: eseu metodologic, Bucureşti, Editura didactică şi
enciclopedică, 1980.
Pippidi, Andrei. Sursele vechi şi noi ale naţionalismului în Sud-Estul Europei, în “Lettre
Internationationale”, ediţia română, nr. 10, 1994.
Rădulescu-Motru, C. Românismul, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992.
Reich, Robert R . Munca naţiunilor, Bucureşti, Paideia, 1996.
Roberts, H.L. Rumania: the problems of an agrarian state, New York, 1951.
Rothschild, Joseph. Istoria politică a Europei Centrale şi de Est după cel de-al doilea război
mondial, Bucureşti, Antet, 1997.
Roy, Jean-Louis. Naţionalul şi mondialul, în “Sud-Est. Artă. Cultură. Civilizaţie” (Chişinău), nr.
3, 1997.
Rozanov, Vasilii. Apocalipsa timpului nostru, Iaşi, Institutul European, 1994.
Said, Edward W. Orientalism, New York, Vintage Books, 1979.
Scaperta, Guy. Elogiu cosmopolitismului, Iaşi, Polirom, 1997.
Scurtu, Ioan (ed.) Istoria Basarabiei, de la începuturi până în 1998, Bucureşti, Editura Semne,
1998.
Seişanu, Romulus. Principiul naţionalităţilor. Originile, evoluţia şi elementele constitutive ale
naţionalităţii, Bucureşti, Albatros, 1996.
Seton-Watson, Hugh. The new imperialism. A background book, Chester Springs, Penn.,
Dufour editions, 1964.
Shoemaker, M. Welsey. The Soviet Union and Eastern Europe, 21-st Annual Edition.
Washington, D.C., 1990.
Soulet, J.- Fr. Istoria comparată a statelor comuniste din 1945până în zilele noastre, Iaşi,
Polirom, 1998.
Spector, Sherman David. Romania at the Paris Peace Conference: A Study of the Diplomacy of
Ioan C. Brătianu, Iaşi, The Center for Romanian Studies, 1995*.
Stavrianos. L.S. The Balkans since 1453, New York, New York University Press, 2000.
Stojanović, Dubravka. Stereotypes in Contemporary History Textbooks in Serbia as a Mirror of
the Times, in Wolfgang Höpken (ed.) Oil on Fire? Textbooks, Ethnic Stereotypes and
Violence in South - Eastern Europe, Hannover, Verlag Hahnsche Buchhandlung, 1996, p.
125-136.
Sugar, Peter & Lederer, Ivo John. (eds.). Nationalism in Eastern Europe, Seattle, London,
University of Washington Press, 1994.
Szporluk, R. (ed.). The Influence of Eastern Europe and the Soviet West on the USSR, New
York, Praeger, 1975.
Talmon, S.L. Les origines de la democtratie totalitaire, Paris, Calman Levy, 1966.

151
Thom, Fr. Limba de lemn, Bucureşti, Humanitas, 1993.
Ibidem. Sfîrşiturile comunismului, Iaşi, Polirom, 1996.
Tiškov, V.A. Narody i gosudarstvo, în “Kommunist”, nr. 1, 1989.
Todorov, Tzvetan. Descoperirea Americii. Problema celuilalt, Iaşi, Institutul European, 1994.
Todorova, Maria. Imagining the Balkans, New York, Oxford, Oxford University Press, 1997*.
Trueba, H.T. Raising silent voices: educating the linguistic minorities for the 21-th century,
New York, New York University Press, 1991.
Turliuc, Cătălin. Ponderea şi rolul naţionalităţilor în România modernă, în “Anuarul
Institutului de Istorie”A.D.Xenopol”, vol. XXXIII, 1996.
Ibidem. Naţionalism şi etnicitate. Consideraţii istoriografice şi metodologice, în Istoria ca
lectură a lumii, Iaşi, Fundaţia Academică “A. D. Xenopol”, 1994.
Valéry, Paul. Discurs despre istorie, în Idem, Eseuri aproape politice, Craiova, Editura “Scrisul
românesc”, 1999.
Vasilenco, I. Să restabilim principiile ortografiei noastre clasice tradiţionale, în “Nistru”, nr. 2,
1957.
Verdery, Katherine. Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Bucureşti,
Humanitas, 1994.
Walters, E. Garrison. The Other Europe. Eastern Europe to 1945, Syracuse, Syracuse
University Press, 1988.
Wierzbicki, Piotr. Structura minciunii, Bucureşti, Nemira, 1996.
Wieseltier, Leon. Împotriva identităţii, Iaşi, Polirom, 1997.
Wolf, Eric R. Ţăranii, Chişinău, Editura Tehnică, 1998.
Wolf, Stuart (ed.), Nationalism in Europe, 1815 to the present. A reader. London & New York,
Routledge, 1996.
Zinoviev, Alexandr. Homo Sovieticus, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991.
Zorgbibe, Charles. Construcţia europeană: trecut, prezent, viitor, Bucureşti, Editura Trei, 1998.
Zub, Al. (ed.) Identitate şi alteritate în spaţiul românesc, Iaşi, Editura Universităţii “Al. I.
Cuza”, 1995.

Notă: cărţile cu asterisc sunt disponibile şi în traducere, română sau rusă.

152