FLORIN-EDUARD GROSARU

FLORIN-EDUARD GROSARU

EUROPA DE SUD-EST

COMPLEXUL REGIONAL DE SECURITATE EUROPEAN ÎN CARE SE PERPETUEAZĂ CONFLICTE ÎNGHEŢATE

COMPLEXUL REGIONAL DE SECURITATE EUROPEAN
ÎN CARE SE PERPETUEAZĂ CONFLICTE ÎNGHEŢATE

ISBN: 978-606-524-131-2 EUROPA DE SUD-EST

PAN
POLITICA
BUCUREŞTI - 2013
 FLORIN-EDUARD GROSARU

EUROPA DE SUD-EST
COMPLEXUL REGIONAL
DE SECURITATE EUROPEAN
ÎN CARE SE PERPETUEAZĂ
CONFLICTE ÎNGHEŢATE

Editura Centrului tehnic-editorial al armatei

Bucureşti – 2013
1
 Referenţi: Gl. lt. dr. Teodor FRUNZETI
Gl. lt. dr. Dan GHICA-RADU
Gl. bg. (r) dr. Viorel BUŢA

Corectură: Florentina POPESCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GROSARU, FLORIN-EDUARD
Europa de Sud-Est – Complexul regional de securitate european în
care se perpetuează conflictele îngheţate / Florin-Eduard Grosaru. –
Bucureşti: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2013
ISBN 978-606-524-131-2

327(4)
327.54(4)

Editură recunoscută de către C.N.C.S./C.N.A.T.D.C.U. – Panel 4 –

Domeniul Ştiinţe Militare, informaţii şi ordine publică

2
„Omenirea nu-şi creează singură problemele
la care să nu aibă deja soluţii”.
Karl MARX

3
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE.......................................................................... 9

FOREWORD.................................................................................... 15

ARGUMENT.................................................................................... 19

CAPITOLUL 1
REPERE GEOSTRATEGICE ÎN EUROPA DE SUD-EST..... 27
Securitatea naţională şi mediul de securitate......................... 29
Europa de Sud-Est.................................................................. 40
Importanţa strategică a Europei de Sud-Est la confluenţa
intereselor jucătorilor geopolitici în zonă.............................. 52

CAPITOLUL II
ACTORI PE SCENA EUROPEI DE SUD-EST......................... 62
Principalii poli de putere pe scena Europei de Sud-Est...... 63
Actorii Europei de Sud-Est.................................................... 77

5
CAPITOLUL III
RISCURI ŞI AMENINŢĂRI PENTRU SECURITATEA
EUROPEI DE SUD-EST............................................................... 111
Sensibilităţi ale contextului regional al securităţii................. 112
Riscuri şi ameninţări manifeste în Europa de Sud-Est........... 116
O privire de ansamblu asupra conflictelor îngheţate din
Europa de Sud-Est.................................................................. 122
Spaţiul ex-iugoslav....................................................... 124
Spaţiul ex-sovietic circumscris Europei de Sud-Est..... 131
Cipru............................................................................. 137

CAPITOLUL IV
EUROPA DE SUD-EST AFECTATĂ DE CONFLICTE
ÎNGHEŢATE, GRANIŢA UNIUNII EUROPENE ŞI A
ALIANŢEI NORD-ATLANTICE................................................ 143
Noile accente politice europene pentru Europa de Sud-Est... 145
Perspectiva transatlantică asupra Europei de Sud-Est.......... 161

CONCLUZII..................................................................................... 175

LISTA ABREVIERILOR................................................................... 187

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.......................................................... 189

6
 CONTENTS

FOREWORD (Ro)............................................................................ 9

FOREWORD (En)............................................................................ 15

ARGUMENT.................................................................................... 19

CHAPTER 1
GEOSTRATEGIC LANDMARKS IN SOUTH EAST
EUROPE......................................................................................... 27
National Security and the security environment................ 29
South East Europe.................................................................. 40
The strategic importance of South East Europe, an area at
the crossroads of the geopolitical actors’ strategic
interests.................................................................................. 52

CHAPTER II
THE ACTORS IN SOUTH EAST EUROPE.............................. 62
The major power centers in South East Europe..................... 63
The actors in South East Europe............................................ 77

7
CHAPTER III
RISKS AND THREATS TO THE SECURITY OF SOUTH
EAST EUROPE............................................................................. 111
Sensitive issues on the regional agenda on security............... 112
Risks and threats manifest in South East Europe................... 116
An outlook on the frozen conflicts in South East Europe...... 122
The former Yugoslav space.......................................... 124
The former Soviet space from within South East
Europe.......................................................................... 131
Cyprus.......................................................................... 137

CHAPTER IV
SOUTH EAST EUROPE, A BORDER OF THE EUROPEAN
UNION AND THE NORTH ATLANTIC ALLIANCE
UNDER THE INFLUENCE OF FROZEN
CONFLICTS.................................................................................. 143
The new European political outlook on South East Europe.. 145
The Trans Atlantic Perspective on South East Europe.......... 161

CONCLUSIONS............................................................................... 175

LIST OF ABBREVIATIONS............................................................. 187

SELECTIVE BIBLIOGRAPHY........................................................ 189

8
 CUVÂNT ÎNAINTE

Transformările profunde ale mediului global de securitate, specifice

primului deceniu al sec. XXI, au marcat în mod evident şi mediul de
securitate sud-est european. S-au evidenţiat cu pregnanţă
continuitatea complexităţii relaţiilor internaţionale euroatlantice,
euroasiatice şi europene, interdependenţa politico-economică a
statelor situate în zone şi regiuni diferite ale continentelor şi, mai
ales, afirmarea conştientizată şi ireversibilă a procesului globalizării.
Evenimentele majore ale sfârşitului secolului trecut au
modificat geografia politico-administrativă a Europei cu implicaţii
majore în prezentul pe care-l trăim, dar şi în viitor. Din punct de
vedere strict geografic, este evident că cele mai explozive
evenimente s-au produs în partea de sud-est a continentului
european.

9
 Aşadar, prăbuşirea URSS a tras după ea confruntări
multiple, în special, în spaţiul caucaziano-caspic, mai ales între
statele din zonă (Armenia, Azerbaidjan, Georgia), între acestea şi
Rusia, dar şi în interiorul Federaţiei Ruse, zona caracterizându-se şi
în prezent ca fiind una tensionată, cu infime şanse de rezolvare
deplină şi definitivă a conflictelor îngheţate deja devenite perpetui. În
strânsă legătură cu această zonă, vecinătatea Mării Negre păstrează,
încă, subiecte încordate în relaţiile ruso-ucrainene privind Peninsula
Crimeea, flota Mării Negre şi câteva delimitări de frontieră, în
relaţiile politicii interne din Republica Moldova, cu tendinţe
federative de rezolvare sub controlul Moscovei, dar şi în relaţiile
româno-ucrainene cu privire la delimitarea platoului continental al
Mării Negre, subiecte care reclamă eforturi politico – diplomatice
atât la nivel regional cât şi la nivel internaţional. Toate acestea s-au
completat cu cel mai puternic cutremur politico-administrativ
resimţit de Europa de la încheierea războiului rece, cutremur care a
zguduit din temelii geopolitica spaţiului Peninsulei Balcanice. Pe
durata unui deceniu de războaie, RSF Iugoslavia s-a divizat în şase
state, iar provincia Kosovo a devenit protectorat internaţional şi
continuă să fie cel mai activ focar de turbulenţă şi instabilitate din
zonă. Ca şi cum aceste procese complexe nu ar fi fost de ajuns,
convergenţa presiunilor religioase, dar şi a celor de natură
economică, pe fondul crizei economice mondiale, dar şi a
pauperizării accentuate a populaţiilor din zonă, vine să complice şi să
agraveze şi mai mult lucrurile.
Toate aceste evenimente ale începutului de secol XXI,
au fost posibile într-un context geopolitic european confuz şi deseori
antagonic, dar care, cu sprijinul organismelor de securitate cu vocaţie
mondială, s-a regrupat în forţă la timp pentru a nu le scăpa de sub

10
control. Regruparea a condus la acţiuni ferme pentru sporirea
controlului ONU în zonă, definirea clară a intereselor de securitate şi
apărare ale NATO cu privire la zonă şi extinderea alianţei către est,
precum şi la implicarea fermă multilaterală a UE prin măsuri şi
acţiuni adecvate. In adagio, efervescenţele geopolitice ce au debutat
în anii‘90 demonstrează că în Europa de Sud-Est apele nu s-au
liniştit, iar evoluţia strategică a acestui spaţiu poate avea implicaţii
negative asupra securităţii euroatlantice, cu recul mondial în
contextul războiului purtat de lumea civilizată împotriva terorismului
internaţional. Limita dintre un conflict interetnic local şi unul cu
implicaţii internaţionale este foarte labilă în acest spaţiu. Oricât de
mari ar fi eforturile interne şi internaţionale, trebuie evitat ca efectul
de domino în declanşarea conflictelor interetnice în această parte a
lumii să continue.
Pe măsură ce Europa de Sud-Est a devenit elementul
de legătură între Extremul Orient, Asia Centrală, dar şi legătura
principală fluvială cu centrul Europei prin Dunăre, interesele
Occidentului în zonă au crescut şi mai mult. În acest context, zona,
atât de complexă şi de atractivă pentru unii actori mondiali, devine
interesantă privită şi din unghiul securităţii şi apărării regionale şi
zonale, atât din perspectiva acţiunilor turbulente din ultima vreme,
cât şi a sensibilităţii pentru restructurarea NATO, dar şi a
multitudinii valenţelor geoeconomice europene pe termen scurt şi
mediu.
Mai mult, de când spaţiul caucaziano-caspic a devenit
al doilea Golf Persic, prin prisma resurselor energetice strategice,
atenţia Europei către sud-estul ei s-a amplificat substanţial. Iată că
acum Europa îşi redescoperă astfel propriul ei spaţiu răsăritean după
criterii politico-economice, lucru care adaugă poziţiilor geopolitice

11
direct şi indirect exprimate, propria viziune modernă şi de
perspectivă. Este vorba de asumarea neechivocă şi responsabilă a
stabilităţii acestui spaţiu prin securitate regională şi zonală, prin
menţinerea păcii în regiunile şi punctele de turbulenţă, prin
gestionarea cu propriile forţe şi mijloace a crizelor politico-militare şi
astfel evitarea conflictului armat, dar şi încetarea perpetuării
conflictelor îngheţate din zonă. În acest sens, este de dorit
participarea extinsă şi multivalentă, pe alocuri exclusivă, a actorilor
geopolitici şi geostrategici europeni, în consens şi cu participarea
efectivă, activă şi pe acelaşi palier a Federaţiei Ruse.
Este cert că, în ultimii ani, prin rolul jucat, Europa de
Sud-Est a realizat o creştere a importanţei strategice pentru mai
multe centre de putere şi axe geostrategice. Întreaga sa istorie alături
de realizările politico-economice şi sociale din acest spaţiu, după
spargerea blocului comunist, coroborate cu poziţia-cheie avută faţă
de zonele fierbinţi rezultante ideologice, politice, economice, sociale,
religioase şi, mai nou, de terorismul internaţional, această parte a
Europei continuă să fie scena confruntării intereselor pentru
controlul, accesul şi influenţe majore ale marilor actori geopolitici
mondiali, care dau multipolaritate relaţiilor internaţionale. Europa de
Sud-Est, punct nodal al Europei sub aspect geostrategic, a fost şi încă
va reprezenta în viitorul previzibil un spaţiu al confruntărilor dintre
marile interese. De aceea există mereu riscul revenirii la politica
zonelor de influenţă exclusivă şi la confruntare în acest areal. Deşi de
cele mai multe ori este invocată intoleranţa interetnică de aici, ca
singura cauză a războaielor din acest spaţiu – care de altfel este totuşi
o realitate – există şi o serie de alte aspecte care menţin un potenţial
ridicat de instabilitate şi conflict în întregul sud-est european. Prin
implicarea directă a marilor puteri ale momentului în problematica

12
geopolitică din Europa de Sud-Est, securitatea regională are influenţe
semnificative asupra celei europene, euroatlantice şi chiar mondiale.
Este îndeobşte cunoscut faptul că viaţa popoarelor,
dezvoltarea statelor şi uneori chiar existenţa lor sunt influenţate de
locul unde se află pe glob, de mediul geografic şi de condiţiile
climaterice. Capacitatea acestora de a controla spaţiile de interes,
presupune un studiu geostrategic şi geopolitic permanent cauzat de
perpetua evoluţie a civilizaţiei umane, care lasă întotdeauna deschisă
calea unor noi abordări.
Din această perspectivă, lucrarea de faţă susţine
concepţia potrivit căreia Europa de Sud-Est este o temă complexă de
studiu geostrategic şi geopolitic, în care un punct de vedere original,
care poate contribui la apariţia unor noi întrebări şi soluţii, este cu
siguranţă binevenit.

Teodor FRUNZETI

13
14
 FOREWORD

The transformations underlying the global security environment of

the first decade of the 21st century have obviously impacted the
south eastern European security environment. Among the ones that
cannot be overlooked are the complexity of the Euro-Atlantic, Euro-
Asian and European relations, the political and economic
interdependency of states from both the region under discussion and
from other areas of the world, and, last but not least the already
acknowledged irreversible influence of globalization.
The major events of the past century have changed the
political and administrative geography of Europe and triggered
changes both for the present and future. In this respect,from a
geographic standpoint, it is obvious that the most important events
took place in South East Europe.
Thus, the fall of the Soviet Union has had a ripple
effect leading to multiple confrontations, especially among the states
in the Caucasus and Caspic areas, Armenia, Azerbaidzan, Georgia,
among the latter and Russia, as well as within the Russian
Federation. Consequently, the aforementioned area has become an
extremely tense one hardly holding any prospects for the full
resolution of the frozen conflicts. Tightly related to this area, the
Black Sea region is still prone to sensitive issues requiring political
and diplomatic efforts both at regional and international level. Some

15
of the matters requiring perusal are: the tense Russian-Ukrainian
relations concerning the Crimean Peninsula, the Black Sea fleet, as
well as some border issues; the internal politics of the Moldova
Republic which is under the influence and control of the Russian
Federation; the dispute between Romania and Ukraine over the Black
Sea continental plateau. To all of the above, worth reminding is the
political and administrative earthquake in Europe after the Cold War
that shattered the geopolitics of the Balkan Peninsula. Thus, over a
decade of wars, the Yugoslav Republic divided in six separate states
while the Kosovo region, currently an international protectorate, is
still the most active center of instability and turbulence in the region.
As if all this was not enough, the convergence of the religious and
economic pressures against the world crisis, and the increasing
poverty of the peoples in the area is worsening the outlook.
The events unfolded at the beginning of the 21st
century were ignited by a confusing and sometimes antagonizing
geopolitical environment. However, the world security organizations
have managed to keep a tight rein on all this. As a result, the United
Nations took charge of the region, NATO expressed its security
interests for the area in unequivocal terms and expanded to the east,
and the European Union has firmly and multilaterally took action. In
addition, the seething geopolitical environment of the 90s is proof
that South East Europe is still an active area in which the strategic
decisions can negatively influence the EuroAtlantic security and
recoil at global level in the context of the war fought by the civilized
world against international terrorism. The boundary between a local
inter-ethnic conflict and an international one is highly volatile in this
area. Regardless the intensity of the internal and international efforts
that have been taken so far, what is to be avoided is the domino
effect of the interethic conflicts.

16
 With the increasing role played by the South East
Europe, the latter becoming the liaison with the Far East and Central
Asia, while ensuring the main river connection with central Europe
via the Danube, the interests of the West in the area have increased.
In this context, this region has become complex and attractive for
some of the world actors both from a security and defense viewpoint,
as well. Worth reminding in this respect are the latest turbulences in
the region, NATO’s restructuring and its meaning for the area, as
well as the multitude of short and medium term European
geoeconomic influences.
What is more, with the Caucasian and Caspic areas
becoming the second Persian Gulf due to their strategic energy
resources, Europe has shifted focus to its south eastern region.
Hence, as a result of the political and economic interests, Europe is
rediscovering its eastern space. That only builds upon the directly or
indirectly expressed geopolitical standpoints that render its vision on
the future. Thus, this space is unequivocally and responsibly
acknowledged by Europe as one of regional and local security
through actions aimed at maintaining the peace in the turbulent areas,
managing the political and military crisis by its own means and
forces, and demining the existing frozen conflicts in order to avoid
armed conflicts. In this respect, the extended multilevel, sometimes
exclusive, participation of the European geopolitical and geostrategic
actors in consensus with the active involvement of the Russian
Federation is a desideratum.
It is a fact that for the past years the role played by the
South East Europe has strategically contributed to the existing
geostrategic power centers and allainces. Its whole history, the
political and economic accomplishments after the fall of communism
in the South East Europe, the position taken towards the ideological,
17
political, economic, social, religious hot spots, and, last but not the
least, the stand towards international terrorism is proof of the major
interests for control and access to the region on behalf of the world’s
geopolitical actors. That accounts for the latter’s multilevelled major
influence on international relations. Strategically speaking, the South
East Europe is Europe’s crossroads. Hence it has always been a
space of confrontation among the interests of world powers.
Therefore, it is is always prone to returning to a policy of exclusive
influence and confrontation. Interethnic intolerance has more often
than not been invoked to account for the wars in the region. This may
be the truth, but the latter is only one of the contributors to the high
volatility level in the south eastern Europe. The direct involvement
of the nowadays great powers in the geopolitical issues from South
East Europe is proof that the regional security significantly
influences the European, Euro-Atlantic and even world security.
It is well known that peoples’ life, states’ development
and sometimes the latter’s existence are influenced by their
geographic positioning. Given the evolution of human civilization
they need to continuously take a geostrategic and geopolitical
outlook to control their areas of interest and thus find new
approaches. From this perspective, this work builds upon the thesis
according to which the geostrategic and geopolitical environment in
South East Europe is a complex topic. Hence, an original outlook on
the matter can trigger new questions and solutions and, therefore, is
more than welcome.

Teodor FRUNZETI

18
 ARGUMENT

Omenirea, în forma sa instituţionalizată de stat, a intrat într-o nouă

eră de redefinire a intereselor sale. Aşa cum atunci când vorbim
despre securitate nu mai avem în vedere exclusiv sensul ei clasic,
militar, la fel interesele unui stat nu mai pot fi privite doar ca un
complex de elemente, abordare specifică perioadei Războiului Rece.
Secolul XXI evoluează către restabilirea multipolarităţii civilizaţiei
umane, în care exprimarea şi instituirea principalilor poli de putere
planetari se constituie într-o competiţie multivalentă care creşte
gradul de interdependenţă şi interrelaţionare dintre entităţile statale,
ceea ce accentuează transportul civilizaţiei dinspre Occident către
Orient. Acest fapt se încadrează total tendinţelor de globalizare,
eforturilor de integrare în structurile europene şi euroatlantice,
tendinţelor de revigorare a spiritului ofensiv al Rusiei în arena
internaţională, încercărilor de afirmare crescândă a ţărilor asiatice pe
scena politică mondială, precum şi reconsiderării efortului ţărilor
arabe de menţinere a păcii în Orientul Mijlociu; toate acestea

19
condiţionând implacabil evoluţia mediului de securitate planetar. În
timp ce globalizarea face aproape imposibilă o confruntare armată
între polii de putere planetari, amplificarea riscurilor asimetrice,
printre care terorismul, crima organizată şi proliferarea armelor de
distrugere în masă generează tot mai des condiţii de instabilitate,
criză şi conflict.
În acest context al căutărilor, Geopolitica revine la
modă cu precădere concentrată pe obiectivele cooperării regionale şi
destinderea relaţiilor dintre părţile participante, dar şi pe utilizarea
instrumentelor şi sau manevrelor machiavelice pentru supremaţie.
Acum se urmăreşte totalitatea preocupărilor actorilor prezenţi pe o
scenă internaţională care devine tot mai sensibilă la ceea ce reflectă
planurile şi acţiunile jucătorilor geopolitici în legătură cu diversitatea
planetară, condiţiile naturale, istoria, religia, ori mixtura etnică.
Astfel, o succintă analiză a situaţiei din diferite zone fierbinţi ale
globului, relevă că, în prezent, chiar şi conflictele locale minore se
pot transforma în probleme majore cu amploare internaţională, cu
atât mai mult conflictele îngheţate. După cum s-a constatat, aceste
tipuri de conflicte nu afectează doar părţile implicate, ci acestea - pe
principiul propagării undei seismice - ameninţă stabilitatea ariilor
învecinate şi chiar a celor mai îndepărtate de epicentrul conflictului.
Prăbuşirea Uniunii Sovietice şi căderea regimurilor
politice autoritare din Europa Centrală şi din Europa de Sud-Est au
înmulţit numărul statelor şi au modificat esenţial mediul politic din
zonă. Albaniei, Bulgariei, Greciei, României şi Turciei li s-au
alăturat alte zece state: Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina,
Muntenegru, Serbia, Macedonia, Republica Moldova, Ucraina,
Federaţia Rusă şi Georgia, toate născute în urma decesului Republicii
Socialiste Federative Iugoslavia (R.S.F.I.) şi a U.R.S.S. În toate ţările
sus menţionate, anii ’90 au produs transformări majore. Unele dintre
20
ele au trecut de la autoritarism la o democraţie incipientă, altele de la
subjugare la independenţă, însă, această trecere bruscă, le-a găsit
complet nepregătite şi cu o întreagă paletă de probleme
re/descoperite. În acelaşi timp, într-un sistem internaţional multipolar
redescoperirea şi evidenţierea acestor probleme îngheţate sau
inexistente în timpul Războiului Rece a avut o influenţă majoră în
acest spaţiu. Problemele readuse la viaţă au fost cele interetnice1. Din
această cauză, Georgia (cu Abhazia, Adjaria şi Osetia de Sud) şi
Republica Moldova (cu Transnistria) s-au trezit implicate în conflicte
menite să le distrugă stabilitatea statală şi să menţină dependenţa
acestor state de Federaţia Rusă. De cealaltă parte, Iosip Broz Tito,
persoana cea mai puternică din federaţie, conducând cu o mână de
fier destinele R.S.F.I., a suprimat despotic identităţile naţionale, o
mare varietate de oameni importanţi ai statului cu vederi naţionaliste
şi secesioniste suferind ca urmare a atragerii dizgraţiei sale. Peste tot,
pacea a fost menţinută numai sub conducerea şi datorită lui Tito, deşi
au avut loc proteste naţionaliste care au fost reprimate în mod brutal,
liderii naţionalişti fiind arestaţi, iar unii dintre ei chiar executaţi de
către oficialii iugoslavi.
Acesta este contextul în care, în faţa Europei a apărut o
problemă extrem de sensibilă şi fierbinte deopotrivă, în prezenţa
inconsecvenţei şi incoerenţei definirii strategiei statelor occidentale
în rezolvarea conflictelor şi în extinderea cooperării regionale.
Problema se materializează în necesitatea identificării modalităţilor

1
Stalin a încâlcit lucrurile şi a realizat mişcări considerate protective nu numai pentru epoca sa, dar
şi pentru cele ce au urmat. Acţiunile de strămutare a populaţiilor dintr-un loc în altul şi modificările
graniţelor republicilor sovietice făcute cu scopul de a asigura stabilitatea U.R.S.S. au dus la
implozia acesteia, la neînţelegeri ce tindeau să escaladeze în lupte armate (între Ucraina şi Federaţia
Rusă) şi chiar la conflicte militare. Opera lui Stalin a fost întregită de Federaţia Rusă care şi-a
deschis conservele externe formate pe timpul Uniunii Sovietice în zone sensibile din punct de
vedere istoric şi etnic ale republicilor ex-sovietice, acestea autoproclamând acolo republici
independente, însă nerecunoscute la nivel internaţional.

21
de rezolvare a conflictelor îngheţate, care macină securitatea ESE şi,
implicit, pe cea naţională a fiecărui stat component şi care împiedică
buna cooperare regională. Aşadar, „Europa încă se confruntă cu
ameninţări şi provocări în materie de securitate. Izbucnirea
conflictului din Balcani a reamintit faptul că războiul nu a dispărut
de pe continent. Pe parcursul ultimei decade nicio regiune a globului
nu a rămas neatinsă de conflicte armate. Cele mai multe dintre
aceste conflicte au apărut mai degrabă în interiorul statului decât
între state şi majoritatea victimelor au aparţinut populaţiei civile”2.
Prin urmare, a apărut necesitatea analizei naturii conflictelor
îngheţate şi a rolului pe care îl joacă puterile mondiale, precum şi a
modalităţilor prin care actorii regionali împreună cu Occidentul ar
trebui să-şi regândească politicile de securitate cu scopul de a
contribui decisiv la soluţionarea conflictelor utilizând noi strategii
dedicate explicit şi exclusiv acestei regiuni. Aşa cum sfârşitul
Războiului Rece a marcat sfârşitul unei organizări bipolare a lumii,
deopotrivă geopolitică, ideologică şi, nu mai puţin, psihologică, aşa
şi sfârşitul acestei bipolarităţi marchează obligativitatea regândirii
obiectivelor şi noţiunilor geopolitice conexe acestora având
permanent în atenţie faptul că „lumea nu poate fi schimbată, nu
poate deveni un loc mai bun şi mai sigur pentru specia umană fără a
opera o schimbare în prioritizarea diferitelor obiective ale politicii
mondiale şi interne”3.
Lecţiile anilor ’90 au forţat evoluţiile instituţionale ale
UE în direcţia adoptării unor decizii semnificative pentru întărirea
securităţii şi corecta dimensionare a apărării membrilor săi,
concretizate în dezvoltarea unei politici externe şi, mai ales, a unei
politici europene de securitate şi apărare. Mai mult, cazurile

2
*** http://consilium.europa.eu, Strategia europeană de securitate, p. 1
3
FRUNZETI, Teodor, Geostrategie, Editura CTEA, Bucureşti, 2009, p. 5

22
Iugoslaviei, Moldovei şi Ciprului au demonstrat Uniunii că adoptarea
strategiei soft a politicilor de integrare, nu acţionează definitoriu
asupra securităţii membrilor săi, ci are o influenţă relativ scăzută,
eventual la nivel declarativ-instituţional în comparaţie cu Rusia şi
SUA, care au utilizat modalităţi mult mai competitive pentru a-şi
exercita influenţa. Însă, diferenţele de strategie privind ESE sunt într-o
mai mică măsură rezultatul discrepanţelor ideologice, ci, mai
degrabă, rezultatul intereselor contradictorii ale celor implicaţi. UE
este convinsă de eficienţa şi superioritatea modelului său socio-
politic rezultat din durabilitatea istorică, convingere dublată şi
întărită de sentimentul de biruinţă geopolitică al elitelor politice
occidentale victorioase în lupta cu comunismul sovietic. În acest
context UE încearcă să-şi impună modelul şi în cazul ESE, însă
situaţia de aici nu a luat tocmai turnura scontată de occidentali. În
realitate, nu a avut loc sfârşitul unei istorii şi începutul alteia noi,
Occidentul neluând în considerare realităţile locului şi momentului.
Mai degrabă, acesta a desconsiderat total şi conştient capacitatea de
rezistenţă la schimbare a populaţiilor locale cu statornicie geografică
la fel de mare, poate chiar mai mare, ca a celor din Occident, care-şi
doresc impusă voinţa în zona ESE. De altfel, aceste aspecte
reprezintă sursa din care conflictele îngheţate din regiune îşi trag
seva perpetuării. În plus „indiferent din ce punct de vedere am
aborda subiectul securităţii globale, al riscurilor, pericolelor şi al
vulnerabilităţilor, care planează asupra unei zone de interes, din
dorinţa de a preveni escaladarea conflictelor latente existente la
orice nivel structural al colectivităţilor umane, trebuie să nu pierdem
din vedere că în esenţă, omul, prin acţiunile sale individuale sau de
grup, a fost şi va continua să rămână cea mai importantă resursă,
cel mai important factor de realizat”4.

4
FRUNZETI, Teodor, Geostrategie, Editura CTEA, Bucureşti, 2009, p. 76.

23
 În esenţă, posibilităţile pe care le oferă UE regiunii
sunt cât se poate de limitate, iar capacităţile sale nu se ridică la
înălţimea ambiţiilor. Prin urmare, acum jucătorul-cheie în ESE nu
este UE, ci SUA, având NATO ca instrument într-o bine stabilită
competiţie geopolitică cu Rusia. Aşadar, în contextul internaţional
actual - imprevizibil şi des schimbător - NATO deţine rolul esenţial
în menţinerea securităţii euroatlantice. Noua doctrină a Alianţei a
dezvoltat conceptul potrivit căruia întărirea securităţii trebuie să aibă
la bază parteneriatul politico-militar, cooperarea şi dialogul
consolidat cu toate statele, toate acestea afirmând hotărârea Alianţei
Nord-Atlantice de a modela şi asigura un mediu de securitate solid şi
o pace stabilă şi durabilă. Este îndeobşte cunoscut faptul că atunci
când Occidentul aduce în discuţie integrarea ESE, principalul
instrument şi vârful de lance ales pentru o asemenea transformare
este NATO şi nu UE sub evidentul motiv că NATO promovează şi
interesele geo-strategice ale Statelor Unite şi nu datorită
complexităţii ori impotenţei UE, care nu se poate extinde la nesfârşit.
În acelaşi timp, organizaţiile regionale democratice, pe care
Occidentul le-a încurajat în ESE încă din anii ‘90, sunt de fapt bazate
pe nevoia de a se crea căi alternative de transport al energiei, ce
ocolesc Rusia.
Considerăm că spaţiul sud-est european va rămâne o
zonă de interes major în emisfera nordică a lumii. Preocupările
euroatlantice de securitate şi apărare (centrate pe SUA şi NATO)
includ, cu multă responsabilitate, în flancul sudic al Alianţei, prin
diverse parteneriate, acest spaţiu în ciuda reticenţelor geopolitice ale
unor specialişti, care consideră că: „Parteneriatul pentru Pace îşi
asumă riscul de a crea două seturi de graniţe în Europa: cele care
sunt protejate de garanţi ai securităţii şi altele acolo unde aceşti
24
garanţi au fost refuzaţi – o stare de lucruri menită să se vădească
tentantă pentru agresori potenţiali şi demoralizatoare pentru victime
potenţiale. Trebuie avută grijă, astfel, în numele evitării confruntării,
în Europa de Est şi Centrală este creat un teritoriu al nimănui –
sursă pentru numeroase conflicte”5. Interesele geopolitice diverse şi
suprapuse, valoarea geostrategică reală, aspectele geoeconomice
manifestate în zonă şi conflictele îngheţate persistente în câteva
regiuni importante ale zonei reprezintă cele mai semnificative repere
ale unei reale necesităţi de securitate zonală în conexiune directă cu
alte zone. Arhitectura de securitate şi cadrul general de apărare
comună europeană, sub controlul şi responsabilitatea UE, vor
depinde în cea mai mare măsură de stabilitatea şi liniştea zonei, de
modul cum statele din acest spaţiu vor înţelege să participe la
gestionarea problemelor complexe locale, regionale şi zonale. Pentru
crearea, activarea şi impulsionarea unei reale securităţi a zonei de
sud-est a Europei, în contextul perpetuării conflictelor îngheţate, este
nevoie, în continuare, de aportul politico-economico-militar al
Vestului european în conexiune directă cu Rusia, de tradiţiile
relaţiilor balcanice împletite cu cele caucaziano-caspice şi de la
Marea Neagră. Sporirea contribuţiei euroatlantice la reconstrucţia şi
stabilitatea securităţii şi păcii în Orientul Mijlociu şi spaţiul
mediteranean - recent alterate - vor dezvolta considerabil valoarea
geostrategică a zonei sud-est europene. Această valoare consolidată
prin dezvoltarea securităţii ca urmare a rezolvării şi stingerii
conflictelor îngheţate din zonă, se va constitui într-un alt atu în
sprijinul integrării totale şi ireversibile a acestui spaţiu în cadrul
euroatlantic şi cel european.

5
KISSINGER, Henri, Diplomaţia, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2003, p.717.

25
 În esenţă, orice conflict în regiune, indiferent care i-ar
fi cauza, are la bază efectele competiţiei geopolitice, indiferent dacă
este vorba despre confruntări etnice, teritoriale, istorice, ori
revoluţionare - conflicte îngheţate - sau despre luptele dintre diferite
partide politice şi politicieni din orice ţară. În viziunea occidentală,
conflictul este redus la ideea simplistă a unei ciocniri între forţele
pro/anti-Occident sau pro/anti-ruse. Geopolitica poate avea aspecte
neplăcute. Nimeni nu este dispus să recunoască faptul că vechea
competiţie geopolitică nu a dispărut odată cu prăbuşirea
comunismului.
Aşa stând lucrurile în concepţia noastră şi având în
vedere controversele născute în legătură cu viitorul acestei zone
europene, dar şi interesul manifestat de diverşi actori ai mediului
internaţional de securitate faţă de aceasta, ne-au determinat ca, în
lucrarea de faţă, să ne aplecăm asupra studierii manifestărilor
geopolitice la începutul secolului al XXI-lea în prezenţa conflictelor
îngheţate, manifestări dedicate ori îndreptate către Europa de Sud-Est.

26
CAPITOLUL 1
REPERE GEOSTRATEGICE
ÎN EUROPA DE SUD-EST

Europa de Sud-Est (ESE) este, fără îndoială, o realitate a hărţii

geopolitice europene constituind unul dintre factorii importanţi în
definirea securităţii şi stabilităţii în Europa şi Orientul Mijlociu. Mai
mult decât atât, numeroasele frământări contemporane din regiune,
ce se alătură unor realităţi devenite istorice6, fac ca ESE să se afişeze
pe scena internaţională drept o importantă şi sensibilă zonă.
Totodată, punct de confluenţă, de dialog şi de schimburi
multivalente, ESE este şi un spaţiu de confruntare care conturează
imaginea unui complex regional de securitate în sensul dat de Barry
BUZAN şi Ole WAEVER7, imagine la a cărei construcţie contribuie
şi tradiţia istorică a zonei, precum şi caracterul de zonă de contact

6
Avem în vedere realităţi precum: conflicte interetnice, conflicte interreligioase, procese active de
construcţie şi reconstrucţie a statelor, prezenţa unor importante resurse naturale şi a unor coridoare
strategice energetice şi de transport etc.
7
Pe larg în: Barry BUZAN, Ole WAEVER, Regions and Power. Structure of International
Security, Cambridge University Press, Cambridge, 2003, pp. 40-83.

27
între spaţii de determinări geopolitice, culturale, religioase şi
economice diferite.
Tratând cu multă atenţie mediul internaţional de
securitate, Strategia naţională de apărare caracterizează situaţia
internaţională actuală ca fiind „marcată de fluiditate şi
impredictibilitate, în cadrul acestui tablou, conflicte şi crize care
păreau distincte şi izolate având tendinţa de a se interconecta.
Această tendinţă este foarte vizibilă pe întreaga arie ce se extinde
din Nordul Africii, trecând prin Orientul Mijlociu, spre Asia
Centrală şi ajungând până în peninsula Coreeană. [...] Declanşarea
acestor crize şi conflicte ne face să privim cu preocupare către
viitorul securităţii europene. În acelaşi timp, considerăm că acesta
este un moment de cotitură în care statele europene trebuie să îşi
demonstreze ataşamentul pentru valorile şi principiile care au
constituit fundamentul atâtor decenii de securitate, stabilitate, pace
şi prosperitate în Europa”8.
Mai mult, ESE este legătura între segmentele euro-
atlantic şi Orientul Mijlociu ale lumii. Stabilitatea şi securitatea
regiunii constituindu-se într-unul din principalele instrumente de
aprofundare a relaţiilor cu Orientul Mijlociu în direcţia modernizării
acestuia. Diversitatea culturală, etnică, socială şi religioasă a ESE se
proiectează, în oglindă, în multe părţi din Orientului Mijlociu, între
popoarele ESE şi cele orientale existând legături extrem de solide.
După încheierea ultimei mari conflagraţii mondiale,
majoritatea teoreticienilor în domeniu au realizat că statul, în esenţa
sa, poate fi destabilizat grav nu numai utilizând instrumentul militar,
ci şi mânuind cu pricepere, chiar într-o manieră combinată, arme
discrete, perfide, cu o forţă distructivă, uneori, mai mare şi cu efecte
îndelungate, ca: politica, diplomaţia, economia, informaţia,

8
*** Strategia naţională de apărare, Bucureşti, 2010, pp.10-12.

28
psihologia, biologia, ecologia ş.a. Această destabilizare are, în
esenţă, o singură ţintă: securitatea statului vizat. In adagio, în
contextul internaţional actual, în care globalizarea a devenit o stare
de fapt, localizarea spaţială regională a statului vizat are o
importanţă covârşitoare pentru orice analiză a stării securităţii
acestuia la un moment dat, aşadar, cele două concepte devin
inseparabile în acest context.
Pornind de la aceste considerente, şi nu numai, am
socotit conceptele de securitate naţională şi Europa de Sud-Est ca
fiind principalele repere asupra cărora ne vom apleca în studiul de
faţă, din perspectiva acţiunii exercitată asupra acestora de către
variabile periculoase de genul conflictelor îngheţate, care riscă, în
orice moment, să devină constante explozive şi dificil de controlat
pentru stabilitatea şi pacea din zonă şi, implicit, a Europei.
Ca urmare, ne-am simţit obligaţi să definim, în
continuare, aceste două concepte la nivelul instrumentelor de lucru şi
nedorindu-ne o analiză exhaustivă a acestora, cu scopul de a face cât
mai clară înţelegerea concluziilor, dar şi pentru a crea un fundament
teoretic concis încă de la începutul studiului nostru.

Securitatea naţională şi mediul de securitate

Majoritatea teoriilor privind securitatea definesc conceptul prin

prisma noţiunii de securitate. Termenul provine din latinescul
securitas/atis, care etichetează starea de a fi ferit şi protejat de orice
pericol, stare care se materializează în sentimente de linişte, pace şi
încredere generate de inexistenţa oricărui dezechilibru al stabilităţii şi
păcii9. În esenţă, termenul face inseparabile stările de echilibru şi
stabilitate socio-politico-economice, stări specifice existenţei şi unei
9
Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998, p. 969.

29
dezvoltări normale ale individului, statului, ori întregului mediu
internaţional, precum şi impulsionării şi protejării valorilor
fundamentale universale, dar şi promovării intereselor proprii
individuale, de grup, naţionale ori internaţionale.
ONU percepe starea de securitate prin filtrul
estimărilor naţionale asupra existenţei unor indicii reale şi solide în
ceea ce priveşte apariţia şi dezvoltarea unui pericol indiferent de
natura acestuia: militară, politică sau economică, pericol ce ar putea
împiedica libera dezvoltare a statelor. În acelaşi timp, în viziunea
NATO securitatea înseamnă „starea realizată atunci când
informaţiile, materialul, personalul, activităţile şi instalaţiile sunt
protejate contra spionajului, sabotajului, subversiunii şi
terorismului, cât şi contra pierderilor şi divulgărilor neautorizate”10.
Războiul Rece a perceput securitatea exclusiv din punct de vedere
militar, iar sfârşitul acestuia a adus cu sine noi abordări asupra
conceptului mult mai cuprinzătoare şi mai bogate în sensuri. Astfel,
Parlamentul European, printr-o rezoluţie privind politica de
securitate adoptată la 10 iunie 1991, extinde aria de cuprindere a
conceptului de securitate de la cea exclusiv militară la cea care
reuneşte toate laturile vieţii umane cuprinzând dimensiunile politice,
economice, ecologice, demografice, tehnologice şi, nu în ultimul
rând, cele născute din interacţiunile sociale atât la nivel naţional cât
şi internaţional. Aşadar, în accepţiunea Parlamentului European
„securitatea reprezintă o condiţie prealabilă pentru dezvoltare.
Conflictele nu numai că distrug infrastructura, inclusiv
infrastructura socială; acestea încurajează, de asemenea,
criminalitatea, deteriorează investiţiile şi conduc la imposibilitatea
derulării unei activităţi economice normale. Un număr de ţări şi

10
Glosarul NATO de termeni şi definiţii, AAP-6(V)1995, p. 87.

30
regiuni sunt prinse într-un ciclu de conflicte, insecuritate şi
sărăcie”11.
În esenţă, regula comună tuturor teoriilor se
fundamentează pe suma tuturor sensurilor emanate de dubla
perspectivă asupra securităţii, adică perspectiva de pe palierul social
de referinţă împreună cu perspectiva dată de domeniul de referinţă.
Aceste două perspective oferă cadrul prin care se poate aborda
eficient conceptul de securitate. Prin urmare, palierul social de
referinţă are în vedere securitatea: persoanei, grupului, naţională şi
globală, în timp ce domeniul de referinţă ia în considerare faţetele:
politică, militară, socială, economică şi de mediu. Toate acestea sunt
interconexate autodeterminându-se reciproc, starea de securitate
decurgând îndeosebi din stabilitatea socială ca premisă a stabilităţii
universale12. Deci, securitatea decurge dintr-un proces relaţional ce
urmăreşte permanent adaptarea stării interne la starea mediului
extern, proces dinamic şi variabil direcţionat invariabil către
conservarea spaţiului, valorilor şi identităţii proprii.
Aşa cum am arătat în preambulul acestui capitol, ne-am
propus o lămurire a noţiunilor la nivelul instrumentelor de lucru
necesare evoluţiei studiului nostru spre obiectivul propus în
detrimentul unei analize exhaustive a conceptelor. Prin urmare, aici
ne vom axa pe o abordare succintă şi la obiect a perspectivelor
conceptului de securitate cu o oprire nuanţată pe nivelul securităţii
naţionale.
Securitatea persoanei, deşi prim nivel de analiză,
poate fi pusă în evidenţă prin raportarea persoanei la grupul
aparţinător, în special, datorită existenţei raporturilor evidente şi de
neomis oricărei analize, dintre individ şi societate. Etapa actuală a
11
*** http://consilium.europa.eu, Strategia europeană de securitate, p. 2, accesat în ian. 2012.
12
IONESCU, Mihai, După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în
anii '90, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, pp. 34 – 35.

31
evoluţiei umane nu face distincţia între securitatea persoanei şi cea a
societăţii, prima derivând firesc din cea din urmă - fiinţa umană
(Homo sapiens) fiind, prin excelenţă, fiinţă socială - securitatea
individuală fiind acum subsumată securităţii comunităţii, deci cade în
sarcina societăţii (statului) căruia îi aparţine individul. Mai mult,
securitatea persoanei reprezintă o condiţie esenţială a existenţei
oricărui stat de drept. Asigurarea securităţii individuale în acord cu
cea a grupului aparţinător obligă societatea să pună în faţa
individului două tipuri de norme: sociale şi juridice. Primele sunt
expresia normelor generale morale şi etice specifice comunităţii şi
iau forma legilor nescrise, în timp ce normele juridice transpun
norme morale esenţiale păcii sociale într-un cadru instituţional
susţinut, mai ales, prin latura coercitivă a comunităţii în sensul
restabilirii şi menţinerii echilibrului social13.
Aşadar, în asigurarea propriei securităţi, individul
trebuie să se supună regulilor majorităţii grupului (comunităţii)
reprezentată de instituţiile sale în pofida adevărului că „însuşi statul,
cunoscut a fi cel mai drept, cel mai democratic, cel mai liberal, se
relevă a fi sinteza dintre legitimitate şi violenţă, adică drept putere
morală de a pretinde şi ca putere fizică de a constrânge”14.
Actualele teorii privind securitatea evidenţiază faptul
că interesele şi valorile fundamentale ale unui stat pot fi grav afectate
deopotrivă (şi nu individual sau consecutiv) pe mai multe paliere:
militar, politic, diplomatic, economic, informaţional, psihologic,
biologic, ecologic, social etc. Ca urmare, va fi afectat statul în sine şi
nu numai o dimensiune a acestuia care împreună cu nevoia de
apărare, protecţie şi stabilitate au dat naştere şi au impus în gândirea
politică internaţională conceptul de securitate naţională. Aceasta
13
CARPINSCHI, Anton, BOCANCEA, Cristian, Tratat de ştiinţa politicului, Editura Universităţii
"Al. I. Cuza", Iaşi, vol. I, 1998, p. 305.
14
RICOEUR, Paul, Istorie şi adevăr, Bucureşti, Editura Anastasia, 1996, p. 270.

32
este indisolubil legată de stat ca entitate politico-administrativă
distinctă şi stabileşte interesele fundamentale ale acestuia,
concomitent cu identificarea şi asigurarea instituţiilor, resurselor,
căilor şi modalităţilor care trebuie să construiască apărarea împotriva
pericolelor, agresiunilor, ameninţărilor şi riscurilor de orice natură. În
acest context, ceea ce trebuie să protejeze securitatea naţională este
interesul naţional văzut ca „expresia cea mai înaltă a cerinţelor sau
necesităţilor vitale ale unui stat. Aceste cerinţe/necesităţi nu au o
calitate morală, nu sunt bune sau rele, derivând din însăşi existenţa
statului naţional şi a statutului său de suveranitate”15.
Este lesne de observat că, deşi termenul de securitate
naţională este atribuit exclusiv statului, acesta nu poate exista ca
atare în afara conexiunilor cu palierele individual şi internaţional. În
mod similar, deşi securitatea naţională sugerează o concentrare
asupra domeniului politico-militar, acolo unde prezenţa statului este
cea mai pregnantă, conceptul nu este complet fără considerarea
prezenţei actorilor şi relaţiilor din componentele socială, economică
şi de mediu. Încercările de a trata securitatea ca şi cum s-ar mărgini
la un singur nivel sau un singur sector duce la grave distorsiuni de
înţelegere16.
Teoriile actuale privind securitatea naţională au fost
emise şi oficializate abia după dispariţia cortinei de fier. Statele
fostului Tratat de la Varşovia, precum şi unele ţări desprinse din
fosta URSS şi din fosta Iugoslavie, trezindu-se singure au căzut
brusc într-un vid de securitate. Astfel, s-au văzut nevoite să elaboreze
şi să adopte la nivelul conducerii ţării, acte naţionale prin care-şi
planifică securitatea statală. În acelaşi timp, statele membre NATO
şi-au elaborat documente programatice specifice, Alianţa armonizând
15
BĂHNĂREANU, Cristian, Studiu privind interesul naţional, în „Impact strategic“,
nr. 1 – 2/2003, p. 94.
16
BUZAN, Barry, Popoarele, statele şi teama – o agendă pentru studii de securitate internaţională
de după războiul rece, Editura Cartier, Chişinău, 2000, p. 364.

33
în conceptul său strategic interesele, politicile şi strategiile tuturor
statelor participante. Colaborarea şi armonizarea, în ciuda existenţei
problemelor individuale - unele chiar mai îndepărtate de spiritul
Alianţei - reprezintă principiile de bază şi de forţă ale securităţii
colective, toate statele găsind în Alianţă spaţiul cel mai puternic şi
spiritul cel mai favorabil conceptului lor strategic. Diversele definiţii
ale conceptului de securitate naţională regăsite în documentele
oficiale ale unor state, dar şi în literatura de specialitate completează
înţelesul securităţii naţionale, conferindu-i sensul de „stare realizată
prin acţiuni politico-diplomatice, economice, ştiinţifice şi de altă
natură, care garantează statului independenţa şi suveranitatea
naţională, integritatea teritorială, ordinea constituţională şi propriul
sistem de valori”17.
Securitatea internaţională, în schimb, este tributară
ideii unanim acceptată că este guvernată de anarhie, neexistând un
guvern central, mondial, care să o traseze în spiritul protejării unor
valori prestabilite şi general valabile şi care să gestioneze activitatea
statelor. La o privire mai atentă, însă, putem spune că securitatea
internaţională poate fi considerată suma tuturor securităţilor
naţionale, statele lumii fiind preocupate singure de propria lor
securitate. Evident, preocupările fiecăruia sunt strâns corelate cu
evoluţia întregului mediu de securitate în care echilibrul puterii este
fundamentul relaţiilor interstatale şi principiul esenţial al construcţiei
securităţii internaţionale.
Din cealaltă perspectivă, cea a domeniului de referinţă,
definirea conceptului de securitate aduce completări esenţiale în ceea
ce priveşte elementele sale constitutive. În acest sens se disting:
securitatea politică, securitatea militară, securitatea economică,
securitatea socială şi securitatea mediului.

17
TĂMAŞ, Sergiu, Dicţionar Politic, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1996, pp. 220 – 221.

34
 Securitatea politică defineşte „stabilitatea
organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernare şi a ideologiei
lor care le legitimează”18. Statul puternic - de regulă democratic,
definit prin autoritate şi legitimitate - se autoconstruieşte prin
coeziune internă, cea care va genera o securitate naţională coerentă şi
originală, adaptată la nevoile reale de protecţie ale statului. În acest
caz, factorul politic nefiind afectat de aspecte perturbatorii se
concentrează cu precădere asupra valorilor fundamentale ale naţiunii.
De cealaltă parte, în cazul statelor slabe, obiectul de referinţă al
securităţii naţionale este greu de definit în lipsa unei viziuni clare şi
stabile asupra conceptului. Perpetuarea succesivă a unor grupuri
nereprezentative la conducerea statului cu programe de guvernare
incoerente, generează insecuritate.
Securitatea militară presupune interacţiunea dintre
capacitatea unui stat de a dispune de capabilităţi militare şi percepţia
acestuia asupra intenţiilor de utilizare a forţei armate de către alte
state. Aceasta derivă din exercitarea de către stat a atributelor sale în
ceea ce priveşte asigurarea potenţialului militar necesar şi suficient
nevoilor de apărare şi care să descurajeze potenţialii inamici.
Securitatea economică este rezultatul accesului facil la
resurse şi pieţe de desfacere în vederea asigurării bunăstării naţiunii
şi puterii economice a statului. În acelaşi timp, securitatea economică
solicită o capacitate industrială necesară producerii tehnicii şi
echipamentelor militare necesare susţinerii apărării statului.
Capacitatea economică reprezintă fundamentul existenţei statului, în
funcţie de aceasta se edifică şi celelalte componente ale securităţii19.
Securitatea socială promovează strategii la nivel
naţional care determină politici specifice asigurării bunăstării
18
BUZAN, Barry, Op. cit., p. 31.
19
BUZAN, Barry, Op. cit., p. 135

35
naţiunii. Acestea vizează creşterea gradului de profesionalizare, a
condiţiilor de muncă şi calităţii vieţii concomitent cu conservarea
identităţii naţionale, tradiţiilor, culturii, obiceiurilor religioase,
caracteristici naţionale care individualizează statul în interacţiunile
cu alte state.
Securitatea mediului este inseparabilă securităţii
naţionale şi are valenţe internaţionale. Dezastrele naturale provocate
de cutremure, inundaţii, epidemii, secete ş.a. au consecinţe pe termen
lung asupra securităţii naţionale cu implicaţii serioase asupra
securităţii întregii planete în ansamblul său. Mai mult, existenţa
armelor de distrugere în masă reprezintă o ameninţare la adresa
umanităţii şi chiar şi a vieţii în ansamblul său. Conjugarea eforturilor
internaţionale în asigurarea securităţii mediului reprezintă o
responsabilitate globală ca urmare a globalizării şi interdependenţei
economice pronunţate, astfel devenind o obligaţie morală a omenirii
în ansamblul său.
În condiţiile modificării permanente a mediului global
de securitate, au apărut concepte subsecvente stării de securitate
precum echilibrul de forţe, descurajarea, neutralitatea, coexistenţa
paşnică. Acestora li s-au adăugat în secolul al XX-lea noţiuni ca
securitatea colectivă, securitatea comună, securitatea democratică,
securitatea multidimensională. În această ordine de idei, împărtăşim
opinia potrivit căreia toate aceste noţiuni sau expresii vizează, din
perspectiva relaţiei dintre cele două planuri, internaţional şi naţional,
două domenii: securitatea internaţională şi securitatea naţională,
acestea neputând fi abordate decât prin prisma analizei mediului de
securitate în care cele două domenii îşi regăsesc locul.
Mediul de securitate este un concept de largă
deschidere care se prezintă deopotrivă ca sistem, în sensul că prezintă
atât elemente, cât şi o structură identificabile, coerente şi care
36
interacţionează cu alte sisteme (politice, economice, sociale etc.) şi
ca proces, în sensul că se structurează dinamic şi complex, suferind
evoluţii şi transformări numeroase, continue şi, adesea, neaşteptate.
Astfel, putem spune că arhitectura şi construcţia mediului de
securitate depind, în foarte mare măsură, de o serie întreagă de
variabile definite pe configuraţii flexibile şi instabile. În acest
context, marea provocare a tuturor timpurilor a fost şi este
stabilizarea şi monitorizarea acestui mediu, identificarea, analiza şi
gestionarea indicatorilor şi variabilelor de stare şi de dinamică, astfel
încât acţiunea de gestionare a evoluţiilor distructive să fie posibilă şi
eficientă.
Descifrarea noţiunii de mediu de securitate
(internaţional, continental, regional şi naţional) ni se dezvăluie ca
sistem şi proces dinamic complex care cuprinde realităţile, stările,
evoluţiile, conexiunile, interdeterminările şi, în general, dinamica
relaţiilor complexe care se creează, se desfăşoară şi se regenerează
permanent între state, organizaţii şi organisme internaţionale,
regionale şi naţionale, ca şi între structuri economice, politice,
sociale, culturale, informaţionale, între guverne, organizaţii
neguvernamentale şi alte entităţi, precum şi dinamica provocărilor,
pericolelor, ameninţărilor şi a riscurilor asumate, conjuncturale sau
impuse, asociate acestora, vulnerabilităţile de sistem şi de proces şi
capabilităţile de acţiune, de reacţie şi de răspuns. În esenţă, mediul de
securitate vizează, îndeosebi, provocările, pericolele, ameninţările şi
vulnerabilităţile asociate acestora, conţinutul riscurilor implicite şi,
prin urmare, capacitatea societăţilor de a le face faţă. Astfel, buna
desfăşurare a relaţiilor internaţionale, a vieţii economice, sociale şi
politice, siguranţa şi securitatea persoanei, proprietăţii, instituţiei,
precum şi calitatea legii şi a justiţiei în general, depind şi sunt direct
proporţionale cu calitatea mediului de securitate în care se
37
desfăşoară. Evoluţia actuală a mediului de securitate din Europa şi
proximitatea acesteia, este caracterizată de omniprezenţa globalizării
în competiţia pentru putere, de integrarea europeană şi euroatlantică,
de frământările Rusiei de a-şi recâştiga poziţia de decizie pe scena
internaţională, de evidenţierea pregnantă în politica mondială a unor
state asiatice în frunte cu China, de evoluţia evenimentelor din Asia
mică şi Nordul Africii, războiul şi perioada post-război din fosta
Iugoslavie, Irak şi Afganistan, care vor determina schimbări majore
nu numai la nivelul lumii arabe, ci şi la nivel mondial, de denunţarea
unilaterală de către Coreea de Nord a Tratatului de neproliferare a
armelor nucleare, precum şi de perpetuarea tensiunilor dintre cele
două ţări asiatice şi vecine, posesoare de armament nuclear, India şi
Pakistan. Ca elemente ale mediului de securitate, stabilitatea şi
securitatea mondială sunt influenţate tot mai mult de accentuarea
ameninţărilor transnaţionale şi asimetrice – terorism, proliferarea
armelor de distrugere în masă, crimă organizată, dar şi de alte
fenomene precum încălzirea globală, împuţinarea surselor de apă
potabilă, dezastrele naturale, insuficienţa resurselor energetice,
evoluţia demografică, migraţia şi sărăcia.
În acest context, actualul mediu de securitate prezintă
caracteristici din cele mai complexe: dezagregarea bipolarităţii şi
accederea într-o fază nouă a unipolarităţii, în care SUA sunt
considerate singura superputere; afirmarea Uniunii Europene pe
scena internaţională ca determinant al stabilităţii; hiperdezvoltarea
accelerată a Chinei; ieşirea Rusiei din starea de hibernare diplomatică
faţă de problemele majore ale lumii şi insuflarea ideii că noul sistem
de securitate internaţională se va cristaliza pe o nouă formulă
multipolară; consacrarea unor actori internaţionali non-statali ce sunt
caracterizaţi de lipsa unui areal geografic, de conducerea după reguli
şi norme specifice, de raportarea la alte valori decât cele naţionale,
38
precum şi de tendinţa acestora de a controla şi gestiona domeniile şi
sectoarele emblematice ale puterii, cum sunt economia şi finanţele,
resursele energetice, tehnologiile ultraperformante, cele mai
importante fiind comunicaţiile şi informaţia, de afirmarea unor
tendinţe în funcţionarea instituţiilor şi organizaţiilor politice,
economice şi de securitate internaţionale.
Specific mediului de securitate circumscris ESE în
perioada post Război Rece este existenţa unei conflictualităţi
puternice şi a unei situaţii de ansamblu mai mult decât volatile.
Disoluţia Uniunii Sovietice precum şi cea a R.S.F. Iugoslavia,
evenimente ce au premers procesului devolutiv al autorităţii şi puterii
de stat în special în regiunile periferice ale fostului stat sovietic, sunt
acompaniate de resurgenţa unor conflicte cu caracter etnic, politic,
economic, social etc. ce cuprind regiuni care, până atunci, au fost
caracterizate de o stare de stabilitate aparentă, ori păreau a avea toate
datele pentru a menţine această situaţie conflictuală în parametrii
acceptabili în faţa comunităţii internaţionale în ceea ce priveşte
soluţionarea tensiunilor inter şi intra-statale. Din păcate, lecţiile
învăţate ale istoriei sunt, în continuare, ignorate. Mulţi politicieni
occidentali, care ar putea influenţa mersul istoriei, nu conştientizează
faptul că, deşi pare paradoxal, securitatea şi bunăstarea continentală
depind în mare măsură de evoluţia situaţiei politico-militare din ESE.
În anii ’90, sarabanda luptelor armate, care pentru Europa păreau a fi
rămas irefutabile secvenţe istorice, a căpătat efectul titirezului
ameninţând să exceadă spaţiul ESE. Am asistat stupefiaţi la
conflictul dintre Serbia şi Croaţia, Federaţia Rusă şi Georgia,
neputincioşi la vendeta sârbo-croato-musulmană în Bosnia şi
Herţegovina şi cea sârbo-albaneză din Kosovo, miraţi la haosul din
Albania, indignaţi şi furioşi la conflictul din Transnistria, încordaţi în
39
prezenţa neînţelegerilor dintre Ucraina şi Federaţia Rusă şi îngrijoraţi
de luptele din FRI Macedonia.
Coroborând această divagaţie retorică cu amintirea
atrocităţilor petrecute la Târgu Mureş în ’90 şi a sălbăticiei
mineriadelor, realizăm că România este o piesă a puzzle-ului sud-est
european, posibil oricând a fi atrasă în vârtejul insecurităţii regionale.

Europa de Sud-Est

Aşa cum orice analiză, comentariu, comparaţie ori discuţie

referitoare la o zonă geografică aduce în prim plan preempţiunea
delimitării conceptuale a subiectului central al acţiunii, tot aşa ne
vedem obligaţi a defini conceptul, mai întâi de toate. Această
operaţiune necesită trasarea limitelor înlăuntrul cărora se situează
obiectul de studiu acestea fiind, deopotrivă, geografice şi
nongeografice. Stabilirea acestora are o importanţă majoră şi rezidă
în dihotomia efectelor graniţelor care includ, dar şi exclud şi, prin
urmare, conferă putere dar şi privează de putere.
Problematica definirii unei arii, în cazul nostru ESE,
este oarecum anevoioasă. Oponenţii conceptului de ESE resping
orice astfel de încercare, sugerând că, chiar dacă regiunea ar fi existat
în trecut, a fost spulberată de existenţa a jumătate de veac de
comunism şi nu numai. Totuşi, conceptul trăieşte şi este puternic
chiar şi în lipsa unei definiţii standard şi unanim recunoscută,
chezăşie stând multiplele decizii politice atât naţionale, cât şi
regionale şi internaţionale care au la bază supoziţia că regiunea există
ca atare. Spre exemplu, Procesul de Cooperare a Statelor Sud-Est
Europene (SEECP), ori Iniţiativa de Cooperare Sud-Est Europeană
(SECI) există încă din 1996 şi sunt luate foarte în serios în relaţiile
internaţionale.
40
 Atunci, care ar fi elementele care fac o regiune
distinctă faţă de toate celelalte? În esenţă, regiunea trebuie să conţină
anumite caracteristici comune ale părţilor ce o compun, în special
graniţele stabilite clar, atât cele geografice – frontiere cartografice –
cât şi cele nongeografice şi în exteriorul regiunii. Graniţele
geografice cartografice în sine nu sunt nicidecum suficiente,
deoarece acestea nu sunt impenetrabile şi exclusiviste, deşi multora
le place să considere aşezarea geografică drept criteriu unic de
departajare a regiunilor, omiţând, voit sau nu, realităţile fizice,
culturale, economice, istorice şi de altă natură. Există o tendinţă clară
manifestată în anumite tipuri de analize istorice şi politice de a asuma
ipoteza că aşezarea geografică implică şi alte tipuri de identitate sau
asemănare. Prin urmare, este vital, atunci când se defineşte o regiune,
ca toate caracteristicile sale comune să fie precizate.
După cum am afirmat anterior, graniţele reale, ferme şi
viabile, trebuie ca deopotrivă să includă şi să excludă suficient de
motivat şi, totodată, trebuie să confere şi să lipsească de putere.
Mulţimea şi varietatea graniţelor ce se suprapun şi se întăresc
reciproc vor creşte rezistenţa la penetrările exterioare şi vor mări
puterea identităţii formate în interiorul lor. Acesta este sensul în care
definiţiile exclusiv geografice luate în sine au o consistenţă politică şi
strategică slabe. De aceea graniţele culturale, istorice, lingvistice,
administrative, politice, militare, economice, diplomatice etc. trebuie
să funcţioneze cumulativ pentru a stabili linii de demarcaţie care să
fie foarte dificil de trecut. Când aceste modele operează de-a lungul
timpului în mod constant şi îndelungat, ele creează regula de sine
stătătoare, cu identitate proprie, un status-quo perceput ca atare şi în
mod natural de către comunitate. În esenţă, modul de viaţă al
comunităţilor ce trăiesc în interiorul unei asemenea regiuni se
caracterizează prin obiceiuri care sunt aceleaşi ori sensibil
41
asemănătoare, feluri similare de a defini strategiile şi de a interpreta
şi utiliza experienţele istorice, care dau naştere unor norme culturale
similare şi care au calitatea de a reproduce continuu aceste norme.
Aşadar, primul pas pe care-l facem în definirea zonei
ESE este eliminarea primordialităţii şi unicităţii criteriului pur
geografic în tandem cu stăruinţa identificării acelor trăsături care pot
justifica considerarea acestei arii ca regiune distinctă şi compactă şi
nu ca fragmente de spaţii geografice - ţări - ce sunt, în mod
întâmplător, învecinate. Limitele astfel trasate trebuie să aibă caracter
de notorietate fiind recunoscute şi recognoscibile, acceptate şi
respectate ca atare atât în interiorul cât şi în exteriorul regiunii.
În termeni geografici, marcarea strictă a graniţelor
regiunii ESE este sensibilă în prezenţa numeroaselor structuri
regionale şi subregionale având în vedere că în perioada post Război
Rece s-au conturat delimitări largi care au vizat trei zone tangente:
zona Mediteraneană, zona Balcanică şi zona Caspică. Aceste
delimitări largi au făcut dificilă definirea atât a naturii regiunii, cât şi
a graniţelor sale, definiri reflectate în termeni ca: Regiunea
Balcanilor/Balcanii, Regiunea Mării Negre şi Mării Caspice şi
Regiunea Mării Negre şi Mării Mediterane. Unii analişti au mers
până acolo încât susţineau că ESE este un simplu exerciţiu
intelectual.
Distingerea din punct de vedere instituţional a zonei
ESE are profunde implicaţii deopotrivă pentru strategi şi
geopoliticieni, dar şi pentru decidenţii politici. La peste douăzeci de
ani de la prăbuşirea zidului Berlinului, analiştii uzitează de aceleaşi
formule pentru descifrarea geopoliticii şi geostrategicei actuale ale
Europei, respectiv: Europa Occidentală, care vrea integrarea ESE în
diversele forme de cooperare, pe care, de altfel, le-a şi creat; Europa
Centrală urmărind extinderea ariei de securitate şi stabilitate, Europa
42
de Est, în procesul de integrare. Aceste formule cuprind şi explică
fenomene sud-est europene şi racordează zona la evoluţia mediului
internaţional de securitate.
Nu există o definiţie a ESE general acceptată şi
instituţionalizată. Motivul cel mai banal invocat este că Europa nu
are o formă simetrică şi, prin urmare, nu se pretează cu uşurinţă la o
diviziune în funcţie de punctele cardinale. Un al doilea motiv evident
este faptul că harta fizică a Europei diferă de cea a configurărilor
politice, iar relaţia dintre oameni şi pământ nu este niciodată simplă
şi uşor de descifrat. Un al treilea motiv este legat de toponimia
inconsecventă a diferitelor părţi componente din sud-estul Europei,
aceasta având, în general, întâietate. Un al patrulea este că mulţi
consideră că Europa nu este doar o alipire a unui Est cu un Vest, un
Nord şi un Sud, ci (tot mai des vehiculată ideea în ultimii ani),
aceasta are şi un Centru. Această nouă realitate, chiar dacă nu prea
puternică, afectează în mod natural dimensiunea presupusului Sud-
Est. În esenţă, interesaţii au avansat definiţii bazate nu pe faptul că
regiunea este reală, palpabilă şi plină de viaţă, ci pe faptul că este
bună şi frumoasă, sau rea şi urâtă, că merită sau nu să fie invadată,
paşnică sau războinică, de necultivat din punct de vedere etnic sau
care poate fi îmbunătăţită, similară sau diferită, faţă de ea însăşi sau
de alte regiuni.
Problema definirii zonei s-a încercat a fi elucidată
printr-un apel la sfere de analiză distincte, strict definite, astfel natura
locului depindea de o analiză separată a limbii sale, a obiceiurilor,
istoriei, raselor umane, religiilor, deprinderilor politice, şi alte
criterii, sau lipsa acestora. Aceste criterii se adunau pur şi simplu
pentru a furniza o descriere adecvată, integratoare şi exclusivistă, a
unui popor, a unei părţi componente şi, în cele din urmă, a regiunii în
ansamblul său. Dar au existat dezavantaje evidente ale acestei
43
abordări. Regiunile au fost definite în funcţie de un singur tip de
cunoaştere. Spre exemplu, Balcanii au fost delimitaţi strict în funcţie
de religie, sau numai în funcţie de factori comuni de natură
lingvistică sau etnică, în timp ce factorii de diversitate au fost
ignoraţi. În plus, limitele generate de un set de criterii unidisciplinare
nu au coincis cu alte definiţii, conducând la disputele de frontieră
între specialişti. Aşadar, studiile despre ESE au luat forma unui
proces, în mod paradoxal, dificil. Pe de o parte, mulţi experţi din
ESE, confruntaţi adesea cu lipsa resurselor, au arătat o versatilitate
remarcabilă combinând etnografia cu jurisprudenţa, arheologia cu
studiul religiei, paleolingvistica cu antropologia în căutarea
argumentelor valabile. De cealaltă parte, una dintre tendinţele
experţilor occidentali a fost de a analiza regiunea în termenii unor
modele şi teorii dezvoltate în Vest, deseori fără niciun contact cu
realitatea regiunii, astfel că ESE este deseori evaluată după cum se
aseamănă sau deviază de la modelul Europei de Vest. Ca urmare au
apărut inevitabilele întrebări retorice despre sistemul otoman dacă a
fost feudal sau nu, discuţiile despre înapoierea balcanică sau despre
tranziţia spre democraţie. Nu numai că întrebările sunt încadrate
necorespunzător, dar şi compararea „atribuie de multe ori o unitate şi
o coerenţă îndoielnică în Europa de Vest, distrugând diversitatea sa
şi caracterul schimbător. În acelaşi timp, identificând ESE ca o
unitate de comparaţie regională în raport cu Occidentul impune un
accent pe lucrurile comune şi coeziune, în defavoarea varietăţii şi
complexităţii20”. Nevoia de a regândi întreaga comandă politică a
Europei după evenimentele din decembrie 1989 a constituit fundalul
general al noilor oportunităţi de călătorie în Est pentru occidentali,
călătorii care aduceau beneficiul experienţei regiunii la prima mână.
20
Pe larg în: ROBERTS, L.Henry, Eastern Europe: Politics, Revolution and Diplomacy, New
York, 1970, pp. 3-15.

44
Acest fapt a dus la nevoia de a contesta ideile avute şi depăşite, iar
lipsa acută din Occident a literaturii de specialitate adecvată şi a
expertizei regionale ar putea fi citată ca o altă cauză a insuficienţei
calitative a teoriilor vestice asupra ESE.
Dacă o direcţie a istoriei este importantă pentru
încercările de a defini ESE, un sens al diversităţii modelelor
contradictorii de cultură, religie şi limbă este la fel de necesar. Chiar
şi încercări de abordare a trecutului la o scară regională largă deseori
devin istorii naţionale paralele mai degrabă decât adevărate eforturi
comparative21. Acest lucru este relevant în special în încercarea de a
defini ESE în termeni de cultură. Sistemele marilor regiuni cum ar fi
cele elaborate de către geograful sârb Jovan Cvijić22, sau clasificările
uşor mai limitate utilizând criterii etnice şi naţionale propuse de
succesorii săi au scos în evidenţă caracteristicile comune etno-
psihologice modelate de experienţa istorică comună şi moduri
specifice de subzistenţă, derivate în cele din urmă dintr-un anumit
mediu geo-fizic. În mod similar, istoricul român Nicolae Iorga a
identificat dezvoltarea instituţiilor socio-rurale în ESE ca bază a unui
caracter comun regional23. În fapt, admiterea imperativului istoric nu
clarifică problema definirii ESE. Într-o mare măsură alegerea
criteriilor depinde de intenţiile prealabile ale autorului. În acest sens,
este bine să ne întrebăm cât de centrală este istoria în definirea ESE,
şi, de asemenea, cât de centrală este proiectarea în trecut a
preocupărilor şi scopurilor de astăzi24. Modurile în care versiuni ale
istoriei au fost puse în slujba politicii prezente au fost abordate în

21
Acest lucru este valabil mai ales în manualele de istorie politică, e.g. JELAVICH, Charles,
JELAVICH, Barbara, The Establishment of the Balkan National States, 1804-1920, Seattle:
Washington University Press, 1977.
22
Pe larg în: CVIJIC, Jovan, La Péninsule Balkanique, Paris, 1918;
23
Pe larg în: IORGA, Nicolae, Le caractère commun des institutions du sud-est de l’Europe, Paris,
1929.
24
Conform ideii de Europă Centrală şi nu de ESE în : LASZLO, Péter, Central Europe and its
reading into the past, European Review of History, 6 (1), 1999.

45
mod repetat, nu numai de oamenii de ştiinţă occidentali25. Apelurile
la trecut încadrează viziuni despre regiune atât din interior, cât şi din
afară. Asemenea declaraţii, împreună cu fundamentările lor, sunt
acum criticate în aşteptarea unei mai mari rigori intelectuale şi a unei
politici oficiale mai bune - cu interogaţia realismului celui de-al
doilea obiectiv. Spre exemplu, unul dintre cei mai influenţi istorici
occidentali, Noel Malcolm, a criticat profund aşa zisele mituri care
afectează crizele politice din Bosnia-Herţegovina şi Kosovo şi a
atacat apelurile la istorie care induc în eroare, apeluri făcute, în
principal, de către actorii acestor conflicte. Deşi activitatea sa a adus
clarificări multe şi utile, definirea mitului într-o manieră simplistă, în
termeni de neadevăr istoric, nu este suficientă pentru a pătrunde
esenţa conflictelor în curs de desfăşurare, fără să mai vorbim de a le
preveni. Această insuficienţă şi inconsistenţă poate lăsa uşa deschisă
pentru ca noi mituri să intre în scenă26. În concepţia lui Malcom
răspunsurile la întrebările legate de Bosnia-Herţegovina şi Kosovo
nu trebuie să se limiteze la: care este adevărul în tot ceea ce s-a
întâmplat?, ci trebuie adăugate, cu egală forţă, întrebări precum: care
este motivul pentru care vechile versiuni au înţelesurile acceptate şi
în prezent?, şi care este motivul care susţine o asemenea importanţă
a acestor înţelesuri?.
Este evident că multitudinea variantelor de împărţire
teoretică a Europei este presărată şi de aspecte tendenţioase, unele
chiar peiorative, cu tente exagerate de natură naţionalistă ori
religioasă, ori care, pur şi simplu, nu mai corespund realităţilor
25
Lista ar putea fi fără sfârşit; a se vedea mai recent: ZANIC, Ivo, Prevarena povijest (Istoria
deturnată), Editura Durieux, Zagreb, 1998; BOIA, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţă românească,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1997; ŽIROJEVIC, Olga, Kosovo u istorijskom pamcenju mit,
legende, ćinjenice (Kosovo în memoria istoriei, mit, legendă, fapte), Republika No. 7, 15 martie
1995 ş.a.m.d.
26
Pe larg în: MALCOLM, Noel, Bosnia: A Short History, Macmillan, London, 1996; şi Kosovo:
A Short History. With a New Preface, Macmillan, London, 1999.

46
secolului al XXI-lea. Iată de ce încă de la sfârşitul veacului trecut a
fost nevoie de instituirea unei ordini convenţionale în această
privinţă printr-o fericită şi recunoscută îmbinare de elemente
obiective, naturale, dar şi subiective de interes general ori de grup.
În timpul Războiului Rece, Europa a fost divizată în
zone conform intereselor celor două blocuri politico-militare, vest şi
est, în teatre de operaţii. NATO a delimitat un teatru de acţiuni
militare pe sud-estul Europei în cadrul Flancului de Sud al său,
format din teritoriile Italiei şi Peninsulei Balcanice, din centrul şi
estul Mării Mediterane şi din spaţiul Turciei asiatice. Tratatul de la
Varşovia şi-a definit teatrul de acţiuni militare de sud-vest care
îngloba ESE şi care cuprindea toate statele satelit ale Moscovei
comuniste situate în estul Europei. Este de la sine înţeles că a păstra
această împărţire acum, chiar şi după rigorile strategiei militare,
înseamnă o gravă eroare plasată în conservatorism, şablonism,
rigiditate ideatică, politică şi diplomatică.
Conchidem, aşadar, apreciind că delimitarea pe care o
supunem analizei noastre vine să creeze corespondenţa realităţilor
prezente cu marile evenimente în curs de derulare acum şi în
perspectivă în Europa. Realitatea geopolitică europeană actuală total
corelată dezvoltării mediului de securitate global, dezvoltă necesităţi
specifice pentru mediul politic european. În această sferă a
necesităţilor se înscriu: elaborarea unitară şi transpunerea în practică
a unor decizii ale diferitelor structuri regionale; respectarea unor
cutume şi a regulilor specifice limbajului comun în relaţiile
internaţionale atât la nivel regional cât şi la nivel continental, dar şi
mondial; respectarea criteriilor dezvoltării regionale durabile,
asumate în comun acord de către state; delimitarea clară a spaţiilor de
integrare în interiorul fenomenului de globalizare; precum şi

47
exprimarea punctuală şi cu precizie a intereselor centrelor de putere
atât în situaţii complexe, cât şi în alte dialoguri având intenţii mai
mult ori mai puţin instituţionalizate. Exploatarea cu acuitate la nivel
instituţional continental a acestor necesităţi a reclamat, printre altele,
nevoia practică a delimitării continentului european în areale şi zone,
deziderat al convergenţei intereselor naţionale într-un interes comun
unic al întregii Europe şi al unei mai bune gestionări a acestuia.
Ca un corolar al celor anterior exprimate, vom
evidenţia acele criterii vehiculate în mediile politico-diplomatice,
economice şi militare europene şi euroatlantice uzitate ca
instrumente de delimitare a zonelor spaţiului european. Ne raliem
opinia la tendinţa generală folosindu-ne de acele criterii pe care le-am
găsit utile şi categoric relevante studiului nostru. Totodată, ne-am
văzut obligaţi să precizăm faptul că, în acţiunea noastră, am aplicat
delimitării zonei ESE propuse, criterii interrelaţionate şi nu disparate,
într-un tot unitar şi nu în individualitatea lor, existenţa unora
depinzând preexistenţa altora şi, chiar, unele decurgând firesc din
celelalte.
Astfel, în ultimul timp, tot mai des Europa a fost
porţionată după punctele busolei - poziţia geografică - în primul
rând, la care poziţia politico-diplomatico-militară faţă de o mare
putere, faţă de un eveniment sau de o resursă economică importantă a
adus fine corective, finisări şi precizări, delimitându-se, astfel, zone
de influenţă, de interes ori de control, dar şi spaţii caracterizate
prin nivelul de dezvoltare regională, aşa încât s-a ajuns la o
împărţire care mulţumeşte şi satisface în continuare pe cei interesaţi,
pe de o parte şi care, pe de altă parte, simplifică mult lucrurile în ceea
ce priveşte instrumentele geografice de lucru şi de exprimare în
relaţiile intraeuropene şi internaţionale. În această ordine de idei,

48
între instrumentele de lucru internaţionale, apar concepte precum:
Europa Occidentală, Europa Nordică, Europa Centrală, Europa de
Est (rusească) şi Europa de Sud-Est.
În completare, riveranitatea faţă de repere geografice
mari (fluvii, mări, oceane, munţi, câmpii ş.a.) vine să adauge un plus
de precizie orientării geopolitice în marea masă a cutumelor comune,
în timp ce specificităţile istorice, culturale, etnice, religioase,
lingvistice sparg graniţele administrative - nu tocmai o constantă în
decursul istoriei acestor locuri - difuzând dincolo de acestea şi
conturând un areal eterogen de o mare diversitate etnică, religioasă,
culturală şi socială. În strânsă legătură, mărimea zonei ne conduce la
constatarea că ESE se situează la paritate şi în echilibru cu primele
între celelalte zone, cu cea mai mare suprafaţă şi un număr consistent
de state cuprinse, entităţi cu importanţă individuală extremă pentru
securitatea internaţională.
Aşadar, confluenţa acestor criterii conturează spaţii cu
specificităţi evidente care se întrepătrund armonios şi care reprezintă
corelaţia de complementaritate de la est la vest a ESE, după cum
urmează:
1. spaţiul caucazian format din Georgia, spaţiul rusesc
cuprins între Marea Azov, Marea Neagră, Marea Caspică şi
Volvograd şi, desigur, o parte din Turcia;
2. spaţiul Mării Negre cu o parte însemnată din
teritoriile ţărilor riverane sau din apropiere, care înglobează Bulgaria,
România, Republica Moldova, Turcia, Ucraina şi spaţiul caucazian;
3. spaţiul Balcanic (Peninsula Balcanică) cu o
delimitare la nord discutabilă şi geografic şi geostrategic27 şi care
reprezintă ponderea din spaţiul analizat;
27
Delimitată de Marea Neagră – Marea Marmara – Marea Egee la est şi sud-est, de Marea
Mediterană la sud, de Marea Ionică şi Marea Adriatică la vest, Peninsula Balcanică este legată de
continent pe o lungime de aproximativ 1.500 de km, ceea ce constituie o particularitate a acesteia

49
 4. păstrând logica demersului ştiinţific de până acum,
trebuie să reliefăm şi un spaţiu est - mediteranean cu statul Cipru şi o
parte dintre insulele din sudul Greciei şi bazinul oriental al Mării
Mediterane;
5. spaţiul nord danubiano-pontic cu teritoriile
României, Ucrainei şi Republicii Moldova, completează arealul ESE.
Analiza acestor spaţii conduce la reliefarea trăsăturilor
comune care le conferă importanţă geostrategică tocmai prin
accentuarea caracterelor de unitate şi forţă ale acesteia şi care rezidă
în următoarele aspecte: toate spaţiile se întrepătrund conţinând state
aparţinând mai multora în acelaşi timp şi având o existenţă comună;
majoritatea popoarelor sunt creştine şi musulmane, religii coabitante
şi împământenite de veacuri pe aceste meleaguri împărtăşind în
comun o mare parte a istoriei; împart repere geografice comune mari
precum: Munţii Carpaţi, Balcani, Caucaz, Fluviile Dunărea, Nipru,
Don, Marea Neagră, Marea Adriatică, Marea Egee ş.a.; partea
maritimă excede sensibil partea continentală, îmbrăcând-o complet
dinspre sud şi scăldând în apele acesteia aproape toate statele zonei;
numai două state şi o provincie (Moldova, FRI Macedonia şi
Kosovo) nu au riveranitate la o mare; poziţia diferită a mărilor, în

pe glob. În ceea ce priveşte întinderea la nord a Peninsulei Balcanice, foarte multe surse geografice
evită să specifice cu exactitate limita acesteia. Ezitările sunt datorate, în primul rând, controverselor
legate de definirea geografică a Europei. Nu departe de adevăr este şi faptul că într-o oarecare
măsură sunt influenţate şi de interesele geostrategice şi geopolitice ale ţărilor în care îşi au originea
respectivele surse (în ciuda faptului că majoritatea se vor obiective). În acest context, unii geografi,
precum profesorul sârb dr. Jovan Ilic în The Balkan Geopolitical Knot and the Serbian Question,
University of Belgrade, Faculty of Geographic, Belgrade, 1995, menţionează fluviul Dunărea şi
râul Sava ca fiind extremitatea nordică tradiţională a Peninsulei Balcanice. Ca români, deşi ne
convine această definire, din cauza temerii îndreptăţite de a nu împărtăşi soarta mutaţiilor
geografiei politice a Balcanilor din ultimul deceniu al secolului XX, trebuie să recunoaştem că linia
imaginară situată undeva între paralele 45° şi 46° ce leagă Marea Neagră de Marea Adriatică –
trecând pe la poalele sudice ale Carpaţilor Meridionali – pare a fi delimitarea nordică a peninsulei
cea mai apropiată de adevărul geografic.

50
centru şi la sud de uscat, conferă o legătura inexpugnabilă şi o
trainică şi bună comunicare între spaţii prin strâmtori navigabile
însemnate, asigurând ieşirea la Oceanul Planetar a majorităţii statelor
componente; există posibilitatea de a pătrunde în toate aceste spaţii
dinspre mare în interiorul Europei şi Rusiei, pe căile fluviilor şi
canalelor navigabile ce se varsă în regiunile maritime; datorită
importanţei ce o prezintă, pentru spaţiile zonei sud-est europene
marile organizaţii cu vocaţie mondială, considerându-le ca atare,
operează cu planuri şi programe geopolitice şi respectiv geostrategice
proprii centrelor de putere şi actorilor interesaţi, mondiali şi europeni -
asupra cărora ne vom focaliza atenţia în cele ce urmează - fie pe
chestiuni ce aparţin în exclusivitate continentului, fie pe probleme
intercontinentale (euroatlantice, euroasiatice, euroorientale).

Figura nr.1: Delimitarea spaţială a Europei de Sud-Est

Prelucrare după: „3D World Atlas”, http://www.xamba.com

51
 Însumând cele de mai sus concluzionăm că zona ce
face obiectul analizei noastre este jalonată de următoarele repere
geografice aproximative, care, unite de o linie imaginară începând
din nord-vest cu Golful Trieste, spre nord-est, oraşul Volvograd, apoi
spre sud-est prin mediana crestelor Munţilor Caucaz şi estul Munţilor
Taurus, continuându-se spre sud-vest cu insula Cipru şi insulele
greceşti din Mediterana şi încheindu-se la nord-est în Golful Trieste
formează un poligon denumit Europa de Sud-Est. Prin urmare,
spaţiul supus analizei noastre şi delimitat de poligonul mai înainte
expus este ocupat de o serie de state şi regiuni statale după cum
urmează, de la vest la est şi de la nord la sud: Slovenia, Croaţia,
Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Muntenegru, Kosovo, Albania, FRI
Macedonia, Grecia, România, Bulgaria, Republica Moldova,
Ucraina, Cipru, Turcia, regiunea sud-vestică a Federaţiei Ruse şi
Georgia.

Importanţa strategică a Europei de Sud-Est la

confluenţa intereselor jucătorilor geopolitici în zonă

În ultimii ani, în special după căderea Cortinei de Fier şi căderea

regimurilor politice autoritare din Europa Centrală şi de Sud-Est, la
nivel internaţional, realitatea geopolitică a ESE a devenit un subiect
din ce în ce mai sensibil. Acest fapt a fost cauzat, în mare măsură, de
apariţia unor noi teme pe agendele politicii, securităţii şi economiei,
subiecte care au modificat semnificaţia geopolitică a zonei şi au
solicitat intensificarea eforturilor actorilor strategici internaţionali şi
regionali în tentativa de a le soluţiona conform propriilor interese.
De multe ori însă interesele actorilor – statali sau non-statali – au fost
(şi sunt în continuare) divergente. Drept urmare, acestea au
transformat ESE într-un spaţiu de dispută geopolitică, întreţinut
îndeosebi de Federaţia Rusă, SUA şi Uniunea Europeană.

52
 „UE şi NATO nu asigură României securitatea la care
se gândea când a vrut să adere, de aceea România trebuie să îşi
întărească suveranitatea, să aibă propria politică, bazată pe
urmărirea intereselor naţionale. Ultimii 20 de ani au fost un
interludiu plăcut în istorie, de acum românii trebuie să-şi gândească
viitorul, dar e mai comod pentru ei să se pretindă neajutoraţi şi să le
decidă alţii viitorul”, spunea fondatorul Stratfor, George
FRIEDMAN28. Iată unul dintre motivele plauzibile şi puternice
pentru care considerăm că este nevoie ca România să-şi contureze
accentuat identitatea naţională în sfera importanţei zonei ESE pentru
scena strategică mondială.
Pentru toate statele ESE anii ’90 ai secolului trecut au
fost tulburi, dominaţi de conflicte armate (Iugoslavia, Federaţia
Rusă, Georgia, Republica Moldova), de mişcări identitare (Turcia),
de neînţelegeri diplomatice şi de consolidare a democraţiei (Albania,
Bulgaria, Ucraina şi România). Un adevărat mozaic de state slabe,
corupte, aproape de eşec, cu diverse identităţi, asperităţi şi ritmuri de
dezvoltare inegale situate în mijlocul unui triunghi ce se cristaliza din
ce în ce mai evident între civilizaţiile rusă, europeană şi islamică.
Cu ajutorul eforturilor interne şi implicaţiilor externe, o
bună parte din problemele care riscau să arunce în colaps spaţiul ESE
a fost ameliorată, ajungându-se la un fel de stabilitate aparentă. În
ciuda faptului că rădăcinile neînţelegerilor nu au fost extirpate, aceste
state cu o tradiţională esenţă euroasiatică, conform opiniei întemeiate
a lui Zbigniew BRZEZINSKI, au ales modelul de dezvoltare
occidental în dauna celui oriental de factură rusească, unicul
considerat atractiv pentru elita politică din regiune, iar Occidentul a
hotărât să nu le refuze opţiunea. Bulgaria, România şi Slovenia au

28
BLAJAN, Anne-Marie, Interviu cu George Friedman - fondatorul Stratfor, HotNews.ro, Marţi
16 nov. 2010.

53
devenit membre NATO şi UE, Turcia (membră NATO din 1952)
alături de Croaţia, FRI Macedonia, Muntenegru şi Serbia sunt în plin
proces de aderare la UE, Albania a fost primită în NATO, Cipru este
deja membru UE, Albania, Bosnia şi Herţegovina, Kosovo, Georgia
şi Ucraina aspiră la NATO şi UE (în ultimele două state există, însă,
factori politici influenţi care se opun unei asemenea asperităţi), iar
Republica Moldova, după relativ recenta schimbare a puterii politice,
depune eforturi consistente în vederea apropierii de normele
europene. De fapt, din cauza acestor transformări, probleme şi
asperităţi zonale, ESE a devenit mai sensibilă şi, în acelaşi timp,
semnificativă din punct de vedere geopolitic.

Figura nr.2: Poziţia geostrategică a Europei de Sud-Est

Astfel, ESE s-a transformat într-un cadru de conflicte

interetnice şi geopolitice permanente ce presupune frontiere nesigure
şi state slabe, precum şi numeroase ameninţări la adresa securităţii

54
europene şi chiar internaţionale, cauzate fiind de traficul ilicit -
armament şi persoane - de existenţa necontrolată a armamentului şi
de proliferarea crimei organizate transnaţionale. Alte ameninţări au
apărut însă odată cu modificarea sistemului internaţional. La adresa
securităţii occidentale şi mondiale au fost identificaţi noi factori
perturbatori precum teroriştii islamici şi statele orientale care-i susţin,
iar zona Balcani-Marea Neagră-Caucaz a devenit un centru strategic
esenţial pentru acţiunile de combatere a terorismului şi
democratizării statelor componente.
Manifestarea interesului global, propulsarea ESE şi a
zonei adiacente în planul preocupărilor strategice euroatlantice este
condiţia sine qua non a stabilităţii şi securităţii regionale, dar şi
mondiale. România a susţinut frecvent abordarea cuprinzătoare şi
multivectorială a securităţii în zona ESE atât pentru contracararea
riscurilor asimetrice din regiune, cât şi pentru soluţionarea
conflictelor îngheţate, prin eforturi naţionale, regionale şi
euroatlantice. O strategie de securitate coerentă trebuie susţinută de
un dialog politic consistent şi permanent, ca o soluţie oportună în
edificarea stabilităţii şi securităţii în Balcani şi Caucaz. În acest
context, responsabilitatea primară a statelor componente constituie
esenţa asigurării securităţii în zona ESE.
Zona ESE este importantă pentru imensa varietate
culturală şi etnică a ţărilor componente, deopotrivă o sursă de
conflicte şi o sursă de progres cultural, iar resursele naturale fac din
ESE o zonă de interes strategic pe hărţile economice internaţionale.
În acest sens este edificator tabelul comparativ cu ponderile
demografică şi teritorială ale Europei de Sud-Est în ansamblul
continental european prezentat în continuare cu titlu de exemplu.
Menţionăm faptul că fac excepţie datele despre populaţia şi suprafaţa
spaţiului rusesc din Europa de Sud-Est, deoarece acestea lipsesc din
statisticile oficiale. Este evident faptul că sumele care reprezintă
totalurile cresc simţitor în realitate adunând şi partea rusă.

55
56
Tabelul comparativ cu ponderile demografică şi teritorială ale Europei de Sud-Est
în ansamblul continental european

POPU-
Apartenenţa
ARIA % LAŢIE %
la ŢARA TOTAL TOTAL
(km2) EUROPA (aprox. EUROPA
NATO şi UE
mil.)
NATO ALBANIA 28.748 3,10
- BOSNIA-HERŢEGOVINA 51.129 4,50
NATO/UE BULGARIA 110.912 8,20
UE CIPRU 9.251 0,80
NATO/UE CROAŢIA 56.538 4,50
- GEORGIA 69.700 4,50
NATO/UE GRECIA 131.990 10,70
- KOSOVO 10.887 1,70
- MACEDONIA 25.713 2,00
- MOLDOVA 37.700 3,50
2.277.842
198.320.000

- MUNTENEGRU 13.938 0,62

NATO/UE ROMANIA 238.391 21,00
- SERBIA 88.412 7,50
26.83% din 739.165.000

22,38% din 10.180.000 km2

NATO/UE SLOVENIA 20.253 2,00

NATO TURCIA 780.580 78,70
- UCRAINA 603.700 45,00
 Mai mult, interesele economice, politice şi strategice
ale diverşilor actori ai scenei internaţionale se înscriu în seria
motivelor principale care determină conectarea ESE cu regiunile mai
îndepărtate ale Caucazului în probleme de securitate. În acest
context, conceptul de zonă a ESE se constituie într-un instrument util
pentru descrierea şi explicarea complexităţii relaţiilor dinamice
manifestate aici. Legat de aceasta, George Cristian MAIOR spunea:
„... pentru a redefini dimensiunea de securitate a Mării Negre, cred
că abordarea de „punte de legătură versus graniţă” ar putea fi
înlocuită cu o nouă conceptualizare, cred eu mai cuprinzătoare şi
adecvată: Marea Neagră ar putea deveni o platformă strategică
pentru răspândirea democraţiei şi a stabilităţii, un centru emergent
de dezvoltare durabilă şi o piesă a relaţiei extinse de abordare a
securităţii de la Mediterana la Levant, Orientul Mijlociu şi Asia
Centrală ”29.
De-a lungul timpului, de la o etapă istorică la alta,
importanţa acordată ESE de către marii actori mondiali cu interese în
zonă, a căpătat diverse dimensiuni. Antichitatea şi Evul Mediu au
conferit zonei rolul de martor şi dominat al marilor puteri ale
timpurilor. Pe rând sau deopotrivă, Imperiile Roman, Bizantin,
Otoman, Austriac şi spre final, în epoca modernă, cel Rus-Sovietic
au stăpânit zona în totalitate sau în parte făcând-o parte componentă
a lor, aproape ştergându-i individualitatea şi izolând-o total de restul
lumii. Cel mai recent exemplu este cel al dominaţiei sovietice care a
cuprins aproape întreaga zonă cu excepţia Ciprului, Greciei şi Turciei
şi care a aruncat ESE într-un con de umbră în relaţiile internaţionale.
Însă, evoluţia geopolitică a ultimilor douăzeci de ani a reafirmat
prezenţa individualităţilor statale sud-est europene în faţa comunităţii
internaţionale. Acum zona ESE şi-a dovedit aviditatea pentru

29
MAIOR,George Cristian, Noul Aliat. Regândirea politicii de apărare a României la începutul
secolului XXI, Editura RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2009, p. 183.

57
cooperarea internaţională, iar importanţa care i se acordă parcă vine
să compenseze secolele de umbră şi izolare în care s-a aflat. Astfel,
expansiunea NATO şi UE au conferit ESE un rol important şi activ
pe scena cooperării internaţionale, fiind gazda a numeroase
parteneriate şi proiecte regionale şi internaţionale cu scop de
stabilizare, dezvoltare şi pregătire a statelor de aici pentru a deveni
parteneri şi aliaţi în instituţiile euroatlantice şi europene.
Tendinţele de fragmentare ce se manifestă în ESE de
aproape două decenii macină stabilitatea şi securitatea regionale
generând dihotomia politicii securităţii Europei: integrare şi
construcţia stabilităţii versus dezintegrare şi conflicte latente.
Această dilemă şi-a găsit rezolvarea, cel puţin la acest moment, în
cooperarea activă la nivel regional, dar şi continental şi internaţional,
cooperare fundamentată pe patru piloni de bază: parteneriat,
întrajutorare şi respect, oportunităţi de cooperare şi legături strânse
focalizate pe progres între şi cu guvernele din zonă.
În acest context apare inevitabil întrebarea: De ce atâta
stăruinţă pentru stabilizarea şi dezvoltarea ESE? ESE are o poziţie
strategică relevantă la intersecţia dintre Europa şi Asia, leagă
Orientul de Europa Occidentală şi Marea Mediterană, prin fluviul
Dunăre, iar în prezent extinderea NATO şi a UE au transformat-o în
vecinătate a marilor puteri euroatlantice. De-a lungul timpului,
poziţia strategică specială a ESE a născut teorii îndelung disputate
precum cele ale lui Halford J. Mackinder despre conceptul de
heartland, sau cea a lui Samuel P. Huntington despre linia de
demarcaţie a civilizaţiilor.
Iată de ce putem aprecia că ESE este un spaţiu de
importanţă strategică majoră în ecuaţia globalizării securităţii şi cea a
confluenţei intereselor multiple internaţionale, argumentele esenţiale
constând în presupoziţii de genul: ESE este singurul spaţiu de
anvergură globală spre care şi-au focalizat o parte importantă a

58
intereselor geopolitice, importanţi actori globali precum: Federaţia
Rusă, SUA, NATO şi Uniunea Europeană; angajamentele politico-
militare ale ESE se încadrează organic în conduita sa globală; actorii
statali şi nonstatali prezentaţi au declarat, la unison, solidaritate în
lupta terorismului global angajându-se în contracararea acestuia
oriunde în lume ca măsură preventivă; securitate versus insecuritate
în ESE induce nemijlocit conduite geostrategice corespunzătoare în
mediul global.
Dezvoltând conotativ presupoziţiile enunţate, este
evident că frontiera răsăriteană a comunităţii euro şi euroatlantice
impune condiţii speciale de securitate. Pentru NATO, SUA şi UE
buchetul de riscuri, pericole şi ameninţări care potenţează spaţiul
sud-estic al Europei reprezintă ameninţări strategice clare la adresa
Occidentului în mentalul căruia crima organizată generează suportul
logistic necesar acţiunilor teroriste consacrate, cu proliferarea
armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor duale - cu întrebuinţări
deopotrivă civile şi militare - şi a materialelor strategice.
Pe fondul tendinţelor şi eforturilor de stabilizare, prin
modernizarea şi democratizarea situaţiei generale din arealul ESE în
mod real, este evident faptul că SUA şi Uniunea Europeană trebuie
să desfăşoare reale strategii de integrare a acestor state într-un spaţiu
de stabilitate, securitate şi cooperare, de anvergură globală care să
alimenteze procesele de contracarare productivă ale insecurităţii
globale. De fapt, atât pentru SUA, cât şi pentru Uniunea Europeană
interesul geostrategic este potenţat major de interesul pentru
resursele energetice ale regiunii, bunăoară pentru asigurarea propriei
lor securităţi energetice. În ecuaţia generală a stabilităţii planetare
aceasta reprezintă o dimensiune esenţială a securităţii globale.
Continuând în aceeaşi notă, argumentăm valoarea
strategică a ESE cu puternice accente sociale ale globalizării
securităţii prin implicarea largă, diferenţiată geopolitic, a zonei într-un
perpetuum geostrategic susţinut: de procesul de generare, dezvoltare
59
şi asigurare a stabilităţii economice şi sociale în Orientul Mijlociu
extins; de confirmarea geostrategică a existenţei unei platforme
pentru cooperarea dintre SUA şi Uniunea Europeană, într-o
importantă regiune a sistemului planetar în care interesele lor
geopolitice şi geostrategice, practic, coincid; de întărirea evidentă a
capacităţii Alianţei Nord-Atlantice de a se angaja în operaţiuni în
afara zonei sale tradiţionale, precum şi de stimularea şi atragerea
Rusiei, luând în considerare interesele sale legitime de securitate, cu
siguranţă mult mai bine protejate în condiţiile unei vecinătăţi stabile
şi prospere.
De asemenea, importanţa strategică majoră a ESE, ca
termen în ecuaţia confluenţei intereselor marilor şi micilor actori cu
activitate în zonă, poate fi supraordonată următoarelor caracteristici
geopolitice şi geostrategice: ESE se află la confluenţa activă a trei
regiuni de foarte mare importanţă în organica securităţii globale:
Peninsula Balcanică, Caucaz şi Asia Mică, toate fiind zone continuu
fierbinţi; zona conţine un segment semnificativ, din perspectivă
strategică, din graniţa de sud a Federaţiei Ruse, comun cu limita de
nord a flancului sudic al Alianţei Nord-Atlantice - zonă în care intră
în coliziune interesele marilor puteri nucleare; Marea Neagră este
poarta de acces spre oceanul planetar a României, Bulgariei,
Ucrainei, precum şi a micilor state transcaucaziene; ESE este în
centrul traseelor potenţiale ale oleoductelor petrolului caspic şi a
celui provenit din Asia Centrală spre consumatorii strategici din
Occident, dar şi incluzând un segment important din filiera traficului
ilegal de armament, stupefiante şi al emigraţiei ilegale din Asia
Centrală şi Orientul Mijlociu spre Occident; în Marea Neagră sunt
importante bogăţii marine şi submarine; Mediterana împreună cu
Marea Neagră sunt, pentru Rusia, căile cele mai scurte spre sud, apoi,
prin Canalul de Suez, spre est şi spre coasta Africii, fiind unicul
drum care îi asigură imediat accesul la marile rute navigabile

60
planetare; nu în ultimul rând, ESE dispune de un număr important de
porturi şi amenajări portuare, civile şi militare. În acelaşi timp, ESE
este un mediu care, gestionat pozitiv de actorii sub interesul cărora se
află, poate fi extrem de propice pentru cooperarea economică,
tehnico-ştiinţifică şi, chiar, militară. Aceasta întrucât, în calculele
securităţii globale, nu se poate face abstracţie de faptul că regiunea
reprezintă o piaţă de desfacere pentru mai bine de 350 milioane de
consumatori, cu evidente tendinţe de dezvoltare. Mai mult, ESE are
un semnificativ potenţial demografic şi economic ce poate face
eficientă dezvoltarea graduală şi diversificată a stabilităţii şi
securităţii mondiale. Totodată, în contextul existenţei suprapunerii
strategice a intereselor occidentale, exprimate de către NATO, UE,
SUA cu cele ale Federaţiei Ruse, ESE se înfăţişează drept un spaţiu
în care se intersectează, de fapt, două sisteme integrative, respectiv
cel al comunităţii euroatlantice şi cel al Comunităţii Statelor
Independente, un spaţiu în care echilibrul trebuie să fie legea
existenţei în sine, un echilibru al parităţii geopolitice reale şi
permanent întreţinute.
Evidenţierea importanţei strategice pe care ESE o are
în procesul impunerii stabilităţii şi securităţii globale induce
acceptarea existenţei unei legături indisolubile între securitatea
euroatlantică şi securitatea internaţională, relaţia ca atare dezvoltând
influenţe şi legături strategice în mediul global.

61
CAPITOLUL II
ACTORI PE SCENA EUROPEI DE SUD-EST

Cu certitudine, în ultimii ani, importanţa locului şi rolului ESE a

cunoscut o creştere în viziunea geopolitică şi geostrategică a
principalilor actori mondiali. Datorită istoriei sale, prin realizările din
acest spaţiu în special după căderea cortinei de fier, precum şi prin
poziţia primordială avută în faţa zonelor fierbinţi născute ideologic,
politic, economic şi mai nou de terorismul internaţional, această parte
a continentului continuă să fie spaţiul confruntărilor de interese
pentru control, acces şi influenţe majore din partea actorilor ce dau
multipolaritate relaţiilor internaţionale. Toate aceste determinări se
manifestă prin acţiuni diverse la vedere ori prin atitudini discrete,
uneori dirijate de interese ascunse, individuale ori de grup şi care
aparţin polilor de putere cu influenţe planetare, dar şi actorilor
regionali. Realităţile primului deceniu al veacului al XXI-lea,
complexe, consistente, comprimate strategic şi alerte au relevat
pregnant şi fără echivoc interesele geostrategice ale actorilor globali
62
relative la ESE. Avem în vedere, în acest sens, Federaţia Rusă, SUA,
NATO şi Uniunea Europeană, dar şi posibila implicare europeană a
politicii Chinei ca poli de putere la nivel mondial, precum şi toate
ţările din arealul ESE ca actori regionali. Vom analiza, aşadar,
problematica intereselor aflate în competiţie strategică, precum şi cea
a reconsiderărilor globale ale sferelor de influenţă din perspectiva
politicilor promovate de către actorii menţionaţi.

Principalii poli de putere pe scena Europei de Sud-Est

Asistăm astăzi, în geopolitica planetară, la repoziţionarea strategică a

principalilor poli de putere mondiali pentru angajarea globală a unei
noi ordini internaţionale, sens în care relevăm, în cele ce urmează,
coordonatele în care aceştia se afirmă.

Uniunea Europeană (UE). Interesul geostrategic al UE faţă de

problemele majore ale securităţii europene se coagulează la sfârşitul
secolului trecut, când izbucneşte criza iugoslavă care a generat
consecinţele atât de bine cunoscute. Implicarea UE, destul de timidă
de altfel şi contradictorie pe alocuri în rezolvarea crizei iugoslave şi
apoi a situaţiei generale din spaţiul balcanic poate fi considerată
drept debutul afirmării sale ca actor global. Tendinţa prioritară,
declarată şi conceptualizată formal, o reprezintă realizarea
integralităţii UE prin admiterea în cadrul său a statelor încercuite,
evident fiind vorba de grupul balcanic, aceasta fiind percepută ca
singura soluţie viabilă de aşezare durabilă a păcii, stabilităţii şi
securităţii pe continent.
UE manifestă totuşi, din perspectiva unităţii sale
politice şi a integralităţii sale continentale, o anume prudenţă în ceea
ce priveşte Turcia, deşi realizează că admiterea în Uniune a acesteia -
pilon al stabilităţii şi modernizării în Orientul Apropiat şi Mijlociu -

63
îi consolidează argumentele operaţionale de afirmare ca actor global,
Turcia reprezentând spaţiul strategic de tranzit spre Caucazul de Sud
şi Asia Centrală. Formal, documentul care sintetizează interesul
geostrategic al UE este Strategia Europeană de Securitate, aprobată
la 12 decembrie 200330, document elaborat sub responsabilitatea
Înaltului Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate
Comună a UE. Documentul defineşte condiţia împlinită a Europei,
afirmând că „Europa nu a fost niciodată atât de prosperă, atât de
sigură şi de liberă”31 şi conchizând preanalitic că „lumea este plină
de noi pericole şi oportunităţi”. Din această perspectivă, se apreciază
că pentru a asigura securitatea Europei într-o lume a globalizării,
cooperarea multilaterală în Europa şi în afara acesteia se impune la
modul imperativ, avându-se în atenţie faptul că nicio naţiune nu este
în stare să se confrunte singură cu actualele provocări, grave şi
complexe 32
Formularea prefigurează rolul de actor global asumat
de Uniunea Europeană, interesul geostrategic al acesteia constând în:
combaterea ameninţărilor care îi pun în pericol dezvoltarea, invocând
terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele
regionale din spaţiul de proximitate, falimentul statelor şi crima
organizată; asumarea crescândă a unui rol tot mai influent în efortul
planetar de gestionare a noilor riscuri şi ameninţări; promovarea unei
politici productive de prevenire a conflictelor în spaţiul de
proximitate al exercitării intereselor sale politice şi economice;
dezvoltarea unui climat de securitate în vecinătatea lucrativă a
continentului; menţinerea ordinii internaţionale subsumate procesului
general de globalizare; asigurarea avantajoasă a resurselor energetice
necesare vitalităţii Uniunii; lărgirea spaţiilor de cooperare
economică, politică şi culturală.
30
Cf. Strategia Europeană de Securitate, aprobată de Consiliul European, Bruxelles, 12 decembrie
2003, www.ue.com.
31
Idem, p. 2.
32
Ibidem, p. 2.

64
 În altă ordine de idei, UE este, începând cu anul 2007,
riverană la Marea Neagră, regiunea făcând obiectul unei atenţii
speciale, strategice a Bruxelles-ului. Pentru UE, bazinul Mării Negre
se transpune într-un punct vital de afirmare a condiţiei sale de actor
global, iar ESE este posibilitatea de afirmare credibilă a conduitei
sale civilizatoare, statutul democratizator şi argumentele statornice
ale prosperităţii. Totul, în condiţiile în care UE doreşte să guverneze
benefic dependenţa cronică de resursele energetice de provenienţă
rusească, sud-caucaziană sau caspică.
Pe de altă parte, UE îşi proiectează şi îşi desfăşoară
întregul comportament geopolitic şi geostrategic în perspectiva
redobândirii şi reafirmării rolului de actor global, rol pe care, în
prezent şi pentru viitor, este pregătită să-l joace în contextul condiţiei
istorice a integralităţii ei unionale. Este vorba de redobândirea şi
reafirmarea acestui rol deoarece, prin marile puteri coloniale, Europa
a însumat, aproape o jumătate de mileniu, cei mai importanţi actori
cu acţiune globală cunoscuţi în istorie. Pe fondul acestei regăsiri
istorice, UE procedează la: consolidarea stării de securitate şi a
climatului de stabilitate în spaţiul asimilat vecinătăţii apropiate; îşi
dezvoltă influenţa în Asia Centrală şi în jurul Mării Negre,
contribuind la consolidarea democraţiilor post-totalitare; participă
împreună cu NATO, prevalându-se de principiul complementarităţii
operaţionale, la lupta împotriva terorismului; îşi va proiecta, cu
prudenţă, materializarea intereselor sale economice până în Orientul
Îndepărtat.
Perspectiva mutaţiilor specifice mediului internaţional
de securitate este semnificativ marcată de evoluţia posibilă a
Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic, sens în care analizele de
profil33 denotă, într-o notă amplă, mai multe ipoteze, cele propozabile
accesând diverse situaţii, ca variante distincte de evoluţie. Astfel, în
33
Cf. BEDAR, Saida, L`asymetrie comme paradigme central de la strategie americaine, în
Le Debat Strategique, nr. 56, mai 2008.

65
cazul unei Europe rezultat al uniunii economice şi monetare,
rivalitatea economică s-ar putea transforma în ameninţare pentru
domeniul securităţii. În acest caz, Iniţiativa Europeană de Securitate
şi Apărare (ESDI) s-ar putea dezvolta ca o componentă importantă a
NATO. Progresul uniunii economice şi monetare în comun cu
politica externă şi de securitate comună, va conduce inevitabil la
evoluţia ESDI în strânsă conexiune cu evoluţia integratoare a UE,
inclusiv prin creşterea importanţei operaţiilor de sprijin al păcii
conduse de Europa, NATO păstrând un rol cheie în privinţa
misiunilor de apărare comună, conform Articolului V al Tratatului.

Alianţa Nord-Atlantică (NATO) şi-a consolidat, după anii ”90,

dispozitivul strategic în Europa de Sud-Est şi pe litoralul vestic şi
sudic al Mării Negre. Tot acum, a încheiat parteneriate cu Federaţia
Rusă şi Ucraina, exprimându-şi intenţia extinderii limitelor sale spre
est, considerând ca atare voinţa Ucrainei, Georgiei şi
Azerbaidjanului de a adera la NATO, dar cu deosebită atenţie şi
prudenţă mărită.
Este evident faptul că NATO a depăşit frontiera
condiţiei care i-a determinat înfiinţarea – apărarea colectivă – în
prezent constituindu-se într-o adevărată comunitate de securitate.
Transformarea însăşi, a Alianţei, proces în plină desfăşurare, se
produce în această direcţie vizând, în fapt, asumarea unei
responsabilităţi crescânde în realizarea şi gestionarea, în context
global, a problemelor legate de securitate. În acest sens, şi-a
conceptualizat strategic intenţia implicării în roluri, precum
prevenirea conflictelor, managementul crizelor, menţinerea păcii,
intervenţia la dezastre şi ajutorul umanitar.
În planul acţiunilor geostrategice, referitor la ESE,
NATO vizează: implicarea în rezolvarea conflictelor îngheţate;
dezvoltarea şi consolidarea condiţiei democratice a statelor foste
comuniste; preluarea controlului şi, apoi, desfiinţarea rutelor de
66
aprovizionare a reţelelor teroriste; lupta împotriva terorismului
oriunde interesele strategice de securitate ale Alianţei o cer;
dejucarea şi anihilarea traficurilor ilegale cu armamente, muniţii şi
arme de distrugere în masă; protejarea rutelor de transport maritim şi
a traseelor energetice; dezvoltarea politicilor parteneriale cu statele
din regiune care nu sunt membre ale Alianţei; consolidarea stării de
securitate din spaţiul de proximitate şi de stabilitate în adâncimea
acestuia.
Totodată, fidelă principiilor sale, Alianţa îşi va
concentra geopolitic şi geostrategic existenţa pentru: construcţia
paşnică, democratică a Afganistanului, condiţie a asigurării
securităţii internaţionale şi euroatlantice; consolidarea securităţii şi a
stabilităţii în Balcani; implementarea viitoarelor angajamente de
securitate sub mandat ONU şi proiectarea unor răspunsuri credibile
relative la provocările agresive la adresa securităţii; sprijinirea activă
a ONU în scopul menţinerii păcii şi a securităţii internaţionale;
dezvoltarea relaţiilor cu Uniunea Europeană, în special în chestiuni
de interes comun privind securitatea, apărarea şi managementul
crizelor, lupta împotriva terorismului, dezvoltarea de capabilităţi
militare coerente, planificarea urgenţelor civile; declararea deschisă a
politicii de admitere în cadrul organizaţiei a democraţiilor europene
capabile să îşi asume obligaţiile şi responsabilităţile care decurg din
calităţile de membru34.

Federaţia Rusă a revenit în ecuaţia geopolitică globală redefinindu-şi

explicit aşteptările în mediul internaţional şi tinzând spre revenirea la
formula echilibrului bipolar de putere, dezvoltând încrederea în
construcţii durabile cu Uniunea Europeană, dar, mai ales, cu China,
cu care dezvoltă cel mai laborios parteneriat politico-militar post-
război rece. În acelaşi timp, în opinia unor specialişti în domeniu,
34
Cf. Declaraţia Summitului NATO de la Bucureşti, 3 aprilie 2008.

67
Federaţia Rusă va continua să constituie cel de-al treilea pilon de
securitate al ansamblului unional european, tendinţele configurând
variante probabile de evoluţie:
¾ Rusia impunătoare cu un comportament expansiv
faţă de proximităţile sale (Europa, NATO, Orient şi Asia) şi o
economie mamut în declin, susţinându-se prin vânzările de
armament, cu componenta de coerciţie îndeajuns de puternică pentru
menţinerea actualelor autorităţi federale, dar şi ţara unită, dar şi
mereu pregătită cu mâna pe butonul de iniţiere a armelor nucleare.
¾ Rusia nedefinită cu care este aproape imposibil
dialogul constructiv – mai ales legat de extinderea NATO –, cu un
potenţial militar suficient totuşi pentru a exercita controlul la nivel
regional, în primul rând în plan nuclear, ceea ce până în prezent nu a
fost cazul.
¾ Rusia democratică, adeptă a economiei de piaţă,
partener cooperant al NATO şi UE, cu interese regionale în
extindere, dar favorabil procesului de globalizare35.
La ora actuală, Conceptul de Securitate Naţională36
este documentul care identifică şi defineşte interesele geostrategice
ale Federaţiei Ruse din perspectiva rolului său de actor global,
implicând, evident, şi ESE. Conform intenţiilor declarate astfel, în
această regiune interesele geostrategice ale Federaţiei Ruse constau
în esenţă, în: aplicarea strategiei vecinătăţii apropiate şi a relaţiilor
parteneriale cu noile puteri sau cu organizaţiile supranaţionale care
au interese în zonă; asumarea dreptului de a acţiona militar împotriva
grupărilor teroriste în orice parte a globului, mai cu seamă în
vecinătatea apropiată; întreţinerea unei relaţii apropiate, destinse,
pozitive cu UE şi, implicit, a dependenţei energetice a acesteia faţă

35
Cf. DAVIS, K. Jacquelyn, SWEENEY, J. Michael, Secolul Rusiei, Editura Antract, 2004,
pp. 23-45.
36
Conceptul de Securitate Naţională al Federaţiei Ruse, www.president.Kremlin.ru – accesat în
perioada nov. – dec. 2011

68
de propriile resurse energetice; exercitarea dominaţiei în spaţiul activ
al Mării Negre; instituirea în raporturile dintre actorii semnificativi ai
vieţii internaţionale a egalităţii de tratament cu Occidentul;
implicarea în problemele regiunii în perspectiva reorganizării
multipolare a lumii, atitudine nu numai nostalgică, ci şi imperios
impusă partenerilor globali; respingerea exportului de democraţie şi a
continuării lărgirii spre Est a Alianţei Nord-Atlantice; dezvoltarea
proactivă a Tratatului de Securitate Colectivă şi rezervarea dreptului
la a-şi asuma interese speciale în spaţiul strategic de proximitate;
respingerea amplasării scutului antirachetă american în Europa,
acţiune strategică în care vede o ameninţare directă a propriei sale
securităţi.
În ultimul deceniu, odată cu preluarea prerogativelor
prezidenţiale de către Vladimir Putin, am asistat la reorganizarea
administraţiei, la întărirea procedurală, constituţională şi funcţională
a statului, procedându-se elaborat la asumarea şi exercitarea
controlului de stat asupra întregului sector energetic. În acelaşi timp,
s-a activat, ca procedeu de exercitare a prudenţei strategice, politica
vecinătăţii apropiate37; s-au dezvoltat finalităţile Tratatului de
Securitate Colectivă; s-au perfecţionat structurile operative ale
Grupului de la Shanghai; s-au elaborat strategii coerente de
contrapondere a unilateralismului38 american; s-au făcut eforturi
intense pentru constituirea, împreună cu Beijingul şi New Delhi a
unui bloc antihegemonic39, cu evidente virtuţi antiamericane; s-a
activat strategia diplomaţiei energetice40 centrată pe tratarea
dihotomică a beneficiarilor, în sensul furnizării de energie ieftină
statelor prietene şi de energie scumpă statelor percepute drept
neprietene sau chiar ostile. Referitor la relaţiile cu vecinii, nimeni
alţii decât entităţile din fostul imperiu totalitar sovietic, precum şi
37
Cf. J. Bugajski, Pacea Rece, Bucureşti, Editura Casa Radio, 2005, p. 265.
38
Ibidem, p. 321.
39
Idem, p. 281.
40
Ibidem, p. 276.

69
statele cele care se situează în ESE, Federaţia Rusă afişează
următoarele manifestări geopolitice: creşterea dependenţei UE de
livrările de resurse minerale, în special de hidrocarburi; exploatarea
divergenţelor cronice dintre UE şi SUA, precum şi a celor
funcţionale şi de mentalitate dintre grupul istoric al UE şi statele
incluse în Uniune după prăbuşirea ordinii bipolare; protejarea şi
alimentarea tacită a alianţei anti-occidentale Siria-Iran-Hezbollah-
Hamas, concomitent cu susţinerea procesului de pace din Teritoriile
Palestiniene; dezvoltarea unei cooperări echitabile şi reciproce
recunoscute public pentru combaterea convingătoare a terorismului
internaţional şi a ameninţărilor proferate de fundamentalismul
islamic.
Rezultat al consolidării definirii statutului său
geopolitic, administraţia de la Moscova pledează insistent pentru
recunoaşterea de facto, explicită, a sferei sale de influenţă în spaţiul
fost sovietic, precum şi a egalităţii militare cu SUA. Referitor la
bazinul Mării Negre, Federaţia Rusă, „în pofida unei ieşiri directe
relativ limitate la mare, îşi atribuie un rol major centrat şi potenţat
de uriaşa sa forţă militară şi de aplicarea procedurilor active ale
diplomaţiei energetice”41, de puternica sa flotă militară, precum şi de
susţinerea, în spiritul geometriei, variabile, a republicilor secesioniste –
Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud.
Realităţile şi perspectivele geopolitice ale Federaţiei
Ruse sunt configurate de consistenţa programatică a următoarelor
obiective: contracararea influenţelor de orice fel exercitate de către
SUA, Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică; minimalizarea
rolului GUAM şi combaterea spiritului revoluţiilor portocalii din
Ucraina şi Georgia; implicarea în soluţionarea conflictelor locale, cu
excluderea ONU, UE, SUA şi a riveranilor Mării Negre; exploatarea
tuturor divergenţelor posibile dintre statele regiunii, dar şi din

41
TOTOROVSKI, N., Noua Rusie, în www.rfe/Newsline (2006) - accesat în perioada
nov. – dec. 2011.

70
interiorul acestora, precum şi a divergenţelor dintre Georgia, Turcia
şi Armenia, a celor dintre ruşi, tătari şi ucraineni în Ucraina, dintre
georgieni, abhazi şi azeri, dintre moldoveni şi transnistreni;
executarea de presiuni economice şi politice asupra Republicii
Moldova, Ucrainei şi Georgiei. Deşi afirmam că ieşirea directă la
Marea Neagră este relativ redusă, Federaţia Rusă dispune de baze
navale importante în Ucraina şi Georgia, poziţii strategice care îi
permit să controleze nordul şi centrul Bazinului Mării Negre. Totuşi,
condiţia esenţială care determină decisiv conduita geopolitică a
Federaţiei Ruse este învecinarea nemijlocită cu NATO şi UE.
Aceasta atrage inclinarea, în favoarea Occidentului, a raportului de
forţe din punct de vedere economic, politic, tehnologic şi demografic
în jurul Mării Negre şi, de aici, a influenţelor exercitate în ESE.
În ceea ce priveşte spaţiul cuprins între Marea Azov,
Marea Neagră, Marea Caspică şi Volvograd, regiune aflată în corpul
teritorial al Federaţiei Ruse, acesta este trambulina spre Caucazul de
Sud al Rusiei. Bogată în resurse energetice, regiunea caucaziană de
nord este spaţiul de traversare a conductei dinspre Azerbaidjan şi
Kazahstan spre terminalul petrolier de la Navorosiisk, aici având
punctul de plecare şi petroconductele şi traseele energetice spre
Turcia. Zona este extrem de eterogenă etnic, peste 50 de populaţii
caucaziene, turce şi indo-europene, musulmane şi ortodoxe, trăind în
acest teritoriu. Geopolitic, situaţia este extrem de greu ţinută sub
control şi extrem de dificil de gestionat. De fapt, Caucazul de Nord a
pus în mod istoric probleme statului înglobant Rusia care a consumat
şi consumă resurse importante pentru a gestiona eficient geopolitic
regiunea, învolburată acut de importante probleme de instabilitate şi
insecuritate.

71
Statele Unite ale Americii (SUA). Statuate în Strategia de Securitate
Naţională42, interesele strategice ale SUA vin să confirme, mai întâi,
statutul de singură superputere mondială, apoi, dorinţa de a se situa
permanent în prim-planul rezolvării principalelor probleme globale.
Relativ la ESE, interesele SUA rezidă în acţiuni de:
internaţionalizare a zonei; consolidare a stării democratice şi a
independenţei economice a actorilor statali din zonă; dezvoltare
generală a statelor şi impulsionare a cooperării intraregionale;
asigurare a accesului liber la resursele energetice ale regiunii;
reglementare pe calea negocierilor a conflictelor locale; implicare în
negocierea crizelor locale; apropiere ideologică a statelor din regiune
de filozofia NATO şi a UE; deschidere a rutelor energetice
alternative; consolidare a prezenţei militare în această parte a lumii;
consolidare a relaţiilor cu statele deţinătoare de mari zăcăminte de
hidrocarburi; luptă împotriva terorismului în oricare din formele sale,
precum şi a traficului ilegal de armament, muniţii, materiale
nucleare, stupefiante şi fiinţe umane; gestionare a riscurilor posibile
care i-ar pune în pericol securitatea; creare a unor centre ale apărării
active, cu posibilitatea utilizării de acţiuni militare de anvergură;
contracarare a expansiunii politice şi economice a Chinei şi a
aspiraţiilor imperiale ale Federaţiei Ruse, precum şi remodelarea
sistemului de securitate regională. Esenţial, în ESE, geopolitica SUA
vizează asigurarea securităţii politico-militare a regiunii, securitatea
resurselor energetice, combaterea terorismului internaţional şi a
proliferării nucleare, limitarea ascensiunii Iranului şi a
fundamentalismului islamic.
SUA au angajat un parteneriat rezervat cu Federaţia
Rusă, dezvoltă relaţii strategice cu China, vizează statuarea prezenţei
sale militare defensive în Asia Centrală, consolidează relaţiile cu UE,
tot mai mult şi în tot mai multe domenii, pe baza complementarităţii.

42
Cf. Strategia de Securitate Naţională a SUA, în Gândirea Militară Românească, nr. 2/2004.

72
Este evident faptul că, cel puţin pe perioada dezvoltării durabile a
dualităţii strategice transatlantice, SUA vor rămâne un pilon
fundamental al triunghiului european de securitate. În acest sens,
SUA43 vor continua să se afirme drept un actor de forţă în plan
politic, militar şi cultural cel puţin până în primul sfert de secol, cu
un rol semnificativ, chiar decisiv, în mediul internaţional. În acest
context, ştiinţa şi tehnologia vor continua să progreseze şi vor deveni
tot mai mult disponibile şi utilizabile în toată lumea, dar beneficiile
acestora vor fi tot mai puţin uniform distribuite.
În esenţă, apreciem că SUA vor rămâne principala
putere militară în lume, caracteristică ce-i va spori responsabilităţile,
dar şi numărul de noi probleme de rezolvat pe scena internaţională.
Totodată, armele de distrugere în masă coroborate cu războiul
informaţional se vor răspândi pe o largă paletă a actorilor statali şi
nonstatali, iar menţinerea unei superiorităţi în aceste domenii va fi
esenţială, ca de altfel şi investiţiile pentru găsirea formelor de apărare
eficiente împotriva acestora.

Republica Populară Chineză îşi joacă global rolul de mare putere

economică şi militară dispunând de un potenţial demografic ce
concentrează aproape o pătrime din populaţia planetei. Fundamental,
îşi centrează evoluţia pe de o parte pe absorbţia masivă de capital din
statele dezvoltate şi supradezvoltate şi, pe de altă parte, pe
dezvoltarea globală a pieţei sale de desfacere. Confirmată drept cea
de-a patra putere economică a lumii după SUA, Japonia şi UE, China
dezvoltă o expansiune economică de neimaginat cu puţină vreme în
urmă, dezvoltarea Chinei şi integrarea ei în economia globală
afectând, în mod cert, economia mondială. În perspectiva
consolidării strategice şi durabile a securităţii statului, conducerea
43
Cf. New World Coming: American Security in the 21 Century, Comisia SUA pentru Securitate
Naţională în secolul XXI, 1999, pp. 3-5.

73
chineză vizează: atenuarea dezechilibrelor economice interne;
intensificarea campaniei împotriva corupţiei; crearea unei societăţi
armonioase; continuarea democratizării ţării, instituind metoda
democratizării în tranşe; dezvoltarea durabilă a societăţii chineze pe
coordonatele statului de drept; simultaneizarea luptei împotriva
corupţiei cu armonizarea creşterii economice şi corelarea cu justiţia
socială; modernizarea forţelor armate şi definitivarea reformei
industriei de apărare; creşterea semnificativă a bugetului destinat
cheltuielilor de apărare.
Politica externă de securitate şi apărare a Chinei constă
în atingerea următoarelor obiective: consolidarea statutului de actor
global, influent şi hotărâtor în reconsiderarea ordinii globale;
dezvoltarea convingătoare a puterii sale militare, recurgând şi
promovând politica înarmării calitative; gestionarea pozitivă a
complicatelor relaţii cu Taiwanul; promovarea de mecanisme
eficiente pentru relaxarea disputelor pe teme teritoriale pe care le
întreţine cu statele vecine, deloc puţine la număr; ameliorarea stării
tradiţionale de încordare cu India; dezvoltarea şi consolidarea
constructivă a relaţiilor esenţiale cu ceilalţi actori globali, în primul
rând cu SUA, Federaţia Rusă, Japonia şi UE; afirmarea categorică
drept cel mai important actor regional; dezvoltarea şi impunerea
operaţională a Organizaţiei de la Shanghai.
Chestiunile referitoare la securitate în general, propria
sa securitate, dar şi viziunea asupra acestei problematici sunt
enunţate în noul concept de securitate. Acesta constituie, în fapt, un
instrument pentru contracararea de către China a controlului
american şi pentru afirmarea rolului de conducător regional
responsabil şi pacifist al Chinei, prin acest document avându-se în
vedere: promovarea securităţii prin cooperare; statuarea unei
înţelegeri mai largi a conceptului de securitate ce include şi
ameninţările din afara conflictului militar tradiţional stat versus stat;

74
promovarea activă a încrederii între state şi renunţarea la catalogarea
acestora în potenţiali adversari sau prieteni; angajarea permanentă a
dialogului multilateral, ca formă constructivă de rezolvare a
diferendelor dintre actorii statali; gestionarea, prin exercitarea
convingătoare a încrederii, a controlului armamentelor şi a
neproliferării; denunţarea folosirii forţei şi a ameninţării cu folosirea
forţei, pentru a stopa disputele politice; instituirea unor relaţii bazate
pe respect şi egalitate între ţările puternice şi cele slabe.

Republica Turcia44 reprezintă o societate cu o structură internă

complexă şi un regim secular, protejat de o armată cu putere
asigurată de constituţie şi cu o mişcare islamistă în creştere. Cu
capitala la Ankara (aproape 4 milioane locuitori), are o suprafaţă
totală de 780.580 km2 - în ESE a doua ca suprafaţă după Federaţia
Rusă - din care aproximativ 3% din teritoriu Peninsula Balcanică
(Turcia Tracică, denumită şi Rumelia). Cele două părţi ale teritoriului
(europeană şi asiatică) sunt despărţite de Strâmtoarea Bosfor, Marea
Marmara şi Strâmtoarea Dardanele. Ocupând practic Peninsula
Anatolia, Turcia este localizată între Marea Neagră, Marea
Mediterană şi Marea Egee şi domină litoralul sudic al Mării Negre,
controlează strâmtorile, gestionează şi asigură tranzitul dinspre
Orient spre Occident şi dinspre Europa de Nord şi de Est spre
Orientul Apropiat şi Mijlociu.
Turcia are o populaţie de peste 78,7 milioane locuitori –
cea mai mare din ESE exceptând Rusia - din care turcii reprezintă
80%, iar kurzii şi alte minorităţi 20%. În ciuda faptului că turcii şi
kurzii au în comun conştiinţa religioasă (99,8% din locuitorii Turciei
sunt musulmani), aspiraţiile spirituale precum şi limba vorbită sunt
diferite. De menţionat este constanţa cu care autorităţile turce au
44
http://www.turkstat.gov.tr şi https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/geos/tu.html–accesat în perioada nov. – dec. 2011

75
reprimat sângeros de-a lungul timpului orice manifestaţie etnico-
revendicativă a principalei minorităţi – kurzii, care de altfel
reprezintă procente semnificative şi din populaţia Irakului, Iranului şi
Siriei, fiind cel mai mare grup etnic fără statalitate din lume. În anul
2002, guvernul turc, în încercarea de a declanşa procesul de integrare
în Uniunea Europeană a acordat unele drepturi culturale kurzilor.
Caracteristicile, forţa şi stabilitatea geopolitică ale
Turciei sunt potenţate de o forţă militară geostrategică redutabilă în
dispozitivul Alianţei Nord-Atlantice, de afirmarea în plan regional a
unei economii robuste, de stabilitatea unui regim politic dominat de
musulmanii moderaţi în care armata garantează individualitatea
statului laic. În coordonatele aplicate ale geopoliticii, Turcia exercită
o puternică influenţă în Caucazul de Sud şi în nordul Irakului;
asigură ruta energetică alternativă Baku-Tbilisi-Ceyhan şi a
gazoductului Blue Stream cu Federaţia Rusă; în plus a aderat la
proiectul Nabucco. În plan extern, efortul geopolitic al Turciei este
potenţat de dovedirea superiorităţii în a gestiona pozitiv relaţiile cu
Armenia, Siria, Irakul şi Grecia. De asemenea, Turcia exercită o
influenţă dinamică în mediile musulmane din Crimeea şi Caucazul
de Nord şi de Sud prin: adoptarea unei atitudini moderate în
problema cecenă, mai întâi, prin poziţia sa, sprijinind independenţa
Ceceniei; în Azerbaidjan influenţa turcă are reverberaţii succinte, se
intersectează cu cea iraniană şiită. Mai mult, Turcia este conştientă
că, pentru Occident, reprezintă o piesă politico-militară esenţială şi în
ESE, dar şi în strategia rutelor energetice alternative. Astfel,
interesele sale în plan extern, cu precădere în cel regional în cadrul
ESE, se apropie din ce în ce mai mult de cele ale blocului
superputerilor, problema sa cea mai importantă fiind menţinerea
statu-quo-ului din cauza proeminenţei şi controlului strâmtorilor ce
leagă Marea Neagră de Marea Mediterană. În acest sens, Turcia a
iniţiat două proiecte majore care să-i susţină forţa şi importanţa
regională: unul cu scopul de a integra republicile turcice post-
76
sovietice, iar celălalt cu scopul de a o transforma într-un pol de
putere la Marea Neagră. În cazul primului proiect, realităţile
economice, culturale, politice, sociale şi geopolitice ale anilor ’90 au
dovedit că populaţiile turcice din Asia Centrală şi Caucaz nu pot fi
integrate într-un plan politic al Turciei Mari, resursele Ankarei fiind
insuficiente unei asemenea abordări. Cel de-al doilea proiect
materializat prin iniţiative regionale de cooperare economică şi
asigurare a securităţii regionale - Black Sea Economic Cooperation
(BSEC) şi Black Sea Harmony - au adus Turciei o serie de rezultate
mai bune, dovedindu-se un succes pe termen lung din cel puţin două
motive: formatul regional al parteneriatului politic şi economic astfel
creat asigură Turciei o poziţie de superputere şi, pe de altă parte,
Rusia - cealaltă superputere a regiunii - a fost atrasă în acest
parteneriat şi, împreună cu Turcia, au pus bazele unui cadru
instituţional de cooperare prin care, de fapt, îşi împart hegemonia
asupra regiunii Mării Negre.
Din punct de vedere economic, Turcia, beneficiind de
un susţinut sprijin financiar extern, coroborat cu un sever program
intern de restructurare a sectorului bancar şi o politică fiscală strâns
ajustată, a început să înregistreze indicatori economici care dau
semnalele unei depăşiri a situaţiei de criză.

Actorii Europei de Sud-Est

În ultima sută de ani, harta politico-administrativă a ESE a fost ca un

joc de puzzle în mâinile unor copii nemulţumiţi de fiecare dată de
rezultatul obţinut. Aspectul şi delimitarea politică a statelor rezultate
în urma conflictelor nu au rezistat prea mult, cu excepţia perioadei
Războiului Rece. Putem afirma că, în prezent, geografia politică a
ESE este efectul mutaţiilor geopolitice şi geostrategice euro-atlantice
care au avut loc la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale la
77
care s-au adăugat cele rezultate în urma pierderii echilibrului relativ,
asigurat pe timpul războiului rece de către cei doi mari actori în
ecuaţia de putere mondială – SUA şi URSS. În acest context,
includem în harta politică ESE actori regionali a căror radiografie
suficientă studiului nostru o vom prezenta în continuare, astfel45:
Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Cipru, Croaţia, Georgia,
Grecia, Provincia Kosovo, FRI Macedonia, Republica Moldova,
Muntenegru, România, Serbia, Slovenia şi Ucraina.

Republica Albania, cu capitala la Tirana (245.000 locuitori), este

dispusă pe o suprafaţă de 28.748 km2 şi organizată administrativ
în 12 districte. Este o democraţie în formare, în care adoptarea
Constituţiei a reprezentat un obstacol dificil de trecut în legislativul
unicameral Adunarea Poporului (Kuvendi Popullor), necesitând un
lung proces ce a fost în cele din urmă depăşit printr-un referendum în
noiembrie 1998.
Situată în vestul Peninsulei Balcanice, Albania se
bucură de o largă ieşire la Marea Adriatică şi are ca vecini Serbia şi
Muntenegru la nord, FRI Macedonia şi Grecia la est şi la sud.
Independentă ca stat din 1912 (când a ieşit de sub ocupaţia
Imperiului Otoman), Albania a trecut peste cele două războaie
mondiale poziţionată în umbră, ca mai apoi să fie inclusă în spaţiul
tovărăşesc. În 1990 a trecut la sistemul politic multi-partid şi la
economia de piaţă, proces marcat de fenomenul corupţiei
generalizate şi grave tulburări sociale, care au culminat într-un haos
social neguvernabil în 1997, fiind nevoie de intervenţia forţelor
internaţionale pentru restabilirea ordinii statului de drept. În prezent,
Albania este membru NATO şi, totodată, este de remarcat opţiunea

45
Ne-am văzut obligaţi ca, pe alocuri, să utilizăm date mediane întrucât cifrele şi procentele
statistice declarate de diferitele surse publice specializate şi autorizate, în unele cazuri şi domenii de
referinţă, prezintă diferenţe notabile.

78
majorităţii clasei politice de a orienta ţara spre integrarea în Uniunea
Europeană.
Albania se află printre puţinele state europene care
înregistrează creştere demografică (numai Turcia şi FRI Macedonia
mai au un spor natural pozitiv, iar estimările arată că această tendinţă
se va menţine în următoarele decenii). Populaţia sa numără puţin
peste 3,1 milioane de locuitori, din care 95% sunt albanezi, 3% greci
(masaţi în partea de sud a ţării) şi 2% alte naţionalităţi (aromâni,
ţigani, sârbi, bulgari) – potrivit statisticilor oficiale46. Din punct de
vedere confesional, unele surse apreciază că religia islamică este
preponderent majoritară (70%) urmată de cea ortodoxă (20%) şi
romano-catolică (10%), în timp ce altele consideră că aproximativ
40% din populaţie sunt musulmani, 35% ortodocşi şi 25% catolici47.
Adevărul este că, în acest sens, statisticile sunt dificil de realizat într-o
ţară proclamată în 1967 drept primul stat ateu de către fostul lider
comunist Enver Hodzha şi zdruncinată relativ recent de profunde
dezordini sociale. Cert este că în nordul Albaniei predomină dialectul
gheg şi religia islamică, urmată de cea catolică, în timp ce în sud
majoritară este religia ortodoxă şi idiomul tosc (fiind şi singurul
dialect albanez recunoscut de autorităţi drept limbă oficială, alături
de cea greacă). O notă aparte la capitolul alte naţionalităţi o
înregistrează aromânii, fiind de fapt şi cea mai importantă minoritate
din punct de vedere numeric (300.000 de oameni conform
aprecierilor unor aromâni, poate exagerate, dar mai aproape de
realitate decât recensămintele oficiale albaneze).
Albania este una din cele mai sărace ţări din Europa,
ale cărei caracteristici aproape continue de-a lungul timpului au
constituit nota orientării politice în discordanţă cu marile curente
46
http://www.instat.gov.al – accesat în perioada nov. – accesat în perioada nov. – dec. 2011
47
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/al.html – accesat în perioada
nov. – dec. 2011.

79
europene la care au aderat celelalte state. Economia, care asigură un
venit anual mediu pe locuitor de 1.800 dolari, este preponderent
agrară (47,5%). Industria (24,5%), se confruntă cu o lipsă acută a
resurselor energetice. Bugetul anual este calculat sub presiunea
necesităţii reducerii deficitului şi este susţinut prin împrumuturi
externe (aprox. 1,3 miliarde dolari venit şi aprox. 1,6 miliarde dolari
cheltuieli). Statisticile oficiale indică o rată a inflaţiei de 2,4% şi doar
13,26% pentru şomaj48, dar este evident că procentele afişate sunt
departe de starea reală a economiei albaneze (unele surse estimează
chiar la peste 30% rata şomajului).

Republica Bosnia şi Herţegovina, cu capitala la Sarajevo (526.000

locuitori), este un stat apărut recent pe harta Europei (aprilie 1992 –
recunoscută internaţional). Are o suprafaţă totală de 51.129 km2 şi se
învecinează cu Croaţia (într-un arc de cerc, reprezentând două treimi
din lungimea graniţelor), Serbia şi Muntenegru. Printr-un culoar
scurt ce străbate teritoriul Croaţiei, Bosnia şi Herţegovina are ieşire
la Marea Adriatică (20 de km de litoral).
Statul Bosnia şi Herţegovina este alcătuit din două
diviziuni administrative mari (aproximativ egale ca suprafaţă) –
Federaţia Croato-musulmană a Bosniei şi Herţegovinei şi Republica
Srpska, plus districtul Brcko – aflat sub jurisdicţie internaţională.
Populaţia, de aproape 4,5 milioane locuitori, este formată din trei
grupuri etnice: sârbi 40%, musulmani 38%, croaţi 22%49. În ciuda
faptului că aproape toţi locuitorii vorbesc aceeaşi limbă, sârbo-
croata, valorile spirituale şi nu în ultimul rând interesele economice
ale acestor trei grupuri sunt divergente. O singură opţiune poate fi
48
http://www.instat.gov.al – accesat în perioada nov. – dec. 2011
49
Procentele sunt relative întrucât sunt diferenţe semnificative între surse. Cauzele sunt legate în
principal de imposibilitatea desfăşurării unui recensământ obiectiv la o populaţie ce trăieşte cu un
permanent sentiment de insecuritate, care determină declaraţii conjuncturale, precum şi numeroase
migraţii. Unele surse susţin alt punct de vedere în ceea ce priveşte compoziţia etnică, astfel: sârbi
37%, bosniaci musulmani 46%, croaţi 14.3%, alte naţionalităţi 2,5%.

80
considerată ca fiind convergentă - cea a integrării statului în Uniunea
Europeană şi aderarea la NATO50.
Constituţia are la bază Acordul de la Dayton (SUA),
semnat la 14 Decembrie 1995, la Paris. Preşedinţia colectivă
(Colegiul Prezidenţial), este formată din trei membri (un musulman,
un croat şi un sârb), aleşi prin vot popular direct pentru 4 ani. Acela
care la alegeri are cele mai multe voturi deţine primul rangul cel mai
înalt, poziţie pe care cei trei se rotesc la fiecare 8 luni. Legislativul
este asigurat de un parlament bicameral (ales pentru o perioadă de
4 ani), format din Camera Naţională a Reprezentanţilor (42 de
membri – 14 croaţi, 14 musulmani şi 14 sârbi) şi Casa Popoarelor
(15 membri – 5 croaţi, 5 musulmani şi 5 sârbi). Deşi teoretic,
calculele matematice exprimate în procente ar trebui să asigure
stabilitatea politică, forma de guvernământ din această ţară –
considerată de mulţi analişti politici drept o creaţie artificială născută
pe planşetele specialiştilor în geostrategie din Washington, străini de
realitatea spirituală balcanică – cu greu poate fi definită drept
democraţie în formare. Cele trei grupuri etnice constitutive, coexistă
sub autoritatea politică statală bosniacă în virtutea prezenţei trupelor
internaţionale. O eventuală retragere a forţelor de menţinere a păcii
riscă să determine o revenire la războiul civil, implicit la împărţirea
Bosniei şi eşecul Acordului de la Dayton.
Economia bosniacă51 a înregistrat o scădere constantă a
deficitului bugetar, reuşindu-se să se echilibreze veniturile şi
cheltuielile în jurul cifrei de aprox. 3,2 miliarde dolari. Sectorul
servicii reprezintă 46,1% din structura economiei, industria 40,9%,
iar agricultura 13%. Potrivit datelor oficiale, inflaţia este menţinută
sub control – 2%, iar şomajul atinge 17%, ceea ce se repercutează în
nivelul scăzut al venitului mediu anual pe locuitor (1.960 dolari).

50
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/bk.html– accesat în perioada
nov. – dec. 2011
51
http://www.fzs.ba/Godisnjak2010.pdf – accesat în perioada nov. – dec. 2011.

81
Republica Bulgaria are capitala la Sofia (1,2 milioane locuitori) şi se
întinde pe o suprafaţă totală de 110.912 km2. Se învecinează la sud
cu Turcia şi Grecia, la vest cu FRI Macedonia şi Serbia, la nord cu
România, iar la est este mărginită de Marea Neagră, bucurându-se de
un litoral ce se întinde pe o distanţă de 354 km.
Populaţia Bulgariei depăşeşte cu puţin 8,2 milioane
locuitori şi este formată preponderent din bulgari (83,6%). Principala
minoritate o reprezintă turcii – 8,5%, urmaţi de ţigani – 4,6% şi
macedoneni – 2,5% (alte naţionalităţi – 0,8%). Predominantă este
religia ortodoxă – 85%, urmată de cea islamică – 12,1% şi romano-
catolică 1,7% (alte confesiuni – 1,2%). Minorităţile naţionale nu sunt
recunoscute, ci numai grupurile etnice. Are unele probleme în ceea
ce priveşte gestionarea relaţiilor cu minoritatea musulmană turcă
(8-10% din totalul populaţiei), dar şi cu populaţia slavă refugiată din
Macedonia, din cauza tulburărilor etnice locale. Macedonenii sunt
consideraţi bulgari, nefiind menţionaţi nici la capitolul grupuri etnice
(chiar şi cetăţenii FRI Macedonia sunt percepuţi ca fiind tot bulgari).
În anii '80 a fost dusă o campanie de bulgarizare a numelui
cetăţenilor de altă naţionalitate, îndeosebi a turcilor, susţinută
legislativ.
Bulgaria este organizată administrativ în 28 de
provincii, plus capitala. Forma de guvernământ este republică
parlamentară, având Constituţia adoptată la 12 iulie 1991.
Legislativul este asigurat de un parlament unicameral cu denumirea
de Adunarea Poporului. Sistemul legislativ - drept civil şi drept
penal bazat pe dreptul roman, iar justiţia este condusă de Curtea
Supremă şi Curtea Constituţională. Ţară membră a Alianţei Nord-
Atlantice, este, totodată şi membră a Uniunii Europene din 2007.

82
 În evoluţia geopolitică a Bulgariei, din ultima jumătate
de secol, se remarcă un fenomen politic interesant, acela al
amplitudinii deosebite cu care oscilează orientarea politicii externe la
vârful puterii. De unde în timpul războiului rece bulgarii erau foarte
apropiaţi de regimurile bolşevice de la Moscova, după 1990
majoritatea partidelor au adoptat o orientare puternică pro-
occidentală. Mai mult de atât, în 2001 la conducerea guvernului a
ajuns fostul rege – Simeon al II-lea (surpriză generală în lumea
analiştilor politici europeni, care au denumit retoric opţiunea
electoratului bulgar – experimentul Simeon al II-lea).
Economia Bulgariei52 cunoaşte un trend ascendent,
reuşind să surprindă pozitiv până şi cele mai optimiste previziuni
după colapsul înregistrat în 1996. Structura sa consemnează un
procent semnificativ la sectorul servicii (57,7%), urmat de industrie
(35,2%) şi agricultură (7,1%). Inflaţia se situează în jur de 2,5%.
Deficitul economic s-a aflat, de asemenea, pe o pantă descrescătoare
în ultimii ani, efect al politicii economico-fiscale de austeritate,
creându-se un echilibru între venituri şi cheltuieli. În schimb,
şomajul se menţine la cote destul de ridicate, aproximativ 9,5%, ceea
ce face ca indicatorii economici aflaţi în creştere şi optimismul
statisticienilor să nu încălzească prea mult bulgarul de rând,
dezamăgit de creşterea modică a venitului anual mediu.

Republica Cipru53. Statul Cipru se întinde pe a treia insulă ca

mărime din Marea Mediterană după Sicilia şi Sardinia, element
component al ESE, având o suprafaţă totală de 9.251 km2 din care
9.240 km2 formează uscatul, iar 10 km2 apa. Nordul Ciprului se
autointitulează Republica Turcă a Ciprului de Nord, regiune
52
http://www.nsi.bg/files/Cpi_Calc/NSI_CPI_Utility_xsl_en.xml– accesat în perioada nov. – dec.
2011
53
http://www.mof.gov.cy şi https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/geos/cy.html – accesat în perioada nov. – dec. 2011

83
recunoscută numai de Turcia, încă din prima săptămână de la
proclamare. Ciprul este situat la aproximativ 70 km sud de Turcia şi
270 km vest faţă de Kastellorizon (sud-estul Greciei). Capitala ţării,
Nicosia, are o populaţie de aproximativ 300.000 – circa 220.000 în
zona greacă şi 80.000 în zona turcă. Oraşul a fost fracţionat în două
părţi: cipriotă turcă şi cea greacă, în urma invaziei turceşti din anul
1974, când episcopul Makarios, pe atunci preşedinte al Ciprului, şi-a
exprimat intenţia de a uni Ciprul cu Grecia. Serviciile secrete turceşti
au aflat de intenţia lui Makarios şi, în noaptea dinaintea declarării
anexării Ciprului la Grecia, trupele turceşti au invadat partea de nord
a Ciprului locuită predominant de turci, instaurând Republica Turcă a
Ciprului de Nord şi alungându-i pe toţi grecii. Cei din sud au
reacţionat în acelaşi fel şi i-au alungat în nord pe toţi turcii. Situaţia
s-a perpetuat până în zilele noastre. Actul nechibzuit al lui Makarios
a declanşat aşa-numita criză cipriotă.
Populaţia totală a insulei depăşeşte cu puţin 800.000,
din care 77% reprezintă populaţia greacă cipriotă (99,5% locuiesc în
regiunea cipriotă greacă; 0,5% locuiesc în regiunea cipriotă turcă),
18% reprezintă populaţia turcă cipriotă (1,3% dintre aceştia locuiesc
în regiunea cipriotă grecească; 98,7% locuiesc în regiunea cipriotă
turcă), iar restul de 5% este ocupat de alte etnii (99,2% locuiesc în
regiunea cipriotă grecească, iar 0,8% în regiunea cipriotă turcă).
Limbile oficiale ale statului sunt limba greacă şi turcă, acestea fiind
folosite în şcoli, administraţie, dar şi în comunicarea zilnică.
Constituţia din 1960 statuează modul de guvernare a
ţării împărţind puterea între comunităţile greacă şi cea turcă până în
1964, când ciprioţii turci au renunţat la guvernarea bicefală lăsându-i
la putere doar pe conaţionalii lor greci. Însă, în anul 1974, turcii
ciprioţi au pus stăpânire – cu sprijinul făţiş al Turciei – pe treimea
nordică a insulei unde au instituit Republica turcă a Ciprului de
Nord. I-a urmat îndeaproape, în anul următor, adoptarea propriei
84
Constituţii care consfinţeşte elementele esenţiale ale noului stat:
alegerea unui preşedinte şi independenţa puterilor legislativă şi
judecătorească faţă de cele ale Ciprului grec.
În partea grecească sistemul legislativ de tip
unicameral este reprezentat de Camera Reprezentanţilor cu 80 de
locuri distribuite astfel: 56 ciprioţilor greci şi 24 celor turci din zona
grecească. De partea turcă a insulei, sistemul legislativ, tot
unicameral, aparţine Adunării Republicii cu un număr de 50 de
locuri. Puterile judecătoreşti au în frunte Curţile Supreme de Justiţie
în fiecare din cele două părţi ale Ciprului, fiecare având în subordine
propriile sisteme judiciare.
Produsul intern brut al Ciprului este estimat ca fiind de
aproximativ 23 miliarde $, ramura predominantă fiind serviciile în
proporţie de 81,3%, urmate de industrie cu 16,4% şi agricultură cu 2,3%.
Evenimentele şi confruntările din 1974 au divizat
insula în două zone autonome şi au afectat grav economia întregii
insule. Revenirea economică s-a produs mai rapid în zona grecească,
însă dezvoltarea economică bazându-se, în special pe turism, este
extrem de sensibilă la şocurile resimţite din exterior. Începând cu
anul 2009, când economiile occidentale dădeau primele semne de
declin, fluctuaţiile mari în scădere ale turiştilor şi-au spus un cuvânt
greu asupra economiei Ciprului grecesc, culminând cu grava criză a
sistemului bancar din februarie – martie 2013. De partea cealaltă, cea
turcă, principala cauză a revenirii economice extrem de lente o
constituie lipsa apei potabile. În completare, având susţinerea
internaţională numai a Turciei, partea turcă a Ciprului se confruntă
cu mari probleme generate de ezitarea cvasitotală a investitorilor
străini de a lansa proiecte economice de amploare în zonă, dar şi de
adoptarea lirei turceşti ca monedă recunoscută în zonă, monedă ce
are o cotaţie slabă pe piaţa valutară internaţională. Compensaţiile
turceşti directe sau indirecte în industrie, turism, educaţie ori
85
agricultură nu au reuşit decât să menţină regiunea pe linia de plutire
oferindu-i doar o gură de aer proaspăt pentru simpla supravieţuire.
Per ansamblu, şomajul urcă, în medie, până la 18%, iar
inflaţia în jur de 2,4% în contextul unor venituri la PIB de
9,5 miliarde $ şi a unor cheltuieli de aproximativ 11 miliarde $.

Republica Croaţia54, cu capitala la Zagreb (aproape 1 milion de

locuitori) şi având o suprafaţă totală de 56.538 km2, este un stat cu o
formă bizară desenată pe harta Balcanilor în urma războiului civil
iugoslav din anul 1991, ce îi asigură deţinerea a două treimi din
litoralul estic al Mării Adriatice. Se învecinează la nord cu Slovenia
şi Ungaria, iar la est cu Serbia, Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina.
Populaţia Croaţiei, de aproape 4,5 milioane locuitori,
este formată din croaţi – 89,6%, în marea lor majoritate de religie
catolică, şi de o minoritate relativ mare de sârbi ortodocşi – 4,5%
(plus 5,9% alte minorităţi, dintre care cei mai însemnaţi numeric sunt
bosniacii-musulmani, slovenii, maghiarii, cehii, slovacii, albanezii şi
ţiganii). Limba vorbită este sârbo-croata.
Sistemul legislativ din Croaţia este bazat pe cel al
justiţiei civile. Parlamentul (denumit Sabor) este unicameral, cu 153 de
membri aleşi prin vot popular, pentru o perioadă de 4 ani. Puterea
judecătorească este asigurată de Curtea Supremă de Justiţie şi Curtea
Constituţională. Din punct de vedere administrativ, Croaţia cuprinde
un număr de 20 de provincii, plus capitala. Potrivit Constituţiei din
iunie 1991, forma de guvernământ este republică parlamentară
(preşedintele statului este ales de către parlament, pentru o perioadă
de 5 ani, iar acesta numeşte primul ministru, în concordanţă cu
orientarea politică a partidului sau alianţei de partide care deţine
majoritatea în legislativ). În prezent poate fi caracterizată drept
54
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/hr.html şi http://www.dzs.hr/
default_e.htm – accesat în perioada nov. – dec. 2011.

86
democraţie prezidenţială şi parlamentară. Această completare este
necesară deoarece prevederea constituţională în acest sens a fost
pentru o bună perioadă de timp valabilă mai mult teoretic decât
practic, întrucât designer-ul statului croat din graniţele actuale –
Franjo Tudjman, preşedintele Croaţiei până în decembrie 1999, a
adoptat o politică dictatorială în care celelalte puteri statale gravitau
în jurul instituţiei prezidenţiale. Naţionalist extremist nedisimulat,
dar şi antisemit şi xenofob, Tudjman a lăsat puterea forţat numai de
sfârşitul vieţii. Dispariţia sa a permis reorientarea Croaţiei către
procesul integrării europene, statul fiind deja membru al sistemului
de securitate euro-atlantică din 2009.
Economia Croaţiei înregistrează indicatori net superiori
mediei din spaţiul iugoslav. După câştigarea independenţei,
dezvoltarea economică a cunoscut procente moderate, analiştii
acuzând slaba disciplină fiscală şi ritmul lent al aplicării reformelor
de fond. Structura economiei este dominată de sectorul servicii –
68,8% (turismul joacă un rol important graţie lungimii mari a
litoralului); industria reprezintă 25,7%, iar agricultura 5,5%. Inflaţia
este menţinută la cote reduse (1,1%), dar bugetul încă înregistrează
deficit, veniturile fiind de aproximativ 22,58 miliarde de dolari, iar
cheltuielile nu depăşesc cu mult 25 miliarde dolari. Tot la capitolul
aspecte economice pozitive se înscrie şi venitul anual mediu al
croaţilor, care atinge aproximativ 4.800 dolari pe locuitor. Nu acelaşi
lucru se poate spune despre şomaj care se situează la un nivel relativ
ridicat 21,5% după unele surse, iar după statisticile oficiale croate
şomajul se situează undeva în jur de 14%.

Georgia,55 stat mic cu o suprafaţă de 69.700 km2, cu capitala la

Tbilisi (1,1 milioane locuitori), reprezintă o piesă extrem de
importantă în geopolitica regiunii caucaziene, teritoriul său
55
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/gg.html şi http://www.geostat.ge –
accesat în perioada nov. – dec. 2011

87
permiţând supravegherea şi funcţionarea traseelor terestre dintre
Marea Caspică şi Marea Neagră, precum şi a celor dintre nordul şi
sudul regiunii caucaziene. Populaţia Georgiei este de aproape
4,5 milioane de locuitori, cu importante minorităţi: georgieni 83.8%,
azeri 6.5%, armeni 5.7%, ruşi 1.5%, alţii 2.5%.
Principalele probleme ale Georgiei apărute mai ales
după declararea independenţei în anul 1991, constau în chiar
securitatea şi integritatea propriului stat, edificatoare fiind realităţi
precum: existenţa între frontierele sale a două republici separatiste,
Abhazia şi Osetia de Sud, care resping sistematic dialogul diplomatic
cu Tbilisi, solicitând integrarea în Federaţia Rusă; retragerea trupelor
şi a echipamentelor militare ruseşti, acestea continuându-şi prezenţa
în republicile secesioniste, sub motivul menţinerii păcii şi al
stabilităţii. Amânarea acordării MAP56, de către NATO, a descurajat
într-o anumită măsură perspectivele euroatlantice ale Georgiei.
Economia Georgiei a susţinut o creştere a PIB-ului de
mai mult de 10% în perioada 2006-2007, pe baza unui flux puternic
de investiţii străine şi a cheltuielilor guvernamentale robuste. Cu
toate acestea, creşterea PIB-ului a încetinit în 2008, în urma
conflictului din august 2008 cu Rusia, şi a devenit negativ în 2009,
investiţiile străine directe au scăzut în urma crizei financiare globale,
revenindu-şi în 2010. În Georgia economia este structurată astfel:
agricultura 10,4%, industria 28,7% (bazată pe industria minieră, mai
ales pe exploatarea magneziului şi cuprului, precum şi pe un segment
industrial bazat pe mica producţie în domeniile băuturilor alcoolice şi
nonalcoolice, metalelor, aeronauticii, maşinilor şi produselor
chimice) restul de 60,9% fiind ocupat de sectorul servicii. Statul
georgian importă tot necesarul de consum de gaze naturale şi produse
petroliere. Totodată, ţara are o capacitate considerabilă de
hidrocentrale care asigură o componentă tot mai mare din nevoile
56
Documentele Summit-ului NATO de la Bucureşti, 3-4 aprilie 2008, site: www.summitnato.ro –
accesat în perioada nov. – dec. 2011.

88
sale de energie electrică. Astfel, Georgia a depăşit penuria cronică de
energie, iar întreruperile aprovizionării cu gaze au fost uitate odată cu
modernizarea hidrocentralelor şi bazându-se pe importurile de gaze
naturale din Azerbaidjan în locul celor din Rusia. Rata inflaţiei se
situează în jurul valorii de 1,9%. Cu toate acestea, o preocupare
stringentă a Georgiei o reprezintă rata şomajului foarte mare de
aproximativ 35% (după statisticile oficiale doar 16%).
Grecia57, denumită oficial Republica Elenă, ocupă partea sudică a
Peninsulei Balcanice şi aproximativ 2.000 de insule din Marea
Ionică, Marea Mediterană şi Marea Egee (131.990 km2 suprafaţă
totală). Este o ţară peninsulară în adevăratul sens al cuvântului –
13.676 km de litoral, faţă de numai 1.228 km lungimea graniţelor pe
uscat. Se învecinează la nord cu Albania, F.R.I. Macedonia, Bulgaria
şi Turcia. Tot sub aspect statistic este de remarcat că Atena, cu cei
peste 3 milioane de locuitori este cea mai mare capitală din Peninsula
Balcanică.
Republica Elenă are cea mai compactă populaţie din
întreg spaţiul balcanic: 10,7 milioane locuitori, din care grecii (de
religie ortodoxă) sunt absolut majoritari (98%). Dintre minorităţi,
cele mai importante sunt cea turcă (de cult islamic – 1,3%) şi cea
aromână. Cu toate că procentul pe care îl reprezintă minorităţile
naţionale este foarte mic, Grecia nu le recunoaşte existenţa. Din
punct de vedere oficial există doar minorităţi confesionale. De un
statut privilegiat se bucură turcii, care deşi sunt recunoscuţi drept
cetăţeni greci de credinţă islamică, au primit aceleaşi drepturi etnice
pe care le au grecii care trăiesc în Turcia pe bază de reciprocitate.
Această optică este de fapt reminiscenţa temerii pe care au trăit-o
grecii în secolul XIX când, pentru a făuri un stat naţional, au fost
nevoiţi să-şi adune poporul răspândit în mare parte pe alte meridiane
pentru a schimba compoziţia etnică din unele zone care înregistrau
57
http://www.statistics.gr şi https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/
gr.html– accesat în perioada nov. – dec. 2011

89
procente reduse în favoarea lor (la încheierea războiului greco-turc
din 1919-1922 a avut loc un schimb de populaţie între cele două ţări.
Peste 1,5 milioane de greci din Asia Mică s-au stabilit mai ales în
nordul Greciei, de unde au plecat 2 milioane de turci. Astfel, în timp,
s-a reuşit re-grecizarea părţii de nord a Greciei, Salonicul – care avea
la începutul secolului XIX o populaţie majoritar evreiască – şi Insula
Creta, care de asemenea avea o treime din populaţie de origine turcă.
Doar Ciprul, administrat de britanici, a rămas cu o populaţie mixtă –
greco-turcă – soluţie ce a generat un lung conflict etnic în secolul XX).
Din punct de vedere administrativ, Grecia este
împărţită în 51 de prefecturi şi o regiune autonomă a Muntelui Athos.
Forma de guvernământ: republică parlamentară (preşedintele statului
este ales de către parlament, pentru o perioadă de 5 ani, iar acesta
numeşte primul ministru). În 1829, Grecia şi-a câştigat independenţa
de sub Imperiul Otoman, iar la 8 decembrie 1974 monarhia a fost
înlăturată prin referendum. Constituţia a fost adoptată în 1975 şi
amendată în 1986. Sistemul legislativ este alcătuit din drept civil şi
drept penal bazat pe dreptul roman. Parlamentul este unicameral cu
300 de membri, iar puterea judecătorească este asigurată de Curtea
Supremă de Justiţie şi Tribunalul Special Suprem. Grecia face parte
din Uniunea Europeană din 1981 şi este membră a Alianţei Nord-
Atlantice din 1952.
Grecia are o economie capitalistă în care sectorul
public deţine aproximativ 40% din PIB, iar PIB-ul pe cap de locuitor
este de aproximativ două treimi din cel al celor mai importante
economii din zona euro, aprox. 30.000$ per cap de locuitor. Turismul
reprezintă 15% din PIB. Bugetul anual este de asemenea compus din
cifre impresionante pentru spaţiul balcanic: aproximativ 120 miliarde
dolari venit şi circa 151 miliarde dolari cheltuieli, cu o inflaţie care a
atins cote alarmante pentru zona euro, 4,7%. Grecia este un beneficiar
major al ajutorului UE, egal cu aproximativ 3,3% din PIB-ul
anual. Datoria publică, inflaţia şi şomajul sunt peste media zonei
90
euro în timp ce venitul pe cap de locuitor a scăzut dramatic, şomajul
a urcat peste 18%. Erodarea finanţelor publice, decalajul de
credibilitate care a rezultat din statisticile inexacte şi declarate în
mod greşit, precum şi măsurile nesatisfăcătoare ale unor reforme
incoerente au determinat marile agenţii de rating al creditelor, la
sfârşitul anului 2009, la o evaluare în scădere a Greciei, şi au condus
ţara într-o criză financiară acută. Sub presiunea intensă a UE,
guvernul a adoptat un program de austeritate pe termen mediu care
includea: reducerea cheltuielilor guvernamentale, reducerea
dimensiunii sectorului public, scăderea evaziunii fiscale, reforma
sectorului de sănătate şi a sistemelor de pensii, precum şi
îmbunătăţirea competitivităţii prin intermediul reformelor structurale
pe pieţele forţei de muncă şi de produs. Grecia s-a luptat pentru a
creşte veniturile şi a reduce cheltuielile cu scopul îndeplinirii
obiectivelor stabilite de UE şi FMI. Cu toate acestea, creditorii
Greciei fac apel la Atena să-şi intensifice eforturile pentru a creşte
nivelul de colectare a impozitelor şi a ţine în frâu cheltuielile din
sectorul bugetar, în contextul în care, creditorii au oferit Greciei mai
mult timp pentru a rambursa împrumuturile primite. Grecia a răspuns
prin introducerea unor reforme structurale majore, însă investitorii îşi
pun încă întrebarea dacă grecii pot susţine eforturile fiscale în faţa
unei perspective economice sumbre şi a nemulţumirilor publice de
amploare.
Structura economiei Greciei este următoarea:
agricultură 3,3%, industrie 17,9%, servicii 78,8%. Specificul
economiei greceşti constă în ponderea mare pe care o deţine sectorul
public în raport cu cel privat, de aproape jumătate din produsul
intern. Totodată, este de remarcat dimensiunea sectorului servicii şi
importanţa ce se acordă turismului. Profitând de condiţiile naturale
excelente, de lungimea considerabilă a litoralului şi a puzderiei de
insule, turismul grecesc s-a transformat într-o adevărată industrie.

91
Totuşi, la capitolul aspecte economice negative, Grecia înregistrează
o rată a şomajului de peste 12%.
Pe timpul războiului rece poziţia sa geostrategică a fost
determinantă în obţinerea de capital american şi implicit relansarea
economică. Totuşi, analiştii greci consideră că acest atu a avut şi un
revers al medaliei: dictatura militară a coloneilor (1967-1974),
invazia turcă din Cipru din 1974 şi pericolul aproape permanent al
unei confruntări militare cu Turcia. De aceea, cointeresarea Europei
de Vest în acest spaţiu prin aderarea la Comunitatea Economică
Europeană în 1981, coroborată cu statutul de membru NATO, a
reprezentat pentru Grecia adevărata exploatare a poziţiei sale
geostrategice împotriva pericolelor interne şi externe la adresa
securităţii sale.

Provincia Kosovo58, stat mic cu o suprafaţă de 10.887 km2, cu

capitala la Pristina (mai puţin de 200.000 de locuitori), este doar unul
dintre semnele îngrijorătoare ale destructurării ordinii internaţionale
bazate pe principiile wilsoniene la sfârşitul Primului Război
Mondial. Populaţia provinciei este de aproape 1,7 milioane de
locuitori cu o structură în care albanezii reprezintă în jur de 90%, iar
minorităţile – sârbi, bosniaci, gorani, turci, egipteni, ţigani - împart
celelalte 10 procente.
Provincia Kosovo a fost locuită încă din epoca
neolitică. În Evul Mediu, Kosovo a fost centrul imperiului sârb
mărturie stând multele aşezăminte religioase sârbeşti datând din acea
epocă. Acesta a fost locul unei semnificative bătălii din secolul al
XIV-lea, în urma căreia otomanii au învins armata sârbă condusă de
Prinţul Lazăr şi au preluat provincia sub stăpânire. Turcii au condus
Kosovo mai mult de 4 secole, până când Serbia a redobândit
58
http://esk.rks-gov.net; http://www.state.gov/r/pa/ei/bgn/100931.htm şi
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/kv.html – accesat în perioada
nov. – dec. 2011.

92
teritoriul în timpul primul război balcanic, în 1912-1913. A urmat
prima împărţire, în 1913, între Serbia şi Muntenegru, iar mai apoi,
Kosovo a fost încorporată în Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor
(numit mai târziu Iugoslavia), după primul război mondial. În timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, părţi din Kosovo au fost în
stăpânirea italiană a Albaniei ocupate. După capitularea Italiei,
Germania nazistă a preluat controlul asupra provinciei Kosovo până
când partizanii iugoslavi ai lui Tito au recâştigat-o la sfârşitul
războiului, astfel devenind o provincie autonomă a Serbiei în
Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (RSF Iugoslavia). Din
1974, Constituţia Iugoslavă a dat Kosovo (alături de Vojvodina)
statutul de Provincie Socialistă Autonomă în cadrul Serbiei. Ca
urmare, aceasta dobândeşte drepturi aproape egale cu cele şase
republici constituente ale RSF Iugoslavia. Din 1981, au izbucnit
revolte în urma reprimării violente a demonstraţiilor albanezilor
kosovari care militau pentru independenţa deplină a provinciei. Totul
a culminat în anul 1998, cu izbucnirea unui sângeros conflict armat
în care vendeta a fost unica lege care l-a guvernat şi care a dezlănţuit
atrocităţi de tip medieval ale ambelor tabere. Urmările sunt evidente
şi astăzi, zona constituind încă un fitil aprins al butoiului cu pulbere
numit Balcanii de Vest. În aceste condiţii, independenţa Kosovo a
fost recunoscută de 69 de state dintre cele 192 ale ONU. Printre ele
se numără SUA şi 22 din cele 27 de ţări membre ale Uniunii
Europene. Singurele excepţii în Uniunea Europeană sunt România,
Spania, Slovacia, Grecia şi Cipru. Lor li se alătură, pe plan
internaţional, doi actori importanţi - Rusia şi China, membre
permanente ale Consiliului de Securitate al ONU.
Economia Kosovo susţine un PIB de 6.5 miliarde
dolari după estimările FMI, cu doar 2.750 dolari per capita, ceva mai
redus decât estimările kosovare ale Ministerului Economiei şi
Finanţelor, adică 7.5 miliarde dolari având o valoare per capita
93
de 3.750 de dolari. Structura economiei este următoarea: agricultura
13%, industria 22% (bazată, în special, pe industria minieră,
silvicultură şi prelucrarea metalelor), iar serviciile restul de 65%.
Rata inflaţiei se situează în jurul valorii de 8%, care împreună cu o
rată a şomajului uriaşă (45%) conduc la un procent de 30% din
cetăţenii din Kosovo care trăiesc sub pragul sărăciei, iar 13% trăiesc
în sărăcie extremă.

Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei59. Recunoscută

internaţional sub această denumire aprins disputată, FRI Macedonia
este un alt stat creat în ultimul deceniu al secolului XX şi apărut pe
harta balcanică la 17 septembrie 1991 în urma colapsului Iugoslaviei.
Având capitala la Skopje (506.000 loc.), Macedonia este o ţară mică,
dispusă pe o suprafaţă totală de 25.713 km2, fără ieşire la mare. Se
învecinează cu Bulgaria la est, Serbia şi Muntenegru la nord, Albania
la vest şi Grecia la sud.
Forma de guvernământ este republică parlamentară,
conform Constituţiei adoptată în 1991. Sistemul legislativ este bazat
pe justiţia civilă. Preşedintele statului este ales prin vot direct, pentru
o perioadă de 5 ani. Legislativul este asigurat de un parlament
unicameral (Adunarea Sobranje – 120 de membri), care alege primul
ministru, iar puterea judecătorească de către Curtea Constituţională a
Republicii. În planul politicii externe, FRI Macedonia îşi exprimă
dorinţa de a adera la NATO şi a se integra în Uniunea Europeană.
Deşi au rădăcini adânci pe aceste meleaguri, este dificil
a se defini perioadele de statalitate proprie ale poporului
macedonean. Istoria frământată a Balcanilor alimentează mai multe
puncte de vedere. Macedonenii se consideră popor de sine stătător,
vitregit de soartă. Ei afirmă că statul condus de Samuil şi urmaşii
acestuia din perioada 969-1056 a fost primul stat macedonean.
59
http://www.stat.gov.mk şi https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/
geos/al.html – accesat în perioada nov. – dec. 2011.

94
În schimb, bulgarii sunt convinşi că statul lui Samuil a fost un
imperiu bulgar de apus, argumentându-şi opinia prin originea etnică
a conducătorului (Samuil a fost bulgar), precum şi prin faptul că până
în 1945 limba macedoneană a fost considerată un dialect al limbii
bulgare. La rândul lor, grecii îi consideră parte a istoriei lor antice,
afirmând că toate denumirile ce au ca rădăcină cuvântul macedon
reprezintă un bun cultural propriu. Pe scurt, atât grecii cât şi bulgarii
văd în acest spaţiu geografic o creaţie a lui Tito şi a comuniştilor
iugoslavi.
Populaţia Macedoniei depăşeşte cu puţin 2 milioane de
locuitori şi este formată din macedoneni ortodocşi în proporţie de
64,2%, albanezi – 25,2%, turci – 3,9%, ţigani – 2,7%, sârbi – 1,8%,
alte minorităţi – 2,2%. Albanezii sunt o puternică minoritate de cult
religios islamic, ale căror aspiraţii spre Albania Mare determină o
periculoasă fragilitate a sistemului democratic de guvernământ aflat
în formare. Aromânii, care sunt apreciaţi a reprezenta un procent de
numai 0,5% din populaţie, se bucură de dreptul de a avea emisiuni
radio şi TV în limba maternă şi este recunoscută oficial contribuţia
lor la crearea statului macedonean (aromânul Pitu Guli, care a condus
forţele armate ce s-au răsculat în 1903 de Sf. Ilie împotriva
otomanilor şi a reuşit să proclame în oraşul Krusevo o republică
multietnică, este considerat erou naţional macedonean).
Economia macedoneană a fost puternic afectată – după
desprinderea de fosta Iugoslavie – de sancţiunile ONU împotriva
Belgradului, de embargoul din partea Greciei şi conflictele armate
inter-etnice macedoneano-albaneze din 2001 (care au fost pe punctul
de a degenera într-un adevărat război civil, dar au fost rezolvate în
cele din urmă graţie sprijinului primit de Skopje din partea
comunităţii internaţionale). Structura economiei este împărţită astfel:
agricultura 12%, industria 29,5%, serviciile 58,5%. Bugetul
înregistrează venituri de aproximativ 2,8 miliarde dolari, în timp ce
cheltuielile se ridică la suma de 3,1 miliarde dolari. Inflaţia este
95
ţinută sub control la un nivel de 1,6%, prin adoptarea euro ca monedă
de schimb comercial (anterior a fost marca germană). În schimb,
şomajul are cote alarmante – 32% şi a determinat o importantă
migrare a forţei de muncă în Occident. Astfel, o parte importantă din
venitul anual mediu de 9.700 dolari pe locuitor este reprezentată de
sumele trimise de macedonenii care lucrează în ţări din vestul Europei.

Republica Moldova60, stat mic, independent din 1991, cu o suprafaţă

de 37.700 km2 şi puţin peste 3.5 milioane de locuitori, are capitala la
Chişinău (789.500 locuitori), care este, totodată, şi cel mai mare
centru cultural şi comercial al ţării. Se învecinează la nord, est şi la
sud cu Ucraina, iar la vest cu România.
Populaţia Republicii Moldova, de peste 3,5 milioane
locuitori, este formată în majoritate de moldoveni 78.2%, ucraineni
8.4%, ruşi 5.8%, găgăuzi 4.4%, bulgari 1.9%, şi alţii 1.3%, în marea
lor majoritate de religie ortodoxă în proporţie de 98%, şi de o
minoritate religioasă evreiască de 1,5% şi altele 0,5%. Limba vorbită
este româna (oficial moldovenească), precum şi rusa, găgăuza (un
dialect turc) şi bulgara.
Sistemul legislativ din Republica Moldova este bazat
pe cel al justiţiei civile. Parlamentul este unicameral, cu 101 membri
aleşi prin vot popular, pentru o perioadă de 4 ani. Puterea
judecătorească este asigurată de Curtea Supremă de Justiţie şi Curtea
Constituţională. Din punct de vedere administrativ, Moldova este
împărţită în 32 de raioane, 5 municipalităţi şi două regiuni cu statul
special Găgăuzia şi Transnistria al căror statut face obiectul multor
dispute politice şi nu numai. Potrivit Constituţiei din 1994, forma de
guvernământ este republică parlamentară (preşedintele statului este
ales de către parlament, pentru o perioadă de 4 ani, iar acesta
60
http://www.moldova.md; http://www.statistica.md şi https://www.cia.gov/library/publications/
the-world-factbook/geos/md.html – accesat în perioada nov. – dec. 2011

96
numeşte primul ministru, în concordanţă cu orientarea politică a
partidului sau alianţei de partide care deţine majoritatea în legislativ).
Deşi se bucură de o climă favorabilă şi de un pământ
fertil, Republica Moldova este astăzi cel mai sărac stat european, cu
un PIB anual pe cap de locuitor de aproximativ 1.600 dolari, peste
25% din populaţie situându-se sub pragul sărăciei. Legată ombilical
de economia fostei Uniuni Sovietice, după 1990, Moldova a intrat
într-un puternic declin economic, din care şi-a revenit firav doar după
anul 2000. Structura economiei este dominată de sectorul servicii în
proporţie de 63,8%; industria reprezintă 20%, iar agricultura 16,3%.
Inflaţia se situează undeva la 7,4%, bugetul înregistrând un deficit
uşor, veniturile fiind de aproximativ 2,2 miliarde de dolari, iar
cheltuielile nu depăşesc cu mult 2,3 miliarde dolari, şomajul
înregistrând cote de 7,5% după statisticile oficiale, alte surse
clasându-l într-o gamă de cel puţin 2 ori mai mare.
Component al CSI şi GUAM, statul moldovean este
marcat în evoluţia sa, pe de o parte, de dependenţa energetică
absolută de Federaţia Rusă şi, pe de altă parte, de secesiunea regiunii
Transnistria, cele două probleme marcând decisiv respiraţia
geopolitică a micii aşa-zise republici. Situat în proximitatea Mării
Negre, acest stat este afectat, aproape incredibil, de criza
transnistreană, Moscova oferind constant două scenarii de ieşire din
impas: federalizarea republicii sau independenţa Transnistriei,
ambele ipoteze presupunând păstrarea prezenţei militare ruse61.
Astfel, Republica Moldova se confruntă cu două probleme majore:
problema transnistreană şi tranziţia puterii ca urmare a procesului
electoral început în aprilie 2009. Situaţia politică internă continuă să
61
Cf. CALVOCORESSI, Peter, Politica mondială după 1945, Editura Alfa, Bucureşti, 2004,
pp. 24-36.

97
fie dominată de acţiunile întreprinse de cele două principale forţe
politice - Alianţa pentru Integrare Europeană şi Partidul
Comuniştilor, în timp ce întreaga societate este marcată de o
profundă divizare pe fond identitar şi politic. Criza economică se
amplifică permanent, exercitând o influenţă directă asupra
negocierilor dintre comunişti şi Alianţa pentru Integrare Europeană,
pentru depăşirea crizei politice. În pofida numeroaselor declaraţii ale
liderilor politici de la Chişinău, scena politică se menţine tensionată
şi imprevizibilă, Republica Moldova devenind scena unui conflict
între valori, principii de guvernare şi culturi politice incompatibile.
Transnistria - obiect al conflictului îngheţat alimentat
de Federaţia Rusă pentru a-şi menţine prezenţa militară în zonă -
este, de jure, o regiune autonomă a Republicii Moldova, privită ca
atare atât de guvernul republicii cât şi pe plan internaţional, situată pe
malul stâng al râului Nistru, având o suprafaţă de 4.163 km2. De
facto, regiunea şi-a declarat independenţa la 2 septembrie 1990 -
nerecunoscută pe plan internaţional cu excepţia Rusiei - sub numele
de Republica Moldovenească Nistreană, cu capitala la Tiraspol
(aproape 160.000 locuitori), fapt ce a provocat declanşarea
conflictului din Transnistria.
Regiunea are o populaţie de aproximativ 550.000
de persoane, majoritar slavă (după recensământul din 2004) - 59%,
din care 30% ruşi şi 29% ucraineni - care se teme de reunificarea cu
România, în timp ce, majoritatea relativă română reprezintă 33% din
populaţie, restul de 8% fiind acoperit de alte naţionalităţi: bulgari,
găgăuzi, evrei, germani, belaruşi, polonezi.
Puterea judecătorească este exercitată ca parte
componentă a sistemului juridic al Republicii Moldova.

98
 În respectarea statutului politic de regiune autonomă al
Transnistriei, Parlamentul moldovean a adoptat în iulie 2005 Legea
cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic al localităţilor
din stânga Nistrului, care prevede o serie de facilităţi Transnistriei
precum: simboluri statale proprii, care se aplică alături de simbolurile
Republicii Moldova; limbile oficiale sunt limba moldovenească, în
baza grafiei latine, ucraineană şi rusă; dreptul de a stabili şi întreţine,
în spiritul legislaţiei Republicii Moldova, relaţii externe în domeniile
economic, tehnico-ştiinţific şi umanitar. Totodată, conform legii,
după îndeplinirea condiţiilor privind demilitarizarea şi
democratizarea regiunii transnistrene va fi desfăşurat procesul de
negocieri pentru elaborarea în comun a unei legi organice cu privire
la statutul juridic special al Transnistriei, ce va constitui una din
ultimele etape majore în reglementarea juridică a diferendului
transnistrean.
Economia Transnistriei este parte a economiei
Moldovei şi se înscrie în caracteristicile acesteia, cu specificaţia că
economia subterană din regiune a cunoscut o ascendenţă deosebită cu
îngăduinţa şi chiar concursul autorităţilor locale susţinute de
Moscova.

Muntenegru62, cu capitala la Podgorica (aproape 157.000 de

locuitori) şi având o suprafaţă totală de 13.938 km2, este un stat
reapărut pe harta lumii. În mai 2006, când a invocat dreptul său în
temeiul Cartei Constituţionale a Serbiei şi Muntenegrului de a
organiza un referendum având drept ţintă independenţa sa de stat şi
62
http://www.monstat.org/eng/index.php; http://www.state.gov/r/pa/ei/bgn/70949.htm şi
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/mj.html – accesat în perioada
nov. – dec. 2011.

99
desprinderea de Serbia de care era legată din 2003 într-o uniune
federativă. Votul a depăşit 55% - pragul stabilit de UE - şi a permis
Muntenegrului să declare în mod oficial şi paşnic independenţa la
3 iunie 2006.
La sud-vest are ieşire la Marea Adriatică, la vest se
învecinează cu Croaţia, la nord-vest cu Bosnia şi Herţegovina, la
nord-est cu Serbia, iar la sud-est cu Albania.
Populaţia Muntenegrului depăşeşte puţin cifra de
620.000 de locuitori şi este formată din muntenegreni – 44,98%, o
minoritate relativ mare de sârbi ortodocşi – 28,73% şi alte minorităţi:
bosniaci 8,65%, albanezi 4,91%, musulmani 3,31% şi alţii 4,36%
(croaţi, ţigani ş.a.m.d.). Din 2007, limba muntenegreană a devenit
limba oficială. Alături de aceasta, sârba, bosniaca, croata şi albaneza
sunt recunoscute ca uzuale şi, cu excepţia limbii albaneze, toate se
aseamănă între ele şi sunt uşor de înţeles de către majoritatea
populaţiei.
Sistemul legislativ din Muntenegru este bazat pe cel al
justiţiei civile. Parlamentul este unicameral, cu 81 de membri aleşi
prin vot popular, pentru o perioadă de 4 ani. Puterea judecătorească
este asigurată de Curtea Supremă de Justiţie şi Curtea
Constituţională. Din punct de vedere administrativ, Muntenegru
cuprinde un număr de 20 de provincii, plus capitala. Potrivit
Constituţiei din octombrie 2007, forma de guvernământ este
republică parlamentară, preşedintele statului este ales prin vot direct
pentru o perioadă de 5 ani, iar acesta numeşte primul ministru în
concordanţă cu orientarea politică a partidului sau alianţei de partide
care deţine majoritatea în legislativ întrucât este nevoie de acceptul
Parlamentului.

100
 Recenta criză financiară globală a avut un impact
negativ semnificativ asupra economiei muntenegrene, în mare parte
ca urmare a crizei creditelor în curs de desfăşurare, un declin în
sectorul imobiliar, şi o scădere semnificativă a exporturilor. Pe
parcursul ultimilor ani, Muntenegru a creat un climat de afaceri
pentru investiţii în mare măsură prietenos. Ţara a stabilit cea mai
scăzută rată din regiune a impozitului pe profit (9%) şi şi-a ales ca
monedă naţională Euro. Mai mult de 90% din valoarea de capital a
companiilor de stat din Muntenegru au fost privatizate până în iulie
2010, în ciuda existenţei unor obstacole pe agenda de privatizare.
Economia asigură o valoare a PIB anual de peste
6,7 miliarde dolari, iar pe cap de locuitor valoarea PIB se situează
undeva în jurul a 11.000 dolari, în condiţiile în care inflaţia se ridică
la 3,4%, iar şomajul la aproape 19,7%. Structura economiei este
dominată de sectorul servicii cu aproximativ 66%, urmat de industrie 23%
şi agricultură 11%, unde turismul a cunoscut o creştere explozivă a
investiţiilor în anii ce au urmat proclamării independenţei, în special
de-a lungul coastei Adriatice, cu o creştere estimată la 11,9% anual.

România63, cu o suprafaţă de 238.391 km2, se plasează în categoria

ţărilor mari în această parte a continentului european, care, printr-o
atitudine corectă şi o politică firească pentru secolul în care ne aflăm
faţă de minorităţile naţionale, a reuşit să depăşească valul
dezintegraţionist pe care l-a cunoscut evoluţia geopolitică est
europeană după căderea cortinei de fier. Bucureştiul, cu cei peste
1,9 milioane locuitori, este a doua capitală ca mărime din Balcani,
63
http://www.presidency.ro; http://www.insse.ro; https://www.cia.gov/library/publications/the-
world-factbook/geos/ro.html; http://www.state.gov/r/pa/ei/bgn/35722.htm – accesat în perioada
nov. – dec. 2011.

101
după Atena. Învecinându-se la sud cu Bulgaria, la sud-vest cu Serbia
şi Muntenegru, la nord-vest cu Ungaria, la nord cu Ucraina şi la est
cu Republica Moldova, România are ieşire la Marea Neagră pe o
lungime de 287 km de litoral (inclusiv Delta Dunării).
România are o populaţie în jur de 20 milioane locuitori,
din care 89,6% sunt români, 6,6% maghiari, 2,2% ţigani,
0,5% germani, 0,3% ucraineni, 0,2% ruşi-lipoveni, 0,1% tătari,
0,1% turci, 0,1% sârbi, 0,1% slovaci, 0,2% alte naţionalităţi.
Din punct de vedere confesional, 86% sunt ortodocşi, 4,7% romano-
catolici, 7,5% protestanţi, 1% greco-catolici, iar 0,8% alte confesiuni.
În comparaţie cu datele înregistrate în 1992, recensământul din 2002
a reliefat o tendinţă de scădere a populaţiei României cu un milion de
locuitori într-un interval de numai zece ani, ceea ce reprezintă un
procent neliniştitor de ridicat potrivit aprecierii statisticienilor, de
4,9%. Singura etnie care a înregistrat creşteri numerice este cea a
ţiganilor. Tendinţa descrescătoare este explicată atât prin scăderea
natalităţii românilor (un aspect cu adevărat alarmant64), cât şi datorită
emigrării, în special a tinerilor. În ceea ce priveşte viziunea politică a
autorităţilor române în privinţa altor naţionalităţi, este de consemnat
faptul că România recunoaşte oficial existenţa a 19 minorităţi şi
asigură, potrivit legii, dreptul acestora de a întemeia organizaţii şi de
a avea reprezentanţi în Camera Deputaţilor. De asemenea, există
şcoli sau clase speciale precum şi publicaţii subvenţionate de stat, în
limbile materne ale minorităţilor. Existenţa numărului mare de
minorităţi naţionale are drept cauze atât perioadele istorice de

64
Estimările Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române prevăd că peste
aproximativ 25 de ani, scăderea numărului populaţiei va ajunge la 150.000 pe an, ca urmare a
sporului natural negativ (confirmate şi de studiile elaborate la începutul anului 2003 de
departamentul de resort al ONU, care apreciază situaţia la nivel mondial ca fiind un posibil derapaj
demografic fatal).

102
stăpânire străină şi colonizările forţate, dar şi acordarea de azil unor
populaţii persecutate politic şi religios cum e cazul bulgarilor,
albanezilor, armenilor, grecilor, evreilor şi ruşilor-lipoveni, fapt care
dovedeşte caracterul tolerant al românilor.
Forma de guvernământ este republică parlamentară
(potrivit Constituţiei adoptate la 8 decembrie 1991 şi modificată prin
referendum în 2003). Legislativul este asigurat de un parlament
bicameral (Senatul - 176 membri şi Camera Deputaţilor – 412 membri).
Sistemul legislativ este bazat pe principiile justiţiei civile, iar puterea
judecătorească este asigurată de Curtea Supremă de Justiţie. România
este ţară membră NATO din 2004 şi membră UE din 2007.
Conservatorismul şi imaturitatea politică a liderilor,
ritmul lent de aplicare a reformelor şi corupţia (pe care unii analişti
au definit-o instituţionalizată, din cauza amplorii fenomenului), a
făcut ca evoluţia economică a României să înregistreze o curbă
descendentă în ultimul deceniu al secolului XX. În 1999, economia
românească ajunsese chiar a fi în pericol de a intra în colaps şi numai
printr-o politică abilă a liderilor din sectorul bancar naţional s-a
reuşit depăşirea situaţiei. Începutul mileniului trei a adus României o
conjunctură internaţională favorabilă, coroborată cu existenţa unor
semnale interne de auto-conştientizare a rolului clasei politice în
societate, context în care indicatorii economici au început să dea
semne de stabilizare (în anul 2000 dialogul cu Uniunea Europeană a
înregistrat primul succes, concretizat în documentul Strategia de
dezvoltare economică pe termen mediu a României, aprobat la
Bruxelles). În acest context, economia (structurată astfel: servicii
50,2%, industrie 37,6%, agricultură 12,2%), a cunoscut în ultimii
ani o scădere a deficitului bugetar (cheltuielile se ridică la

103
aprox. 66 miliarde dolari, în timp ce venitul este de aprox. 56
miliarde dolari), precum şi a procentului inflaţiei la 6,1%. Estimările
optimiste exprimate de statisticieni nu bucură prea mult românul de
rând, care are un venit mediu anual de numai 11.600 dolari şi se
confruntă cu o rată a şomajului de 6,9% (cifră oficială, care nu
exprimă decât vârful aisbergului dacă se iau în calcul cei ce au
pierdut demult statutul de şomer, precum şi masa enormă de tineri
pensionari forţaţi să treacă în această categorie cu mult înaintea
vârstei fireşti pentru retragerea din activitate).

Serbia65 (88.412 km2), cu capitala la Belgrad (peste

1,2 milioane locuitori), are în compunere două provincii – Vojvodina
şi Kosovo (oficial, în fapt autorităţile federale nu au niciun control
asupra provinciei Kosovo). La est se învecinează cu Bulgaria şi
România, la nord cu Ungaria, la vest cu Croaţia, Bosnia şi
Herţegovina, la sud cu FRI Macedonia şi Albania, iar în partea de
sud-vest cu Muntenegru.
Populaţia Serbiei este de peste 7,5 milioane locuitori şi
este compusă din mai multe grupuri etnice: sârbi 82,9%, albanezi 6,5%,
maghiari 3,8%, bosniaci 1,8%, ţigani 1,1%, alţii 3,9%. Religii:
ortodocşi 85%, musulmani 3,2%, catolici 5,5%, protestanţi 1,1%,
alţii 5,2%. Limbi vorbite: sârba 88,3%, maghiara 3,8%, albaneza 5%,
altele 2,9%. Minoritatea cea mai importantă numeric este cea
albaneză (vorbitoare exclusiv a dialectului albanez gheg şi de cult
religios islamic), concentrată mai ales în Kosovo unde reprezintă
92% din populaţie (poate chiar mai mult având în vedere plecarea

65
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/ri.html şi http://www.rzs.rs.ba –
accesat în perioada nov. – dec. 2011

104
masivă a sârbilor din cauza stării de insecuritate individuală). La
acest procent s-a ajuns, treptat, în timp (provincia Kosovo este
considerată leagănul civilizaţiei sârbeşti), atât datorită sporului
natural exploziv al populaţiei albaneze, dar şi ca urmare a emigrării
continue a sârbilor, generată de comportamentul intolerant al
albanezilor. Maghiarii sunt o altă minoritate importantă numeric,
care se găseşte concentrată în provincia Voivodina şi care s-a bucurat
de-a lungul timpului de anumite drepturi. La capitolul alte minorităţi
(despre care cele mai multe surse nu dau detalii sau cifrele şi
procentele conţin estimări cu un nivel scăzut de obiectivitate), sunt
de consemnat croaţii, turcii, românii, aromânii, ţiganii, ruşii (ruşii
albi, stabiliţi aici după revoluţia bolşevică din Rusia).
Serbia a apărut pe harta Europei sub această denumire
la 5 iunie 2006, când, Adunarea Naţională a Serbiei a declarat Serbia
ca succesoarea în drepturi a Republicii Serbia şi Muntenegru. Ţara
este divizată în Serbia Centrală şi două provincii autonome:
Voivodina şi Kosovo, fiind împărţită în 30 de districte. Forma de
guvernământ este republică democrată parlamentară. Legislativul
este asigurat de un parlament unicameral (Adunarea Naţională –
250 de membri), în timp ce puterea judecătorească este asigurată de
Curtea Supremă de Justiţie şi Curtea Constituţională.
Un aspect interesant al politicii autorităţilor sârbe faţă
de minorităţi de-a lungul timpului este atitudinea diferită faţă de
grupurile etnice. Dacă pentru minoritatea albaneză şi maghiară au
fost dese perioadele în care s-au acordat drepturi etnice, mergându-se
până la un anumit grad de autonomie locală, faţă de celelalte
minorităţi mai puţin numeroase şi mai disipate în teritoriu s-au luat
măsuri de asimilare (nerecunoaşterea existenţei acestora şi ca urmare
105
neacordarea unor drepturi minime conduc în timp la reducerea
folosirii limbii materne şi regresul conştiinţei apartenenţei de neam).
Fenomenul poate fi explicat prin falsa teamă a sârbilor de a nu se
confrunta, în relaţiile cu toate minorităţile, cu aceleaşi revendicări de
autonomie totală ca în cazul albanezilor şi maghiarilor, ceea ce ar fi
pus la îndoială existenţa statală. De consemnat este o oarecare
schimbare de atitudine a oficialităţilor în privinţa celorlalte
minorităţi, începând cu anul 2001, dar transpunerea acesteia în viaţa
de zi cu zi a oamenilor se lasă aşteptată. Un alt aspect interesant este
faptul că o parte din populaţie continuă să se declare iugoslavi, nu
atât datorită nostalgiei după vechea Iugoslavie, cât din dorinţa
afirmării descendenţei din familii mixte.
Poziţia curentă a Serbiei în structura geopolitică a
Europei şi a lumii a suferit o schimbare completă şi de repoziţionare.
Alegerea direcţiei pro-UE este, într-un fel, urmare a lipsei de soluţii
alternative în Europa contemporană. Serbia, după 1999, este încă o
ţară cu o economie slabă, care nu este în măsură să-şi păstreze
neutralitatea deplină. Cu toate acestea, Belgradul încearcă să
sublinieze şi să-şi ridice nivelul prestigiului internaţional prin alierea
cu Moscova, Beijingul sau Washingtonul. Toate acestea se bazează
pe voinţa autorităţilor sârbe de a pune în aplicare toate reformele
cerute de Bruxelles.În acelaşi timp, UE este interesată de răcirea
cazanului din Balcani cât mai curând posibil.
Economia Serbiei asigură locuitorilor un venit anual
mediu care se situează undeva în jurul a 10.000 dolari, în condiţiile
în care inflaţia se ridică la 11,2% iar şomajul la 17,2%. Structura
economiei – agricultura 12,3%, industria 22,5%, serviciile 65,2% –
aduce venituri de aproximativ 17,16 miliarde dolari, în timp ce

106
cheltuielile depăşesc 19 miliarde dolari. Cifrele însă, nu exprimă
îndeajuns reculul dezvoltării economico-sociale a Serbiei, cauzat de
războaiele cu care s-au confruntat în ultimul deceniu al secolului XX şi
de izolarea în care s-au aflat în această perioadă (efect al
embargoului dictat de către comunitatea internaţională).
Republica Slovenia66, având capitala la Ljubljana
(aproape 300.000 locuitori) şi cu o suprafaţă totală de 20.253 km2, se
alătură statelor nou formate în spaţiul ex-iugoslav după 1991,
apărând în premieră pe harta Europei ca stat independent.
Învecinându-se la sud-est şi la est cu Croaţia şi Ungaria, la nord cu
Austria şi la vest cu Italia, Slovenia se bucură de privilegiul de a avea
ieşire la Marea Adriatică (46,6 km de litoral).
Populaţia sa, de puţin peste 2 milioane locuitori, este
formată în mare majoritate de sloveni 91,1%; 1,8% sunt croaţi, 2%
sârbi, 1,1 bosniaci şi 4% alte minorităţi, dintre care cele mai
importante sunt maghiarii şi ţiganii. Religia predominantă este cea
romano-catolică 57,8%, iar limba vorbită este slovena 91,1%,
urmată de sârbo-croata 4,5%.
Forma de guvernământ este republică democrată
parlamentară. Legislativul este asigurat de un parlament unicameral
(Adunarea Naţională - 90 de membri), iar sistemul legislativ este
bazat pe justiţia civilă, în timp ce puterea judecătorească este
asigurată de Curtea Supremă de Justiţie şi Curtea Constituţională.
Ţară membră a Alianţei Nord-Atlantice, Slovenia este singurul stat
din spaţiul ex-iugoslav, integrat în Uniunea Europeană.
Economia, a cărei structură se bazează în principal pe
servicii (66,4%) şi industrie (31,2%), întrucât agricultura reprezintă
66
http://www.stat.si şi https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/si.html–
accesat în perioada nov. – dec. 2011

107
numai 2,4%, asigură un venit mediu anual pe locuitor de aproximativ
28.000 de dolari. Balanţa de plăţi este aproape echilibrată (venit –
19,64 miliarde dolari, cheltuieli – 22,16 miliarde dolari). Slovenia
este de fapt ţara cea mai avansată economic dintre toate celelalte
state din regiune, aflate în procesul tranziţiei către economia de piaţă.
În ciuda ratei şomajului de 10,7% şi a inflaţiei de 1,8%, nivelul de
viaţă al slovenilor este comparabil cu cel al grecilor. Performanţele
sale economice, care au facilitat includerea acestei ţări în primul val
al extinderii Uniunii Europene din 2004, sunt rezultatul atât al
faptului că la sfârşitul războiului rece Slovenia era cea mai dezvoltată
republică din spaţiul iugoslav, cât şi a stabilităţii şi coerenţei politice
ulterioare. Pragmatismul liderilor politici sloveni a făcut ca Slovenia
să fie singurul stat ex-iugoslav care nu a rupt după 1991 relaţiile
economice cu Iugoslavia sau cu celelalte state foste comuniste,
reuşindu-se amortizarea impactului recesiunii din Uniunea
Europeană prin exporturi în Est.

Ucraina67 este unul dintre statele importante

subsumate ESE. Cu capitala la Kiev (peste 2,5 milioane locuitori) şi
având o suprafaţă totală de 603.700 km2 se alătură statelor nou
formate în spaţiul ex-sovietic după 1990, apărând pe harta Europei ca
stat independent. Are frontieră cu Rusia - în nord-est, Belarus - în
nord, Polonia, Slovacia şi Ungaria - în vest, România şi Republica
Moldova - la sud-vest, Marea Neagră şi Marea Azov - la sud.
Populaţia sa, de puţin peste 45 milioane locuitori, este
formată în majoritate din ucraineni 77,8% şi ruşi 17,3%, precum şi
din bieloruşi 0,6%, moldoveni 0,5%, tătari 0,5%, bulgari 0,4%,
67
http://www.ukrstat.gov.ua şi https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/geos/up.html – accesat în perioada nov. – dec. 2011

108
maghiari 0,3%, români 0,3%, polonezi 0,3%, evrei 0,2% şi alţii
1,8%. Religia predominantă este cea ortodoxă 83,7%, iar limba
vorbită este ucraineana 67%, urmată de rusă 24% şi altele 9%
(româna, poloneza, maghiara).
Forma de guvernământ este republică democrată
parlamentară. Legislativul este asigurat de un parlament unicameral
(Rada Supremă a Ucrainei - 450 de membri), iar sistemul legislativ
este bazat pe justiţia civilă, în timp ce puterea judecătorească este
asigurată de Curtea Supremă de Justiţie şi Curtea Constituţională.
Ucraina este statul în geopolitica căruia se joacă extrem
de dur, pe de o parte, miza aderării naţionale la sistemul de valori
europene şi euroatlantice şi, pe de altă parte, conservarea şi
dezvoltarea apropierii certe de Federaţia Rusă. Edificator în acest
sens este Zbigniew BRZEZINSKI, care afirma că: „Dimensiunile
geografice, potenţialul economic, militar şi demografic contribuie la
perceperea Ucrainei ca o putere regională. În acelaşi timp, Ucraina
a privat Rusia de frontiera cu sud-estul Europei, plasându-se în acea
zonă ca un substitut parţial al Uniunii Sovietice. Ucraina a
îndepărtat Rusia de Dunăre, a despresurat Marea Azov şi a separat
Bosforul de Crimeea, iar toate acestea îi conferă o valoare
geostrategică sporită”68.
În plan politic, există un echilibru extrem de fragil între
cele două orientări radical opuse, populaţia electorală fiind la fel de
nesigur împărţită între cele două alternative geostrategice. Ucraina
este scena unor evoluţii cel mai adesea contradictorii: procesul
reformator stagnează sau se află în declin, oligarhii îşi menţin forţa
economică şi politică, instituţia diplomatică se orientează fals spre
68
BRZEZINSKI, Zbigniew, Europa Centrala şi de Est în ciclonul tranziţiei, trad. Paul Dobrescu,
Editura Diogene, Bucureşti, 1995, p.290

109
Kremlin, dependenţa economică de Federaţia Rusă se consolidează;
sunt alimentate, constant, componentele tensionale ale relaţiilor cu
Polonia, România şi Georgia, precum şi tensiunile interetnice şi
interconfesionale. Tergiversarea strategică a ralierii Ucrainei la
Planul de Acţiune pentru Aderare (MAP)69, anticamera obligatorie a
invitării la aderarea în Alianţa Nord-Atlantică, este percepută diferit,
în logica paharului pe jumătate plin, pe jumătate gol. Cert este un
lucru, esenţial în oricare analiză a cazului: ralierii Ucrainei la MAP
s-au opus Franţa şi Germania, motorul arhitecturii unionale.
Economia Ucrainei, a cărei structură se bazează în
principal pe servicii (57%) şi industrie (33,6%), iar agricultura
reprezintă numai 9,4%, asigură un venit mediu anual pe locuitor de
aproximativ 6.700 de dolari. Balanţa de plăţi este total dezechilibrată
de un venit de 39,62 miliarde dolari, în timp ce cheltuielile sunt de
49,89 miliarde dolari. Deşi rata şomajului este estimată la 8,1%, iar
indicele inflaţiei este de 9,4%, 35% din totalul populaţiei trăieşte sub
nivelul sărăciei.

69
Documentele Summit-ului NATO de la Bucureşti, 3-4 aprilie 2008, site: www.summitnato.ro. –
accesat în perioada nov. – dec. 2011

110
CAPITOLUL III
RISCURI ŞI AMENINŢĂRI PENTRU
SECURITATEA EUROPEI DE SUD-EST

Mediul de securitate la debutul secolului XXI se particularizează prin

noi manifestări şi transformări substanţiale, care revendică atât noi
analize, cât şi reanalizarea şi readaptarea formelor clasice de analiză.
Noile provocări la adresa securităţii, născute din suprapunerea unor
fenomene antagonice - globalizarea şi fragmentarea - se adaugă
formelor clasice de riscuri şi ameninţări regionale. În acest timp, se
menţin focarele de tensiune tradiţionale, iar modul lor de dezvoltare
este influenţat direct de apariţia unor riscuri neconvenţionale,
asimetrice şi transfrontaliere precum criza economică mondială,
terorismul internaţional, terorismul cibernetic, crima organizată şi
proliferarea armelor de distrugere în masă.

111
Sensibilităţi ale contextului regional al securităţii

Ca parte indisolubilă a securităţii internaţionale, asigurarea securităţii

regionale din ESE este un proces continuu şi complex, extins asupra
tuturor ţărilor din regiune şi amplificat de mixul antagonic
globalizare/fragmentare. România este un contribuabil responsabil şi
important la prevenirea şi contracararea riscurilor de securitate
regională alimentate, îndeosebi, de focarele de tensiune tradiţionale,
a fenomenelor de instabilitate şi criză şi de încurajare a tendinţelor de
reproiectare geopolitică a ESE. Această regiune se defineşte ca linie
de contact între culturi, religii, mentalităţi, ideologii, orgolii politice,
orgolii naţionale şi sfere de influenţă pe cât de multiple şi
individualizate, pe atât de intercondiţionate şi diversificate. Există
două surse majore ale insecurităţii popoarelor de aici, care atunci
când îşi dau mâna iscă dezastre sociale: aşezarea geografică
nefavorabilă şi guvernarea proastă. Aşezarea geografică este,
matematic şi invariabil, fixă şi perenă, liderilor politici din ESE
rămânându-le obligativitatea respectării cu sfinţenie a moştenirii
sacre - naţiunea -, dar şi înţelegerea rolului aşezării geografice a
popoarelor lor şi posibilitatea să acţioneze cu multă înţelepciune şi
prudenţă în relaţiile cu restul lumii.
Cuvântarea fostului secretar general al NATO –
Manfred Woerner, exprimată la 04 iulie 1991 în deschiderea
simpozionului Percepţii şi concepţii de securitate în Europa de Est,
desfăşurat la Bucureşti, este elocventă pentru sublinierea rolului,
sensibilităţii şi importanţei acordate de Occident securităţii ESE
pentru securitatea europeană: „Securitatea în Europa răsăriteană, şi
în special în zona balcanică, nu este doar o problemă de mare
însemnătate pentru prezent, ea evocă în acelaşi timp amintiri
tulburătoare. Această regiune, cu moştenirea ei etnică şi culturală
112
infinit de complexă şi nespusele vicisitudini ale evenimentelor
istorice de-a lungul secolelor, n-a fost nicicând o regiune comodă
din punct de vedere al securităţii. Tot astfel, ea n-a fost niciodată o
regiune pe care alţi europeni s-o poată nesocoti dacă se gândesc la
propria lor securitate. Puţine întâmplări însemnate din istoria
europeană recentă s-ar putea imagina fără repercusiunile pe care
evenimentele din această regiune deosebită le-au avut pentru restul
continentului”70.
Astăzi, majoritatea statelor sud-est europene sunt
concentrate pe curentul european de integrare, proces care se
constituie într-un mijloc de creare a instrumentelor specifice
dezvoltării politico-economice necesare construirii unei stabilităţi
durabile atât regionale, cât şi europene în ansamblul său. În ciuda
acestor progrese, există încă factori care pot destabiliza regiunea. Din
punct de vedere economico-social persistă o serie întreagă de puncte
slabe care decurg din: insuficienţa resurselor solului şi subsolului,
proasta organizare a industriilor naţionale, existenţa giganţilor
industriali energofagi şi foarte poluanţi, slaba dezvoltare a
infrastructurii, lipsa investiţiilor interne coroborată cu neatractivitatea
pentru investiţiile externe etc. Acestor neajunsuri li se adaugă
mentalitatea tradiţionalistă, economia subterană, corupţia şi impactul
negativ al conflictelor armate locale. Îngrijorător este şi faptul că
procesul de aşezare şi modelare teritorială şi politică încă nu s-a
încheiat. Pe de altă parte, gradul de instabilitate politico-militară din
această parte a lumii este accentuat şi de existenţa/menţinerea
zonelor cu potenţial conflictual ridicat în care, în timp, s-au acumulat
tensiuni politice, economice, sociale, militare, etnice, religioase,
culturale: Voivodina, sudul şi nord-vestul Macedoniei, Cipru,
insulele din estul Mării Egee, Kosovo, sudul Albaniei etc.

70
x.x.x – „România - NATO, 1990 - 2004”, Agenţia Naţională de Presă ROMPRES, Bucureşti,
2004, p. 169.

113
 La o scară mult mai mare care înglobează şi situaţia
ESE, viziunea ONU71 împarte totalitatea ameninţărilor împotriva
umanităţii, acum şi în deceniile următoare, categorisindu-le astfel:
ameninţări de ordin economic şi social (sărăcie, boli infecţioase,
degradarea mediului), conflictele dintre state, conflictele interne
(războaie civile, genocid şi alte atrocităţi), conflictele îngheţate,
armele nucleare, bacteriologice, radiologice şi chimice, terorismul şi
criminalitatea transnaţională organizată. Ameninţările actuale contra
securităţii internaţionale, se apreciază în document, sunt
interdependente, iar problemele ca terorismul, războaiele civile sau
sărăcia nu pot fi tratate independent unele de altele. Ameninţările la
adresa securităţii sunt zămislite prin acţiuni ori intenţii ce aprind şi
amplifică un pericol la adresa existenţei, intereselor şi valorilor
fundamentale ale statului, a bazei economice a societăţii, a ordinii
constituţionale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor. Acestea se concretizează în atitudini şi fapte care creează
instabilitate şi generează stări de pericol la adresa valorilor
fundamentale şi intereselor naţionale, cu impact major asupra
securităţii naţionale.
În altă ordine de idei, şi din acţiuni care se doresc
constructive şi protective la adresa stabilităţii şi securităţii regionale
se pot naşte surse de riscuri şi ameninţări. Ne referim aici la
posibilitatea ca procesele de extindere ale NATO şi UE să genereze
percepţii greşite în mentalul naţiunilor care-şi doresc accesul. Avem
în vedere faptul că, în faţa aplicanţilor la cele două organizaţii
internaţionale, condiţiile de aderare se pot transpune în adevărate
obstacole, acestea fiind susţinute şi de luările de poziţie ale Rusiei pe
această temă. Aceste percepţii pot fi utilizate în scopuri politice
destinate diminuării voinţelor naţiunilor est-europene în sensul
ralierii la aceste organisme internaţionale. Mai mult, pot apărea
71
Nations Unies, decembre 2004, Les projets de reforme de l’organization, www.aidh.org/ref-
rapp.htm – accesat în perioada nov. – dec. 2011

114
curente de opinie contra NATO şi UE, fundamentate şi pe motivul
pierderii suveranităţii naţionale prin translatarea unora din
responsabilităţile naţionale în domeniul politicii externe şi securităţii
către cele două organisme. Astfel de poziţii au învigorat, în anumite
momente ale istoriei contemporane, elemente naţionalist-extremiste,
cazurile provinciei Kosovo ori ale Bosniei-Herţegovina fiind
exemple grăitoare în acest sens.
Aşadar, în general, riscurile şi ameninţările actuale şi
viitoare la adresa securităţii globale, deci implicit şi a ESE, pot fi
grupate, în general, în patru mari categorii:
¾ arme şi mijloace de distrugere în masă (nucleare,
chimice, biologice, radiologice, bio şi nanotehnologice, sisteme de
arme bazate pe amplificarea undelor şi pe alte principii care pot
afecta grav mediul şi crea un război geofizic);
¾ terorism (acţiuni în reţea şi în mozaic, ce devin din
ce în ce mai periculoase şi adâncesc falia strategică între lumea
democratică şi lumea care nu împărtăşeşte pe deplin valorile şi, mai
ales, interesele în general ofensive ale lumii occidentale);
¾ transfrontaliere, cuprinzând mai ales crima
organizată, criminalitatea economico-financiară, traficul de droguri,
de arme şi de carne vie;
¾ naturale (încălzirea planetei, topirea gheţarilor şi a
calotelor polare, cutremure, inundaţii de proporţii, tsunami, uragane,
dislocări masive de pământ, avalanşe, degradarea extrem de
primejdioasă a mediului, inclusiv a învelişurilor pământului, de la
biosferă şi litosferă la ionosferă).
Rezumând, afirmăm că acţiuni precum: lupta pentru
monopol, exercitarea coerciţiilor interne şi externe de orice natură în
slujba unor interese contrare intereselor naţionale, adâncirea
instabilităţii macroeconomice, generarea dezechilibrelor sociale,
degradarea mediului, pierderea controlului imigraţiei, terorismul
mondial sunt agresiuni, care nasc agresiuni şi pierderea controlului
115
concurenţei, în detrimentul cooperării, democraţiei, păcii sociale,
stabilităţii şi securităţii internaţionale.

Riscuri şi ameninţări manifeste în Europa de Sud-Est

Evoluţia unor riscuri şi ameninţări potenţiale la adresa sistemelor de

securitate naţională ale statelor ESE reprezintă un aspect important
care trebuie luat în consideraţie permanent. Neglijarea riscurilor,
definite „drept probabilitatea de a se produce o pagubă
semnificativă intereselor, valorilor sau obiectivelor naţionale de
securitate”, împreună cu ameninţările, care „sunt factori cu origine
externă prin care sunt afectate grav interesele, valorile şi obiectivele
naţionale de securitate”72 ar putea genera vulnerabilităţi majore greu
de controlat la adresa securităţii regionale şi, bineînţeles, naţionale.
Într-un mediu de securitate fragil şi dinamic, cu tendinţe evolutive, în
egală măsură, pozitive şi negative, perpetuarea riscurilor şi
ameninţărilor reale şi, mai ales, creşterea influenţei acestora asupra
stării de securitate a statelor reclamă, inevitabil, creşterea
vulnerabilităţii societăţii în faţa acestora. Tranziţia statelor din ESE
spre democraţia autentică şi economia de piaţă face şi mai
vulnerabilă securitatea regională pe timpul desfăşurării procesului.
Dintre ameninţările relevante şi, totodată, cele mai
acute la adresa securităţii naţionale, o importanţă aparte o are
existenţa în proximitatea României şi în interiorul ESE a conflictelor
încă nesoluţionate, conflictele îngheţate, a căror evoluţie din ultimii
ani a demonstrat complexitatea proceselor aflate în curs de
desfăşurare, precum şi ineficienţa multor măsuri politico-militare
europene. În acest sens, constatăm că atât în cazul conflictelor din
spaţiul ex-iugoslav cât şi al celor din spaţiul ex-sovietic, dar şi cel
cipriot, considerate conflicte preponderent etnice, cu obiective şi
72
*** Strategia Naţională de Apărare, Bucureşti, 2010, p.13

116
acţiuni specifice, li s-a răspuns cu măsuri relativ clasice, bazate pe
principii şi reguli specifice conflictului militar a căror adaptare nu a
avut efectele aşteptate, unele urmări fiind chiar la polul opus.
În plus, există opinii care susţin teoria sincronismului
geopolitic dintre Balcani şi Caucaz, două zone aflate dintotdeauna la
confluenţa dintre Europa şi Asia, dintre Occident şi Orient şi, de ce
nu, dintre creştinism şi islamism. Atât istoria, cât şi geografia susţin
această teorie: vecinătăţile fizice, ciocnirile şi evenimentele au fost
mai crude şi mai violente decât cele din regiunea mediteraneană, iar
campaniile militare au caracterizat permanent istoria celor două
regiuni, în ultimele două milenii73.
Un factor de risc cu efecte directe asupra intereselor
naţionale de securitate ale statelor ESE, revenit în actualitate în urma
evenimentelor din 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii,
este terorismul. Analizele efectuate au dus la concluzia că fenomenul
terorist cunoaşte evoluţii fără precedent şi că deja a trecut de la faza
de acţiune la cea de operaţie teroristă cu obiective majore. Unii
specialişti sunt de părere că aceste evenimente marchează începerea
reală a mileniului trei. Pe de altă parte, prin atacurile din Statele
Unite ale Americii de la 11 septembrie 2001 fenomenul nu mai are
conotaţii strict politice sau religioase, a căpătat amploare şi
complexitate mult mai mari, declanşând conflictul între societatea
democratică, deschisă, uşor penetrabilă şi societatea închisă, cu
acţiuni din umbră, conspirative şi clandestine. În acest context, este
de aşteptat ca noi organizaţii teroriste să adopte acest model de
acţiune sau să-l perfecţioneze, atacul terorist devenind tot mai
distructiv, fără limite morale, umane ori tehnologice. Aşa stând
lucrurile, societăţile haotice greu predictibile şi de controlat ce se
dezvoltă în sânul regiunilor cu conflicte îngheţate din ESE, în care
tensiunea generală a atins cote alarmante, se pot oricând transforma
în adevărate oaze pentru grupările teroriste (mai ales cele de
73
SEREBRIAN, Oleg, Politosfera, Editura Cartier, Bucureşti, 2001, p. 62.

117
orientare islamistă) ca baze de iniţiere, formare şi antrenare a
membrilor săi, baze de plecare sau de tranzit, ori de asigurare şi
sprijin logistic.
Traficul ilicit de persoane, droguri, armament,
materiale strategice şi mijloace de distrugere în masă a cunoscut, în
ultimii ani, o amploare nebănuită la începutul anilor ’90, îndeosebi
coroborate, având posibile urmări asupra intereselor naţionale ale
statelor din zonă, toate acestea fiind rezultatul activităţii reţelelor
teroriste, mafiote şi al crimei organizate. Cu un deceniu în urmă,
acest complex de factori de risc a găsit, în ESE, condiţii prielnice de
amplificare, date fiind vulnerabilităţile unor societăţi în tranziţie, cu
structuri ale administraţiei de stat şi cu un sistem legislativ
democratic în curs de cristalizare, concomitent cu tendinţele de
expansiune a acestor fenomene din spaţiile orientale în care nu se
mai puteau dezvolta, dar şi amplificate de conflictele îngheţate din
zonă. Din păcate, evoluţia acestor ameninţări a fost şi rămâne
favorizată de vulnerabilităţile societăţilor din zonă, de sensibilitatea
şi fragilitatea noilor instituţii, de chiar procesele de tranziţie, de
perpetuarea conflictelor îngheţate, precum şi de unele slăbiciuni
specifice, care ţin deja de istoria şi tradiţiile comune ale popoarelor
sud-est europene.
Proliferarea armelor de distrugere în masă este o altă
mare şi actuală ameninţare a păcii şi securităţii statelor şi popoarelor.
Regimurile tratatelor internaţionale privind controlul exportului şi
mişcărilor internaţionale a ADM au încetinit răspândirea acestora şi a
vectorilor acestora. Cu toate acestea, existenţa şi proliferarea armelor
de distrugere în masă nucleare, radiologice, biologice şi chimice sunt
o realitate, care, coroborate cu posibilitatea reală şi permanentă a
întrebuinţării nasc insecuritate în sânul comunităţii internaţionale.
Economiile statelor sud-est europene încă se zbat în recesiune fapt
care face ca populaţiile acestora să se situeze, în mare măsură, la

118
limita de subzistenţă. Aceasta obligă o parte însemnată a membrilor
acestor populaţii paupere să caute cu disperare noi posibilităţi de a-şi
duce traiul, în timp ce grupările teroriste tocmai astfel de slăbiciuni
exploatează mărindu-şi numărul membrilor şi al susţinătorilor şi
extinzându-şi teritoriul de susţinere.
Eşuarea statelor. Asociată, de fapt determinată decisiv
de proasta guvernare, manifestată prin: corupţie, abuzul de putere,
instituţii statale slabe şi ineficiente, lipsa responsabilităţii şi a
răspunderii, şi de conflictologia civilă, eşuarea statelor este un
fenomen alarmant, care provoacă prin însăşi natura sa instabilitate
regională. De asemenea, eşuarea statelor este consecinţa abandonării
incurabile de către proprii conducători a propriilor societăţi în viciile
decenţei sociale: bolile; sărăcia extremă; degradarea educaţiei;
persistenţa tendinţelor negative în plan demografic; starea de
insecuritate socială ridicată şi accentuarea diferenţelor sociale;
fragilitatea solidarităţii şi a discursului civic; starea de sănătate
precară a populaţiei şi ineficienţa sau inexistenţa sistemului de
asigurare a sănătăţii publice; insuficienţa şi precaritatea resurselor
alocate depăşirii situaţiilor de criză şi dezvoltării; imaturitate în
soluţionarea problemelor de securitate. Acest risc ameninţă statele
ESE permanent, fenomenele prezentate găsindu-şi un teren fertil în
bâlbâielile autorităţilor şi luptele dintre orgoliile politice interne din
majoritatea statelor ESE.
Extremismul etnic şi religios este prezent activ pe
toate continentele Terrei, dar forma de manifestare cea mai gravă -
conflictul deschis - apare doar sporadic, însă forma de perpetuare cea
mai dură este conflictul îngheţat, precum cele din ESE. În prezent, nu
există lideri la nivel mondial care să se afirme în aceste conflicte,
însă unele dintre zonele de conflict se interconectează (nu neapărat
fizic) şi intercondiţionează. Confruntările etnice constituie un
adevărat cal troian pe care unele grupări interesate şi chiar state prin
acţiuni de incitare făţişă sau acoperită a conaţionalilor din zona de

119
proximitate a graniţelor lor, îl pot utiliza cu scopul de a grăbi
sfârşitul supremaţiei naţiunilor-state, fără însă a lua în considerare
efectul de bumerang pe care l-ar putea avea aceste acţiuni
destabilizatoare. Recrudescenţa fenomenelor etnice din interiorul
ESE, unde conglomeratul de etnii este cel mai complex din întreaga
Europă, nu se datorează în mod absolut globalizării, ele au multiple
interferenţe istorice, culturale şi, în special, economice. Este lesne de
observat că, în general, lipsa problemelor sociale şi economice
exclude conflicte etnice, fără însă ca aceasta să însemne că nu există
şi alte căi de prevenire a conflictelor etnice.
De cealaltă parte, componenta extremist-religioasă,
afirmată în plan naţional şi regional reprezintă o ameninţare extremă
la adresa securităţii regionale şi, chiar, internaţionale. Mişcările
religioase, în special cele cu afirmată vocaţie supranaţională, sunt
organizaţii active politic, bine închegate, fundamentate pe convingeri
religioase puternice. Marile religii ale omenirii diferă între ele din
punctul de vedere doctrinar şi al esenţei credinţelor păstorite şi, de
asemenea, diferă şi ca număr de adepţi, ca areal geografic de
răspândire şi ca implicare politică internă şi internaţională. Pericolul
care se repercutează asupra mediului internaţional de securitate
consistă în faptul că mulţi dintre adepţii mişcărilor religioase
consideră că religia la care ei aderă trebuie să aibă caracter universal,
adică să fie acceptată de lumea întreagă.
Pentru a confirma credinţa în superioritatea naturală a
propriei religii în raport cu celelalte, multe culte religioase desfăşoară
o activitate intensă de prozelitism pentru a converti un număr cât mai
mare de necredincioşi sau adepţi ai altor religii la propria lor
credinţă. Această convertire are loc de cele mai multe ori prin
convingere, pe calea persuasiunii, dar şi prin metode coercitive.
Expansionismul islamismului în Albania, Kosovo, Macedonia şi
Bosnia-Herţegovina sunt exemple de netăgăduit ale intoleranţei

120
religioase duse la extrem, iar conflictele îngheţate de acolo îşi trag
seva din aceasta.
Degradarea mediului. Securitatea naţională şi,
implicit, cea regională pot fi periclitate major de fenomene
distructive de natură geo-fizică, meteo-climatică ori asociată, inclusiv
ca urmare a unor activităţi umane periculoase, voit dăunătoare sau
iresponsabile, fenomene ce nu cunosc graniţele dintre state.
În acest sens, sistemele juridice şi condiţiile tehnice
deficitare existente, încă, în majoritatea statelor ESE aflate în
tranziţie, favorizează producerea catastrofelor naturale sau altor
fenomene geo sau meteo-climatice grave (cutremure, inundaţii,
încălzirea globală); tendinţele de epuizare a resurselor vitale;
catastrofele industriale sau ecologice cu consecinţe în pierderi mari
de vieţi omeneşti, în perturbarea gravă a climatului economico-
social, în poluarea peste limitele admise a mediului pe teritoriile
naţionale şi în regiunile adiacente; posibilitatea declanşării şi
răspândirii unor pandemii.
Pandemiile. Globalizarea şi circulaţia bunurilor şi a
persoanelor, inclusiv imigraţia ilegală, creează premise pentru
izbucnirea şi răspândirea largă, regională a epidemiilor. Prin
consecinţele lor, pandemiile, indiferent de spectrul biologic sau
microbiologic în care se manifestă şi indiferent de dimensiunea vitală
vizată, umană sau animală, constituie o ameninţare de maximă
gravitate la adresa securităţii naţionale. Exemple elocvente în acest
sens stau fenomene precum răspândirea gripei aviare şi gripei
porcine în această zonă.
În sud-estul Europei vor continua să apară
circumstanţe, situaţii şi condiţii, atât în interiorul cât şi în relaţiile
dintre state, care prin natura lor diversă vor afecta securitatea ţărilor,
regiunilor şi zonei în ansamblul ei, aducând atingere intereselor
fundamentale individuale şi colective. În acelaşi timp, în statele şi
121
regiunile zonei vor fi identificate şi definite stări, procese şi
fenomene care ar putea slăbi capacitatea de reacţie la riscuri şi
ameninţări ori pot favoriza apariţia şi proliferarea acestora.
Strângând laolaltă elemente diferite - terorismul violent
extremist, disponibilitatea armelor de distrugere în masă,
criminalitatea organizată, privatizarea forţei, slăbirea sistemului
statal şi eşecul guvernării, foametea, degradarea mediului etc. –
tragem concluzia că am putea fi confruntaţi cu ameninţări radicale în
prezenţa cărora organismele naţionale, regionale ori internaţionale
pot întâmpina serioase dificultăţi în consensualizarea unei poziţii.
Însă, acest lucru n-ar trebui să le oprească, ci ar trebui să le motiveze
în a intensifica cooperarea în sensul identificării şi dezvoltării celor
mai eficiente instrumente necesare întăririi stabilităţii, coeziunii şi
securităţii regionale şi, prin urmare, internaţionale. În esenţă, evitarea
sau rezolvarea unor crize iniţiate ori alimentate de asemenea riscuri
şi ameninţări depind, în special, de riposta pe care o dau autorităţile
acestor provocări.

O privire de ansamblu asupra conflictelor îngheţate

din Europa de Sud-Est

Oricât de bizar pare conceptul de conflicte îngheţate, el este totuşi

uzitat cu dezinvoltura cu care mulţi cred că dacă refrigerezi ceva
acesta nu se alterează şi-şi conservă starea iniţială. Ei bine, sintagma
nu este adevărată în cazul relaţiilor internaţionale. Conceptul nu este
uzitat obsesiv şi exclusiv, uneori fiind preferat termenul de conflicte
latente, în ideea că acel ceva latent poate ieşi oricând din starea de
adormire spre surprinderea celor care merseseră în vârful picioarelor
sperând că aceasta nu se va întâmpla.

122
 Conceptul de conflict îngheţat este unul relativ nou în
teoria relaţiilor internaţionale. Teoreticienii au fost mai lenţi în a-l
descifra, însă factorii politici şi cercetătorii orientaţi cu precădere
spre rezolvarea problemelor s-au ataşat de el încă de la prima vedere.
De regulă, acest termen se uzitează în cazul evoluţiilor post-Război
Rece, în primul rând pentru conflictele generate de destrămarea
Uniunii Sovietice (Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria etc.). Cazul
reprezentat de spaţiul ex-iugoslav se poate înscrie, la rândul său, în
această categorie. Mai mult, fenomenul s-a produs şi în deceniile
trecute, în situaţii precum cea din Cipru - probabil cazul ce s-ar
potrivi cel mai bine definiţiei conflictului îngheţat. Toate acestea nu
reprezintă decât consideraţii cu rol de semnal de alarmă, menite să
sugereze că nu asistăm la un fenomen cu totul nou.
Noţiunea de conflicte îngheţate este cât se poate de
sugestivă, definiţia dată de literatura de specialitate statuează „o
situaţie conflictuală acută, dar fără recurs la violenţă armată pe
scară largă, din pricina epuizării reciproce a combatanţilor în faza
anterioară de conflict militar şi/sau a descurajării exercitate de
prezenţa unei puteri regionale sau a unei puteri din afara
sistemului”74. Aceste conflicte nu sunt soluţionate, ci doar oprite într-un
punct din cauza pericolului extrem de grav atât pentru zona
respectivă, cât şi pentru securitatea internaţională în ansamblul ei.
În spaţiul Balcanilor de vest: Bosnia şi Herţegovina,
Kosovo, Macedonia; în spaţiul ex-sovietic circumscris ESE:
Republica Moldova – Transnistria şi Georgia - Osetia de Sud şi
Abhazia, precum şi în Mediterana – Cipru avem de-a face cu astfel
de conflicte îngheţate, zone a căror importanţă este apreciată şi de
Doctrina Armatei României: „0203. – În spaţiul european se menţin
incertitudinile privind evoluţiile din zona Balcanilor Occidentali, iar

74
IONESCU, Mihai (coordonator), colectiv, Regiunea Extinsă a Mării Negre. Delimitări teoretice
şi practice ale unui areal geopolitic în plină redefinire, Editura Militară, Bucureşti, 2009, p. 233.

123
conflictele „îngheţate“ din Zona Extinsă a Mării Negre nu vor
înregistra evoluţii pozitive semnificative într-un orizont de timp
previzibil“75 .

Ţări şi regiuni cu conflicte

îngheţate

Figura nr.3: Harta conflictelor îngheţate din Europa de Sud-Est

Prelucrare după: „3D World Atlas”, http://www.xamba.com

Ele pot reizbucni oricând, întrucât memoria colectivă,

amestecul de populaţii şi tensiunile create şi acumulate în timp nu
pot şi nu vor putea fi uşor dezamorsate. Din păcate, aproape în
fiecare din aceste zone, există interese ale unor mari puteri sau ale
altor state care nu pot fi încă armonizate.

Spaţiul ex-iugoslav
Dezmembrarea Iugoslaviei şi apariţia a noi state, în locul celui făurit
de Iosip Broz TITO după cel de-al Doilea Război Mondial, a
complicat nu numai partea vestică a hărţii Peninsulei Balcanice, dar a
75
STATUL MAJOR GENERAL, Doctrina Armatei României, Bucureşti,
2011, p. 28
124
dus la consecinţe neprevăzute şi pentru alte spaţii sud-est europene.
Mai mulţi actori pe scena politică nu a însemnat numai schimbarea
raportului de forţe regional şi apariţia a noi axe geostrategice, ci şi a
noi centri de putere. Detensionările problemelor etnice şi religioase,
realizate în urma războiului din anii ’90 nu au exclus apariţia altor
focare de criză, regiunea dovedind din acest punct de vedere o
efervescenţă deosebită. Acest război a evidenţiat multe desfăşurări
unice şi trăsături ale unui conflict cu care continentul european urma
să se obişnuiască.

BOSNIA-HERŢEGOVINA. Războiul, ale cărui prime faze se

derulaseră în Slovenia ca o simplă confruntare între autoritatea
militară a unui stat în disoluţie şi noua societatea civilă, a evoluat
sângeros în Croaţia, prin declanşarea procesului de epurare etnică şi
dezvoltarea forţelor paramilitare şi a cunoscut apogeul în timpul
luptelor din Bosnia-Herţegovina.

Demarcaţia acţiunilor forţelor

multinaţionale de menţinere a păcii

Majoritari sârbi

Majoritari croaţi

Majoritari musulmani
http://www.lib.utexas.edu/maps/bosnia

Figura nr.4: Harta conflictului îngheţat din Bosnia - Herţegovina

125
 Cele trei comunităţi s-au înfruntat aici fără
menajamente şi-au distrus localităţile în care convieţuiseră paşnic cu
numai câţiva ani înainte, s-au internat reciproc în adevărate lagăre de
concentrare, şi-au încălcat pe rând promisiunile făcute în diferitele
armistiţii încheiate de-a lungul anilor. Reprezentată în teren,
comunitatea internaţională a fost de cele mai multe ori un martor
pasiv al evenimentelor, intervenind în majoritatea cazurilor ori tardiv
şi chiar ineficient, iar, în unele cazuri, împotriva cursului acestora.
Schimbarea politicii Statelor Unite, de la neintervenţie la implicarea
activă în rezolvarea crizei bosniace, a produs şi în cadrul NATO
mutaţia necesară pentru acţiune directă şi eficientă. Loviturile aeriene
ale NATO şi tratativele care s-au iniţiat ca o consecinţă directă a
acestora au venit pe terenul bătătorit deja de repetatele încercări
europene sau ale ONU de a aduce cele trei comunităţi la aceeaşi
masă a tratativelor şi de a le obliga să găsească o soluţie crizei.
Contradicţiile dintre existenţa graniţelor interioare, care reflectă
diviziunea etnică a Bosniei sunt, în parte, surmontate de prevederile
Acordului de la Dayton care permit întoarcerea refugiaţilor la vechile
locuinţe şi libera circulaţie a locuitorilor în tot spaţiul Bosniei -
Herţegovina.
Criza din Bosnia - Herţegovina a apărut, desigur, pe
fondul disputelor interne dintre cele trei comunităţi şi al frustrărilor
lăsate de puterea autoritar-centralizată şi pe principii colective a
perioadei anterioare. Mai mult, încă de la declanşarea crizei
iugoslave, comunitatea musulmană din Bosnia - Herţegovina s-a
declarat pentru realizarea unui stat unitar şi independent, în timp ce
comunităţile sârbă şi croată au militat pentru unirea teritoriilor
locuite de ele cu Serbia, respectiv Croaţia. La aprinderea fitilului
acestei crize, un rol important revenise însă şi comunităţii
internaţionale, care, din diferite interese, sprijinise procesul de
disoluţie statală la început, pentru ca pe parcurs să acţioneze

126
împotriva acestui curent. Războiul declanşat în 1991 a pus multe
provocări în faţa statelor europene, indiferent dacă acestea făceau sau
nu parte din NATO. Tratativele de la Dayton, Ohio, au pus punct
unei perioade de confruntare militară şi au deschis uşa înfruntărilor
pe teren constituţional şi al creării şi funcţionării structurilor noului
stat. După ultimele alegeri generale din octombrie 2010, Bosnia -
Herţegovina nu pare să facă progrese pentru crearea unei stabilităţi.
Reformele economice şi politice necesare aderării la UE stagnează,
în plus cele trei comunităţi constitutive ale populaţiei ţării continuă
să fie divizate, dezvăluind a fi incapabile a depăşi perioada războiului
şi a deschide uşa înţelegerii şi toleranţei atât de necesare stabilităţii şi
dezvoltării statale.

REPUBLICA MACEDONIA. În tot acest timp, Republica

Macedonia a preferat neutralitatea chiar cu preţul câtorva concesii
teritoriale făcute sârbilor. Cu toate acestea, ţara a fost destabilizată de
Războiul din Kosovo din 1999 când mai bine de 300.000 de albanezi
s-au refugiat în Macedonia.
Este adevărat că aceştia s-au retras după terminarea
războiului, însă, la scurt timp, radicali albanezi rămaşi în interiorul
Macedoniei (dar şi din afara ei) s-au postat pe poziţii de forţă cerând
autonomie sau independenţă pentru zonele locuite preponderent de
albanezi. Confruntările dintre guvern şi albanezii insurgenţi au avut
loc între martie şi iunie 2001, mai mult în partea de nord şi de vest a
ţării şi s-au încheiat după intervenţia forţelor NATO de monitorizare
a armistiţiului şi semnarea Acordului de la Ohrid prin care guvernul
macedonean a acordat mai multă putere politică şi independenţă
culturală minorităţii albaneze. În schimb, partea albaneză a renunţat
la idealurile separatiste şi a recunoscut toate instituţiile statului
macedonean.

127
 Puncte de conflict

Regiuni de conflict

Figura nr.5: Harta conflictului îngheţat din Macedonia

Prelucrat după: https://www.cia.gov/library/publications/
the-world-factbook/geos/mk.html

Cazul Macedoniei ne învaţă că trecutul nu este

neapărat condiţia stării din prezent, astfel că, dacă schema cognitivă
periculoasă care promovează un comportament agresiv faţă de alte
grupuri etnice este detectată la timp, se poate acţiona asupra sa cu
rezultate pozitive şi se pot înlocui, astfel, stereotipuri istorice
negative. Cu toate acestea astfel de atitudini nu ar trebui limitate la
elitele politice, ci ar trebui să fie sarcina unei intelectualităţi
puternice, iar societatea civilă să le răspândească cu preponderenţă în
rândul populaţiei.

128
KOSOVO. Deşi conflictul s-a limitat la spaţiul fost iugoslav,
implicaţii de ordin politic, economic şi militar s-au resimţit în
întreaga Peninsulă Balcanică şi, mai apoi, în întreaga Europă.
Complexitatea factorilor care l-au generat, precum şi multitudinea
problemelor de ordin teritorial, etnic şi religios cu care s-au
confruntat în această perioadă statele din regiune au determinat
necesitatea coordonării eforturilor la nivel balcanic şi european
pentru găsirea căilor de refacere a structurilor politice, economice şi
sociale şi de prevenire a apariţiei unor noi focare de criză. Conflictul
din Kosovo din anul 1999 şi nu numai a demonstrat însă că regiunea
nu şi-a epuizat sursele de instabilitate şi că eforturile instituţiilor
economice şi de securitate regionale, europene şi euro-atlantice nu au
încă rezultatele pentru care acestea s-au iniţiat.

Localităţi cu conflicte începând din

februarie 1998

Figura nr.6: Harta conflictului îngheţat din Kosovo

Sursa: http://www.state.gov/www/regions/eur/map1.html

129
 Serbia şi Albania emit, în continuare, pretenţii în
problema Kosovo. Naţionalismul sârb şi cel albanez însumate
încordărilor etnico-religioase sunt amplificate de problemele
economice ce se manifestă aici. Ba mai mult, impunerea sancţiunilor
ONU în urma crizei iugoslave a exacerbat această stare de lucruri.
Naţionalismul albanez se manifestă cu pregnanţă materializându-se
în încercarea utopică pentru aceste timpuri, dar tenace, de realizare a
Albaniei Mari.
Este de notorietate că răspândirea teritorială mare a
etniei albaneze - în Kosovo, Serbia, Muntenegru, Macedonia şi
Grecia - a facilitat mişcările naţionaliste de tipul Armatei de
Eliberare din Kosovo (UCK), sau Armatei de Eliberare a Presevo,
Medvedja şi Bujanovac (UCPMB) în FRI Macedonia, care au
desfăşurat acţiuni violente formal motivate de obţinerea unor drepturi
specifice etnicilor albanezi. Conflictul a antrenat de-a lungul timpului
numeroşi actori naţionali, dar şi internaţionali. Pe plan internaţional,
organizaţiile internaţionale europene au interacţionat cu cele
mondiale, implicându-se activ: ONU cu trei rezoluţii ale Consiliului
de Securitate, catalogate de către sârbi ca fiind amestec în afacerile
interne; NATO care şi-a pus la dispoziţia ONU tehnica de luptă
pentru impunerea rezoluţiilor Consiliului de Securitate; UE a impus
sancţiuni Iugoslaviei, pe termen limitat, totuşi; Consiliul Europei s-a
implicat cu precădere în ceea ce priveşte încălcările grave ale
drepturilor omului; OSCE a participat cu un număr mare de
observatori aparţinând ţărilor membre; iar pe palierul actorilor
internaţionali statali, sunt de notorietate acţiunile SUA şi ale Rusiei,
precum şi ale Albaniei, care, cel puţin la nivel vizibil, a recunoscut
independenţa Kosovo. În aceste condiţii şi în pofida faptului că
Belgradul susţine în continuare că aceasta este o afacere internă, nu
poate fi ignorat potenţialul de extindere a crizei în zonă, mai ales
având în vedere poziţia celorlalte provincii limitrofe pe al căror
teritoriu etnicii albanezi încă întreţin unele animozităţi de natură

130
secesionistă. Este foarte important de subliniat faptul că în provincia
Kosovo există cea mai mare concentrare a unei populaţii minoritare
din Europa, cu o pondere de 90% din populaţie aparţinând unei
minorităţi. De asemenea, în abordarea crizei trebuie considerată şi
evaluată intenţia strategică a albanezilor kosovari. Cu toate că foarte
uşor cineva s-ar putea gândi la unirea Kosovo cu Albania după
secesiunea de Iugoslavia, aceasta este greu de realizat pe termen
scurt – Albania având o condiţie economică pauperă mai proastă
chiar decât cea a Kosovo – şi este greu de crezut că ar putea constitui
o atracţie pentru populaţia din Kosovo. În plus, tendinţa în rândul
refugiaţilor albanezi din Kosovo nu este cea de a fugi în Albania, ci
de a se răspândi în alte părţi ale Europei.
Aceste conflicte etnic-religioase din zona ex-iugoslavă
nu au soluţii imediate şi, mai ales, nu pot fi rezolvate cu soluţii
clasice. Un astfel de conflict nu se mai poate rezolva la masa
tratativelor şi nici prin bombardamente, ci poate fi şi trebuie rezolvat
numai prin mijloace politice deoarece aici aceste tensiuni etnic-
religioase au sute de ani vechime şi hotărâtoare este voinţa opiniei
publice coroborată cu fermitatea acesteia în sancţionarea imediată a
acţiunilor teroriste şi a bandelor înarmate care acţionează în zonele
cu o securitate sensibilă.

Spaţiul ex-sovietic circumscris Europei de Sud-Est

Pe măsură ce Marea Neagră a devenit elementul de legătură între
Extremul Orient, Asia Centrală şi artera principală de legătură
fluvială cu centrul Europei pe Dunăre, interesele Occidentului pentru
spaţiul caucaziano-caspic bogat în resurse energetice strategice, au
crescut. Putem să afirmăm că Europa îşi redescoperă astfel propriul
ei spaţiu de sud-est după criterii politico-economice. În acelaşi timp,
secolul al XXI-lea, reprezintă pentru Rusia definirea celei mai noi,

131
complexe şi largi viziuni asupra sud-estului Europei. Construită după
criterii moderne de geopolitică, geostrategie şi geoeconomice,
viziunea Rusiei a fost demonstrată suficient în unele situaţii
complexe şi chiar cu rafinament în Bosnia-Herţegovina, Kosovo, în
Peninsula Crimeea şi poate cel mai frecvent în spaţiul caucaziano-
caspic, prin acţiuni greu de anticipat şi mai ales de contracarat
oportun. În acest context, problema Transnistriei se constituie ca o
problemă fundamentală a securităţii Rusiei definită explicit printr-o
rezoluţie a Dumei de Stat care stabileşte pe Nistru graniţa strategică
ce desparte cele două mari spaţii geopolitice, spaţiul slav de restul
lumii europene.

TRANSNISTRIA. Dezintegrarea şi dispariţia Uniunii Sovietice a

constituit momentul potrivit pentru Moldova de a-şi declara
independenţa, ca mai apoi, la scurt timp, să instituie limba română ca
limbă naţională. Dorinţa de reunificare cu România a crescut
exploziv în intensitate alimentând tensiunile interetnice cu precădere
în zonele unde minoritarii ruşi erau majoritari. Atunci liderii politici
din Transnistria au realizat oportunitatea separării de Moldova
folosind separarea în propriul lor interes şi reuşind să-şi asigure
suportul popular majoritar bazându-se pe motivaţia problemei
lingvistice. Astfel, Transnistria şi-a declarat independenţa pe
2 septembrie 1990 apărând-o cu armele în mâini împotriva
încercărilor moldoveneşti de a anula prin forţă separarea regiunii.
Conflictul armat a fost de scurtă durată şi a avut ca rezultat separarea
regiunii de Moldova. Prezenţa militarilor ruşi activi şi în rezervă a
constituit atuul şi sprijinul Transnistriei pentru obţinerea victoriei în
faţa forţelor moldoveneşti. În esenţă, acest conflict are o dublă
determinare: teritorială şi politico-etnică.

132
 Puncte de conflicte majore

Figura nr.7: Harta conflictului îngheţat din Republica Moldova

Prelucrare după: „3D World Atlas”, http://www.xamba.com

În esenţă, conflictul a fost întreţinut de Rusia în

Transnistria, ceea ce a constituit, în fapt, un adevărat laborator de
experimentare a tehnicilor şi procedeelor de manipulare şi de
modificare a strategiilor privind evoluţia independentă a statelor
naţionale apărute în urma prăbuşirii URSS. Utilizând forţa, Rusia a
încercat să aplice tehnicile acestui conflict în Georgia, Estonia şi
Peninsula Crimeea, dar şi în alte regiuni ale Comunităţii Statelor
Independente. Prin Transnistria, obiectivul prioritar al Rusiei a fost,
de fapt, menţinerea Republicii Moldova sub umbrela geostrategică a
aceluiaşi centru decizional sovietic/post-sovietic moscovit, utilizând
regiunea dintre Prut şi Nistru ca pe un fitil amorsat oricând gata de a
133
fi reaprins. La menţinerea actualei stări de lucruri din Transnistria
concură şi perpetuarea stării de criză politică din Republica Moldova,
tranziţia economică, costurile edificării economiei de piaţă şi a
societăţii democratice, toate acestea generând o slăbiciune puternică
a statului devenit incapabil de a-şi asigura şi exercita suveranitatea pe
întregul teritoriu naţional.
Plasând acest rezultat într-un context regional, realizăm
că naţionalismul extrem, născut o dată cu dezintegrarea Uniunii
Sovietice, a generat crize violente în majoritatea statelor periferice
Rusiei, cu explozii vizibile în Azerbaidjan, Georgia şi Moldova. În
încercarea sa de a-şi menţinere influenţa nealterată la frontiere,
teritorii percepute până nu demult ca areale străine, Rusia a încurajat
şi chiar a iniţiat astfel de tensiuni. În cazul de faţă, după semnarea
unui acord de încetare a ostilităţilor, ruşii au decis să lase trupe în
zonă pentru a menţine pacea, însă acestea au consolidat, în final,
autoritatea separatistă, moment din care guvernul moldovean nu mai
are nicio autoritate asupra regiunii transnistrene. Deşi în 1994 a fost
semnat un alt acord cu Moldova ce prevedea retragerea trupelor
ruseşti din Transnistria, acesta nu a fost ratificat de Parlamentul rus
nici până la momentul actual. Mai mult, în septembrie 2006,
autorităţile separatiste transnistrene au organizat, sub oblăduirea
tacită a Rusiei, un referendum privind viitorul Transnistriei, din care
a reieşit fără echivoc că o majoritate largă sprijină independenţa faţă
de Moldova şi aderarea la Federaţia Rusă. Rezultatele acestui
referendum nu au fost însă recunoscute de comunitatea
internaţională.
Atât guvernanţii, cât şi cetăţenii Republicii Moldova au
înţeles care sunt principiile fundamentale aplicate de Moscova în
problema transnistreană: prezenţă militară şi administraţie separată,
în esenţă cvasi-independenţă. De aici şi refuzul permanent al oricărei
forme de reglementare a problemei, formă care să emane o soluţie a
păcii durabile. Rusia încearcă să-şi asigure prin intermediul
134
Memorandumului Meseberg (din iunie 2010, prin care Germania şi
Rusia se angajează să clădească o structură de securitate europeană,
iar ca dovadă a colaborării să rezolve conflictul transnistrean într-un
format comun) o legitimitate europeană în reglementarea conflictului –
fără însă să cedeze niciun milimetru din principiile pe care le apără
de douăzeci de ani.

GEORGIA. În mod similar, războiul ruso-georgian din vara anului

2008 a demonstrat convingător labilitatea unui conflict îngheţat prost
gestionat, uşor de manipulat în favoarea părţii interesate şi care poate
reizbucni oricând, redevenind un conflict militar deschis. Miza
acestui conflict este, înainte de toate, geopolitică şi priveşte controlul
asupra spaţiului ex-sovietic, pierdut odată cu revoluţia trandafirilor
din toamna lui 2003. Moscova încearcă să recâştige controlul asupra
acestuia şi, totodată, să înlăture influenţa SUA din acest spaţiu.
Relaţiile pe care Rusia le-a dezvoltat cu Georgia după
revoluţia trandafirilor au devenit tensionate. În septembrie 2006,
Rusia a restricţionat fluxurile financiare din Georgia şi a făcut
presiuni asupra etnicilor georgieni de pe teritoriul său ca răspuns la
arestarea de către Tbilisi a unor spioni ruşi. În plus, Kremlinul şi-a
retras diplomaţii din Georgia şi a expulzat cetăţeni georgieni din
Rusia. Presiunile economice exercitate de Moscova la adresa ve-
cinului său au continuat în noiembrie 2006 cu dublarea preţului la
gazul pe care compania rusească Gazprom îl furniza Georgiei. În
acelaşi timp, Rusia a încurajat mişcările separatiste din Abhazia şi
Osetia de Sud, susţinând că nu respectă integritatea teritorială a
Georgiei. O sursă importantă de tensiune între cele două state a fost
candidatura Georgiei la NATO, obiectiv care a determinat reacţii
dure din partea Moscovei, întrucât, potrivit oficialilor de la Kremlin,
prezenţa Alianţei la graniţele Rusiei este văzută ca o ameninţare.
În aprilie 2008, după Summit-ul NATO de la Bucureşti,

135
Vladimir PUTIN, aflat încă în funcţia de preşedinte al Rusiei, a cerut
guvernului rus să stabilească legături oficiale cu autorităţile din
regiunile separatiste georgiene şi a sporit numărul soldaţilor ruşi
din Abhazia.

Figura nr.8: Harta conflictului îngheţat din Georgia

Sursa: http://www.stratfor.com

Moscova şi-a propus să-şi reafirme supremaţia

geopolitică în spaţiul care în mod tradiţional este considerat, în
imaginarul elitelor ruse, ca reprezentând sfera sa legitimă de domina-
ţie strategică - străinătatea apropiată. Kremlinul trăieşte şi
reacţionează parcă ghidat de un sindrom postimperial de recuperare a
capitalului de influenţă geopolitică pierdut în 1990. Prin reacţia
disproporţionată împotriva Georgiei, Moscova a arătat că are voinţa
politică de a-şi folosi resursele de putere pentru a-şi intimida vecinii,
expunând limitele garanţiilor pe care lumea euroatlantică este
136
pregătită sa le ofere acestora. În perspectivă, mesajul dat Occidentului
nu lăsa loc de interpretare: străinătatea apropiată - Ucraina şi Georgia
- trebuie să rămână în afara NATO şi a influenţei Statelor Unite. Din
punct de vedere tactic, prin Georgia, Rusia a urmărit transmiterea
unui avertisment strategic.
Nu în ultimul rând, Rusia tinde să contureze în mod
unilateral şi mai mult modelul multipolar al relaţiilor internaţionale,
continuând să-şi adjudece influenţa asupra spaţiului ex-sovietic.

CIPRU. Divizarea Ciprului în două părţi - greacă şi turcă - constituie

una din problemele nerezolvate ale Uniunii Europene. De facto, cele
două părţi ale Ciprului există din 1983, dar sunt divizate din 1974 în
urma unei intervenţii militare turceşti ca reacţie la un puci care a avut
loc în Grecia având ca scop alipirea insulei.

Regiuni sub suveranitatea

Marii Britanii

Figura nr.9: Harta conflictului îngheţat din Cipru

Prelucrare după: „3D World Atlas”, http://www.xamba.com

137
 Ciprul este destinul a două comunităţi cu două temeri,
conflictul a provocat în jur de 5000 de morţi de la izbucnirea sa
din 1963. În timp ce ciprioţii greci se tem de armata turcă - staţionată
şi acum în nordul Ciprului - şi de repetarea abuzurilor de care au
suferit pe timpul invaziei, ciprioţii turci se tem că vor fi din nou
victime ale excluderii şi violenţei aşa cum au fost înainte de
debarcarea militarilor turci pe insulă. Din 1964, trupele ONU au fost
instalate pe insulă ca forţă-tampon între cele două rivale. În 1974,
lovitura de stat pusă la cale de militari greci pentru a alipi insula de
Grecia oferă un pretext pentru intervenţia Turciei. În 2004, Consiliul
European a comis imprudenţa de a susţine aderarea Republicii Cipru la
UE înainte de a realiza reunificarea. Ciprioţii greci au acceptat aderarea,
dar au refuzat planul de reunificare al Secretarului general al ONU.
Negocierile de reunificare au fost reluate cu greu abia din februarie
2008, susţinute de bunăvoinţa preşedintelui cipriot şi a liderului
comunităţii cipriote turceşti, lideri care-şi doresc integrarea Turciei în
UE, cu speranţa că aceasta ar pune capăt conflictului deja prea lung.
Divergenţele care persistă până astăzi au în vedere retragerea de pe
insulă a celor aproximativ 35.000 de militari turci, staţionaţi în nord şi
viitoarea formă statală: federaţie cu un guvern central pentru greci, sau
alianţă de state cu două guverne separate pentru turci.
În acest context, orice oaspete al Ciprului care
descoperă, acum în secolul XXI, o ţară europeană împărţită în două
şi, mai ales, o capitală europeană fragmentată, cu relativ mici şanse
de reîntregire, va rămâne cu un mare semn de întrebare. Ciprul este
un stat independent din 1960 pe când populaţia era fracţionată în
82% ciprioţi greci, cuprinzând şi mici grupări minoritare şi
18% ciprioţi turci. Aceştia din urmă populează insula începând cu
secolul al XVI-lea, momentul cuceririi Ciprului de către otomani, în
contrast cu prezenţa de aproape 4000 de ani a ciprioţilor greci. Etapa
istorică prin care a trecut Ciprul înaintea obţinerii independenţei este

138
marcată de dominaţia britanică a cărei colonie a fost începând cu
anul 1878 şi se caracterizează prin existenţa unor relaţii interumane, în
general, calme şi armonioase, unele tensiuni apărând cu puţin înainte de
1960 generate de dorinţa de unificare cu Grecia a majorităţii ciprioţilor
greci.
Independenţa insulei este rezultatul acordului celor trei
părţi: greacă, turcă şi britanică, aceştia din urmă păstrând numai două
teritorii suverane ce găzduiesc baze militare britanice. Înţelegerea
tripartită iniţială prevedea o conducere statală tricefală, înţelegere
care nu a putut fi păstrată din cauza controverselor apărute în special
în 1963 când primul preşedinte ales al Republicii Cipru,
Arhiepiscopul Makarios, a încercat o reconciliere naţională prin
propunerea unor amendamente la Constituţie - amendamente care
dezavantajau întru-câtva etnicii turci -, dar care au fost primite cu
reticenţă de ambele tabere şi urmată imediat de revolte populare
virulente îndreptate împotriva guvernării ţării. Acesta a fost
momentul în care Naţiunile Unite au intervenit desfăşurând forţe de
menţinere a păcii, forţe care şi astăzi sunt prezente în regiune, dar şi
prin adoptarea a numeroase rezoluţii ale Consiliului de Securitate al
ONU, care recunosc independenţa, suveranitatea şi integritatea
teritorială a Republicii Cipru. Toate acestea nu au condus, din păcate,
la niciun rezultat palpabil cu excepţia suspendării ostilităţilor armate,
statul Cipru rămânând divizat fizic în două părţi separate de aşa-
numita Linie Verde, ce se întinde pe o lungime de 180 km şi,
totodată, un conflict îngheţat al ESE şi, implicit, al Europei.

*
* *
Evenimentele din 1989 au marcat încheierea hegemoniei Rusiei
sovietice asupra majorităţii zonei ESE, în schimb, au transformat
spaţiul într-unul al confluenţei tendinţelor expansioniste şi a
139
influenţelor intereselor principalilor poli de putere mondiali în
tandem cu renaşterea vocilor identitare ale actorilor regionali.
Aşadar, mediul regional de securitate s-a structurat în conformitate
cu acţiunile şi reacţiile statelor componente ale zonei ESE, dar şi cu
cele ale celorlalţi jucători geopolitici internaţionali atraşi de
oportunităţile zonei.
În acest context, forţa riscurilor şi ameninţărilor la
adresa securităţii regionale a fost asigurată de implozia instantanee a
structurilor imperiale sovietice, care a creat un teren propice
manifestărilor făţişe ale tensiunilor etnice şi separatiste ce mocniseră
până la acel moment. Descătuşarea acestor tensiuni a condus
invariabil la declanşarea conflictelor identitare, epurărilor etnice şi la
probleme sociale generate de apariţia persoanelor refugiate.
Încăpăţânarea părţilor în conflict în afirmarea şi apărarea intereselor
lor a condus, în cele din urmă, la apariţia, dar şi la perpetuarea
conflictelor îngheţate din zonă. Aşa cum istoria recentă şi realitatea
zilelor noastre o arată, conflictele îngheţate constituie o permanentă
sursă de instabilitate şi riscuri pentru întreaga zonă. Regiunile în care
acestea mocnesc pot fi oricând fieful nucleelor crimei organizate, iar
zona ESE devine, astfel, elementul de legătură al reţelelor care
asigură afluxurile de stupefiante, arme şi prostituţie dinspre Asia
Centrală şi Rusia spre Occident. În acelaşi timp, conflictele îngheţate
întreţin nivelul suficient de haos socio-politic necesar acoperirii şi
susţinerii acţiunilor terorismului transnaţional, a traficului de
persoane şi a traficului de armament. Condiţiile socio-economice din
zonă atrag, invariabil, o scădere a securităţii fizice a armamentelor şi
muniţiilor, atât cele convenţionale, cât şi cele de distrugere în masă,
locaţiile acestora fiind ţinta a numeroase acţiuni de furt. Perpetuarea
şi amplificarea stărilor de tensiune generate de prezenţa conflictelor
140
îngheţate au amplificat mişcările masive ale populaţiilor din regiunile
afectate dând naştere la fluxuri mari de refugiaţi, dar şi la o sporire a
migraţiei ilegale afectând, astfel, atât celelalte state din zona ESE, cât
şi restul Europei. La toate acestea participă cu un aport substanţial şi
situaţia catastrofală a economiilor acestor regiuni.
Probabilitatea crescândă ca ameninţarea generată de
dezgheţarea explozivă a conflictelor îngheţate este cât se poate de
prezentă, fiind un risc imediat pentru securitatea regională prin
posibilitatea de difuzare facilă în zonă datorată amestecului etnic
evoluat şi gradului ridicat de răspândire a populaţiilor proprii în
statele învecinate. În acelaşi timp, prezenţa conflictelor îngheţate în
unele regiuni ale zonei ESE - regiuni răspândite pe circumferinţa
zonei - atrage riscul dezintegrării violente a acelor state la presiunile
grupurilor etnice, religioase, financiare, ori ale unor puteri externe,
acţiuni extreme cu consecinţe greu de anticipat de pe acum, mai ales,
având în vedere faptul că instabilitatea politică prelungită, conflictele
etnice, religioase şi discrepanţele economice regionale mari au efecte
grave asupra stabilităţii şi securităţii zonei.
Iată tot atâtea motive care ne-au determinat la a
considera perpetuarea conflictelor îngheţate de o relevanţă
covârşitoare pentru securitatea ESE şi, in extenso, a întregii Europe,
dar şi cu implicaţii însemnate asupra securităţii Asiei Centrale şi
Orientului Mijlociu.
În concluzie, perpetuarea situaţiei actuale a conflictelor
îngheţate constituie un factor de risc major pentru stabilitatea şi
securitatea ESE. În contextul mai înainte expus, considerăm că nu
există o soluţie viabilă pentru aceste conflicte, cel puţin pe termen
scurt şi mediu. Eventuala detensionare a relaţiilor încordate dintre
141
părţile în conflict şi acţiunea comună a acestora în direcţia
soluţionării politico-diplomatică a conflictelor, rezolvări acceptabile
pentru toate părţile implicate în conflict, suntem de părere că
reprezintă singura alternativă posibilă ce permite o stingere totală a
situaţiei conflictuale. Oricum, aceasta nu va fi posibilă fără o
implicare activă şi determinantă a comunităţii internaţionale în
procesul de negociere a unei soluţii politice la conflictele din regiune.

142
CAPITOLUL IV
EUROPA DE SUD-EST AFECTATĂ
DE CONFLICTE ÎNGHEŢATE,
GRANIŢA UE ŞI A NATO

ESE este una dintre zonele-tampon ale actualei arene internaţionale

conflictuale, poziţia ei geopolitică amortizând şocurile ce se propagă
între o Europă bătrână, dar democratică şi modernă şi un Orient
Mijlociu mereu clocotind, autoritar şi, în multe cazuri, extrem de
dogmatic până la fanatism religios. Având ca limită Munţii Caucaz,
regiunea este şi va fi o importantă sursă de hidrocarburi şi, în acelaşi
timp, ea se constituie într-o importantă magistrală transportoare prin
legarea Asiei Centrale, bogată în resurse, de piaţa mondială a
energiei. În aceste condiţii, principalii poli de putere mondiali,
folosindu-se de mijloace diferite de a se poziţiona strategic în
regiune, împărtăşesc, în esenţă, acelaşi scop: extinderea influenţei şi
asigurarea prezenţei economice masive şi sigure în regiune.

143
 Componente ale conceptului de securitate
internaţională, atât securitatea colectivă, cât şi securitatea bazată pe
cooperare, fundamental diferite, dar complementare, reclamă
considerarea unui sistem de securitate multietajat:
UE/OSCE/NATO/ONU. Încadrarea pe paliere depinde de
specificitatea sarcinilor de securitate ţintite, rezultând necesitatea
corelării şi optimizării cooperării între diferitele instituţii
internaţionale de securitate, care a devenit mai evidentă ca oricând.
Odată cu apariţia şi perpetuarea conflictelor îngheţate, evoluţiile
instituţionale în UE, competiţia dintre UE şi NATO, claritatea
preemţiunii intereselor proprii ale unor actori mondiali faţă de cele
comune, absenţa intenţionată a diviziunii echitabile a muncii între
statele din Uniune, au devenit principalii factori care afectează
construcţia unui sistem al securităţii europene eficient. Este clar că
acţiunile de acum ale jucătorilor de pe scena Europei sunt angajate în
vârtejul unei noi competiţii geopolitice, ce este, din multe puncte de
vedere, considerabil mai periculoasă prin haosul şi imprevizibilitatea
în care se dezvoltă, decât stabilitatea confruntării bipolare din timpul
Războiului Rece. Pe rând, ori deopotrivă, atât ONU, cât şi NATO,
OSCE şi UE şi-au adus contribuţii importante la stabilitatea şi
securitatea euroatlantică, în general, şi a zonei ESE, în special.
Astfel, Consiliului de Securitate al ONU i se recunoaşte răspunderea
pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, având şi pe viitor
un rol important în menţinerea stabilităţii şi securităţii mondiale. La
o scară redusă la nivel zonal, OSCE este instituţia regională pentru
asigurarea securităţii europene, care s-a angajat să promoveze pacea
şi stabilitatea, să consolideze securitatea prin cooperare şi
promovarea democraţiei şi drepturilor omului în întreaga Europă şi
nu numai. OSCE s-a manifestat activ în cazul conflictelor îngheţate,
uneori timid, alteori cu tărie, reacţii manifestate, mai ales, în funcţie
de actorii implicaţi în criza respectivă, însă a făcut-o acţionând,

144
mai ales, pe căi diplomatice pentru prevenirea conflictelor,
managementul crizelor şi reconstrucţia statală postconflict.

Noile accente politice europene pentru Europa de

Sud-Est
În ultimii ani, importanţa ESE a cunoscut o creştere notabilă pentru
interesele geopolitice şi economice atât ale UE, cât şi ale NATO, în
special datorită poziţiei sale ca element de legătură a Europei cu
Orientul Mijlociu, Rusia şi Asia Centrală. La aceasta contribuie şi
instabilitatea poziţionată pe diferitele trepte politice ale zonei ca
rezultat al competiţiei seculare pentru impunerea influenţei între mai
multe imperii - otoman, rus, austriac, german şi sovietic.
Până nu demult, sarcina rezolvării provocărilor de
securitate din Europa cădea cu preponderenţă în spatele NATO. Însă,
preocuparea UE faţă de punctele fierbinţi din partea sa sud-estică -
preocupare cauzată de neclaritatea asigurării securităţii spaţiului
Uniunii după extinderile din 2004 şi 2007 - demonstrează o
schimbare de optică radicală a UE faţă de politica sa de securitate şi
apărare. Este evident faptul că pentru o strategie de succes este
nevoie de armonizare şi colaborare apropiată UE/NATO,
indispensabile succesului stabilizării acestei regiuni. Faptul că UE a
devenit un actor global cu opţiuni clare exprimate în politici, interese
şi capabilităţi este deja o realitate care poate fi probată prin impactul
său asupra evoluţiilor contemporane ale scenei politice şi economice
europene şi internaţionale. Ambele organisme internaţionale
conlucrează activ pentru edificarea stabilităţii şi securităţii regionale,
ca parte componentă fundamentală a stabilităţii şi securităţii
mondiale. Eforturile EU depuse astfel pentru instaurarea păcii în
zona ESE devin concludente, căpătând frecvent noi forme de
manifestare. Astfel, înţelegerile politice şi militare se adaptează
145
permanent noilor circumstanţe şi continuă să aibă un rol important în
controlul situaţiilor de criză şi în detensionarea stărilor conflictuale.
Acum, mai mult ca oricând, UE trebuie şi îşi foloseşte
cel mai puternic instrument, influenţa economică - chiar în condiţii
de criză majoră - în scopul dirijării acţiunilor politice spre menţinerea
păcii şi stabilităţii, atât în plan internaţional, cât şi regional.
Condiţionarea stabilităţii politice pe calea economică prin acorduri
comerciale avantajoase, coroborate cu furnizarea de ajutor, ori
sancţiuni/embargouri, are ca rezultat îmbunătăţirea nivelului de
respectare a anumitor standarde politice privind democraţia sau
drepturile omului la graniţele Uniunii, precum şi linişte şi
predictibilitate atât în interiorul cât şi în afara Uniunii. Limita
politicilor UE s-a extins generând corelarea indisolubilă a politicilor
naţionale cu cele comunitare. Actorii politici naţionali au deschidere
la nivel european, iar politicile europene influenţează direct pe cele
naţionale. Extinderea integrării europene conferă un format european
acţiunilor actorilor statali. Spre deosebire de alte organizaţii
internaţionale, UE este, din mai multe perspective, un actor
supranaţional, calitate care rezidă în mare parte din puterea executivă
a Comisiei Europene şi din puterea legislativă a Parlamentului
European actual. Acum, când în întreaga lume ameninţările de
securitate se multiplică în proporţie directă cu necesitatea de
reformare a instituţiilor de asigurare a securităţii mondiale,
cooperarea transatlantică este epicentrul unor parteneriate globale
care gestionează eficient crizele internaţionale. Cooperarea
transatlantică este reazem al acţiunii UE în lume şi constituie atuul cu
care UE va reuşi să finalizeze reforma internă instituită prin Tratatul
de la Lisabona. Cu toate acestea, creşterea dimensiunii
interguvernamentale a PSAC însumată sporirii capabilităţilor militare
ale statelor membre pentru a putea răspunde unor obligaţii tot mai
extinse, trebuie tratate cu precauţie existând riscul atenuării
caracteristicii consacrate a UE de putere soft, antrenând astfel
146
reducerea credibilităţii sale externe. În consecinţă, UE preferă ca
intervenţiile sale externe să se raporteze la angajamentele asumate
faţă de NATO, reducându-şi astfel costurile operaţionale mai ales
prin intervenţii punctuale numai acolo unde rezultatul poate fi real.
Totuşi, relaţiile UE cu spaţiul exterior fac ca întreaga Europă să
devină mult mai conştientă de comuniunea intereselor sale şi tinde să
înregistreze, într-un anumit grad, o identitate comună. Influenţa pe
care UE o exercită în plan extern din perspectivă economică este, din
păcate, în mare disonanţă cu vizibilitatea sa politică globală.
Majoritatea sondajelor europene de opinie publică demonstrează că
politica externă şi de apărare reprezintă chestiuni asupra cărora
cetăţenii europeni doresc o cooperare europeană mult mai strânsă
decât o arată liderii lor politici. Cu toate acestea, cadrul procedural al
PESC, lansat prin Tratatul de la Maastricht, a fost continuu
îmbunătăţit, extinzând conceptele de securitate prin includerea
problematicilor militare şi de apărare, dezvoltarea unor structuri
pentru coordonarea politicilor externe şi acţiuni comune, înfiinţarea
unor mecanisme de acţiune şi implementare a obiectivelor politicii
externe comune. Totuşi, consensul necesar pentru definirea
direcţiilor de politică externă denotă faptul că statele membre nu sunt
dispuse încă să renunţe la controlul asupra suveranităţii, politicii
externe şi apărării proprii. Extinderea numărului de strategii şi poziţii
comune care să includă toate statele membre, indiferent de aportul
lor financiar la bugetul Uniunii, este în continuare accentuată şi
coordonată cu statele membre în forumurile multilaterale. De
asemenea, s-a impus ca o mare necesitate, implicarea deplină a
statelor membre precum şi a celor candidate în procesul de luare a
deciziilor în cadrul PSAC, iar progresul făcut în cadrul PESA nu
reprezintă în sine doar un obiectiv, ci acesta se relaţionează şi este
interdependent cu intervenţiile diplomatice, influenţa economică,
managementul riscului şi forţa armată.

147
 Răspunsul UE la această provocare nu a oferit o soluţie
pe termen lung pentru securitatea comunităţii europene, cel puţin la
momentul actual, mai ales pentru zona ESE. Chezăşie stă procentul
relativ scăzut de integrare în Uniune a statelor din regiune şi, mai
ales, perpetuarea conflictelor îngheţate care denotă prezenţa
nesiguranţei şi a incertitudinii securităţii. Totuşi, pentru contracararea
riscurilor şi ameninţărilor din proximitatea estică a ESE, UE şi-a
schimbat şi actualizat cadrul legal al cooperării din interiorul ei şi a
adoptat politici cu efecte termen scurt precum: acţiuni diplomatice şi
dialog politic, misiuni civile de expertiză şi monitorizare la frontiere,
dar şi pe termen lung prin: asistenţă tehnico-financiară pentru
dezvoltare, parteneriat şi chiar asociere, toate acestea urmând liniile
generale din prevederile Tratatului de la Lisabona. Astfel, prin
aplicarea unor politici adecvate, UE acordă cel mai mare ajutor, în
special, în Kosovo şi este, în general, principalul susţinător în
regiunea vestică a Balcanilor. UE, fidelă principiilor sale, uzitează, în
continuare, de instrumentele bazate pe dialog, acţiune diplomatică şi
cooperare economică. Împreună cu perspectiva statutului de stat
membru al UE ca instrument cheie, măsurile adecvate permanente
vor menţine pacea, stabilitatea politică şi dezvoltarea economică în
ESE. În acest sens, contribuţia Uniunii Europene la Pactul de
Stabilitate pentru Europa de Sud-Est va cultiva pacea, democraţia şi
respectul pentru drepturile omului şi va aduce mai multă stabilitate în
întreaga regiune.
Ca o consecinţă directă a procesului de extindere, UE a
devenit vecină cu state sau/şi regiuni instabile politic şi social, unele
din ele purtând pe teritoriul lor conflicte îngheţate. Rezolvarea
acestei realităţi a condus Uniunea la a aborda problematica
consolidării propriei securităţi prin prisma principiului potrivit căruia
instaurarea prosperităţii şi stabilităţii în imediata apropiere a
graniţelor are ca feedback siguranţa şi stabilitatea interne. Mai mult,
caracterul de putere soft a obligat Uniunea, mai ales pentru zona ESE
148
unde persistă conflictele îngheţate, să-şi lărgească considerabil
arsenalul de tactici economico-sociale precum cooperarea
economică, multiplicarea schimburilor comerciale, ajutorul umanitar,
suportul tehnic şi financiar în privinţa aplicării politicilor sociale şi
de mediu şi completând cu tehnici politico-diplomatice precum
dialogul politic şi medierea. UE impune reforme democratice şi
economice în schimbul ajutorului multivalent oferit. În spiritul
acestui concept, ţările din Balcanii de Vest, precum şi Rusia,
Ucraina, Moldova şi statele din Caucazul de Sud şi Asia Centrală au
încheiat acorduri economice, comerciale, de cooperare ştiinţifică,
culturală, politică cu UE. Uniunea şi-a stabilit ca obiective prioritare:
asigurarea securităţii sale energetice în special prin crearea unor noi
coridoare energetice, care necesită noi proiecte de furnizare şi
transport de petrol şi gaz din Marea Caspică prin Marea Neagră;
promovarea democraţiei şi a bunei guvernări, precum şi respectarea
drepturilor omului în imediata sa vecinătate; controlul şi stoparea
imigraţiei ilegale, a traficului de persoane şi a contrabandei;
dezvoltarea transporturilor şi comerţului etc. Acest tip de cooperare a
luat amploare transformându-se într-un concept lansat în 2003 şi
denumit Politica Europeană de Vecinătate (PEV), concept reformator
în cadrul relaţiilor dintre Uniune şi vecinii săi cu scopul de a preveni
apariţia unor decalaje între aceştia. Obiectivul principal al PEV este
de a împărţi beneficiile aduse de extinderea UE, precum şi creşterea
securităţii în vecinătatea Uniunii extinse, obiective stabilite
prin Strategia Europeană de Securitate din 200376. Totalitatea statelor
incluse în PEV exced spaţiul ESE şi chiar, pe alocuri, îl înglobează.
Astfel în estul graniţei Uniunii sunt: Belarus, Moldova, Rusia şi
Ucraina – parteneriate strategic dezvoltate prin crearea a patru
spaţii comune, conform deciziilor adoptate la summitul de la
St. Petersburg, Rusia, din mai 2003 -; sud-estul ocupat de ţările din
76
http://ec.europa.eu/economy_finance/international/neighbourhood_policy/index_ro.htm - accesat
în iunie 2012

149
Caucazul de Sud: Armenia, Azerbaidjan şi Georgia; iar în sudul UE,
în zona Mediteraneană: Algeria, Autoritatea Palestiniană, Egipt,
Iordania, Israel, Liban, Libia, Maroc, Siria şi Tunisia.
Începând din 2007, Comisia europeană a deschis o
nouă iniţiativă de cooperare a UE, de data aceasta pentru o regiune
mai mică dar de foarte mare importanţă pentru România, regiune
integrată complet în ESE. Este vorba de regiunea Mării Negre,
iniţiativă care, în cadrul PEV, poartă denumirea de Sinergia Mării
Negre. Aceasta urmăreşte cu predilecţie dezvoltarea cooperării în
regiunea Mării Negre, dar şi cu UE, dând curs propunerii Comisiei
cu privire la conferirea unei dimensiuni regionale PEV. Sinergia
Mării Negre se va sprijini pe programe sectoriale şi iniţiative
comunitare în domenii ca: buna guvernare, circulaţia persoanelor şi
securitate, energie, transporturi, mediu, politica maritimă, pescuit,
comerţ, cercetare, educaţie, ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale,
ştiinţă şi tehnologie. Aceasta este concepută ca un cadru flexibil,
menit să asigure o coerenţă şi o coordonare mai mari între
activităţi77.
În altă ordine de idei, Politica de Securitate şi Apărare
Comună (PSAC) accentuează realitatea că viitoarele relaţii în ceea ce
priveşte securitatea şi apărarea europeană între statele membre
depind în mare măsură de instituţionalizarea relaţiilor între UE şi
NATO. Astfel, capabilităţile europene de apărare vor fi consolidate
prin implicarea tuturor statelor europene atât în procesul de luare a
deciziilor, cât şi în implementarea lor. Mai mult, neidentificarea unei
poziţii comune ar afecta credibilitatea pe plan internaţional a Uniunii.
În acest sens, un bun exemplu este crearea Forţei de Reacţie Rapidă
care arată că este posibilă o comuniune europeană pentru asigurarea
securităţii în plan internaţional, conferindu-i şi politicii externe şi de
securitate un rol pe măsura potenţialului său.
77
http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/com07_160_ro.pdf - accesat în iunie 2012

150
 Conflictul din Kosovo din 1999 a evidenţiat nevoia
eliminării deficitelor de capabilităţi militare europene şi accelerarea
progresului tehnologic necesar noilor cerinţe operaţionale.
Dezvoltarea capabilităţilor militare europene necesare realizării
echilibrului între pilonii european şi american ai NATO a fost o
preocupare mai veche, vizând deopotrivă împărţirea echitabilă a
efortului şi capacitatea efectivă de a face faţă unui spectru larg de
ameninţări, căruia să i se răspundă la un nivel ridicat. Pentru a
consolida cooperarea, atât UE cât şi NATO se concentrează asupra
întăririi capabilităţilor lor cheie, creşterii interoperabilităţii şi
coordonării doctrinei, planificării, tehnologiei, echipamentului şi
instruirii.
Preocupările Uniunii Europene de a dezvolta
capabilităţi operaţionale proprii sunt susţinute şi în procesul de
transformare NATO, proces reiterat la întrunirea Consiliului Nord
Atlantic de la Chicago, din 20 mai 2012.

Tratatul de la Lisabona şi noua arhitectură de securitate

europeană78. Politica promovată de noua Strategie Europeană de
Securitate este menită să răspundă crizelor multiple prin capacităţi
sporite de management al crizelor, UE trebuind să îşi asume o tot
mai mare responsabilitate în stabilizarea situaţiilor incerte şi
periculoase din perspectiva securităţii, dar şi să depună toate
eforturile necesare pentru edificarea noii arhitecturi europene de
securitate. UE se străduieşte să adopte o atitudine deschisă către orice
iniţiativă politică, dar şi strategică legată indisolubil de dezvoltarea
binomului prosperitate-securitate.
„S-a dezbătut faptul că, în prezent, înţelepciunea de a
căuta o politică comună de apărare şi o apărare comună se află sub
semnul îndoielii. Totuşi, acest lucru nu exclude posibilitatea ca în
78
Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
http://www.consilium.europa.eu/documents/treaty-of-lisbon?lang=ro, accesat în iunie 2012.

151
viitor UE să dezvolte o apărare comună.[…] Crearea unor practici
comune europene de finanţare, achiziţii şi resurse ar putea, de
asemenea, să conducă la o mai mare integrare a apărării pe măsură
ce devine din ce în ce mai dificil şi arbitrar să se facă distincţia
dintre securitatea colectivă şi nevoile de apărare”79. Aşa arăta în
2002 tabloul prezentului şi predicţiilor zugrăvit de Dr. Simon
DUKE, profesor la Institutul European de Administraţie Publică
(EIPA), Maastricht, Olanda, expert în politică externă şi securitate în
UE. Este evident că prezentul lui 2013 are ceva realizări ale
viziunilor de atunci. S-au făcut paşi importanţi pentru a contura o
apărare comună a Europei începând cu trasarea obiectivului
fundamental al demersului politic. De altfel, acesta a fost stabilit
deja, încă din decembrie 2003, odată cu Strategia Europeană de
Securitate, şi are în vedere întărirea stabilităţii şi securităţii
împreună cu creşterea bunăstării pentru toţi membrii Uniunii.
Până la acest moment, un prim pas s-a făcut în anii ’80
când Consiliul Uniunii Europei Occidentale (UEO) a întocmit un
raport având în atenţie securitatea europeană, axându-şi analiza pe
studiul condiţiilor şi criteriilor ce trebuiau îndeplinite de către statele
membre pentru apărarea lor în cadrul Alianţei Nord Atlantice. Ca
urmare, a fost adoptată în octombrie 1987, de către Consiliul
Ministerial al UEO, Platforma privind Interesele Europene de
Securitate, cunoscută şi sub numele de Platforma de la Haga, care a
trasat direcţiile generale de acţiune având ca bază convingerea că
edificiul construcţiei europene va rămâne incomplet atâta timp cât nu
va include securitatea şi apărarea80.
Transformarea acestei organizaţii în primul organism
european de apărare şi securitate s-a conturat şi mai clar prin noile
prevederi asupra politicii de securitate europeană conţinute în

79
DUKE, Simon, Uniunea Europeană şi managementul crizelor. Evoluţii şi perspective, Editura
Economică, Bucureşti, 2002, p. 218.
80
*** Occasional Paper 7 – Institute for Security Studies of Western European Union, 1999, pp. 5-8.

152
Tratatul de la Maastricht din februarie 1992, numit şi Tratatul
Uniunii Europene. A urmat îndeaproape, în octombrie la Petersberg
în Germania, momentul când Consiliul UEO a luat decizia, în urma
cererilor unanime ale guvernelor statelor membre, de a participa la
operaţiuni de management al crizelor de tipul misiunilor: umanitare,
de salvare, de menţinere şi păstrare a păcii, aşa cum este stipulat în
sarcinile sau misiunile de la Petersberg81. Conceptul creionează
direcţiile de acţiune pentru politica externă şi de securitate comună
(PESC) în misiunile de management al crizelor, concept care va fi
preluat în formularea revizuită a Tratatului Uniunii Europene, de la
Amsterdam, din 1997. Mai apoi, Summit-ul franco-britanic de la
Saint-Malo, din decembrie 1998, a deschis un nou capitol în politica
europeană de securitate, astfel, pentru prima oară în istoria sa, UE
şi-a asumat direct rolul de putere militară.
La summit-ul de la Helsinki din 2000, liderii Uniunii
Europene au trasat trei direcţii esenţiale pentru eficientizarea Politicii
Europene de Securitate şi Apărare (PESA):
1. înfiinţarea unor structuri comune pentru luarea
deciziilor (inclusiv numirea unui Înalt Reprezentant pentru PESA),
2. stabilirea unui obiectiv comun cu privire la
capabilităţile militare ale Uniunii,
3. identificarea şi determinarea paşilor necesari pentru
dezvoltarea unei cooperări strânse pe probleme de securitate, atât cu
NATO, cât şi cu alte state din afara Uniunii Europene.
Aceste direcţii de acţiune se constituie în cadrul
instituţional care facilitează trecerea de la politica externă comună la
politica de apărare comună şi apoi la apărarea comună şi întruneşte,
totodată, şi condiţiile unei abordări pragmatice a acelor evenimente
care pot conduce la destabilizarea regională. Pe de o parte fiind
împlinit dezideratul prosperităţii, prin lărgirea Uniunii Europene şi

81
http://ec.europa.eu/publications/archives/booklets/move/25/txt_en.pdf, Amsterdam Treaty,
October 1997 , p.19, accesat în iunie 2012.

153
transformarea ei într-o putere semnificativă a lumii pe plan economic
şi comercial, iar pe de altă parte, se împlineşte şi dezideratul
securităţii prin Politica Externă şi de Securitate Comună – PESC,
Politica Europeană de Securitate şi Apărare – PESA şi, respectiv,
prin Politica de Securitate şi Apărare Comună – PSAC. Însă, aşa cum
sublinia şi Javier Solana, aceasta nu înseamnă că Politica Europeană
de Securitate şi Apărare ar fi un proces de militarizare a Europei82.
Pentru ca „Europa să nu mai aibă o viziune contestată
despre sine însăşi”, aşa cum spune într-un studiu83 profesorul Neil
WINN, de la Universitatea din Leeds, Marea Britanie, dar şi pentru a
putea să funcţioneze coerent pe plan intern, iar pe plan extern să aibă
o identitate decelabilă şi operantă, atât la nivel politic cât şi militar,
precum şi datorită existenţei multitudinii reglementărilor comune, şi
a dorinţei de a crea Uniunii o bază legală solidă, s-a ajuns la nevoia
stringentă a unei legi supreme, a unei Constituţii. Ca urmare, s-a
creat Convenţia Europeană care a emis proiectul Tratatului de
instituire a unei Constituţii pentru Europa, proiect adoptat prin
consens de Convenţie în luna iunie 2003. A urmat o perioadă de
trenare până pe la mijlocul lui 2004, care a premers discuţiilor
controversate cu privire la Proiect, discuţii aprinse îndeosebi după
1 mai 2004, când alte 10 state au devenit membre UE. Liderii statelor
din Uniune au ajuns la un acord în ceea ce priveşte Constituţia, şi
astfel, proiectul a fost aprobat în cadrul Conferinţei inter-
guvernamentale din 18 iunie 2004.
Curând, procesul a fost estompat de relativa tinereţe a
Uniunii, care a intrat în conflict deschis cu vârsta înaintată a fiecărei
naţiuni membre în parte - cu credinţe, culturi, interese şi năzuinţe
individuale naţionale şi convingeri existenţiale proprii de
nezdruncinat - generând sincope în construcţia unui acoperiş comun
82
*** colectiv, EU Security and Defence Policy, edited by Nicole GNESOTTO, Institute for
Security Studies, European Union, Paris, 2004, p. 8;
83
WINN, Neil, CFSP, ESDP, and the Future of European Security: Whither NATO?, lecture
published by Watson Institute Review, winter/spring 2003,volume IX, issue 2, pp.150-160.

154
într-o casă comună. Momentul s-a nuanţat odată cu apariţia crizei
existenţiale care a blocat UE la jumătatea anului 2005, când
electoratul francez şi cel olandez au respins categoric, prin
referendumuri, proiectul de Constituţie europeană. Au trebuit să
treacă mai multe luni până când liderii europeni au acceptat evidenţa
că această Constituţie era un proiect mort din faşă. A urmat o
perioadă de cugetare de doi ani finalizată la 23 iunie 2007 când
liderii europeni au ajuns la un acord privind stabilirea unui mandat
detaliat pentru o nouă conferinţă interguvernamentală, căreia i-a
revenit sarcina de a elabora un tratat de reformă, până la sfârşitul lui
2007. Iată cum, referendumurile - un exerciţiu cât se poate de
democratic - nu numai că au desfiinţat Tratatul, dar au oprit
alimentarea cu combustibil a motorului care făcea ca Europa să
înainteze spre o integrare deplină, evidenţiind astfel lipsa de
comunicare dintre strategii politicilor europene şi cetăţenii Europei.
Totuşi, la 19 octombrie 2007, Consiliul European informal de la
Lisabona a adoptat textul final al tratatului, iar şefii de stat şi de
guvern ai celor 27 de state membre ale Uniunii Europene au semnat
Tratatul de la Lisabona la data de 13 decembrie 2007.
„În 50 de ani, Europa s-a schimbat mult - la fel ca
întreaga lume. Astăzi, mai mult ca niciodată, într-o lume în evoluţie
constantă, Europa trebuie să facă faţă unor noi provocări:
globalizarea economiei, evoluţia demografică, schimbările climatice,
nevoia de surse durabile de energie şi noile ameninţări la adresa
securităţii. Iată provocările secolului al XXI-lea. Iar acestea nu ţin
cont de frontiere. Statele membre nu mai sunt în măsură să facă faţă
singure tuturor acestor probleme. Pentru a găsi soluţii şi a răspunde
preocupărilor cetăţenilor, este necesar un efort colectiv la nivel
european. Europa trebuie să se modernizeze, să dispună de
instrumente eficiente şi coerente, adaptate nu numai la funcţionarea
unei Uniuni recent extinse de la 15 la 27 de state membre, ci şi la
transformările rapide prin care trece lumea de astăzi. Prin urmare,

155
regulile care stau la baza cooperării dintre ţări trebuie revizuite”84.
Acesta reprezintă punctul de plecate şi, în egală măsură, scopul
tratatului de la Lisabona, care, în esenţă, amendează Tratatul privind
UE (Tratatul de la Maastricht din 1992) şi Tratatul de instituire a
Comunităţii Economice Europene (Tratatul de la Roma din 1957), pe
care l-a redenumit Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Este imperios necesar să subliniem faptul că, în toate
acţiunile îndreptate spre dezvoltarea unei iniţiative de apărare
europene, UE nu se separă de politica de securitate a NATO, ba din
contră, se apropie şi din ce în ce mai accentuat armonizându-şi
politica proprie cu cea a Alianţei, poziţie care înlătură din start
suspiciunile privind tendinţe de depărtare sau independenţă faţă de
Alianţă. În această ordine de idei, Tratatul de la Lisabona vine să
întărească faptul că angajarea în acest domeniu este conformă cu
angajarea asumată în cadrul NATO. Pe de altă parte, Noul Concept
Strategic NATO menţionează, totodată, faptul că „o Uniune
Europeană activă şi eficientă contribuie la securitatea generală a
spaţiului euro-atlantic, evidenţiind statutul UE de partener unic şi
esenţial pentru NATO, cele două organizaţii având şi o majoritate de
membri comuni şi împărtăşind valori comune” 85.
Tratatul de la Lisabona îmbunătăţeşte structura
instituţională a Uniunii, fundamentată pe tripodul Consiliul Europei -
Parlamentul European - Comisia Europeană, îmbunătăţiri menite să
dezvolte eficienţa, coerenţa şi transparenţa instituţiilor europene în
scopul unei reacţii prompte adecvate exigenţelor cetăţenilor
europeni. Astfel, principalele prevederi ale Tratatului care
influenţează sau reaşează arhitectura de securitate a UE:
¾ elimină elementele definitorii care ar putea asimila
UE unui stat federal, precum o Constituţie, un drapel, un imn, în
ciuda faptului că acestea vor continua să existe;

84
http://europa.eu/lisbon_treaty/take/index_ro.htm - accesat în iunie 2012
85
http://nato.mae.ro/node/282 - accesat în iunie 2012

156
 ¾ instituie caracterul obligatoriu al Cartei europene a
Drepturilor Omului, care conţine 54 de articole referitoare la
drepturile civice, libertate, egalitate, drepturile economice şi sociale
ale cetăţenilor europeni;
¾ înlocuieşte preşedinţia semestrială cu preşedinţia
Consiliului Uniunii Europene, preşedinte ales pentru un mandat de
doi ani şi jumătate. Acesta pregăteşte reuniunile şi reprezintă
Uniunea pe scena mondială, fără a-şi substitui sau suprapune
responsabilităţile Înaltului Reprezentant al UE pentru Politică
Externă şi Securitate (o altă noutate a Tratatului), care devine
vicepreşedinte al Comisiei Europene şi coordonează toate acţiunile
externe ale UE;
¾ reduce componenţa Comisiei Europene care va
avea, începând din 2014, un număr de membri egal cu două treimi
din numărul statelor membre (prin rotaţie un mandat la cinci ani);
¾ extinde puterea de co-decizie legislativă a
Parlamentului European în domenii precum: securitatea, justiţia şi
imigraţia;
¾ conferă Parlamentelor naţionale opţiunea de a cere
Comisiei Europene reanalizarea propunerilor legislative care
contravin intereselor şi credinţelor naţionale;
¾ statuează aplicarea principiul dublei majorităţi
(55% dintre state având 65% din populaţie) pentru adoptarea
deciziilor Consiliului European începând din anul 2014;
¾ stabileşte politici comune în domeniul energiei şi
combaterii efectelor încălzirii globale a climei;
¾ prevede posibilitatea ieşirii din UE a unui stat
membru, dar impune preexistenţa negocierilor prealabile cu ceilalţi
membri.
Mai exact, Tratatul de la Lisabona aduce noutăţi
importante în ceea ce priveşte PESA, focalizându-şi acţiunile în

157
scopul întăririi dimensiunii de securitate a Uniunii şi formalizând
transformarea PESA în Politica de Securitate şi Apărare Comună
(PSAC), dar păstrând caracterul său interguvernamental şi principiul
unanimităţii. Pentru aceasta Tratatul extinde numărul misiunilor în
domeniul apărării de la misiunile Petersberg de tipul celor: de
gestiune a crizelor, umanitare, de evacuare, de menţinere a păcii, la
misiuni precum cele: de consiliere şi asistenţă militară, de
dezarmare, de prevenire a conflictelor, de stabilizare la sfârşitul
conflictelor, de luptă împotriva terorismului şi pentru combaterea
terorismului. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe
şi Politica de Securitate coordonează atât acţiunile civile cât şi pe
cele militare ale acestor tipuri de misiuni. Sunt introduse, în
premieră, o clauză de apărare reciprocă şi o clauză de solidaritate.
Conform primei clauze, în cazul în care un stat membru ar face
obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state
membre sunt obligate să îi acorde ajutor şi asistenţă prin toate
mijloacele de care dispun86. Cea de-a doua87, în schimb, prevede că
statele membre UE vor acţiona în solidar în ipoteza producerii unui
atac terorist, a unei catastrofe naturale sau provocate de om pe
teritoriul oricărui stat membru88. În materie, au fost voci în cadrul
Uniunii, care au reclamat o anumită juxtapunere a acestor
reglementări cu cele ale NATO, însă, în realitate există deosebiri
marcante între cele două. Astfel, cei mai mulţi analişti sunt de părere

86
Art. 42.7 TUE forma consolidată: În cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni
armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor şi asistenţă prin
toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu articolul 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor
Unite. Aceasta nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate şi apărare a
anumitor state membre.
87
Acest articol constituie art. 222 din Titlul VII al Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene, forma consolidată, www.consilium.europa.eu/showPage.aspx?id=1296&lang=ro,
accesat la iunie 2012.
88
Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă acţiunile întreprinse ca urmare a atacurilor
teroriste din Madrid din 11 martie 2004, când Consiliul European a invocat această clauză având un
efect imediat. În fapt, şefii de stat şi de guvern au decis intrarea clauzei în vigoare fără a mai aştepta
intrarea în vigoare a Constituţiei.

158
că va fi puţin probabilă activarea clauzei de apărare reciprocă luând
în considerare că cele mai multe membre UE sunt angajate faţă de
NATO, iar o inacţiune a Alianţei, în cazul invocării Art. 5 al
Tratatului NATO, este greu de imaginat. De fapt, această clauză este,
mai degrabă, o consolidare a complementarităţii rolului Uniunii în
cadrul viitoarelor misiuni desfăşurate împreună cu Alianţa. În ceea ce
priveşte clauza de solidaritate, aceasta se aplică doar în cazul unor
atacuri teroriste sau a unor catastrofe naturale şi nu în faţa unui alt tip
de atac, deci se păstrează nealterat rolul NATO.
De asemenea, Tratatul include cooperarea structurată
permanentă ca nou mecanism al apărării comune. În acest domeniu,
Tratatul Constituţional iniţial făcea referire la un mecanism denumit
cooperarea consolidată prin care se înţelegea faptul că un grup de
membri pot acţiona împreună din punct de vedere militar fără a fi
necesară participarea tuturor celorlalţi. Din păcate, prevederile
presupuneau „un nivel ridicat al cerinţelor pentru participarea la
aceasta, despre a cărei existenţă unele state membre par să fi uitat.
Poate pentru că este atât de ambiţioasă prin setarea criteriilor de
participare, statele membre participante îşi vor asuma angajamente
obligatorii în domeniul apărării şi vor permite pentru prima dată
unui organism al UE, respectiv Agenţiei Europene de Apărare
(EDA) să le evalueze performanţele”89. În contrast cu cooperarea
consolidată, cooperarea structurată permanentă - care înlocuieşte în
versiunea consolidată a Tratatului, cooperarea consolidată - nu
necesită un prag de participanţi, permiţând unor state membre să
rămână în afară dacă nu doresc implicarea şi, în acelaşi timp, să nu se
împiedice acţiunea comună a altor membri. Cooperarea structurată
permanentă are scopul de a consolida capacităţile operaţionale
89
GHIBA, Daniel, Politica de Securitate şi Apărare Comună – parte integrantă din Politica
Externă şi de Securitate Comună a Uniunii Europene, Lucrare de absolvire, Colegiul Naţional de
Afaceri Interne, Academia de Poliţie Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, 2012, p. 17.

159
ale UE reunind eforturile de colaborare ale statelor membre
participante, şi nu pentru desfăşurarea operaţiilor militare90.
Principalul avantaj al acesteia îl reprezintă flexibilitatea sa transpusă
în faptul că fiecare stat membru poate participa după propria sa
preferinţă. În acest mod, mecanismul va conduce realizarea unor de
obiective concrete privind capabilităţile de către unităţi special
desemnate la nivel naţional, ori multinaţionale, în termenele
prestabilite. În esenţă, cooperarea structurată permanentă este un
mijloc prin care capabilităţi militare europene pot fi puse în slujba
păcii şi securităţii mondiale. Totuşi, existenţa capabilităţilor necesare
nu este elementul principal de acţiune, cheia este voinţa politică de a
angaja trupele acolo unde este necesar.
În altă ordine de idei, Tratatul menţionează că pentru
punerea în aplicare a Politicii de Securitate şi Apărare Comune,
statele membre pun la dispoziţia Uniunii capabilităţi civile şi
militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliu. Astfel,
pentru prima dată în istoria tratatelor UE, este statuat într-o manieră
detaliată şi transparentă, termenul de politică de securitate şi
apărare.
În acest context se remarcă, aproape imediat, una dintre
inovaţiile instituţionale majore ale Tratatului în ceea ce priveşte
PSAC şi anume înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate. Pe cale de consecinţă,
sistematizarea politicii externe a Uniunii se va îmbunătăţi prin
îndeplinirea de către acest Înalt Reprezentant a dublei sale misiuni:
aceea de împuternicit al Consiliului pentru politica externă şi de
securitate comună şi aceea de vicepreşedinte al Comisiei pentru
relaţii externe. În această dublă ipostază va fi responsabil pentru
elaborarea politicii externe, a politicii de apărare comună, va prezida
90
În plus, Tratatul de reformă de la Lisabona prevede că, pe baza consensului tuturor statelor
membre, un grup de state membre care doresc acest lucru şi dispun de capacităţile necesare pot fi
învestite cu îndeplinirea unui anumit obiectiv operaţional (articolul 28 A (5) şi art. 28 C din T.L.).

160
Consiliul Afaceri Externe şi va reprezenta Uniunea pe scena
internaţională în domeniul PSAC. În exercitarea atribuţiile sale va fi
ajutat de un serviciu european pentru acţiune externă, format din
funcţionari ai Consiliului, Comisiei şi serviciilor diplomatice
naţionale. Mai mult decât atât, Tratatul atribuie Uniunii personalitate
juridică, dându-i posibilitatea, astfel, să încheie acorduri
internaţionale şi să adere la organizaţii internaţionale. Ca urmare, UE
poate să se exprime şi să acţioneze ca o singură entitate.
Prevederile inovative ale Tratatului de la Lisabona au
scopul de a consolida poziţia internaţională a UE şi de a optimiza
decizia şi eficienţa în politica externă şi de securitate comună. Noul
profil al politicii externe a UE cuprinde funcţiuni şi structuri noi de
reprezentare în raport cu nevoia de recunoaştere ca partener
responsabil şi de încredere în menţinerea păcii şi securităţii în lume.
Ca un corolar, creşterea responsabilităţilor UE faţă de securitatea
colectivă a statelor membre are loc ca urmare a aşteptărilor tot mai
mari ale partenerilor mondiali privind angajamentele sale
internaţionale.
În concluzie, iată că devine din ce în ce mai evident
faptul că Securitatea europeană, în contextul extinderii spre graniţele
naturale ale bătrânei Europe, nu mai este doar o sintagmă semantică,
materializarea unui vis utopic, ci o realitate obiectivă şi operaţională,
o necesitate a istoriei prezente şi viitoare a Europei unite, care, alături
de elementul uman şi cel economic, reprezintă fundaţia construcţiei
unităţii lumii vechi.

Perspectiva transatlantică asupra Europei de Sud-Est

Disoluţia blocului comunist nu a marcat doar încetarea adversităţii
dihotomice dintre estul roşu şi vestul albastru, ci şi reorientarea
politică a fostelor state comuniste est europene şi intrarea acestora pe
161
tărâmul democraţiei. A luat naştere, astfel, probabilitatea ca aceste
state să poată adera în aceeaşi structură de securitate cu fostele
adversare. Ca urmare firească a unicii formule viabile pentru
asigurarea securităţii, lărgirea NATO a însemnat în principal
absorbirea unora dintre statele care până nu demult fuseseră părţi ale
sistemului oponent. În plus, nevoia de control asupra securităţii zonei
euroatlantice a dictat iniţiativa şi decizia de lărgire a NATO prin
absorbţia fostelor adversare ducând astfel la evitarea fenomenului
deosebit de periculos şi haotic de anarhie de securitate.
Alianţa Atlanticului de Nord joacă un rol cheie în
stabilitatea şi securitatea ESE, o parte însemnată a zonei - sudul şi
aproape tot vestul regiunii - fiind, deja, sub umbrela NATO. Alianţa
a adoptat politica încrederii în relaţiile cu vecinătatea sa, încheind
parteneriate importante – de exemplu cu Rusia (1997), cu Ucraina
(1997) -, parteneriate în virtutea cărora fiinţează Consiliul NATO –
Rusia (2002), Planul de acţiune împotriva terorismului NATO –
Rusia (2004), Comisia NATO – Ucraina (1997), Planul de acţiune
NATO – Ucraina (2005), Comisia NATO – Georgia (2008). De
asemenea, există parteneriate individuale cu toate ţările din ESE.
Ameliorarea condiţiilor de securitate şi implicarea Alianţei în zonă
au condus la consecinţe pozitive şi pentru mediul macroeconomic al
ESE, iar acţiuni precum crearea Forţei Multinaţionale de Pace din
Sud-Estul Europei (FMPSEE), spre exemplu, contribuie consistent la
creşterea încrederii şi stabilităţii în zona ESE.
Desfăşurarea numeroaselor războaie civile, difuzia
terorismului în mediul internaţional, precum şi manifestarea altor
ameninţări asimetrice contemporane vin să întărească faptul că
securitatea zonelor de frontieră ale Europei - cu precădere a celor
estice şi sud-estice - este un element component al securităţii
comunităţii euroatlantice în întregul ei. Aceasta este cauza pentru
care NATO reclamă o cooperare intensă cu Balcanii de vest, Caucaz
şi Asia mică în chestiunea rezolvării conflictelor îngheţate din zona

162
ESE prin: apelul la influenţa de orice fel pe care Alianţa o are în faţa
susţinătorilor externi ai mişcărilor secesioniste; stimularea şi
accelerarea reformelor în sprijinul democraţiei în ţările din arealul
sud-est european; îmbunătăţirea capacităţii de apărare a statelor din
zonă în faţa ameninţărilor regionale externe; stabilirea şi urmărirea
unor reguli şi norme generale de cooperare interregională prin
intermediul economiei de piaţă, ca stimul al cooperării în scopul
reglementării conflictelor şi relaţiilor politice; constituirea unei
platforme pentru dialogul în domeniul securităţii şi dezvoltarea unor
programe specifice. Conflictele îngheţate din zonă pot fi considerate
o barieră în calea intensificării colaborării dintre NATO şi statele de
aici, mai ales că Rusia încă îşi face simţită prezenţa şi influenţa atât
diplomatică, cât şi economică, dar şi militară. Alianţa are acum şapte
membri în regiune: Albania, Bulgaria, Croaţia, Grecia, România,
Slovenia şi Turcia, trei ţări care vor să adere la Alianţă: Georgia,
Moldova şi Ucraina şi Armenia, membră a PfP, dar care are un
parteneriat strategic cu Rusia, iar Rusia care are o relaţie specială cu
Alianţa în Consiliul NATO – Rusia (CNR).
Cu ocazia Summit-ului NATO din 2008, care a avut
loc la Bucureşti, s-au reunit oficialităţi reprezentând 49 de state
(26 de state membre NATO şi 23 de state aparţinând Parteneriatului
pentru Pace), care au dezbătut teme de maximă importanţă la acel
moment privind situaţia din Afganistan, extinderea organizaţiei şi
amplasarea scutului antirachetă în estul teritoriului NATO din
Europa. În urma discuţiilor, Albania şi Croaţia au primit invitaţia de
a adera în 2009, în timp ce Macedonia a fost respinsă de opoziţia
Greciei având ca sursă numele ţării, aceasta invocând faptul că
Macedonia este numele unei regiuni istorice aflată în nordul
teritoriului grecesc. Integrarea în NATO ale Ucrainei şi Georgiei au
reprezentat mărul discordiei la acest summit, între Rusia şi Alianţă.
Rusia a reclamat cu virulenţă aspiraţiile expansioniste euroatlantice
către spaţiu ex-sovietic. Mai mult, Georgia şi Ucraina au fost chiar

163
ameninţate dur pentru insistenţa aderării. În acest sens, Vladimir
PUTIN a lansat ameninţări punctuale ce ar putea fi concretizate în
încurajarea şi susţinerea tendinţelor secesioniste ale Abhaziei şi
Osetiei de Sud georgiene şi în iniţierea divizării Ucrainei prin
separarea regiunilor estice şi a Peninsulei Crimeea cu populaţii
majoritare de etnie rusă. În schimb, oficialii de la Kiev şi Tbilisi au
interpretat atitudinea Moscovei ca pe o motivaţie suplimentară pentru
intensificarea stăruinţei de aderare. Coroborând toate motivaţiile pro
şi contra pentru admiterea de noi candidaţi şi luând în considerare că
dreptul de veto este rezervat exclusiv aliaţilor, oficialii NATO au ales
să respingă solicitările Ucrainei şi Georgiei de acces la Membership
Action Plan (MAP) motivând cu insuficienţa pregătirii acestora
pentru aderare. Astfel, Franţa şi Germania şi-au bazat refuzul pe
nereuşita Georgiei de a-şi exercita autoritatea în provinciile
separatiste Abhazia şi Osetia de Sud şi pe faptul că populaţia
ucraineană nu este majoritar favorabilă aderării. Pe de altă parte,
Statele Unite, Canada şi noii membri din ESE au făcut presiuni
pentru acceptarea Ucrainei şi Georgiei în MAP, însă Germania s-a
opus categoric unei promisiuni de integrare a celor două ţări.
Conflictul ruso-georgian din august 2008 a condus la
întreruperea dialogului NATO – Rusia. Reluarea dialogului avea să
se întâmple abia după întâlnirea miniştrilor de externe din NATO,
din decembrie 2008, de la Bruxelles, moment în care aceştia au decis
că cele două state au făcut paşi importanţi pentru aderare, însă acest
lucru nu este suficient. Ca urmare, aliaţii au decis să lărgească
cooperarea utilizând cadrul existent deja, comisiile NATO – Ucraina
şi NATO – Georgia. Pe de altă parte, miniştrii de externe din NATO
au accentuat importanţa relaţiilor cu Rusia, dar au reiterat
dezaprobarea conflictului ruso-georgian invitând Rusia la respectarea
valorilor şi principiilor securităţii internaţionale prin punerea în
aplicare a angajamentelor convenite cu Georgia şi prin abţinerea de

164
la declaraţii conflictuale şi ameninţări la adresa securităţii aliaţilor şi
partenerilor acestora.
Summiturile NATO de la Lisabona din 2010, precum şi
cel mai recent de la Chicago nu au înregistrat progrese în ce priveşte
extinderea Alianţei. Între timp, Ucraina preşedintelui Ianukovici s-a
orientat spre Rusia şi s-a declarat nealiniată, Georgia după războiul
cu Rusia şi-a redus considerabil şansele de a adera la NATO în
viitorul apropiat, iar Macedonia tot nu a reuşit să ajungă la un acord
cu Grecia privind chestiunea numelui ţării.
Recent încheiatul summit NATO de la Chicago
desfăşurat în 20/22 Mai, nu a oferit surprize fiind mai repede o
reuniune de lucru la care au participat reprezentanţi a 64 de state şi
organizaţii internaţionale din care 28 state membre NATO,
3 organizaţii internaţionale şi 33 alte state de pe toate continentele. În
principal s-au discutat probleme actuale privind: viitorul misiunii
NATO din Afganistan, dezvoltarea capabilităţilor Alianţei în
actualele condiţii de austeritate, precum şi întărirea relaţiei cu
partenerii NATO.
Procesul de transfer al responsabilităţii de asigurare a
securităţii către forţele afgane şi planificarea retragerii forţelor
NATO din Afganistan până la sfârşitul lui 2014 au dominat lucrările
Summitului. La finalul procesului, în 2014, forţele de securitate
afgane vor asigura securitatea pe tot teritoriul statului, iar misiunea
NATO va fi substanţial redusă şi transformată în misiune de sprijin şi
instruire pentru armata afgană. A fost reiterată necesitatea prezenţei
post 2014 a Alianţei în Afganistan cu scopul de a opri revenirea la
putere a talibanilor, încă foarte activi în estul şi sudul ţării.
În cadrul Summitului a fost enunţat un nou concept
denumit Smart Defence ce are în cuprins o serie de proiecte multi-
naţionale prin care NATO vizează eficientizarea cheltuielilor militare
în condiţiile unor bugete pentru apărare tot mai reduse. Un astfel de
proiect este cel al scutului anti-rachetă destinat să asigure protecţie
165
împotriva ameninţărilor balistice din partea unor state precum Iranul
şi Coreea de Nord. În esenţă, sistemul anti-rachetă urmăreşte să pună
în comun diversele sisteme de apărare anti-rachetă dezvoltate de
statele membre (România va participa din 2015 cu baza de la
Deveselu care va fi dotată cu rachete interceptoare americane), iar
organizaţia să plătească pentru sistemele de comandă şi control.
Scutul antirachetă a provocat reacţii negative din partea Rusiei.
Moscova menţine o poziţie dură prin folosirea unui limbaj
conflictual cu scopul disimulat de a-şi asigura o bază de negociere
superioară şi pentru a obţine concesii în alte dosare. Pentru a se evita
reluarea cursei înarmării, pentru Alianţă este importantă continuarea
dialogului în domeniu cu Moscova, fără însă a compromite
construirea sistemului.
Deloc frapant, summit-ul NATO de la Chicago nu a
soluţionat toate problemele ardente actuale ale Alianţei. Astfel,
stabilitatea Afganistanului este încă departe de a fi împlinită, Rusia
condusă din nou de preşedintele Putin va continua să fie un partener
dificil, iar, în special, aliaţii europeni, care participă în proporţie de
doar 21% la cheltuielile militare ale Alianţei, vor trebui să găsească
soluţii pentru a echilibra balanţa cheltuielilor în interiorul Alianţei. În
această privinţă, este însă greu de crezut că, în viitorul imediat,
membrii europeni îşi vor creşte semnificativ aportul la cheltuielile
militare ale NATO în prezenţa problemelor economice în care se
zbat economiile multora dintre statele aliate. Pe cale de consecinţă,
proiectele comune în cadrul Smart Defence (Apărare Inteligentă) sau
al iniţiativei UE Pooling and Sharing (Punere în comun şi partajare)
se constituie într-o alternativă viabilă, într-un efort comun al
europenilor de a menţine treaz interesul Washingtonului pentru
securitatea Europei.
În esenţă, opinăm că NATO şi-a asumat demult rolul
de pol de putere în ESE, bineînţeles, odată cu întreaga
responsabilitate a acestui post. Alianţa a sesizat încă de la începutul
166
implicării sale nuanţele speciale ale securităţii ESE, nuanţe rezultate
din evidenţa faptului că securitatea ESE este parte componentă
indisolubilă atât a securităţii euroatlantice cât şi europene, dar şi din
specificitatea celui mai mare mozaic european de etnii şi culturi,
care, din păcate, îngreunează formarea şi afirmarea unei identităţi
proprii ESE. Astfel, NATO tratează problematica securităţii ESE
prin prisma abordării şi varietăţii soluţiilor regionale, cu implicarea
nemijlocită a ţărilor componente ale ESE şi sub îndrumarea şi cu
sprijinul aliaţilor.
În concluzie la sfârşitul Summitului NATO de la
Lisabona, din 2010, şefii de state şi de guverne şi-au reafirmat
poziţiile ferme adoptate în scopul păstrării şi întăririi securităţii
membrilor Alianţei afirmând: „Noi, liderii politici ai NATO, suntem
hotărâţi să continuăm reînnoirea Alianţei noastre, astfel încât
aceasta să fie adaptată scopului nostru pentru secolul 21 în
abordarea provocărilor de securitate. Suntem ferm angajaţi să
păstrăm eficienţa globală a Alianţei de mare succes politico-militar.
Alianţa noastră înfloreşte ca o sursă de speranţă, deoarece se
bazează pe valori comune de libertate individuală, democraţie,
drepturile omului şi statul de drept, şi pentru că scopul nostru comun
este esenţial şi durabil pentru a proteja libertatea şi securitatea
membrilor săi. Aceste valori şi obiective sunt universale şi perpetue,
şi suntem hotărâţi să le apărăm prin unitate, solidaritate, putere şi
rezolvare”91.
Se poate constata cu uşurinţă că acţiunile întreprinse de
NATO după terminarea Războiului Rece şi căderea Cortinei de Fier,
au vizat, aproape imediat, iniţiative politico-strategice de anvergură,
menite să confere Alianţei o putere mai mare, şi o influenţă
pe măsură. Astfel, deîndată după căderea comunismului, Alianţa

91
*** Strategic Concept For the Defence and Security of The Members of the North Atlantic Treaty
Organisation, Lisbon 2010, http://www.nato.int/lisbon2010/strategic-concept-2010-eng.pdf, p.11,
traducere proprie, accesat 1 iulie 2012.

167
Nord-Atlantică a promovat politica uşilor deschise şi a luat iniţiativa
strategică de extindere către Estul Europei, vizând înglobarea fostelor
state comuniste din Centrul şi Estul Europei, dar şi iniţiativa de a
lansa Parteneriatul pentru Pace (PfP), care i-a permis să treacă spre
zona atât de râvnită a Caucazului. Acest Parteneriat pentru Pace a
fost conceput să ofere o structură generoasă, un fel de sală de
aşteptare, pentru ţările aspirante la calitatea de membru NATO,
indiferent că este vorba de ţări din Europa ori din Caucaz. Momentan
excepţia o constituie fosta Iugoslavie, care nu este complet acoperită
din cauza numeroaselor şi complexelor probleme conflictuale care
sunt încă în curs şi pentru care se caută în continuare soluţii viabile.
Extinderea arealului de stabilitate şi securitate sud-est
european, integrat NATO, este benefică şi în termenii transferului de
stabilitate şi securitate în zona extinsă a Mării Negre, inclusiv
regiunea Caucazului, către Asia Centrală92. În cazul zonei extinse a
Mării Negre şi al spaţiului încă neintegrat al Europei de Sud-Est
indivizibilitatea securităţii solicită imperios gestionarea comună
eficientă a riscurilor şi ameninţărilor la adresa climatului de
stabilitate regional. Mai mult, noile riscuri la adresa securităţii
euroatlantice impun adaptarea obiectivelor de opţiunea
parteneriatului: intensificarea dialogului politic, susţinerea proceselor
de reformă militară şi interoperabilitatea forţelor, demersurile aliate
se impun a fi reorientate către extinderea şi intensificarea cooperării
cu partenerii şi în domenii cum ar fi: securizarea frontierelor,
managementul crizelor, combaterea terorismului şi neproliferarea,
schimbul de informaţii (intelligence).
Parteneriatul pentru Pace, principalul program de
cooperare propus de NATO statelor din ESE, şi-a schimbat în
permanenţă aplicabilitatea, extinzându-se ulterior şi în Asia Centrală,

92
FULGA, Gheorghe, Implicaţii ale extinderii NATO asupra climatului de securitate regional, în
revista spaniolă Defensa nr. 320, decembrie 2004.

168
mai ales în contextul campaniei antiteroriste, declanşată după
atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001. Totodată, PfP-ul
constituie o pârghie importantă în procesul de pregătire a
candidaturilor la NATO, astfel că, în numai 10 ani, zece parteneri au
devenit membri ai Alianţei. PfP-ul a contribuit semnificativ la
stabilizarea zonelor de conflict din spaţiul ESE, prin edificarea unui
climat de înţelegere, încredere şi cooperare între aliaţi şi ţările
partenere, precum şi la promovarea reformei militare în aceste state.
Programul va continua să joace un rol important în cooperarea şi
abordarea comună a securităţii şi stabilităţii regionale a statelor aliate
şi partenere din spaţiul euro-atlantic. Contribuţia esenţială a PfP este
considerată a fi menţinerea dialogului permanent între NATO şi
fiecare participant, prin intermediul activităţilor comune şi al
consultărilor menite să încurajeze evoluţiile din planul militar, dar şi
pe cele democratice din planul politic, încurajându-le şi antrenându-le
să lucreze şi să acţioneze în parteneriat cu NATO, conform
principiilor democratice respectate de Alianţă. În cadrul PfP este
stabilit un Program de Parteneriat Individual cu fiecare participant,
prin intermediul căruia ţara respectivă este antrenată în diverse
activităţi militare în parteneriat cu NATO, activităţi de tipul
planificării în caz de urgenţe civile, misiuni de menţinere a păcii ori
managementul crizelor. Acest program este limitat în timp, la doi ani.
Un alt instrument al parteneriatului îl constituie
Procesul de Planificare şi Revizuire, program care nu are limită în
timp, în virtutea căruia NATO oferă fiecăruia dintre participanţii la
Parteneriatul pentru Pace sprijin pentru găsirea de soluţii la probleme
naţionale de altă natură decât cea militară, cum ar fi dezvoltarea
societăţii civile ori planificarea financiară, Alianţa oferind de
asemenea consiliere şi sprijin pentru dezvoltarea interoperabilităţii cu
sistemele NATO. Conturarea în perspectivă a principalelor focare de
instabilitate în Caucaz, Asia Centrală, Africa de Nord şi Orientul
Mijlociu, cu posibil impact asupra securităţii euroatlantice, determină

169
NATO să consolideze parteneriatele cu statele din aceste regiuni,
fără a ignora situaţia din Balcanii de Vest, Moldova, Cipru şi Caucaz.
Programul NATO Ştiinţă pentru Pace şi Securitate
(NATO SPS) reprezintă un alt mecanism al Alianţei, care contribuie
în mod real la realizarea securităţii globale şi, implicit, regionale în
ESE, prin facilitarea colaborării, formării de structuri şi a construirii
capabilităţilor specifice, lansat cu scopul de a facilita inter-
relaţionarea între oamenii de ştiinţă din statele membre NATO, din
ţările partenere NATO şi din statele membre ale Dialogului
Mediteranean. Prin intermediul acestuia, Alianţa sponsorizează
cooperarea practică în privinţa aspectelor legate de securitate şi în
domeniile civile ale ştiinţei, mediului şi tehnologiei, care să
fundamenteze elaborarea unor recomandări şi soluţii practice pentru
o varietate de probleme, căutând în acelaşi timp să răspundă la
nevoile specifice ale părţilor implicate.
Având ca fundament noul Concept Strategic NATO
adoptat la Summitul de la Lisabona în 2010, precum şi obiectivele
strategice ale parteneriatului NATO stabilite în cadrul reuniunii
informale a miniştrilor de externe din statele membre NATO
desfăşurată la Berlin în aprilie 2011, noile priorităţi NATO în cadrul
programului SPS au în vedere93: facilitarea cooperării mutual
benefice pe subiecte de interes comun, inclusiv aprofundarea
eforturilor pentru depăşirea noilor provocări în domeniul securităţii:
lupta împotriva terorismului; securitatea energetică, informaţională şi
a mediului ambiant; protecţia împotriva armelor de distrugere în
masă; întărirea suportului pentru operaţiunile şi misiunile conduse
de NATO; sporirea vigilenţei privind evoluţiile securităţii
internaţionale, inclusiv prin intermediul avertizării timpurii în

93
http://www.nato.int/cps/en/SID-64125771-E00AD795/natolive/topics_85373.htm?, traducere
proprie, accesat în iunie 2012

170
scopul prevenirii crizelor prin: adoptarea unor tehnologii avansate de
asigurare a securităţii; întărirea securităţii frontierelor; detectarea şi
înlăturarea minelor neexplodate din zonele postconflict; precum şi
relaţionarea obiectivelor strategice ale Alianţei cu aspectele umane şi
sociale ale securităţii.
Pe de altă parte, realităţile diversităţii politice,
economice, culturale, etnice şi religioase din actualele parteneriate
ale NATO obligă comunitatea euroatlantică la un proces de regândire
a instrumentelor PfP/EAPC (Euro-Atlantic Partnership Council).
Reconfigurarea politicii de parteneriat reclamă flexibilizarea cadrului
de dialog şi cooperare şi promovarea unei asistenţe personalizate
pentru partenerii din ESE (Balcanii de Vest, regiunea Mării Negre,
zona caucaziană şi Asia Centrală). În general, statele din zonă, prin
guvernele alese sau prin programele politico-economice asumate,
şi-au asumat democratizarea şi dezvoltarea durabilă drept obiective
prioritare, însă cu rezultate încă inegale. De aceea, sub impactul
noilor priorităţi globale, NATO are mai multă nevoie ca oricând de
cooperarea noilor aliaţi din ESE, pentru a prelua o parte din
responsabilităţile regionale.
Însă, în opinia noastră, la momentul actual NATO se
confruntă cu două probleme principalele: primo, decalajul de
încredere reciprocă şi angajare între aliaţi, şi, secundo, existenţa unor
factori determinanţi geopolitici, dar şi factori determinaţi de
dificultăţile de susţinere a costurilor financiare ale operaţiunilor de
peste graniţe. Ideea este de a acţiona eficient în condiţii economice
restrictive dictate de criza economică în care se zbat mai toate statele
membre. Cu alte cuvinte, după cum se arată într-o lucrare a Grupului
de consilieri strategici din cadrul Consiliului Atlantic, „Provocarea:
NATO în contextul noilor realităţi geopolitice […] nu este acceptabil
ca unele ţări să trimită forţe în zone riscante ale
Afganistanului întrucât cred că sunt în joc interese vitale ale statului
171
lor, în timp ce alţii se angajează numai în zone mai puţin expuse sau
cu efective limitate, în speranţa de a satisface la minim aşteptările
aliaţilor”94.
Având în vedere aceste aspecte, statele sud-est
europene, care au acceptat dispunerea pe teritoriile lor a unor
elemente ale sistemului american de scut anti-rachetă, au motive
întemeiate să susţină cu tărie că misiunea tradiţională a Alianţei,
respectiv asigurarea apărării colective, este de evidentă actualitate.
Faptul că noua doctrină militară rusă adoptă o perspectivă defensivă,
în pofida elementului major de descurajare reprezentat de arsenalul
nuclear semnificativ, naşte previziuni pesimiste cu privire la
disponibilitatea Moscovei de a-şi reduce în continuare arsenalul
nuclear. Ca urmare, Alianţa va trebui să utilizeze diverse instrumente
de diplomaţie multilaterală în scopul alimentării disipării temerilor
nucleare ale Rusiei. Obiectiv uşor de realizat prin conferirea
consistenţei şi pragmatismului dialogului din cadrul Consiliului
NATO-Rusia vizând implicaţiile şi aspectele de esenţă ale
conceptului de descurajare nucleară, acţiune ce va contribui, e drept,
pe termen lung, la eliminarea suspiciunilor prezente din actualul
proces de cooperare.
Pe cale de consecinţă suntem forţaţi să afirmăm că
atâta timp cât state precum Coreea de Nord şi Iranul deţin sau sunt pe
cale să deţină arme nucleare, chiar şi optimiştii convinşi se îndoiesc
de utilitatea şi beneficiile acestor arme. În acelaşi timp, apare
limitarea drastică a utilizării acestor arme pentru decidenţii din
actualele state nucleare ca urmare firească a evoluţiei dreptului
internaţional.
Consecvent politicilor sale adoptate după 1990, special
în scopul promovării cooperării regionale, a securităţii şi stabilităţii

94
De Wijk Rob, IssueBrief: The Challenge: NATO in the Realm of New Geopolitical Realities,
Atlantic Council of the United States, p.3, http://www.acus.org/files/publication_pdfs/403/
TheChallenge_SAGIssueBrief.PDF, traducere proprie, accesat pe 1 iulie 2012.

172
pe termen lung în zona ESE, NATO a lansat Iniţiativa pentru Europa
de Sud-Est (SEEI) în cadrul Summitului de la Washington din 1999.
Iniţiativa se bazează pe patru stâlpi:
1. Forumul Consultativ asupra Problemei Securităţii
în Europa de Sud-Est format din NATO, Albania, Bulgaria, Croaţia,
România, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Slovenia şi
Bosnia-Herţegovina şi care activează la nivel de ambasadori pe lângă
sediul NATO din Bruxelles;
2. Grupul de lucru ad-hoc (Ad-Hoc Working Group -
AHWG) focalizat pe cooperarea regională în ESE, sub auspiciile
EAPC în Sesiunea Comitetului Politic;
3. instrumentele de lucru ale Parteneriatului pentru
Pace;
4. programe-ţintă pe probleme de securitate şi
cooperare pentru ţările din regiune.
În desfăşurarea lucrărilor sale, AHWG a identificat
soluţii de propagare a cooperării regionale, soluţii care au fost
încorporate în planuri de activităţi elaborate astfel încât să se
completeze între ele şi întocmite după modelul celor din cadrul
Parteneriatului pentru Pace. Planurile vizează teme esenţiale pentru
ESE precum: transparenţa în planificarea apărării, gestionarea
crizelor şi a apărării şi ajută la promovarea stabilităţii prin cooperare
şi integrare regională. Alte rezultate sub egida SEEI sunt: programul
complementar de cooperare specifică pe probleme de securitate cu
Croaţia (2000), bazat pe mecanismele PfP; programul special de
cooperare pentru securitate cu Bosnia-Herţegovina, în afara PfP;
consultanţă şi expertiză în reconversia profesională a cadrelor
militare trecute în rezervă în urma reformelor structurale din armatele
Bulgariei şi României. Acesta este un proiect NATO desfăşurat în
173
cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est95, în
cooperare şi cu finanţarea Băncii Mondiale şi a ţărilor implicate.
În concluzie, acţiunile Alianţei trebuie şi sunt
întreţinute de eforturile ţărilor din ESE care au ales să se racordeze la
sistemul de valori vestic integrându-se în structurile politice,
economice şi de securitate europene şi euroatlantice. Spaţiul sud-est
european nu poate fi izolat de tendinţele, evoluţiile şi influenţele
securităţii mondiale. În plus, analiza viitorului mediu geopolitic,
geostrategic şi de securitate din zona ESE trebuie să ţină seama de:
rolul statelor membre NATO de la graniţa de sud-est a Alianţei,
legătura dintre continentul european şi zona Mării Caspice, bogată în
petrol şi gaze naturale, conflictele îngheţate din proximitatea zonei
de responsabilitate NATO, rolul UE şi OSCE în regiune.
Procesul de cooperare facilitează accesul statelor
partenere NATO în structurile euroatlantice, în special în ceea ce
priveşte stabilitatea politică şi economică, prin valorificarea
mecanismelor Alianţei (EAPC şi PfP) şi ale UE (Acordurile de
Stabilizare şi Asociere), dar şi în cadrul unor iniţiative regionale
importante precum: Iniţiativa de Cooperare din Europa de Sud-Est
(SECI), Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP),
Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (SEESP)/Consiliul
Cooperării Regionale (CCR), Reuniunea Miniştrilor Apărării din
Europa de Sud-Est (SEDM), Brigada Multinaţională din Sud-Estul
Europei (SEEBRIG) etc., iniţiative la care ne vom referi în cele ce
urmează.

95
Pactul de Stabilitate a fost iniţiat de Uniunea Europeană în mai 1999. A fost adoptat la o
conferinţă internaţională desfăşurată la Cologne la 10 iunie 1999 şi plasată sub auspiciile OSCE.
Este gândit să contribuie la durabilitatea păcii, prosperităţii şi stabilităţii în Europa de Sud-Est prin
acţiuni coerente şi coordonate şi prin apropierea dintre ţările din regiune, alte ţări interesate şi
organizaţii capabile să îşi aducă contribuţia. Pactul stabileşte mecanisme specifice de coordonare a
eforturilor lor comune.

174
 CONCLUZII

Tot mai des, se afirmă că riscul unei confruntări de amploare pe

bătrânul continent - heartland-ul96 euroasiatic - a dispărut odată cu
implozia Uniunii Sovietice, însă liniştea mult visată pe continentul
european este departe de a fi o realitate. Astăzi ne aflăm în război pe
mai multe fronturi. Luptele generalizate contra terorismului, crimei
organizate, corupţiei, extremismului etnic şi religios, spionajului
economic, proliferării armelor de distrugere în masă, degradării
mediului, pandemiilor şi sărăciei sunt conflicte permanente cu care
ne vom confrunta mult timp pe parcursul acestui secol început sub
auspiciile incertitudinii şi al riscului folosirii forţei. Evoluţiile recente
sugerează deja perspectiva cooperării pe frontul celor două tendinţe,
în războiul declarat terorismului şi în efortul de a face sistemul
96
Heartland: concept introdus de Harold Mackinder (1861-1947) în articolul The Geographical
Pivot of History, prezentat la Royal Geographic Society în 1904. Acesta înţelegea prin heartland
partea centrală a Europei, zona-pivot a politicii mondiale, acea zonă a Europei inaccesibilă
vapoarelor şi controlată de Rusia, apud Z. Brezezinski Marea tablă de şah – supremaţia
americană şi imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999,
pp. 16 şi 51.

175
internaţional de securitate mai performant. Este o lume în plină
mutaţie, în care elementele trecutului sunt amestecate cu cele ale
prezentului şi viitorului. Ca urmare, crizele predictibile şi uşor de
gestionat ale trecutului, nu mai fac parte din prezentul vieţii
comunităţii internaţionale. Acum, societatea mondială se confruntă
cu imperativul găsirii de noi soluţii la noile provocări, iar abordările
diferite ale noilor riscuri şi ameninţări au condus la dispute politice
aprinse în mediul internaţional, dispute care vizează: principii şi
proceduri eficace pentru asigurarea securităţii globale şi rolul ONU
în această privinţă; principii şi proceduri adecvate şi ponderate pentru
intervenţia umanitară internaţională, apelul la forţă şi tipul acesteia
(soft power sau hard power), legitimitatea şi moralitatea
intervenţiilor tip coalition of the willing şi a proceselor nation-
building etc.
Asemenea considerente evidenţiază faptul că noul
mediu internaţional de securitate trasează o nouă hartă geopolitică a
ESE, în proiectarea căreia relaţiile cu Alianţa, UE şi Rusia joacă
roluri fundamentale. Prin urmare, în ultimele două decenii, Europa
unită a şters frontiera mentală artificială dintre Vest şi Est, însă,
nu a reuşit pe deplin eliminarea din reflexul politic a sintagmei
Europa de Est.
În momentul actual, restabilirea echilibrului securităţii
europene este un proiect care, conceptual, întruneşte consensul
general al politicii europene numai la nivel declarativ nu şi la nivelul
faptic. Punctul de vedere occidental fabricat în laboratoarele aliaţilor
concentrează o unică soluţie - securitatea transatlantică întemeiată pe
supremaţia NATO, care are, în mod incontestabil, la pupitru bagheta
magică a Statelor Unite ale Americii. Pe de altă parte, Rusia, încă
nehotărâtă şi confuză, consideră că structura de rezistenţă a
securităţii continentului constă în egala participare a Federaţiei Ruse,
ca partener egal pe palierul superputerilor, la noua arhitectură,

176
condamnând extinderea spre est a Alianţei Nord-Atlantice, invocând
Actul fondator NATO-Rusia, Tratatul C.F.E. şi umbrela O.S.C.E.
Celelalte state nu se regăsesc în cele două proiecte decât în măsura în
care aderă la una din cele două opţiuni. Există, fără îndoială, puţine
alternative la construirea unui sistem multipolar în care echilibrul să
se nască din balanţa de putere a elementelor sale. În acelaşi timp,
evenimentele, interesele şi relaţiile politice din mediul de securitate
european pot schimba sensul evoluţiilor spre structuri de securitate
atipice în raport cu cele care azi sunt formulate, printr-un evident
paradox, ca singura alternativă.
Evenimentele din Iugoslavia, Moldova, Georgia şi
Cipru, care au dus la dezintegrarea sau dezbinarea unor state
naţionale, a reaprins fitilul butoiului de pulbere pentru cel puţin
jumătate de secol de istorie, atunci când se va stinge, probabil, drama
confruntării fratricide ce a născut doar republici tricefale, turistice,
state/zone-tampon ori visul unei Albanii Mari într-o Europă rănită de
ambiţiile instituirii unor noi reguli în ordinea mondială. „Din punct
de vedere etno-cultural, Europa de Sud-Est reprezintă un autentic
mozaic de popoare, culturi şi religii. Raporturile de intoleranţă între
componentele complexului regional au fost mult timp mai puternice
decât cele de toleranţă constructivă şi de cooperare”97. Deocamdată,
nu foarte periculos pentru structura puternică şi omogenă a statelor
din Europa occidentală, procesul divizării spaţiilor naţionale
antrenează în Europa de Sud-Est o amplă mişcare de redistribuire a
proprietăţilor comunităţilor şi reconstrucţia identităţilor politice,
economice, culturale, religioase şi de altă natură sub semnul revanşei
istorice şi menţine statele, implicit şi întreaga zonă, într-o stare de
instabilitate prelungită. Consecinţele acestei situaţii sunt multiple atât
pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. O abordare a acestora
97
ZODIAN, V., Mihai, Europa de Sud-Est, în FRUNZETI, Teodor, ZODIAN, Vladimir,
Lumea 2011, Enciclopedie politică şi militară, Editura CTEA, Bucureşti, 2011, p. 133.

177
scoate în evidenţă ample manifestări ale destructurării statelor
naţionale. Astfel, apariţia conflictului de natură internă, transformat
în timp în conflict îngheţat, este generată de repunerea în discuţie a
drepturilor unor comunităţi în detrimentul altora şi de reactivare a
întrecerii pentru dominarea spaţiului. Această discriminare atrage
după sine manifestarea naţionalismului agresiv şi a unei competiţii
politice bazată pe violenţă până la nivelul cel mai înalt al clasei
politice. În directă relaţie cu acest fenomen, erodarea consensului
pentru promovarea intereselor naţionale vitale şi distrugerea
coeziunii modifică regulile şi comportamentul cetăţenilor şi societăţii
în ansamblul ei în stabilirea priorităţilor dezvoltării statale. În aceste
condiţii, luarea unor importante decizii devine imposibilă, atât timp
cât într-o ţară divizată în interior, interesele naţionale nu sunt
împărtăşite de toţi cetăţenii.
În acest moment, putem afirma că multitudinea
factorilor favorizanţi ai instabilităţii zonei sud-est europene lasă o
amprentă vizibilă pe acest spaţiu, ceea ce impune o temeinică
gestionare locală, regională şi zonală a fiecăruia în parte. Numai
astfel se va putea neutraliza butoiul de pulbere al Europei, se vor
putea eradica condiţiile favorizante ale menţinerii conflictelor
îngheţate şi se vor atinge uşor obiectivele de securitate şi stabilitate,
definite desigur într-o viziune europeană şi euroatlantică.
Problematica prezentată până acum a evidenţiat variatele determinări
geopolitice actuale ale identităţii, securităţii şi stabilităţii zonei de
sud-est a Europei. Se conturează astfel, o lipsă de omogenitate
politică, economică, religioasă şi etno-culturală, care reclamă cu
vehemenţă acţiuni de dezvoltare durabilă specifice pentru
valorificarea eficientă a resurselor locale şi regionale. În acelaşi timp,
existenţa în acest spaţiu a unei distribuţii dezechilibrate a puterii face
178
necesară găsirea unor soluţii colective, stabilirea responsabilităţilor
instituţionale europene şi zonale pentru o gestionare statală şi
suprastatală a dezvoltării regiunilor deoarece un singur actor nu poate
gestiona eficient întregul evantai de probleme şi aspecte şi, mai ales,
nu va putea face faţă presiunilor şi intereselor politico-economico-
militare din afara zonei. Totodată, specificităţile zonei pot constitui
factori de coeziune şi mobilizare socială la îndemâna decidenţilor
politici şi nonpolitici cu abilitatea şi autoritatea de a implementa
planuri şi programe de întărire a securităţii şi stabilităţii în acest
spaţiu foarte întins şi divers, a căror eficienţă se va dovedi posibilă
numai în măsura în care acest areal se va constitui într-un complex
zonal de securitate, bazat pe dialog, cooperare şi parteneriat
inter/intraregional şi având ca obiective: democratizarea societăţilor,
dezvoltarea economică, creşterea nivelului de trai, respectarea
drepturilor civile şi a drepturilor minorităţilor, integrarea politică,
economică şi militară în structurile europene şi euroatlantice de
securitate şi apărare.

Suntem de părere că, un alt aspect care întregeşte

tabloul tendinţelor specifice acestui areal îl constituie proliferarea, pe
fondul unui mediu economic precar, a criminalităţii internaţionale şi
transfrontaliere, cauzele nemijlocite ale unei asemenea stări constând
în: existenţa unor pretenţii teritoriale reciproce generate atât de actori
statali, cât şi de actori nonstatali, clivajele de natură etnică şi/sau
religioase din perimetrul populaţiilor care definesc teritorial anumite
entităţi statale; raporturile locale de forţe, cu posibilitatea alimentării
unidirecţionale a acestora, dând astfel posibilitatea părţii
subvenţionate să îşi exercite superioritatea locală. Proliferarea
organizaţiilor teroriste care îşi perfecţionează neîncetat structurile,

179
limbajul, procedeele şi metodele de acţiune, sistemul de conducere,
mesajul global împreună cu profunda criză economică şi financiară
cu caracter global - se pare cea mai gravă de după ultima conflagraţie
mondială - constituie o realitate ardentă a lumii prezente. Rezultă că
societatea se află într-un proces continuu de remodelare structurală şi
noţională, tendinţa generală constituind-o construcţia securităţii şi a
stabilităţii generale, dar şi, cel puţin în conjunctura actuală, depăşirea
cu costuri sociale cât mai mici a crizei financiare şi economice care
încorsetează lumea de azi.
Aşa cum am arătat în cuprinsul prezentei lucrări, în
prezent, securitatea europeană şi euro-atlantică sunt mai puţin
relaţionate capabilităţilor apărării în privinţa unei eventuale ofensive
armate masive. O importanţă tot mai mare se acordă capacităţii de
contracarare a noilor ameninţări la adresa securităţii rezultate din
haos social intern, terorism, ori proliferarea armelor de distrugere în
masă. Totodată, creşterea geopolitică şi geoeconomică a UE este
predictibilă în măsura evoluţiei preocupărilor polilor de putere
mondiali dinspre securitatea militară către securitatea economică.
Analiza principalelor organizaţii şi instituţii internaţionale şi
regionale cu vocaţie de securitate în spaţiul ESE ne indică faptul că
putem vorbi de o inflaţie a acestora, unele dintre acestea existând în
virtutea inerţiei şi a dorinţei birocraţiei diplomatice de a le perpetua.
Stabilirea rolului unor iniţiative regionale în dinamica securităţii
europene este îngreunată de extinderea spre Est a organizaţiilor şi
instituţiilor cu acoperire globală şi, prin urmare, mult mai puternice,
la care componenta de apărare se alătură celei de securitate.
Expansiunea UE a determinat includerea în rândurile
sale a unor state care s-au folosit de apartenenţa la unele iniţiative
regionale, de altfel încurajate atât de UE, cât şi de NATO, în intenţia
180
de a-şi crea timpul necesar luării unor decizii corecte, ca o metodă de
a se apropia de Occident, dar care acum nu mai au nevoie de un
asemenea vehicul. În acelaşi timp, lărgirea UE a modificat major
configuraţia strategică a regiunii, ajungând cu frontierele estice până
la litoralul vestic al Mării Negre, dezvoltând, în egală măsură, atât
zona pieţei unice, cât şi aranjamentele instituţionale şi operaţionale
decurgând din politica externă de securitate şi apărare comună.

Asumarea de către UE a responsabilităţilor în vestul

ESE prin gestionarea nemijlocită a proceselor de stabilizare şi
asociere oferă, în fapt, acceptul tacit, dar neechivoc al includerii
statelor din zonă în procedurile de lărgire a Uniunii. De asemenea,
UE dezvoltă o semnificativă componentă de securitate subregională,
ca efect al cristalizării politicii externe comune pe palierul mediului
de securitate din vecinătatea sa vitală. În acelaşi timp, Uniunea are în
atenţie ca în vecinătatea sa sud-estică să sprijine activ procesele de
consolidare a bunei guvernări prin: dezvoltarea administraţiei
eficiente la frontiere; eliminarea filtrelor comerciale excesive şi
consolidarea relaţiilor intraregionale; abordarea problemelor legate
de entităţi şi dispute teritoriale, în temeiul angajamentelor naţionale
asumate.

În această ordine de idei sesizăm cu uşurinţă că

politica de vecinătate a UE este un mijloc-alternativă activat prin
iniţierea şi dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu statele din ESE. Acum,
mai mult ca oricând, UE este nevoită să-şi concentreze atenţia pe
reducerea diferenţelor dintre nivelurile de dezvoltare economică şi
promovarea unor politici investiţionale care să conducă înspre
lărgirea integrării şi menţinerea coeziunii economice şi sociale a
181
Uniunii extinse. Acest context reliefează faptul că UE încearcă prea
mult să contrabalanseze o putere hegemonică - SUA - ce se
străduieşte să-şi impună valorile şi cultura la nivel global şi care
dictează ferm ordinea internaţională. Părerea noastră este că Europa
nu trebuie să se definească în opoziţie cu SUA pentru că poate
provoca replica americană. Efortul de a crea un angajament de
apărare colectivă în UE poate, pe de o parte, submina angajamentul
statelor europene faţă de NATO, fără a adăuga capacităţi militare
suplimentare apărării Europei, iar, pe de altă parte, se poate constitui
într-o contragreutate în balanţa de cheltuieli a NATO, unde, trebuie
s-o spunem, SUA duc greul.

De cealaltă parte, constatăm că NATO şi-a extins

arealul cel mai mult în ultimele două decenii, iar continuarea
extinderii este percepută de numeroşi analişti ca un posibil motiv de
disoluţie. De aceea, s-a impulsionat Parteneriatul pentru Pace în
relaţiile cu statele non-NATO dar cu relevanţă pentru Alianţă, aşa
cum este cazul celor din ESE. Extinderea NATO a consacrat, din
perspectiva apartenenţei sau a non-apartenenţei la Alianţa Nord-
Atlantică, o oarecare paritate numerică a ţărilor ESE. Prin implicarea
strategică în Afganistan şi Irak, NATO a procedat, practic, la mutarea
considerabilă spre est a dimensiunii operaţionale a Alianţei; a impus
redislocarea bazelor SUA din Europa de Vest spre ESE; a declanşat,
prin programul Parteneriatului pentru Pace, un proces profund de
reforme ale forţelor armate şi ale serviciilor interne de informaţii în
statele care şi-au manifestat opţiunea aderării politico-militare la
NATO; a determinat instituţionalizarea controlului politic civil
asupra forţelor armate, reconsiderarea doctrinelor de apărare şi
adoptarea unor noi practici de conlucrare internaţională. Totuşi,

182
ambiţiile NATO nu sunt pe placul altui jucător important de pe scena
ESE - Federaţia Rusă - ale cărei ambiţii geopolitice sunt pe punctul
de a rechema pe scenă manifestările ostile specifice perioadei
Războiului Rece. În acest sens, un bun exemplu îl constituie
Conferinţa anuală pentru politicile de securitate de la München din
ianuarie 2011, care a însemnat o nouă cotitură în relaţiile dintre Est şi
Vest. Acolo, Putin a criticat în termeni extrem de duri Statele Unite,
pe care le-a considerat un factor de instabilitate în lume. Ţarul de la
Kremlin a afirmat că Washingtonul a încălcat toate limitele posibile
şi că foloseşte forţa aproape necontrolat, în întreaga lume.
Ca un corolar putem afirma că, în cazul statelor din
ESE, dispariţia umbrelei hegemonice sovietice împreună cu procesul
de tranziţie către democraţie şi economia de piaţă au cauzat
transformări ample la nivelul structurilor statale, care au vizat
deopotrivă adaptarea la cerinţele statului de drept şi creşterea
eficienţei autorităţilor statale în condiţiile noului mediu internaţional
de securitate, caracterizat de apariţia şi amplificarea noilor riscuri de
securitate asimetrice şi neconvenţionale. Mai mult, procesul de
extindere al NATO şi UE a crescut prezenţa comunităţii euroatlantice
pe tărâmul ESE, prin urmare responsabilităţile statelor din zonă în
ceea ce priveşte securitatea colectivă cresc cu atât mai mult cu cât
perpetuarea conflictelor îngheţate prelungeşte instabilitatea din
interiorul zonei. Noua geopolitică a ESE stabileşte o legătură clară, o
coeziune de interese comune de securitate, între comunitatea euro-
atlantică, reprezentată de statele membre NATO şi UE, pe de o parte
şi statele ex-sovietice şi ex-iugoslave, pe de altă parte.
În altă ordine de idei constatăm că, secolul XXI a
deschis uşa unei noi geopolitici având ca temă centrală securitatea
planetară fundamentată pe noi politici de putere la nivel mondial,
183
care determină o altă evoluţie a lumii şi stabilesc noua ordine
mondială. Ca urmare, mediul planetar reclamă o nouă
conceptualizare şi nuanţare a securităţii la nivel mondial sub
influenţa definitorie a unor factori deloc de ignorat, precum: efectele
unor fenomene naturale extreme (încălzirea globală, diminuarea sau
chiar lipsa apei potabile, cutremure, inundaţii, explozia demografică,
ş.a.m.d.), terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă,
expansiunea crimei organizate, pauperizarea populaţiei, menţinerea
artificială a unor stări conflictuale în zone considerate tampon de
către polii de putere mondiali etc. Ca urmare firească „este necesară
construirea unei ordini internaţionale în care ţările şi popoarele să
fie integrate într-o lume în care primează interesele şi valorile
comune: demnitatea umană, respectarea legii, respectarea
libertăţilor individuale, economia de piaţă şi libera iniţiativă,
toleranţa religioasă. Trebuie să se înţeleagă că o lume în care aceste
valori sunt asimilate ca standarde şi nu ca excepţii reprezintă cel
mai bun antidot împotriva proliferării terorismului”98.

Prezentul aduce în prim-plan priorităţi strategice

euroatlantice însumate geostrategiei comune a Mării Negre, Dunării
şi ESE, precum şi legăturilor intrinseci dintre ele. În opinia noastră,
acestea oferă României oportunităţi ce trebuie fructificate pe deplin
în cadrul iniţiativelor şi prin participarea cu oferte concrete şi
consistente precum: proiectele economice care să crească relevanţa şi
importanţa facilităţilor şi căilor de transport pe Dunăre şi Marea
Neagră; iniţierea şi dezvoltarea unei platforme comune care să
susţină schimburile economice şi comerţul, dar şi creşterea şi

98
FRUNZETI, Teodor, Geostrategie, Editura CTEA, Bucureşti, 2009, p. 396.

184
consolidarea mediului de afaceri sud-est european; ori dezvoltarea
unui sistem de supraveghere şi control eficient, în comun cu
partenerii europeni, al traficului de orice fel. Pentru creşterea
viabilităţii cooperării regionale concură şi bi ori trilateralele din zona
ESE prin acţiuni de identificare şi dezvoltare a celor mai eficiente
proiecte dedicate comunităţilor locale din zonă.

Aşadar, aspectele aduse în atenţie vin să consolideze

realitatea că analiza şi evaluarea critică - oricât de riscante ar fi - a
oportunităţilor şi perspectivelor îşi păstrează întreaga lor valoare
atunci când operează în zona securităţii şi stabilităţii ESE. Experienţa
istoriei contemporane a ESE demonstrează cu claritate că diferenţele
şi conflictele politice, economice, de securitate, naţionale etc. nu au
limite spaţiale date de graniţele statului respectiv, ci ele se extind sub
diferite forme şi mai ales, efecte, în toată zona. Ca atare, aşa cum
ultima perioadă a demonstrat-o pe deplin, aceste probleme sunt mult
mai eficient abordate şi soluţionate într-un mediu omogen, coeziv,
deschis şi cooperant atât în plan intern cât şi în mediul extern, cu o
viziune comună asupra dezvoltării, stabilităţii şi securităţii comune,
într-un mediu propice stabilirii unor mecanisme de cooperare
eficiente, care să asigure securitatea zonei şi, implicit, să participe la
asigurarea securităţii internaţionale.

Sintagma lumea de mâine este proiecţia celei de azi îşi

găseşte ecoul cu prisosinţă în evoluţia securităţii globale. A lăsa
germenii tendinţelor periculoase actuale la voia întâmplării şi
maturizarea acestora înseamnă a sabota cu bună ştiinţă pacea şi
liniştea viitorului. Aşadar, pregătirea prezentului pentru viitor este
sarcina noastră primordială. Pentru aceasta, perceperea corectă şi
185
reală a riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii colective
coroborată cu reacţia adecvată şi echilibrată la acestea se constituie
într-un stimulent al încrederii dintre entităţile statale. Construirea şi
consolidarea încrederii între state este condiţia sine-qua-non în lupta
comună împotriva problemelor secolului XXI şi edificarea şi
consolidarea unui mediu internaţional de securitate puternic şi
statornic.

186
 LISTA ABREVIERILOR

CFE - Tratatul privind Forţele Armate Convenţionale din Europa

CNR - Consiliul NATO – Rusia
CSI - Comunitatea Statelor Independente
DPP - Iniţiativa pentru Prevenirea şi Pregătirea împotriva Dezastrelor
EAPC - Euro-Atlantic Partnership Council
EIPA - Institutul European de Administraţie Publică
ESDI - Iniţiativa Europeană de Securitate şi Apărare
ESE - Europa de Sud-Est
FMI - Fondul Monetar Internaţional
FRI Macedonia - Fosta Republică Iugoslavă Macedonia
G8 - Grupul celor Opt
G 24 - Grupul interguvernamental al celor douăzeci şi patru
GENCOOP - Colaborarea militară în centrul şi sud-estul Europei
ICE - Iniţiativa Central Europeană
IMM - Întreprinderi mici şi mijlocii
MAP - Membership Action Plan
NATO - Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
ONU - Organizaţia Naţiunilor Unite
OSCE - Organizaţia de Securitate şi Cooperare în Europa
PSAC - Politica de Securitate şi Apărare Comună
PEV - Politica Europeană de Vecinătate
PfP - Partnership for Peace
PESA - Politica Europeană de Securitate şi Apărare
PESC - Politica Externă şi Securitate Comună
PIB - Produsul Intern Brut
RSFI - Republica Socialistă Federativă Iugoslavia
SUA - Statele Unite ale Americii
UE - Uniunea Europeană
UEO - Uniunea Europei Occidentale
URSS - Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

187
188
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ACHCAR, Gilbert, Noul Război Rece. Lumea după Kosovo, Editura Corint,
Bucureşti, 2002
ADAMSKI, Janet, JOHNSON Troy Mary, SCHWEISS Christina, Old Europe,
New Security: Evolution for a Complex World, MPG Books,
Cornwall, 2006
BAUMAN, Zygmunt, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet,
Bucureşti, 2004
BAYLIS, John, WIRTZ, James, CIHEN, Eliot, GRAY, Colin, Strategy In The
Contemporary World, Oxford University Press, 2002
BĂRBULESCU, Iordan, Gheorghe, Uniunea Europeană. Aprofundare şi
extindere, Editura Trei, Bucureşti, 2001
BĂRBULESCU, Iordan, Gheorghe, UE politicile extinderii, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2006.
BRETHERTON, Charlotte, JOHN, Vogler, The European Union as a Global
Actor, Routledge, Londra, 2006.
BREZEZINSKI, Zbigniew, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei,
trad. Paul Dobrescu, Editura Diogene, Bucureşti, 1995
BOOKER, Cristopher, NORTH, Richard, UNIUNEA EUROPEANĂ sau
Marea Amăgire. Istoria secretă a construcţiei europene, Editura
ANTET, Bucureşti, 2006

189
BUGAJSKI, J., Pacea Rece, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2005
BUZAN, Barry, WAEVER, Ole, Regions and Power. Structure of
International Security, Cambridge University Press, Cambridge,
2003
BUZAN, Barry, Popoarele, statele şi teama – o agendă pentru studii de
securitate internaţională de după războiul rece, Editura Cartier,
Chişinău, 2000
CALLAGHAN, Jean, Securitatea internaţională şi forţele armate, Bucureşti,
Editura Tritonic, 2009
CALOPĂREANU, Gheorghe, Complexul de securitate „Zona Extinsă a Mării
Negre”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
Bucureşti, 2012
CALOPĂREANU, Gheorghe, Regionalizarea securităţii în Europa Centrală,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2011
CHAUPRADE, Aymeric, THUAL, Francois, Dicţionar de geopolitică – State,
Concepte, Editura Corint, Bucureşti, 2003
Von CLAUSEWITZ, Carl, On War, Princeton University Press, Princeton,
New Jersey, 1984
CVIJIC, Jovan, La Péninsule Balkanique, Paris, 1918
DAVIS, K. Jacquelyn, SWEENEY, J. Michael, Secolul Rusiei, Editura Antract,
Bucureşti, 2004
DIACONESCU, Marian-Daniel, Politica de securitate şi apărare a României
din perspectiva P.E.S.C. şi P.E.S.A., Bucureşti, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, 2008
DUKE, Simon, Uniunea Europeană şi managementul crizelor. Evoluţii şi
perspective, Editura Economică, Bucureşti, 2002
FRIEDMAN, L., Thomas, The World is Flat – A Brief History of the Twenty-
first Century, Farrar, Straus and Giroux, New York, 2005
FRUNZETI, Teodor, Geostrategie, Editura CTEA, Bucureşti, 2009

190
FRUNZETI, Teodor, ZODIAN, Vladimir – coordonatori, Lumea 2011.
Enciclopedie politică şi militară. Studii strategice şi de securitate,
Editura CTEA, Bucureşti, 2011
GRIFFITH, Martin, Relaţii internaţionale, Editura Ziua, Bucureşti, 2003
IONESCU, Mihai (coordonator), colectiv, Regiunea Extinsă a Mării Negre.
Delimitări teoretice şi practice ale unui areal geopolitic în plină
redefinire, Editura Militară, Bucureşti, 2009
IORGA, Nicolae, Le caractère commun des institutions du sud-est de l’Europe,
Paris, 1929
Mc. IVOR, Anthony, Rethinking the Principles of War, Naval Institute Press
Annapolis, Maryland, 2005
KISSINGER, Henry, Diplomaţia, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2003
MAIOR, George Cristian, Incertitudine – gândire strategică şi relaţii
internaţionale în secolul XXI, Editura RAO, Bucureşti, 2009
MAIOR,George Cristian, „Noul Aliat. Regândirea politicii de apărare a
României la începutul secolului XXI”, Editura RAO International
Publishing Company, Bucureşti, 2009
MALCOLM, Noel, Bosnia: A Short History, Macmillan, London, 1996
MALCOLM, Noel, Kosovo: A Short History. With a New Preface, Macmillan,
London, 1999
POPESCU, Constantin, Evoluţia acţiunilor militare strategice din perspectiva
mediului de securitate contemporan, Bucureşti, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, 2012
PREVELAKIS, Georgios, Balcanii. Cultură şi geopolitică, Editura Corint,
Bucureşti, 2001
ROBERTS, L.Henry, Eastern Europe : Politics, Revolution and Diplomacy,
New York, 1970.
SEREBRIAN, Oleg, Politosfera, Ed.Cartier, Chişinău, 2001

191
SMITH, E. Karen, Politica externă a Uniunii Europene, Editura Trei,
Bucureşti, 2004
TĂMAŞ, Sergiu, Dicţionar Politic, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti,
1996

*
* *
*** colectiv, EU Security and Defence Policy, edited by Nicole GNESOTTO,
Institute for Security Studies, European Union, Paris, 2004
*** Colecţia revistei Gândirea militară românească, perioada 2000-2012
*** Comisia SUA pentru Securitate Naţională în secolul XXI, New World
Coming: American Security in the 21 Century, 1999
*** Conceptul de Securitate Naţională al Federaţiei Ruse
*** Per Concordiam – Jurnal of European Security and Defense Issues,
începând cu 2010
*** Declaraţia Summitului NATO de la Bucureşti, 3 aprilie 2008
*** Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1998
*** Documentele Summitului NATO de la Bucureşti, 3-4 aprilie 2008
*** Glosarul NATO de termeni şi definiţii, AAP-6(V)1995
*** Nations Unies, decembre 2004, Les projets de reforme de l’organization,
www.aidh.org/ref-rapp.htm
*** NATO Handbook, NATO Public Diplomacy Division, Brussels, Belgium,
2006
*** Occasional Paper 7 – Institute for Security Studies of Western European
Union, 1999
*** Security Risks and Threats in the Greater Black Sea Area. The 2nd annual
international conference. Occasional papers. Anul VII, Nr.14,
Bucureşti, 2008, p. 97
*** Strategia naţională de apărare a ţării, Bucureşti, 2008

192
*** Strategia naţională de apărare, Bucureşti, 2010
*** Strategia Europeană de Securitate
*** Strategia de Securitate Naţională a SUA
BĂRBULESCU, Iordan, Gheorghe, Decision-Making in the European Union: the
role of the European Commission, in The Romanian Review of
European Governance Studies Vol. 1, no. 1, June 2009, pp. 120 - 131
BEDAR, Saida, L`asymetrie comme paradigme central de la strategie
americaine, în Le Debat Strategique, nr. 56, mai 2008
BLĂJAN, Anne-Marie, Interviu cu George Friedman - fondatorul Stratfor,
HotNews.ro, Marţi 16 nov. 2010
COHEN, Richard, MIHALKA, Michael, Cooperative Security: New Horizons
for International Order, The Marshall Center Papers, nr. 3, 2001
FRUNZETI, Teodor, Optimizarea securităţii prin cooperare în zona extinsa a
Marii Negre, în: Securitate şi stabilitate în bazinul Mării Negre,
a V-a sesiune internaţională de comunicări ştiinţifice, 21-22 noiembrie
2005, Bucureşti, secţiunea: Cooperare şi securitate, pp. 275-293
FRUNZETI, Teodor, Globalizarea securităţii, Revista de ştiinţe militare nr. 1/
2007, pp. 5-9
FRUNZETI, Teodor, Consecinţe ale extinderii N.A.T.O. si U.E. asupra
securităţii Zonei Extinse a Mării Negre, Impact strategic nr. 2/2009,
pp. 49-66
FRUNZETI, Teodor, Conceptele strategice ale NATO. Actualul concept
strategic - o abordare pentru viitor, Revista de ştiinţe militare
nr. 1/2011, pp. 15-27
FULGA, Gheorghe, „Implicaţii ale extinderii NATO asupra climatului de
securitate regional”, în revista spaniolă „Defensa” nr. 320,
decembrie 2004
GHIBA, Daniel, „Politica de Securitate şi Apărare Comună – parte integrantă
din Politica Externă şi de Securitate Comună a Uniunii Europene”,
Lucrare de absolvire, Colegiul Naţional de Afaceri Interne,
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, 2012

193
IONESCU, Mihail, Frozen conflicts and the Security Environment in the
Greater Black Sea Area, in Proceedings of the International
Conference Black Sea Synergy, Odessa-Istanbul, 21-23 October
2007, pp. 31-43
IONESCU, Mihail (coordonator), colectiv, Riscuri şi ameninţări la adresa
securităţii în Regiunea Extinsă a Mării Negre în perioada post-
Război Rece. Conflicte, „îngheţate“ şi conflicte „fierbinţi“
Occasional Papers, nr. 13/2008, Editura Militară, Bucureşti
LASZLO, Péter, Central Europe and its reading into the past, European
Review of History, 6 (1), 1999
MEARSHEIMER, J. John, Back to the Future: Instability in Europe after Cold
War, in International Security, vol.15, no.1, Summer 1990
PRESS-BARNATHAN, Galia, Managing the Hegemon: Alliances under
Unipolarity. Security Studies, May-June 2006
OZER, Ercan, The Black Sea Economic Cooperation and Regional Security
Perceptions, Journal of Internaţional Affairs, vol.2, no.3, September-
November 1997
SOLANA, Javier, A secure Europe in a better world, Thessaloniki European
Council, June 20, 2003
TOTOROVSKI, N., Noua Rusie, în www.rfe/re/Newsline, oct.-dec. 2006
WINN, Neil, “CFSP, ESDP, and the Future of European Security: Whither
NATO?”, lecture published by Watson Institute Review,
winter/spring 2003,volume IX, issue 2
ŽIROJEVIC, Olga, Kosovo u istorijskom pamcenju mit, legende, ćinjenice
(Kosovo în memoria istoriei, mit, legendă, fapte), Republika No. 7,
15 martie 1995

194
 RESURSE BIBLIOGRAFICE PE INTERNET
http://www.acus.org
http://www.balkaninsight.com
http://www.ccmr-bg.org
http://www.cdep.ro
https://www.cia.gov
http://consilium.europa.eu
http://www.crpe.ro/
http://csdp.visuart.eu
http://www.danubecooperation.org
http://www.debka.com/
http://www.dzs.hr
http://ec.europa.eu
http://english.pravda.ru
http://esk.rks-gov.net
http://www.foreignaffairs.org.
http://www.fzs.ba
http://www.g8.co.uk
http://www.g24.org
http://www.geostat.ge
http://www.gov.ro
http://www.instat.gov.al
http://www.insse.ro
http://www.lib.utexas.edu
http://www.mapn.ro/diepa/ispaim
http://www.mapn.ro
http://www.mae.ro
http://www.mof.gov.cy
http://www.moldova.md
http://www.monstat.org
http://www.nato.int
http://nato.mae.ro
http://www.nsi.bg
http://old.mae.ro
http://www.onuinfo.ro
http://www.osce.org
http://www.parlament.ro
http://www.pims.org/
http:// www.presidency.ro
http://www.president.Kremlin.ru
http://www.reuters.com
http://www.rzs.rs.ba
http://www.secicenter.org
http://www.stat.gov.mk
http://www.stat.si
http://www.statistica.md
http://www.statistics.gr
http://www.strategic-risk.eu
http://www.stratfor.com
http://www.summitnato.ro
http://www.state.gov
http://www.turkstat.gov.tr
http://www.ue.com
http://www.un.org
http://www.ukrstat.gov.ua
http://ro.wikipedia.org
http://www.xamba.com
195
 Operaţiile tehnice, editoriale şi tiparul au fost executate
la Centrul tehnic-editorial al armatei sub c-da nr. 2061/2013

196