1.

Introducere

Consumul de bauturi racoritoare in formele lor variate a avut loc timp de

multe secole pentru a satisface nevoia fundamental a corpului de hidratare. Cea
mai evidenta sursa de hidratare este apa, dar in timpurile mai vechi consumul de
apa era foarte riscant deoarece era contaminat frecvent de micro-organisme.
Focare de holera, dizenterie si alte boli pe baza de apa erau comune in multe
orase europene pana in secolul al 20-lea. Consumul “berilor mici” – bauturi care
au fost fierte, aromate cu, spre exemplu, ierburi comune si usor fermentata – era
de scara larga. Apa cu orz, bautura aromata care contine orz perlat, a fost
inregistrata inca din anul 1320, iar cea mai veche referinta catre limonada a fost
publicata in anul 1663. Bautura continea suc de lamiae si era indulcita cu zahar
sau miere si se considera de origine italieneasca. Oranjada a fost de asemenea
inregistrata in anii 1660. Aceste bauturi timpurii, desigur, nu erau carbogazoase.
Piata de bauturi carbogazoase a crescut dramatic in cele mai multe tari, ca
de exemplu, cu 128% in Regatul Unit din 1984. Aceasta crestere a necesitat
schimbari in modul in care fabricile sunt executate. Bauturile racoritoare sunt
acum clasificate ca produse alimentare si sunt produse sub conditii de igiena
stringente. Cu 20 de ani in urma, acesta nu a fost intotdeauna cazul – bauturile
carbogazoase erau deseori produse in cladiri vechi unde contaminarea incrucisata
putea avea loc cu usurinta. Tehnologia de umplere a progresat rapid pentru a
ajunge la nevoile producatorilor si consumatorilor. In timp ce clasicul umplator
contra presiune este principalul folosit, noi generatii de masini de umplut
controlate electric si pneumatic au fost dezvoltate sa permita productia sub
conditii mult mai igienice si la standarde mai inalte de acuratete si repetabilitate.
În momentul în care băuturile răcoritoare carbogazoase au început să fie din ce în ce mai
răspândite atenția îndreptată către specificațiile și tratamentele aplicate apelor a început să fii din
ce în ce mai mare și mai importantă, apa fiind considerată ingredientul principal din băutură.
Filozofia predominantă acum este de a creea produsul finit că “gata de
băut” și de a demonstra că se află în specificație înainte de carbogazificare.
În acest mod pierderile sunt minimalizate, uniformitatea produsului este
garantată și există un cost control  al producției destul de restrâns.
 1.1 Apele minerale si rolul acestora

Au existat o sumedenie de investigații științifice pe întreg teritoriul

Europei la jumătatea secolului care făceau referire la gazul pe care noi astăzi îl cunoaștem că
dioxid de carbon. În 1741, Brownrigg a numit gazul “gaz mefitic” și a produs apă
efervescență din săruri bicarbonatate. În 1764, Macbride a demonstrat în
Irlanda întrebuințările medicale ale apei eferverscente și proprietățile ei
antiseptice.

Despre inceputul apelor minerale

La început producția de băuturi carbogazoase s-a realizat tradițional prin adăugarea de sirop
concentrat în sticlă, peste care se turna apă carbogazoasă . O îmbunătățire considerabilă în ceea ce
privește viteza de lucru a fost realizată în 1937, când corporația fraților Mojonnier din Chicago a
introdus un sistem de amestecare/ răcire/ carbogazificare continuă. Astfel de sisteme continue au
înlocuit treptat sistemele de dozare a siropului, totuși unele dintre ele au rămas în funcțiune până în
anii 1980.

1. 1.2 Indulcitori
Unul dintre elementele cheie care a condus la creșterea popularității carbonatației și a
băuturilor răcoritoare a fost dezvoltarea îndulcitorilor. Această dezvoltare a ajutat și la creșterea
popularității băuturilor răcoritoare cu calorii puține, mai ales pe teritoriul Statelor Unite ale Americii
și în Regatul Unit. Zaharina a fost inventată în 1874 și a devenit foarte rapid populară ca îndulcitor
pentru băuturi răcoritoare de obicei amestecat în zahăr pentru a reduce costurile. Un amestec de zahăr
și zaharina a devenit sistemul standard de îndulcitori pentru băuturile răcoritoare comune, spre
exemplu, limonada.

1.3 Aromatizanti si coloranti

Aromatizanții folosiți constau în principal în extracte pe bază de
plante/botanice, spre exemplu,  ghimbir, urzică, nucșoară, ulei de lamâie, vanilie
etc.  Tehnologia de producere a extracturilor de aromă solubile stabile s-a
dezvoltat rapid ceea ce a dus la apariția de numeroase companii
specializate în fabricarea acestora.
O rețetă timpurie de limonadă constă în acid citric, uleiuri esențiale și sirop de zahăr,
amestecul fiind realizat cu apă și umplut cu dioxid de carbon instant. Recunoscută ca și predecesorul
limonadei de astăzi , în 1858, Dl. Erasmus Bond a patentat și îmbunătățit lichidul aerat, cunoscut ca
și apa tonică Quinine urmând dezvoltarea unui extract clar și solubil de ghimbir; berea cu ghimbir a
fost prima dată fabricată în Belfast anii 1870

1.4 Ambalarea
Apele carbogazificate natural erau colectate în containere din ceramică,
care erau sigilate cu plută și ceară, de obicei nu  cu foarte mult succes. Utilizarea
sticlelor din ceramică s-a dovedit ca fiind nesatisfăcătoare pentru apele minerale
mai carbogazoase și au fost înlocuite cu sticle de sticlă. Multe dintre sticlele de
sticlă vechi aveau fundurile rotunde deoarece aceastea erau depozitate pe lateral,
păstrând dopurile umede pentru a împiedică pierderile de gaze din
apă. Producerea sticlelor era o muncă costisitoare deoarece erau făcute manual.
Deși o semi-automatizare a fost introdusă mai devreme, primul patent pentru o
mașină ce realiza sticle automatizată complet i-a fost atribuit lui Michael J. Owens
în Statele Unite in 1904.
Un pas important în dezvoltarea sigilării a fost făcut de William
Painter, care în 1892 a patentat “dopul coroană”, fondând compania pe 1
aprilie 1892. Inițial, acesta a primit greu suport din partea fabricanților de
băuturi din 2 motive:

a) existența unei investiții mari de capital în sticle returnabile și îmbuteliere 

b) nevoia de o unealtă pentru a scoate capacul.

Dopul coroană a devenit popular în special pentru sticle de unică

folosință și sticle de bere. Dopurile cu filet și-au păstrat popularitatea
pentru sticlele mai mari unde resigilarea era importantă.

Cu excepția unor containere de ceramică pentru bere cu ghimbir, sticlele de

sticlă au fost pentru mai bine de o sută de ani singura formă de a sigila apa
minerală  până la introducerea dozelor de aluminiu în anii 1960. Apoi, urmând
modelul secolului 19, a doua jumătate a secolului 20 a devenit foarte
înfloritoare pentru dezvoltarea metodelor de sigilare și distribuire .

2. Tratarea apelor
 2.1 Introducere
Apa constituie 90% dintr-o băutură răcoritoare tipică. Calitatea apei folosite
trebuie, din necesitate, să atingă standarde foarte stricte deoarece fiecare sticlă
sau doză dintr-o băutură trebuie să fie nediferențiată de altele. Necesitatea
reglementărilor pentru calitatea băuturilor răcoritoare trebuie să existe în fiecare
țara producătoare. Orice gust străin din apa va ajunge și la băutura răcoritoare.
Din aceste motive, toată apa folosită trebuie să fie conform unei specificații
acceptate. Fiecare producător major de băuturi răcoritoare are propriile
standarde, dezvoltate de-a lungul anilor prin încercări și erori. Aceste standarde
asigură că oricând este produsă o băutură, gustul și calitatea sunt aceeași. Dacă
apa folosită este contaminată în vreun fel, riscul distrugerii afacerii crește.
Apa are tendința de a dizolva un pic din orice intră în contact cu ea. Cum
apa pătrunde prin sol aceasta poate dizolva unii dintre constituenții solului.
Subproduse agricole, fertilizanți, insecticide, bacterii și alți contaminanți sunt
prezenți în ciclul hidrologic. Pot fi prezente în cantități variate în orice sursă de
apă. Din acest motiv, este importantă analiză regulată a apei adusă unei firme de
băuturi și instalarea unui echipament de tratatre a acesteia, care va asigura că apa
este tratată pentru a scoate toți contaminanții în vederea atingerilor limitelor
impuse prin standard și a o face sigură pentru sănătatea consumatorului.
Apa este de obicei obtinută din două surse principale: fie de la o firmă
locală ce se ocupă cu îmbutelierea apei, fie dintr-un foraj propriu. Dacă apa este
cumpărată de la o companie locală, aceasta se află deja la un standard minim
acceptat. Este de datoria îmbuteliatorului de a avea un acord scris cu furnizorul
ca apa să fie furnizată la standardul minim. Un foraj în România este normal
licențiat de Agenția pentru Protecția Mediului. Pentru a obține o licentă, un test
riguros este necesar. Testul va categoriza apă din foraj că apă naturală mineral,
apă de izvor sau apă de masă.

2.2 Calitatea apei

În România, cerința minimă este ca toată apa folosită la fabricarea
băuturilor răcoritoare trebuie să fie în conformitate cu Legea nr. 458 din 8 iulie
2002 privind calitatea apei potabile. Toți producătorii majori de băuturi
răcoritoare carbogazoase trebuie să aibă propriul standard de apă. Acesta de
obicei necesită tratament pentru toată apa care vine, cu excepția apei minerale
naturale, unde tratamentul nu este permis. Dacă alimentarea cu apă este de la
compania locală, este necesară o înțelegere între cele 2 părți cu privire la calitatea
materiei prime.
Un standard tipic de calitate a apei pentru băuturi răcoritoare este arătat în
tabelul 2.1. Pentru a fi siguri că acest standard este întotdeauna atins, este
necesar ca apa să fie analizată regulat: o analiză completă trebuie să fie făcută
lunar, iar parametrii de bază trebuie verificați zilnic. Există în piață kituri ușor de
folosit de testare pentru contaminanți simpli, deseori folosindu-se tablete care
pot fi adăugate în apă, într-un tub de test, culoarea lichidului rezultant fiind
comparată cu culoarea dintr-un tabel standard pentru a observa diferiți
parametrii cunoscuți. Tabelul 2.2 arată testele de bază care sunt de obicei
realizate. În plus, testare regulată pentru micro-organisme este necesară.
Înlăturarea cryptosporidiumului a devenit una dintre cele mai importante
proceduri. Analiza riscului este o parte foarte importantă a acestor deliberări. În
termeni simpli, toată apa folosită pentru băuturi răcoritoare trebuie să fie liberă
de micro-organisme, alterări și mirosuri, curată și fără culoare și, în special dacă
este carbogazoasă, fără oxigen dizolvat.
In fiecare fabrica de producție, apa tratată trebuie testată pentru
conductivitate, turbiditate, niveluri microbiologice, gust, miros și aspect,
alcalinitate și clor liber. În plus, apa brută primită trebuie testată zilnic pentru
turbiditate și niveluri microbiologice. Cele mai multe instalații au un contor de
turbiditate în linie care oprește automat alimentarea în cazul în care se atinge
limita de alarmă. Turbiditatea este definită ca o expresie a proprietății optice care
determină ca lumina să fie împrăștiată și absorbită mai degrabă decât transmisă
în linii drepte printr-o probă. În termeni simpli, este o măsură a clarității
eșantionului relativ.

2.3 Protejarea apelor sau legislatia pentru protejarea apelor

 Cum toată apa este contorizată și devine mai scumpă în fiecare zi, trebuie
consevata cât mai mult posibil. Cele mai multe fabrici de băuturi carbogazoase
folosesc de două ori mai multă apă decât îmbuteliază – spre exemplu în sistemele
de curățenie.
 Directiva-cadru privind apa 2000 (WFD) 2000/60 / CE este cea mai
importantă parte a legislației europene în domeniul apei din ultimii 20 de ani.
Directiva-cadru privind apa a raționalizat și actualizat legislația existentă în
domeniul apei și a introdus o abordare integrată și coordonată a managementului
apelor în Europa, pe baza conceptului de planificare a bazinelor hidrografice.
Directiva adoptă o abordare holistică a gestionării apei și va actualiza legislația
ECwater existentă prin introducerea unui sistem legal de analiză și planificare.
Obiectivele principale ale directivei sunt de a preveni deteriorarea în continuare, de
a proteja și de a spori statutul ecosistemelor acvatice și a zonelor umede asociate,
de a promova consumul durabil de apă, de a reduce poluarea apelor cu substanțe
dăunatoare, și de a reduce progresiv poluarea apelor subterane și contribuția la
atenuarea efectelor de inundații și secetă. Este clar că trebuie să luăm în
considerare ultima legislație - atât ca furnizor de apă cât și utilizator.
2.4 Forajele
Un foraj cu apă naturală minerală suficientă cantitativ și cu o calitate a acesteia care să
respecte cererile curente și viitoare este visul oricărui producator. În cazul în care apa provenită
din foraje nu indeplinește standardele impuse de producător împreuna cu legea apelor este
necesară tratarea aceastora astfel încat să ajunga sa poata fi folosită în siguranță și pentru a
înlătura riscul aparițiilor variațiilor de gust în produs.
Cele mai multe foraje asigură o calitate constantă a apei din acvifer la o temperatură
constantă. De fapt, acestea oferă adesea apă la o temperatură mai mică decât cea ambientală,
ceea ce conduce la o carbonatare eficientă. Dacă o sursă de foraj nu respectă standardele CE
privind apa, aceasta nu poate fi numită apă minerală naturală sau apă de izvor, ambele trebuie să
respecte standardele microbiologice fără tratament. Cele mai multe ape sunt categorisite ca ape
de izvor. După doi ani de testare, autoritatea locală poate schimba categoria apei în apă minerală
naturală.
 Înainte ca un puț sa fie săpat în România, un studiu hidrogeologic și acordul
Agenției Mediului Înconjurător sunt necesare. Dacă studiul arăta că un puț fezabil,
atunci o companie de foraj trebuie contactata. Hidrogeologul de obicei realizează
această operație în numele clientului, deoarece sunt necesare jurnale de săpat
întregi. Ideal, forajul trebuie localizat la cel puțin 50m de orice sursă de poluare. O
construcție tipică de foraj este arătată in figura 2.1. Astfel de foraje au deseori
peste 100m adâncime. Un puț de explorare este săpat la început, iar dacă apa este
într-o cantitate si calitate suficienta, o gaură de sondă completă este construită.
Procesul de obținere a unui certificat de operare este lung si doar apoi procesul de
certificare la statutul de apa naturala minerala poate începe.