Fundamente teoretice

ale managementului
Pedagogia învățământului primar și preșcolar

Anul III, zi

Florea Gabriela
Grozav Camelia
Radu Andreea
Radu Ramona
Sas Andrea
Stăvar Roxana

1
 1. Aspecte preliminare. Știința managementului

Managementul unei organizații nu este o sarcina uşoară căci, a fi manager astăzi înseamnă
a fi responsabil față de: angajații proprii şi de bunăstarea lor; realizarea obiectivelor şi sarcinilor
organizației, de eficiența şi performanța ei; de asigurarea produselor, bunurilor sau serviciilor
oferite clienților organizației; de continua ridicare a calității şi competitivității ofertei lansate
piață; şi, nu în ultimul rând, față de societatea în care acționează, de confirmarea şi promovarea
valorilor şi idealurilor societății respective.

Scurt istoric - Frederick Taylor (1856-1915) şi la Henry Fayol (1841-1925) sunt

considerați părinții managementului. Frederick Winslow Taylor, inginer american, promotor al
curentelor de raționalizare a muncii în scopul intensificării ei, propune o plată pentru piesele
normate şi o altă plată pentru piesele date peste normă. Sistemul taylorist de salarizare capătă o
largă răspândire. În 1911, F.W. Taylor, a publicat Principiile managementului ştiințific, lucrare
în care precizează cele patru principii ale managementului ştiințific. Henry Fayol, inginer şi
geolog francez, a condus numeroase întreprinderi miniere, afirmându-se ca principalul promotor
al mişcării europene de management al întreprinderilor. Principala sa lucrare a fost
Administration industrielle et generale. Prevoyance, organisation, comandament, coordination,
controle. Paris, 1916.

Etimologia - Managementul este considerat în mod diferit, în funcție de două perspective

lingvistice principale, francofonă sau anglofonă. În prima, etimologic managementul echivalează
cu a ține în mână şi a stăpâni, a conduce cu mână forte, ceea ce implică ideea controlului acțiunii
şi orientarea sau direcționarea ei. În limba engleză curentă, to manage semnifică a se aranja
pentru, a face astfel încât. În această accepțiune, managementul ar fi arta de a face ceea ce
trebuie, pentru ca rezultatul urmărit să fie atins, arta de a fi eficace.

Caracteristici ADMINISTRAȚIE MANAGEMENT

OBIECTIVE Stabilite în termeni generali, Stabilite prin țeluri
revizuite sau schimbate la strategice largi, pe termen
intervale nedefinite scurt, detaliate
CRITERII DE SUCCES Evitarea greșelilor, Căutarea succesului,
performanță rar măsurată performanță concret
măsurabilă
FOLOSIREA Grijă secundară, doar Prima grijă, procurae,
RESURSELOR încadrare în consumul utilizare eficientă dar și
normar efectivă
LUAREA DECIZIEI Ia mult timp, puține decizii Ia scurt timp, multe decizii
care afectează mulți oameni care afectează puțini oameni
STRUCTURA Roluri definite în termeni de Ierarhii plate, delegare
domenii de responsabilitate. maximă

2
 Ierarhii înalte, delegare
limitată
ROLURI Arbitru Protagonist
ATITUDINI Pasivă, insensibilă la timp, Activă, sensibilă la timp,
evitarea riscului, accent pe acceptarea riscului, accent
proceduri, conformitate, pe rezultate, experimente
uniformitate locale, independență
COMPETENȚE Legale, literare (rapoarte, Economice, numerice
note) (statistici, diagrame)

Similitudinea cu situația afirmării pedagogiei ca știință a educației cu poate fi ocolită:

 Aceeași evoluție de durată a acumulării experianței, a validării și generalizării ei în idi

științifice.
 Aceeași tranziție dificilă de la reguli și norme practice la principii, la claritatea și
definirea explicită a domeniului de studiu, a consolidării limbajului și a metodologiei de
cercetare a problematicii specifice.
 Aceeași evoluție de la faza empirică, preștiințifică, la cea a conturării conducerii
științifice și a evidențierii rolului relațiilor umane și la cea modernă.

Ambele abordează aspecte ale activității umane, ale dezvoltării, organizării raționale și
creative a acesteia, urmăresc succesul, efiicența, progresul, progresul acțiunilor, rezultatelor,
marchează o largă diversitate de experiențe, stiluri de concepere și realizare a acțiunilor, au un
pronunțat caracter interdisciplinar.

Știința managementului reprezintă condiția primă pentru pracicarea unui management de

calitate, eficient, rațional, creativ, orientat spre succes. Altfel spus, managementul științific este
ansamblul proceselor prin care toate elementele teoretico-metodologice furnizate de știinșa
managementului sunt operaționalizate în practica socială.

Există câteva principii ce trebuie respectate în managementul științific, rațional și creativ:

 Al eficienței
 Al utilizării cu maxim randament al întregului sistem
 Al eficacității
 Al rolului central al obiectivelor
 Al participării specifice și responsabile a tuturor factorilor organizației
 Al asigurării dinamismului conducerii, al promovării unornorme de conduită participativă
 Al antrenării echilibrate a elementelor într-o organizare rațională
 Al adaptării sistemului de management la caracteristicil concrete ale organizației
 Al motivării tuturor celor implicați.

3
 2. Modele interpretative ale managementului

Pentru clarificarea orientărilor în managementul educațional, considerăm util să

înregistrăm critic și principalele modele de abordare, interpretate în știința managementului,
în conturarea lor progresivă în timp ( O. Nicolescu 1995, p 46-48, E. Mihuleac, 1994 p 161-
168, I. Petrescu, 1993 p 14-20). Amintim:

Școala clasică (F. Taylor, H. Fayol)- aduce în prim plan rolul resursei umane, al
managerului în prevederea, organizarea, decizia, coordonarea, controlul activităților, pt.
Obținerea unui randament sporit.

Școala conducerii funcționale- conturează un sistem de principii, teorii aplicabile în

realizarea funcțiilor manageriale ca dimensiuni esențiale.

Școala empirică- promovează conducerea ca studiu al experienței curente pentru a

desprinde noi generalizări și concepte.

Școala relațiilor umane- așază în centrul conducerii soluționarea problemelor prin

folosirea relațiilor interpersonale, colaborarea de grup prioritară față de activitatea
individuală.

Sistemul bazat pe comportament- promovează teza adaptării oamenilor la specificul

organizației și al muncii

Modelul japonez- însumează mai multe reguli privind obținerea eficienței și a

performanței.

4
 3. Activităţiile şi rolurile manageriale

După Henry Fayol, cel care a identificat şi analizat pentru prima dată procesul de
management, activitatea managerială cuprinde cinci categorii de activităţi: prevederea,
organizarea, asigurarea personalului, coordonarea şi controlul.

Prevederea este activitatea de evaluare a viitorului, surprinderea tendinţelor,

conjuncturilor probabile în care vor acţiona factorii de influenţă. Există trei tipuri de activităţi
previzionale:

 prognoza – pe termen lung, peste 10 ani, caracterizează deciziile strategice la nivelul

ierarhic superior;
 planificarea – de la câţiva ani la un semestru, produsul planificării fiind planul,
 programarea – pe termen scurt, decadă, săptămână, amănunţită în ceea ce priveşte
acţiunile întreprinse, mijloacele şi resursele utilizate pentru realizarea planului.
Decizia constă în alegerea unei modalităţi de acţiune din mai multe posibile. Presupune
trei etape:

 pregătirea deciziei ce include identificarea problemelor, obţinerea informaţiilor necesare,

selecţionarea, organizarea şi prelucrarea informaţiilor, elaborarea variantelor de acţiune
şi a proiectelor planurilor de măsur;
 adoptarea deciziei implică o activitate de analiză şi comparare a avantajelor şi a
dezavantajelor fiecărei variante, urmată de alegerea variantei celei mai avantajoase;
 aplicarea deciziei
Organizarea cuprinde ansamblul de activităţi prin intermediul cărora se stabilesc şi se
delimitează procesele de muncă fizică şi intelectuală. Are două aspecte distincte: structura
organizaţiei (configuraţia compartimentelor, atribuţiile fiecărui post), organizarea personalului şi
a resurselor materiale.

Coordonarea se referă la asigurarea cooperării dintre compartimente şi oameni,

armonizarea acţiunilor acestora, exprimată prin priceperea managerului de a interveni operativ în
funcţionarea părţilor sistemului în vederea armonizării lor.

5
 Antrenarea implică acţiunea managerului de a-i determina pe subordonaţi să participe
activ,

responsabil şi creator la îndeplinirea sarcinilor ce le revin, în condiţii optime.

Controlul constă în supravegherea funcţionării sistemului condus, compararea

rezultatelor obţinute cu cele planificate sau cu obiectivele stabilite. Etapele realizării controlului
sunt:

 stabilirea obiectivelor urmărite,

 alegerea criteriilor de măsurare şi a standardelor la care se vor raporta rezultatele
analizate,
 obţinerea rezultatelor despre aceste activităţi,
 compararea acestora cu standardele sau obiectivele activităţii controlate,
 adoptarea unor decizii privind continuitatea activităţii sau îmbunătăţirea ei.
Evaluarea este un proces de obţinere a informaţiilor asupra activităţii analizate, de
comparare cu obiective sau standarde, de adoptare a unor decizii privind ameliorarea activităţii
evaluate.

Rolurile manageriale

Analiza activităţii manageriale zilnice a condus la concluzia că managerii trebuie să-şi

asume 10 seturi de comportamente (roluri) coordonate, care pot fi grupate în trei categorii
generale: roluri interpersonale, roluri informaţionale, roluri decizionale.

a. Rolurile interpersonale din care fac parte:

 rolul figurativ atunci când în organizaţie este cerută o activitate de natură ceremonială
(şeful de restaurant îşi primeşte clienţii importanţi la uşă, etc.).
 rolul de lider privind coordonarea şi controlul muncii subordonaţilor managerului;
 rolul de legătură, de contact cu alte persoane din şi din afara organizaţie în vederea
completării muncii realizate în departament.

6
 b. Rolurile informaţionale sunt cele de monitor, diseminator şi purtător de cuvânt .

 rolul de monitor presupune continua examinare a mediului, pentru obţinerea de

informaţii asupra unor activităţi şi evenimente care pot constitui posibilităţi sau ameninţări la
adresa funcţionării unităţii;
 rolul diseminator presupune evaluarea şi transmiterea informaţiei colectate în mod
corespunzător membrilor organizaţiei; transmiterea acesteia constituie diseminarea propriu-zisă.
 rolul de purtător de cuvânt – rolul de a vorbi, ocazional, în numele unităţii de muncă, fie
membrilor organizaţiei, fie altora din afară.
c. Rolurile decizionale – privind roluri de antreprenor, mânuitor al disfunţiilor, alocator de
resurse şi negociator.

 rolul de antreprenor constă în efortul de a perfecţiona activitatea unităţii prin adoptarea

de noi strategii, politici, programe, de noi tehnologii;
 rolul de mânuitor al disfuncţiilor prin care managerul trebuie să aducă stabilitatea
organizaţiei (soluţionarea problemelor create, greve, conflicte, tensiuni etc.).
 rolul de alocator de resurse implică luarea de decizii, stabilirea cantităţii de resurse ce
vor fi dispersate (bani, timp, putere, echipament, personal) si stabilirea destinaţiei acestora către
compartimente, formaţii de lucru etc
 rolul de negociator, de angajare în negocieri cu privire la contracte, angajarea de personal
calificat, furnizori, clienţi etc.)

7
 4. Este necesar și posibil managementul educațional?

Evoluția teoriilor și modelelor manageriale reflect drumul spre maturizarea conceptuală și

aplicativă, spre posibilitatea clarificării extinderii conceptului și în domeniul educației, de la
adoptarea initial și dominant economic, la cea pedagogică.
Secolul XX a cunoscut numeroase concepții, cu ecouri și în conducerea învățământului.
Dar mai ales unele probleme au făcut obiectul transferului:
- Calitatea resursei umane în centrul atenției;
- Conceperea conducerii ca fiind organizarea mai eficientă a activităților;
- Realizarea raționalizării lor prin utilizarea funcțiilor de prevedere, organizare, decizie,
coordonare, control;
- Valorificarea experienței curente și a creativității celor implicați;
- Evidențierea relațiilor interpersonale și de comunicare;
- Orientarea spre criteriile de evaluare centrată pe succes și calitate;
- Promovarea proiectării și valorificării cercetării și inovării pedagogice.
Managementul educational are o sferă largă, conturându-se posibilitatea analizei
procesului și a altor sisteme din sfera educației (formale, nonformale) în vederea abordării
globale și specific a succesului în atingerea finalităților.
Ideea promovării managementului de succes în procesul educației și instruirii exprimă o
orientare esențială pentru specificul domeniului, fără a-l limita însă numai la nivelul conducerii
școlii, ca organizare.
Sorin Cristea consideră că precizarea conceptului de management educational întâmpină
serioase dificultăți metodologice care provin din:
- Originea conceptului general, lansat mai ales la nivel economic;
- Tradiția culturală a managementului de conducere, distinct de modelul pragmatic
american;
- Practica școlară pedagogică insuficientă în domeniul conducerii;
- Comunicarea deficitară la nivelul organizației.
Din definirea educației ca activitate, sistem de acțiuni de formare-dezvoltare a
personalității educatului, de influențare conștientă, orientate și reglată către anumite finalități
rezultă cu necessitate și existența unei abordări explicite a conceperii, organizării,
coordonării, evaluării, optimizării continue a elementelor procesului educational. Acesta
devine chiar domeniul de studio al managementului educational, văzut și ca teorie, și ca
practică, ca știință și artă.
Deși educația este una dintre cele mai complexe activități, datorită elementelor
subiective și obiective antrenate, datorită specificului ca proces și ca fenomen, conducerea ei
este mai mult decât utilă, de la stabilirea finalităților, până la analiza și optimizarea realizării
lor.

8
 Cercetările din domeniu arată că managementul educației nu se rezolvă decât
interdiscipliar, că urmărește criteria de eficiență și eficacitate de succes educational, prin
utilizarea superioară a resurselor umane, a conținuturilor, a proceselor, a relațiilor, a
strategiilor specifice.
Apoi evoluția conceptului arată stadiul maturizării noii discipline, ca știința și arta de a
direcționa activitatea proprie profesorului și a educaților, pentru realizarea unor obiective
propuse, de a antrena conținuturi și resurse, de a mobiliza și coordona activitatea
instituțională, a decide și a utiliza strategii pentru atingerea performanțelor așteptate, de a
căuta și rezolva cele mai variate condiții necesare succesului educational.

9
 5. Conceptul de management educaţional

Primele idei despre conducere s-au conturat încă din perioada Antichităţii, iar ideea
conducerii educaţiei s-a conturat în prima carte despre conducere: Xenofon – Kiropaidaia.
Aspectele manageriale au existat mereu în practica educaţională, dar abordate în alte contexte
concrete, nu într-o unitate conceptuală generală, preocupată de stabilirea direcţiilor, principiilor
explicite, orientate spre optimizare şi performanţe.

Managementul educaţional a devenit azi o atitudine, o metodologie de acţiune orientată

spre succes educaţional. Prin lărgirea sferei managementului actual, pedagogiei îi este mai uşor
să definească specific acest concept care s-a conturat apoi ca disciplină pedagogică. Necesitatea
existenţei managementului educaţional este dată de dorinţa de a eficientiza realizarea finalităţilor
educaţionale (Ideal, scop, obiective).

După Landsheere, managementul educaţional apare astfel ca disciplină pedagogică

interdisciplinară care studiază evenimentele ce intervin în decizia organizării unei activităţi
pedagogice şi în gestiunea problemelor educative. Din perspectiva lui I. Jinga, managementul
educaţional poate fi definit ca ştiinţă şi artă de a pregăti resursele umane, de a forma
personalităţi, potrivit unor finalităţi acceptate de individ şi de societate.

Sorin Cristea evidenţiază că managementul educaţional, ca activitate psihosocială, se

bazează pe 3 caracteristici:

 Conducerea de sistem primar, adică abordarea globală a tuturor elementelor educaţionale

şi a aplicaţiilor specifice funcţiilor de conducere
 Conducerea de tip pilotaj, adică valorificarea optimă a resurselor pedagogice prin funcţii
manageriale
 Conducere strategică, adică o evoluţie inovatoarea sistemului la diferite niveluri de
organizare

Note esenţiale ale managementului educaţiei:

 Prezintă un complex de acţiuni concepute şi desfăşurate pentru a asigura funcţionarea

optimă, cu eficienţă maximă a sistemului educaţional.
 Studiază conducerea educaţiei, atât la nivelul instituţiei, cât şi la nivelul de acţiuni în
cadrul clasei.
 Este un management participativ datorită naturii interne umane a activităţii educative, ca
finalizare, organizare, desfăşurare şi evaluare.
 Sub aspect preactic, poate fi semnul normativităţii, al operaţionalitii, al aplicativităţii,
pentru rezolvarea situaţiilor educaţionmale concrete.

10
 6. Știința și arta managementului educațional

Conducerea empirică avea în prim-plan personalitatea conducătorului, intuiția și

însușirile necesare găsirii soluțiilor la situații, fără conștientizarea rațională a unor principii,
norme, proiecte, metodologii.

Aceste particularități ale educatorului-conducător nu sunt minimalizate în managementul

științific.

N. Cerghez presupune că „arta managementului” nu este opusă „științei

managementului”, ci, din contră, ea reflectă cota cea mai înaltă de afirmare a „științei
conducerii” în educație.

Din relația teorie-practică rezultă că managementul concret înseamnă proiectarea mai

multor variante de aplicare a teorilor pentru adecvarea la situația concretă dată sau la un sistem
de situații. Din nevoia căutării și alegerii variantei optime, folosind date științifice, s-au născut
maniere, stiluri verificate prin experiență. Însă, când s-a imprimat o anume notă personală cu o
notă de expresivitate, creativă, atunci managementul s-a apropiat de artă, în care situațiile se
rezolvă cu măiestrie, abilitate, îndemanare, cu talent, folosind datele științifice manageriale.

Știința și arta conducerii în învățământ:

■ esența conducerii ține de știință, iar aplicarea ei ține și de artă ( de individualitatea

conducătorilor, de experiență, de intuiție, de adaptarea la situații), pentru un conducator știința
însemnând un mijloc pentru rezolvarea problemelor specifice, nu un scop în sine.

■ știința nu se poate progresa fără personalitatea celui care conduce, iar arta nu se poate
manifesta eficient fără cunoașterea științifică a conducerii.

De altfel, însăsi pedagogia, ca și managementul, și-a început istoria prin a fi artă, apoi a
castigat statutul de știința a educației. In acest sens, sunt utile demonstrației cele trei mari direcții
ale „artei educației” aplicabile și în managementul educational ca artă: ● sensul tehnologic
(cunoștintele obiective: îndemanare, măiestrie)

● sensul estetic (evidențierea frumosului în educație)

● sensul psihologic (rolul relațiilor interpersonale în educație)

Arta managerială este caracterizată în literatura de specialitate prin următoarele:

● apropie managementul de o anumită manieră, mentalitate de dirijare pentru realizarea

obiectivelor;

● valorifică experiența și însușirile psihologice ale managerului;

11
● evidențiază rolul motivației, al climatului potrivit activității eficiente;

● arată ”a știi cum să faci” pentru a obține un rezultat practic, ca o îndemânare, vocație, intuiție,
alături de cunoștințe, inteligență, afectivitate;

● constă tocmai în legătura științei cu experiența practică ce se concretizează în priceperea de a

lucra cu oamenii, a îndeplini munca prin și cu oameni;

● înseamnă a crea un mediu favoravib în grupul organizat, favorabil cooperării și stimulării, a

opera cu varietatea reacțiilor individuale, de grup;

● priceperea de a trece de la legi și principii la norme și reguli practice, în condiții concrete

variate, cu echilibru între obiectiv și subiectiv;

● presupune flexibilitatea comportamentului managerului după situația concretă, particularitășile

subiective, împrejurările întâmplătoare pe care să le depășească sau să le utilizeze adecvat;

● valorifocă anumite trăsături ale managerului: intuiția, flerul, capacitatea de a decide, ușurința
contactelor umane, dorința de a fi eficient, curiozitate, conștiinciozitate, adaptabilitate,
capacitatea de a se descurca, inspirație, priceperea de a obșine angajarea grupului, cinste,
obiectivitate, operativitate, stil conturat eficient de activitate;

● se bazează pe cunoștințe științifice, dar folosește și maniera personală. De aici trei categorii de
opinii: una refuză recunoașterea bazelor științifice ale managementului și le admite numai pe
cele empirico-practice, alta recunoaște cele două laturi – știința și ura -, iar a treia susține că,
treptat, știința va lua locul artei manageriale;

● cât este știință și cât este artă – depinde de situația concretă, una sprijinându-se pe cealaltă și
împreună rezolvând eficient obiectivele;

Bibliografie:

Joița, Elena, Management educațional. Profesorul- manager: roluri și

metodologie, Ed. Polirom, Iași, 2000.

http://www.pascatreangajare.ro/wp-content/uploads/2015/04/Management-
educational-Suport-de-curs.pdf

xa.yimg.com/kq/groups/41751071/1088960596/name/Management+educational.p
df

12