Participanţilor descrierea posturilor de control care înseamnă: precizarea cât mai

exactă a amplasării postului în scopul completării, cu detalii importante a imaginii

desprinse din hartă. Ea este o listă cu indicativele posturilor, cu descrierea lor, şi cu
locul sau direcţia unde este aşezat (ex.: sus, jos, E, EV etc.).
Descrierea se face cât mai succint şi foarte precis. Descrierea PC este o listă
generală pentru toate traseele sau pentru un grup de trasee ale unei etape,
multiplicată sau afişată.
Simbolizarea traseelor. În vederea eliminării totale a interpretărilor greşite şi, mai
ales, înţelegerii de către oricine şi în orice limbă fără traduceri succeptibile de erori a
ce este important în legătură cu postul de control, se înlocuieşte descrierea prin
cuvinte a postului de control, prin simboluri.
Condiţii pentru alegerea centrului de concurs. Un centru de concurs trebuie
să corespundă următoarelor condiţii:
- să fie aşezat pe o linie bună de comunicaţie;
- să aibă o comunicaţie bună şi clară cu locurile de plecare şi de sosire ale concursului;
- să fie la o distantă potrivită de plecare pentru a permite eventual alergarea de
încălzire, dar şi de sosire, pentru a scurta timpul de întoarcere al celor sosiţi din traseu;
- să reprezinte un adăpost cât mai confortabil pentru participanţi, organizatori, arbitri,
invitaţi etc.;
- să fie dotat cu amenajări sanitare corespunzătoare.
Locul de plecare. Este locul de unde participanţii încep întrecerea.
Condiţii pentru alegerea locului de plecare. Locul de plecare trebuie să
corespundă următoarelor condiţii:
- comunicaţie bună cu centrul concursului;
- să fie astfel plasat încât cel care pleacă să dispară cât mai repede din vederea
celorlalţi care aşteaptă plecarea, a conducătorilor, antrenorilor, spectatorilor etc.;
- cel care pleacă, să nu treacă în drumul lui, spre primul post de control, prin
dispozitivul de plecare;
- să fie plasat pe un loc orizontal;
- să existe spaţiu suficient şi potrivit pentru instalarea plecării (cu unul sau mai multe
puncte şi direcţii de plecare);
- să fie într-un loc acoperit natural sau amenajat.
DISPOZITIVUL DE PLECARE conţine:
- un spaţiu de aşteptare;
- un spaţiu de start;
- startul de timp;
- culoarul de plecare;
- startul de hartă.
Se recomandă ca la concursurile cu mai multe categorii de vârstă şi sex, unde
hărţile se înmânează participanţilor cu posturile de control trecute pe ele, să se
folosească plecările din "ţarc", permiţându-se astfel o plecare uşor de urmărit.
Ţarcurile vor fi făcute cu ajutorul unor ţăruşi sau stâlpi legaţi între ei cu sfoară
sau benzi de plastic.
Participanţii se vor prezenta în faţa ţarcurilor cu 3 minute înaintea timpului de
plecare, având prins pe piept numărul de start şi se vor aşeza în dreptul categoriei
respective.
În minutul 1 participanţii vor intra în primul ţarc care reprezintă startul de
prezentare, unde vor primi fişa de concurent. Aici au la dispoziţie 1 minut pentru
verificarea şi prinderea fişei.
În minutul 2, intră în ţarcul următor, care este startul de hartă şi unde vor primi
harta de concurs.
În minutul 3, se iese în afara ţarcului, locul startului de plecare şi studiază harta
timp de 1 minut, după care va pleca în concurs. Timpul de trecere dintr-un ţarc în altul,
va fi marcat de arbitru cronometror cu ajutorul unui fluier.
Pentru buna funcţionare a unei asemenea plecări, este necesar să existe un
ceas de timp (manevrat manual) care arată participantului minutul în care se găseşte.
Se va ţine seama că aranjamentul pe categorii de vârstă şi sex în culoare să se facă în
direcţia de plecare a primului post de control de control, astfel la stânga vor fi plasaţi
cei ce pleacă spre stânga la mijloc cei ce pleacă înainte, iar la dreapta cei ce pleacă
spre dreapta.
MARCAREA LOCULUI DE PLECARE PE HARTA. Se face printr-un triunghi
echilateral cu latura de 8-9 mm.
Când startul este şi loc de sosire, se foloseşte triunghiul înscris în două cercuri
concentrice, dar se recomandă ca plecarea şi sosirea să nu fie în acelaşi loc.
Culoarul de plecare se marchează cu linie întreruptă.
Locul de sosire este locul unde participanţii sfârşesc concursul, trecând linia de
sosire.
Condiţii pentru alegerea locului de sosire. Un loc de sosire trebuie să
corespundă următoarelor condiţii:
- să fie vizibil de departe;
- să fie la o distanţă cât mai redusă de ultimul post de control (întrucât pe această
porţiune nu mai există probleme de orientare), dar la o distanţă suficientă pentru ca să
se evite confuziile şi înregistrările eronate, iar arbitrii de sosire să fie anunţaţi din timp
de sosirea participanţilor;
- să fie plasat pe un loc cât mai plat; - un compostor cu cifre, litere, semne etc. Acestea constituie "semnul" postului de
- să existe spaţiu suficient; control.
- să existe în apropiere apă de băut şi posibilităţi de spălare;
- să fie într-un loc acoperit, natural sau amenajat. AŞEZAREA POSTULUI DE CONTROL ŞI ANEXELOR ÎN TEREN. În toate
Dispozitivul de sosire conţine: cazurile, banda sau lampionul postului de control se aşează numai pe detaliul de teren
- culoarul de sosire; care constituie postul.
- linia de sosire; Primul post de control să fie foarte clar şi să nu pună probleme deosebite, ca
- un ceas, dirijat manual, care arată minutul în care se află participanţii, faţă de minutul să poată fi găsit foarte repede de toţi participanţii.
0, de ia plecare; SECŢIUNEA este porţiunea de teren dintre două posturi de control consecutive.
- un spaţiu pentru arbitrii cronometrori şi înregistratori; - este de dorit ca traseele să cuprindă secţiuni simple, de urmărirea unor linii marcante
- un spaţiu pentru predarea materialelor de concurs (fişa, harta, număr piept); conducătoare (pe linii de planimetrie) dar participanţii să întâlnească în parcurgerea lor,
- un spaţiu pentru echipa de arbitrii calculatori; mai multe elemente de teren pentru a le cunoaşte şi a se obişnui cu ele.
- un loc de afişare a rezultatelor provizorii. - trebuie să se găsească secţiuni cu mai multe linii conducătoare care să ducă direct la
În dispozitivul de sosire mai trebuie prevăzut un loc de anunţare a sosirii post; copii cei mai dotaţi având astfel posibilitatea de a alege varianta cea mai scurtă.
participanţilor. - să NU se folosească secţiuni mai lungi de 400 m.
Între ultimul PC şi sosire nu trebuie să fie mai mult de 500 m. Ultimul post de control. Problemele de orientare încetează odată cu atingerea
MARCAREA LOCULUI DE SOSIRE PE HARTĂ. Se fac prin două cercuri ultimului post de control.
concentrice de 7/8 mm, respectiv 8 - 10mm. Ultimul post de control trebuie astfel ales încât, să canalizeze pe toţi participanţii
De la ultimul post de control, participanţii au culoar marcat pe care îl parcurg pe culoarul marcat către sosire.
spre locul de sosire. Descrierea posturilor de control. Pentru a localiza exact amplasarea postului
MARCAREA LOCULUI DE SOSIRE PE TEREN. Planul vertical al liniei de sosire de control faţă de detaliul de pe hartă, se elaborează şi se pune la dispoziţia
 unor suprafeţe sau pe nişte linii, fără ca pentru ele să existe un punct bine definit Trebuie astfel materializat încât să permită notarea exactă a timpului în care
pe hartă). participanţii trec linia de sosire.
Postul de control trebuie să aibă o poziţie precisă faţă de toate reperele din jur.
Se poate folosi un post pentru mai multe trasee (post comun). Posturile de
control se aşează înaintea unor repere mari, aşa fel încât participantul să-şi dea FAZELE PRINCIPALE ALE PREGATIRII TEHNICE
seama dacă a depăşit zona postului. ŞI ORGANIZATORICE ALE UNUI CONCURS DE ORIENTARE
La concursurile de copii toate posturile servesc pentru dirijarea pe ruta dorită.
La toate intersecţiile şi bifurcaţiile de linii conducătoare unde există cea mai mică PLANIFICAREA- introducerea concursului în calendarul competiţional;
posibilitate ca copii să devieze de la direcţia bună de înaintare, se recomandă a se - obţinerea fondurilor necesare pentru desfăşurarea lui;
amplasa post de control. PREGATIREA
Nu se vor utiliza posturi de control, din traseele seniorilor. Posturile se vor - constituirea comisiei de concurs;
amplasa pe repere de planimetrie uşor identificabile din direcţia din care se vine. - întocmirea traseelor;
Se vor utiliza pe cât posibil număr maxim de posturi de control pentru a oferi - controlul traseelor, inclusiv: definitivarea datelor traseelor (datele tehnice, descrierea
copiilor bucuria "găsirii" posturilor. sau simbolurile PC);
Într-un traseu pot exista şi posturi de control care au funcţia de dirijare pentru - hărţile cu toate traseele şi PC;
ocolirea unor locuri improprii sau periculoase. - stabilirea numărului necesar de arbitri;
Ultimul post va fi un reper mai caracteristic. Dacă este ultimul post şi pentru - întocmirea regulamentului, a invitaţiei şi difuzarea lor;
traseele altor categorii, atunci se alege astfel ca să fie la nivelul categoriei celei mai - stabilirea orei oficiale a concursului;
inferioare. - stabilirea intervalului dintre plecări;
Ordinea de atingere a posturilor de control este cea indicată pe hartă, în afară - stabilirea semnelor PC şi întocmirea listelor de semne pentru sosire;
de concursurile cu PC la libera alegere. - elaborarea planurilor de instalare şi de strângere a posturilor de control şi a arbitrilor;
Un post de control se caracterizează prin: - scrierea fişelor de concurent;
- indicativul PC - marcat pe hartă şi pe teren; - obţinerea tuturor materialelor necesare;
- "tipul" PC - cu care se materializează postul pe teren; - procurarea trofeelor şi premiilor etc.;
- descrierea sau simbolul PC - dată într-o listă sau ataşată la hartă - deschiderea centrului concursului (înfiinţarea centrului, pavoazare, organizarea
- semnul PC - pe teren (semnul ştampilei sau al compostorului). punctului de înscriere şi de verificare a actelor etc., împărţirea materialelor de concurs
şi pe arbitrii instalatori etc.);
MARCAREA POSTULUI DE CONTROL PE HARTĂ. Se face printr-un cerc cu - sosirea arbitrilor la locul concursului.
diametrul de 7-8 mm. Centrul cercului reprezintă locul exact al PC; centrul cercului nu DESFĂŞURAREA
se figurează pe hartă. - lucrări de secretariat şi administrativ;
Indicativul postului de control. În concursurile de gr. III cu un singur traseu, - înscrieri la locul concursului;
indicativele PC sunt cifre în ordine (1-N). - instalarea posturilor de control;
Marcarea postului de control pe teren. Se face folosind unul din sistemele de - şedinţa festivă de deschidere;
mai jos: Pregătirea plecării:
Tip „benzi circulare” (brăţară) cu lăţimea de 30 cm albe cu dungă orizontală - instalarea arbitrilor de post;
roşie sau portocalie de 10-12 cm, amplasată la mijloc. - instalarea plecării;
Tip „lampion” sau prisme triunghiulare cu feţele de 30 x 30mm suspendate de - pornirea cronometrelor de plecare şi sosire, la startul primului participant;
un obiect natural din teren sau de un suport special. Fiecare latură va fi împărţită în - instalarea sosirii;
două pe diagonală, una de culoare albă şi una de culoare roşie sau portocalie. - desfăşurarea concursului;
Postul de control trebuie aşezat la minim un metru de la sol. În cazul în care PC - calculul rezultatelor şi întocmirea clasamentelor provizorii;
este sub un metru sau peste un metru de la sol, se va specifica distanţa în descriere. - desfiinţarea plecării şi sosirii;
Se interzice aplicarea posturilor de control tip "benzi circulare" pe copaci subţiri sau - pregătirea şedinţei de închidere:
montate cu faţa în sus în gropi mici. - stabilirea câştigătorilor (cu verificarea rezultatelor);
Indicativul PC se scrie pe o etichetă care se fixează pe postul de control. - scrierea diplomelor;
Mărimea cifrelor şi literelor indicativului este de 8 -10cm înălţime şi 8 -10mm grosime. - pregătirea materială a şedinţei
Semnul PC. Se montează la o înălţime convenabilă, lângă postul de control şi - festivitatea de premiere;
poate fi: - plecarea participanţilor;
- o ştampilă cu cifre, litere, semne etc., împreună cu tuşiera respectivă; - strângerea traseelor şi arbitrilor.
 ÎNCHEIEREA CONCURSULUI
- întocmirea dosarelor cu documente;
- trimiterea dosarului - extras la forul superior;
- publicarea sau trimiterea la participanţi a rezultatelor.
DOCUMENTELE DE CONCURS
ÎNTOCMIREA DOCUMENTELOR DE CONCURS. Principiul care trebuie să stea
la baza întocmirii documentelor de concurs este: în dosar se introduc numai
documentele care au folosit efectiv la pregătire şi desfăşurare.
Dosarul se completează cu toate documentele care au importantă şi cu ajutorul
cărora se poate forma o idee clară despre concurs.
TIPURILE DE DOCUMENTE. Principalele tipuri de documente necesare unui
concurs sunt:
- anunţarea concursului;
- referatul de avizare;
- proces-verbal;
- lista arbitrilor participanţi;
- lista de înscriere a participanţilor întocmită pe categorii de vârstă şi sex;
- lista de start;
- fişa de concurent;
- fişa de rezultate întocmită în ordinea plecării (dacă serveşte şi ca listă de start), sau
în ordinea clasamentului (dacă se întocmeşte ulterior).
ASISTENŢA MEDICALA LA CONCURS
Fiecare participant, participă în concurs pe propria lui răspundere. Organizatorii
pot prevedea asigurări personale sau colective pentru perioada concursului, conform
dispoziţiilor legale în vigoare.
- la concursuri se va asigura prezenţa a cel puţin a unui cadru sanitar mediu şi a unei
truse sanitare dotate corespunzător.
Personalul medical va sta tot timpul concursului la sosire. Personalul medical îşi
desfăşoară activitatea conform unor instrucţiuni speciale, primite de la organizator care
se bazează pe prevederile din Regulamentul concursurilor de orientare turistică-
sportivă.
Măsuri de prim ajutor în caz de accident, de pericol şi de rătăcire
Orice participant la concursurile de orientare este obligat să acorde primul ajutor
unui accidentat sau care are nevoie de asistenţă medicală şi să anunţe direct sau prin
intermediul altora primul post de control cu arbitri sau sosirea unde se găseşte
medicul.
După epuizarea trecerii timpului limită acordat, participantul care nu s-a
prezentat la sosire sau nu a anunţat printr-un mijloc oarecare că nu se poate prezenta,
este declarat dispărut.
La 60' după închiderea staţiei de sosire, comisia de concurs este obligată să caute
- stabilirea arbitrilor ridicători şi repartizarea pe porţiuni;
- ridicarea
- reambularea planimetriei şi nivelmentului;
- controlul hărţii realizate şi uniformizarea ei ca reprezentare grafică.
Cum se întocmesc hărţile simple de orientare
Se procură hărţi de bază de la ocoalele silvice (harta arboretelor 1:20 000), de
la oficiile de cadastru şi organizarea teritoriului - O.C.O.T. (hărţi 1:5 000, 1:10 000 sau
1:20 000) sau de la alte instituţii care posedă colecţii de hârţi (1:25 000), pentru terenul
ales.
Prin copiere pe hârtie sau pe calc, se obţine harta pădurii pentru concurs.
Copierea se face eliminând elementele care nu folosesc orientării, precum şi cotele,
denumirile localităţilor, obiectivele speciale etc. Dacă nu se poate executa copierea cu
forţe proprii, se apelează la serviciile desenatorilor din instituţiile de mai sus sau din
întreprinderi. Pe hartă, în mod obligatoriu trebuie să figureze scara, echidistanţa
(dacă harta are curbe de nivel), direcţia nordului (magnetic) şi trebuie să existe
specificată indicaţia "NUMAI PENTRU OAIENTARE". Dacă sunt cunoscute. se pot
folosi pe hartă semnele convenţionale specifice pentru orientare dacă nu, se folosesc
semnele de pe harta de bază.
Este de dorit ca, prin cercetarea pădurii, să se îmbogăţească harta copiată cu
elemente care înlesnesc orientarea (drumuri, borne silvice, iesle pentru hrănirea
animalelor izvoare şi fântâni, poieni etc.), precum şi corectarea hărţii la schimbările
survenite în teren (defrişări, alunecări de teren) etc. Aceste completări trebuiesc făcute
cât mai exact, folosind cunoştinţe elementare de topografie şi de desen la scară.
Hărţile simple, elaborate ca mai sus, se multiplică în numărul necesar de
exemplare - după numărul prezumtiv al participanţilor - printr-unul din mijloacele de
mai jos:
- heliografiere - dacă originalul este executat pe calc (hârtie transparentă);
- xerografiere - dacă originalul este executat pe hârtie albă (sau pe calc);
- fotocopiere - prin obţinerea unui film negativ (micşorat) după originalul hărţii şi a unor
copii foto (mărite strici la scara hărţii).
POSTUL DE CONTROL (PC) - Posturile vor fi astfel amplasate, ca să poată fi
văzute de la minim 10 m.
Între două posturi de control din trasee vecine trebuie să existe o distanţă
minimă de 50 m.
Un post de control trebuie aşezat la minimum 200 m de marginea hărţii (la
scară!) prin "marginea" înţelegându-se limita terenului reprezentat complet pe hartă.
Această distanţă poate fi micşorată, dacă marginea hărţii este o linie puternică de
planimetrie sau nivelment.
Posturile de control nu sunt scopuri în sine, ci doar mijloace pentru verificarea
atingerii lor. În consecinţă problemele de orientare nu trebuie să se reducă la găsirea
postului, ci la orientarea dintre posturile de control.
Orice post de control trebuie plasat pe un detaliu de teren figurat pe hartă şi
perfect identificabil în teren.
Este interzisă folosirea posturilor „verzi” (posturi plasate arbitrar în interiorul
- secţiunile după linii de planimetrie şi nivelment, care să uşureze atingerea posturilor
de control;
- posturi de control pe detalii marcante;
- în general, lipsa de variante de rută;
- posibilitatea de parcurgere a traseului fără cunoştinţe avansate de orientare.
Categoria II - dificultate medie:
Categoria - I - dificultate mare.
Categoria concursului este dată de dificultatea traseului.
Lungimea traseului (L). Se măsoară pe linie aeriană (PE VIZĂ) între plecare,
posturile de control şi sosire. Nu se acordă bonificaţii.
Diferenţa de nivel (Dn). Reprezintă totalul pantelor în urcare întâlnite de-a
lungul liniei aeriene, după care se măsoară lungimea traseului.
Timpul câştigătorului (Tc). Este timpul considerat de arbitrul trasator ca fiind
posibil să fie realizat de către câştigător.
În aprecierea timpului câştigător se va ţine seama în primul rând de valoarea
participanţilor înscrişi şi pe urmă de lungimile în km.
Timpul limită (Tl). Este timpul limită pe care să-l consume un participant pe
traseu.
Timpul limită se stabileşte de către arbitrul trasator şi se comunică participanţilor
odată cu celelalte date ale traseului.
În caz de vreme nefavorabilă sau de alte condiţii neprevăzute care îngreunează
parcurgerea traseului, atât timpul câştigător cât şi timpul limită poate fi mărit înainte de
începerea concursului.
Diferenţa maximă de nivel poate fi:
- în zonă cu profil deluros 3-3.5% din lungime
- în zonă cu profil muntos 4-4,5% din lungime
- la concursurile de orientare pe schi - maxim 3% din lungime
ZONA DE CONCURS este porţiunea de teren în care se planifică, se pregăteşte
şi se desfăşoară concursul.
Odată cu difuzarea regulamentului de concurs, zona este declarată închisă.
HARTA DE CONCURS (harta specială pentru orientare)
Concursurile se desfăşoară numai pe hărţi speciale pentru orientare.
Întocmirea hărţilor speciale pentru orientare se execută de arbitrii ridicători de
hartă, arbitrii care au o bună pregătire şi experienţă în acest domeniu:
Pentru ridicarea hârţilor speciale de orientare se folosesc:
- busola pentru măsurarea direcţiilor faţă de nordul magnetic;
- altimetru pentru măsurarea cotelor;
- eclimetrul pentru măsurarea unghiurilor de pantă, în vederea determinării cotelor;
- ruleta şi pasul pentru măsurarea distanţelor.
Se pot folosi şi instrumentele clasice utilizate în ridicările topografice (teodolit,
busolă, tachimetru, planşetă topografică etc.). Pentru ridicarea hărţii se folosesc
metodele obişnuite topografice: radierea, drumuirea, intersecţia şi triunghiulaţia.
Principalele operaţiuni în procesul de întocmire a hărţilor sunt:
- procurarea hărţilor topografice din zona propusă;
- recunoaşterea terenului, verificarea bazei topografice şi delimitarea zonei;
dispărutul; după 3 ore de la declarare, este obligată să anunţe organele în drept,
dispariţia participantului.
………
Dacă materialul de faţă v-a ajutat să organizaţi în bune condiţii primul dv.
concurs de orientare, atunci organizarea unui concurs cu mai mulţi participanţi, şi în
fiecare duminică numai este o problemă deosebită.
Dacă rezolvă harta şi materialele de concurs, un corp de ciţiva instruiţi, pot
organiza uşor concursuri de orientare turistică. Organizarea concursurilor se uşurează
şi mai mult dacă în pădurea pentru care există hartă se organizează un poligon de
orientare cu PC montate permanent. În acest caz, traseele se pot combina uşor
folosind puncte din reţeaua instalată.
După primul concurs, este bine să se desfăşoare o activitate susţinută în
următoarele direcţii:
- antrenarea a cât mai mulţi copii şi tineri în sportul orientării, folosind toate formele de
propagandă aflate la dispoziţie;
- dotarea cât mai completă cu materiale de concurs executate cu forţe proprii (în
special tuşiere, ştampile, compostoare, numere de start, posturi de control etc.);
- instruirea şi specializarea a cât mai mulţi arbitri în problemele de trasee şi de plecare
- sosire;
- ridicarea - reambularea terenurilor în vederea completării hărţii;
- organizarea în fiecare duminică a unor concursuri cu probleme din ce în ce mai
variate şi mai tehnice;
- descoperirea altor zone de concurs şi executarea hărţilor pentru ele;
- aducerea câştigătorilor concursurilor locale la concursurile de grad superior (de club,
concursuri judeţene, interjudeţene);
INFORNIATII
Utilizarea descrierii posturilor prin simboluri trebuie anunţată în regulamentul
concursului. Participanţii trebuie să fie informaţi şi despre "obiectele speciale" folosite
ca P.C. şi de-asemenea, li se aduce la cunoştinţă, care dintre simbolurile standard cu
siguranţă NU vor fi folosite.
Liniile verticale groase sunt în stânga (înaintea) informaţiilor importante. Pentru
a veni în sprijinul participanţilor este îngroşată şi fiecare a patra linie orizontală.
Sportul pădurilor te aduce la întâlnire cu elementele pure ale naturii: aerul,
soarele şi apa, iar în locul aplauzelor publicului te mângâie iarba înrourată şi frunzele
copacilor. Poate fi ceva mai frumos ca o întrecere dârză în amfiteatrul codrilor noştri
seculari?
 La busolele Bézard, Adrianov etc., vizarea se face prin fantă sau cătare,
(asemănător ca la luarea liniei de ochire cu puşca). În timpul deplasării către punctul
dorit vom identifica prin semnele convenţionale de pe hartă obiectivele de pe teren.
După ce am stabilit unghiul de marş către punctul reperat sau către postul de
control următor, este necesar să cunoaştem şi distanţa. Distanţa o vom calcula pe
baza scării hărţii, iar noi o vom măsura cu pasul. Pentru acest scop este necesar să
cunoaştem lungimea pasului nostru.

TERENUL DE CONCURS

Caracteristicile unui teren potrivit pentru concursurile de orientare sunt

următoarele:
- un relief variat şi bogat în detalii de planimetrie şi nivelment;
- o acoperire (pădure) care să permită o alergare bună şi să împiedice vizibilitatea la
distanţă;
- să fie lipsit de zone descoperite, locuite sau cultivate, de obiective economice,
militare, de rezervaţii ştiinţifice etc.;
- să nu fie traversată de căi de comunicaţie cu circulaţie intensă;
- fără porţiuni periculoase (mlaştini, pereţi abrupţi, stâncoşi etc.);
- să aibă baze turistice cu un minim de conform.
În privinţa acoperirii, terenul de concurs este caracterizat prin:
- acoperirea în general (arborii pădurii);
- acoperirea de sol (până la cca. 1 m înălţime: tufe, iarbă, vegetaţie pitică).
În privinţa alergării, terenul de concurs are porţiuni:
- cu grad de alergare normală;
- cu grad de alergare redusă.
Gradul de alergare se precizează pe hărţi, prin trei nuanţe de verde.
TRASEUL, este ruta liber aleasă pe care o parcurge un participant, între
plecare, posturile de control şi sosire.
Caracteristici. Traseul trebuie să fie variat ca direcţie, ca diferenţă de nivel, ca
efort solicitat.
Lungimea şi felul secţiunilor. detaliile de teren pe care sunt montate posturile de
control, repartizarea cât mai uniformă secţiuni a pantelor de urcat, sunt elemente de
care depinde calitatea unui traseu.
În terenurile muntoase se va evita o diferenţă de nivel prea mare (o astfel de
diferenţă duce implicit la o scurtare a traseului, deci la o reducere a problemelor de
orientare).
Un traseu se caracterizează prin:
- categoria de dificultate (I, II, III)
- lungimea (L)
- diferenţa de nivel (Dn)
- numărul posturilor de control (Nr. PC)
- timpul câştigătorului (Tc)
- timpul limită (Tl)
Categoria de dificultate a traseelor:
Categoria III - dificultate redusă:
- diferenţă mică de nivel, solicitare fizică redusă;
respectăm neapărat sensul. Rotim cadranul mobil şi corpul busolei până când direcţia
N-S de pe cadran se suprapune peste direcţia N-S a acului magnetic (fig. 6). În acest
moment busola este pregătită pentru deplasarea pe unghiul stabilit.
Lucrurile sunt mult mai simple, dacă avem la dispoziţie busole cu cadran
transparent (Sport, Silva, ş.a.). În cazul acestor busole nu mai este necesar
operaţiunea de orientare a hărţii. Busola este folosită ca raportor. Indiferent de poziţia
hărţii, aşezăm corpul busolei cu marginea lui de-a lungul liniei ce uneşte punctul de
plecare cu obiectivul de atins, având grijă ca sensul de deplasare să fie acelaşi cu
sensul arătat de săgeata de pe corpul busolei (fig. 7).

Fig. 7
Fig.6

Apoi rotim cadrul mobil până când liniile roşi de pe fundul cadranului (paralel cu
direcţiile N-S) se suprapun peste liniile N-S de pe hartă (hărţile de orientare au pe ele
trecute aceste linii din 25 mm în 25 mm) fig. 8a. Acum busola este pregătită pentru
deplasarea în teren. Indiferent de busola pe care o avem, după ce s-a stabilit direcţia
de mers aşa cum s-a arătat mai sus, trebuie să ţinem seama de permanenta
suprapunere a acului magnetic peste direcţia N-S, fig. 8b,
iar deplasarea să se facă din reper în reper folosind Fig.8a
cât mai corect sistemul de vizare. La busola "Sport"
vizarea coincide cu însuşi corpul dreptunghiular al
busolei pe care se găseşte şi o săgeată de direclie
(fig. 8).

Fig.8b
Fig.8
 este condiţionată de scara hărţii. Reprezentarea unui izvor cu 1/2 m diametru, pe o
hartă la scara 1:20000 şi un punct ar fi prea mare. La fel de greşit ar fi căutarea în
teren a unei borne silvice de 20 m lăţime pentru motivul că semnul ei convenţional
măsoară pe hartă 1 mm.
SCARA HARŢII. Prin scara hărţii se înţelege raportul ce există între lungimea
unei linii de pe hartă şi lungimea corespunzătoare de pe teren. Scara este întotdeauna
arătată pe hartă.
Scara numerică se scrie sub formă de fracţie ordinară, al cărei numărător 1, iar
numitorul este un număr ce indică de câte ori lungimea corespunzătoare de pe teren
este mai mare decât cea de pe hartă.
Exemplu: 1/10 000, 1/20 000 sau 1:10 000, 1:20 000 care înseamnă că
lungimile de pe teren sunt mai mari decât cele de pe hartă de 10 000 ori, sau 20 000
ori. Scara reprezentată prin acest fel, adică prin raport numeric, se numeşte scară
numerică.
Analizând o scară oarecare, de exemplu 1:20 000 constatăm că o lungime de 1
cm măsurată pe hartă corespunde în teren cu 200 m.
Scara grafică se întrebuinţează pentru a evita calculele. Ea este reprezentarea
grafică a scării numerice.
ORIENTAREA HĂRŢII. Dacă ştim să "citim" o hartă, pentru a o putea folosi în
orientare, trebuie să o orientăm. De aceea, orientarea hărţii este prima şi cea mai
importantă operaţie în folosirea ei. Orientarea se face cu ajutorul busolei sau cu
ajutorul detaliilor din teren.
Orientarea hărţii cu busola se face astfel: aşezăm busola pe hartă în aşa fel ca direcţia
N-S de pe cadranul busolei să coincidă cu direcţia N-S de pe hartă.
Nordul este indicat cu săgeată. Dacă
acesta lipseşte ne vom folosi de marginea
verticală a hărţii. Rotim apoi harta (fără să
schimbăm poziţia busolei faţă de hartă) până
când vârful acului indicator al busolei ajunge
în dreptul literei N de pe cadran. În acest
moment harta este orientată şi ca urmare
toate detaliile din teren desenate pe ea, au
aceeaşi direclie cu cele din teren (fig. 5).

DEPLASAREA ÎN TEREN. Unim cele

două puncte - punctul de plecare cu cel la
care dorim să ne deplasăm - după ce am
orientat harta. Acum direcţia liniei de pe hartă
Fig. 5 coincide cu direclia pe care trebuie s-o
urmăm în teren. Această direcţie reprezintă -
de fapt - unghiul pe care-l face direcţia de mers cu direclia Nord şi se numeşte
unghi de marş.
Calculul unghiului de marş se face cu ajutorul busolelor, care au un sistem de
vizare (ca la puşcă). Pentru a determina unghiul de marş şi a ne pregăti busola pentru
deplasare în teren, vom proceda în principiu după cum urmează:
Pentru busolele care nu au cadranul transparent (Adrianov, Bézard, ş.a.), după
ce am orientat harta (având grijă să nu o mişcăm) aşezăm sistemul de vizare paralel
cu direcţia de mers (linia ce uneşte punctul de plecare cu obiectivul de atins) şi
 fidel.
Pentru a avea o imagine a reprezentării formelor
de relief pe o hartă, în fig. 3 se redă o suită de desene
în care sunt înfăţişate următoarele forme de relief: a)
mamelon (movilă); b) găvan (căldare); c) colină (crupă
sau bot de deal); d) vale (văile mai mici se numesc
vâlcele); e) şa; f) peşteri.
De obicei formele caracteristice de relief nu apar
izolat ci, în combinaţie (două creste formează o vale,
între două văi se află o creastă etc.). În fig. 4 vă
prezentăm relieful unui teren imaginar în ansamblul ei
în care apar şi unele forme de relief arătate în fig. 3.
Prin ELEMENTE DE PLANIMETRIE înţelegem
tot ce se găseşte pe suprafaţa pământului,
indiferent dacă acestea sunt făcute de mâna
omului sau sunt create de natură, ca: oraşe, sate,
cătune şi alte centre locuite, precum şi casele şi curţile
izolate, căi ferate, şosele, drumuri naturale şi poteci,
păduri şi tufărişuri, diverse terenuri (arabile, păşuni,
grădini cu pomi, grădini cu zarzavat plantaţii de orice
fel), ape (lacuri, izvoare, râuri, şanţuri), diferite treceri
peste ele (poduri, vaduri, poduri plutitoare) sau diferite
repere (detalii de pe teren care ies în evidenţă) cum
sunt: copaci izolaţi, stânci izolate etc.
Toate detaliile de planimetrie sau de relief sunt
reprezentate pe hartă cu ajutorul semnelor
convenţionale.
SEMNELE CONVENŢIONALE au formă,
culoare şi dimensiuni precis stabilite.La hărţile pentru
concursurile de orientare mărimea acestor semne nu

Fig. 3

Fig. 4
 Am făcut „harta" conului nostru cu cercurile însemnate în modul arătat.
Asemănând conul cu o formă de relief, ne putem imagina procedeul de reprezentare
a diverselor forme de teren. Pentru aceasta considerăm, în mod analog, o formă de
relief introdusă într-un vas uriaş şi inundată de apa care atinge succesiv anumite
niveluri (de exemplu 10 m. 20 m, 30 m etc.). Însemnând urmele ce Ie lasă suprafaţa
orizontală a apei pe teren, la diferite înălţimi egale între ele, obţinem o serie de curbe
sinuoase închise, plasate la diferite înălţimi ca în fig. 2 a.
Proiectând aceste curbe pe planul de bază (fundul vasului), obţinem
reprezentarea reliefului nostru prin curbe de nivel, aşa cum îl găsim în hartă, fig. 2. b.
Curbele ne arată înălţimea pe care o au diferite puncte ale reliefului şi scot în evidenţă
formele de teren ale acestuia.

Fig. 1 Fig. 2

Curba de nivel este linia sinuoasă închisă care uneşte toate punctele de
aceeaşi înălţime. Ea rezultă din întretăierea cu terenul a unui plan orizontal aflat la
înălţimea indicată de valoarea curbei. Planurile orizontale imaginare ce taie forma de
teren asemenea unor felii se numesc planuri de nivel, iar pentru faptul că ele se
găsesc ta intervale egale între ele se mai numesc şi planuri echidistante. Valoarea
curbei de nivel este înălţimea considerată de la nivelul mării, măsurată în metri.
Distanţa constantă între planurile de nivel ce taie terenul, măsurată pe verticală,
se numeşte echidistanţă.
Mărimea echidistantei este de obicei un număr întreg de metri (5; 10; 20; 25; 50;
100) şi depinde de scara şi destinaţia hărţii, precum şi de natura reliefului (şes, deal,
munte). În zonele cu relief pronunţat (munte) se foloseşte echidistanţă mare, iar în
zonele de câmpie sau dealuri echidistanţa este mică.
Cu cât echidistanta este mai mică, numărul curbelor de nivel necesare pentru
reprezentarea aceleiaşi forme de relief va fi mai mare şi relieful va fi reprezentat mai
 - fidelitatea reprezentării reperelor (de exemplu mameloane, şei, pinteni, creste
secundare etc.) se referă la poziţia lor reciprocă şi la exactitate (trebuie reprezentate
toate reperele dintr-o zonă şi nu numai unele).
Întrucât nu există întocmite şi tipărite hărţi cu astfel de caracteristici, hărţile
pentru orientare se obţin prin lucrări de ridicare a terenului şi de control al lucrărilor
făcute, pornind de la hărţile topografice la scări mari, precum şi prin ridicări specifice
integrale, în zona în care nu există hărţi topografice.

Relieful. Pe suprafaţa terenului deosebim relieful şi elementele de planimetrie.

Prin relief se înţelege totalitatea ridicăturilor şi denivelărilor suprafeţei terenului.
Porţiuni de teren absolut plane se întâlnesc foarte rar. În general relieful terenului
constă dintr-o combinare de neregularităţi ale terenului de forme foarte variate, care
pot fi împărţite într-un număr de forme tip de teren şi anume: munte, deal, mamelon,
adică înălţimi care au în general forme de con sau de cupole, precum şi văi,
depresiuni, gropi. Partea cea mai de sus a înălţimii, de unde pornesc pante în toate
direcţiile se numeşte vârf. De obicei vârful are forma unei cupole, uneori poate avea
forma unei platforme orizontale denumită platou, sau se termină cu un vârf ascuţit
denumit pisc. O înălţime mai mică şi izolată se numeşte mamelon.
Depresiunea este o adâncitură de forma unei farfurii. Ea are un fund, adică
partea cea mai de jos, de unde terenul se ridică în toate direcţiile şi o margine, adică
limita de sus a depresiunii de unde începe terenul înconjurător. O depresiune de mică
întindere
se numeşte găvan.
Creasta este o înălţime prelungită într-o anumită direcţie. Când plouă apa se
scurge de o parte şi de alta a unei linii care se numeşte linie de creastă sau linia de
despărţire a apelor (culme, coamă, spinare).
Înălţimile cu pante mici şi care se transformă pe nesimţite în şes se numesc
coline.
Valea este forma de teren opusă crestei. Părţile laterale ale văii se numesc
versanţi. O vale scurtă şi puţin adâncă se numeşte vâlcea. În terenuri muntoase văile
foarte înguste şi adânci, cu maluri aproape verticale se numesc chei. În terenuri de
şes sau deluroase, pe versanţii dealurilor sau ai văilor, se întâlnesc adeseori unele
rupturi de teren provocate de apele izvoarelor sau de ploi care se numesc râpe şi au
malurile abrupte, cu pereţi aproape verticali.
Şaua este o porţiune de creastă cuprinsă între două vârfuri.

REPREZENTAREA RELIEFULUI PRIN CURBE DE NIVEL

Pentru o mai bună înţelegere a reprezentării reliefului ne imaginăm un con

introdus într-un vas de sticlă gradat la exterior în părţi egale ca în fig. 1 a. Turnăm apă
până la primul semn şi însemnăm pe suprafaţa laterală a conului urma lăsată de
suprafaţa orizontală a apei, obţinând un cerc. Continuăm apoi operaţia şi vom obţine
un număr de cercuri concentrice aşezate la înălţimi egale, cu diametrul din ce în ce
mai mic, pe măsură ce ne apropiem de vârful conului.
Privind conul astfel însemnat de deasupra vedem imaginea din fig. 1 b, obţinută
prin proiectarea cercurilor pe planul de bază.
Ştim că harta este proiecţia terenului pe un plan orizontal, deci putem spune că
 Clasificarea după problemele de orientare sau de desfăşurare, pe care le
conţin
- obişnuite - care conţin probleme obişnuite de orientare şi la care pot participa toate
categoriile de vârstă şi sex
- deosebite - care se desfăşoară în condiţii deosebite şi la care nu pot participa decât
anumite categorii de vârstă şi sex.

PRINCIPIILE DE BAZA ALE ORIENTĂRII

În orice concurs de orientare se vor respecta două principii:

- Principiul obiectivităţii sportive: nici o măsură sau nici un element al concursului
nu trebuie să creeze vreun avantaj de orice natură pentru un participant, în dauna
altora; toţi trebuie să beneficieze de condiţii egale, pentru ca să poată învinge
participantul cel mai bine pregătit din toate punctele de vedere (fizic, tehnic, psihic
etc.).
- Principiul asigurării caracterului specific al orientării ca sport: întrucât se
compune din orientare legată organic de alergare, nici o porţiune de traseu nu trebuie
să fie lipsită de probleme de orientare, în aşa fel încât deplasarea în viteză să fie
condiţionată de o rezolvare rapidă şi corectă a acestor probleme.
Tehnica orientării înseamnă totalitatea procedeelor şi mijloacelor specifice de
care se foloseşte participantul în deplasarea lui cu randament maxim pe un teren
necunoscut.
În ce priveşte tehnica orientării, aceasta se concretizează în răspunsul la trei
întrebări:
1. Unde mă aflu?
2. Cum mă duc mai departe?
3. Cum depistez postul de control?
În deplasarea lui în teren, în depistarea postului de control şi în general la
rezolvarea tuturor problemelor de orientare, participantul poate recurge la diferite
procedee, bazate fiecare pe cele trei „instrumente" pe care le are la dispoziţie: HARTA,
BUSOLA ŞI PASUL

CARACTERISTICILE HĂRŢILOR SPECIALE PENTRU ORIENTARE

O hartă bună pentru concursurile de orientare trebuie să aibă următoarele

caracteristici:
- un conţinut în elemente de planimetrie şi nivelment mult mai bogat decât în cazul
hărţilor topografice (de bază sau speciale);
- indicarea precisă a acoperirii terenului pentru precizare gradului de alergare;
- un grad sporit de exactitate şi de actualitate;
claritate (să nu fie prea amănunţită în dauna calităţii);
semne convenţionale specifice.
Exactitatea de ansamblu a unei hărţi de orientare rezultă din precizia şi din
fidelitatea de reprezentare a elementelor de planimetrie şi nivelment:
- exactitatea poziţiei unui element de planimetrie sau nivelment presupune precizia
direcţiilor şi distanţelor dintre acesta şi celelalte.
 REGULAMENTUL CONCURSULUI

Pentru fiecare concurs se întocmeşte un regulament propriu.

Prevederile regulamentului sunt obligatorii pentru participanţi, arbitrii,
conducători de lot, antrenori, însoţitori şi spectatori şi pentru toate persoanele care
intră în legătură cu organizatorii sau în contact cu participanţii.
Regulamentul unui concurs trebuie făcut în conformitate cu reglementările
regulamentului editat de F.R.T.A. - C.C.O.

CLASIFICAREA CONCURSURILOR DE ORIENTARE

Clasificarea după titlul acordat

- de iniţiere - Ia care nu se acordă titluri sportive şi popularizare
- de cupă - la care se acordă titlul de câştigător al unei cupe.
- de campionat - la care se acordă titlul de campion.

Clasificarea după nivelul la care se desfăşoară

- locale - la care participă sportivi din cadrul asociaţiei, clubului sau din localitate.
- judeţene - la care participă sportivi din cadrul judeţului.
- interjudeţene - la care participă sportivi din mai multe judeţe

Clasificarea după durata lor

- cu o singură etapă
- cu mai multe etape

Clasificarea după timpul in care se desfăşoară

- de zi (Z)
- de noapte (N) numai pentru seniori şi tineret

Clasificarea după modul de participare

- individuale (I) - la care se parcurge traseul individual şi se face un clasament
individual
- individual pe echipe (IE) - la care fiecare participant din echipă parcurge individual
acelaşi traseu sau trasee diferite iar clasamentul echipei se face prin însumarea
rezultatelor participanţilor din echipă, conform clasamentelor individuale.

Clasificarea după gradul de dificultate

- de gradul I - cu grad de dificultate mare
- de gradul II - cu grad de dificultate mediu
- de gradul III - cu grad de dificultate redus
- de iniţiere şi popularizare - copii

Clasificare după anotimpul in care se desfăşoară

- vară - care se desfăşoară pe terenuri neacoperite cu zăpadă.
- iarna - care se desfăşoară iarna, fără schiuri, sau în care sunt obligaţi să poarte şi să
folosească schiuri.
 - Traseul, ca şi terenul de concurs este diferit de la un concurs la altul, asigurând în
acest fel noutatea cerută de orientare ca şi condiţii egale de concurs pentru toţi.
În ţara noastră sportul „ORIENTĂRII", poartă denumirea de ORIENTARE
TURISTICĂ - SPORTIVA.
Prin orientare turistică înţelegem orientarea ca sport de masă şi se adresează
tuturor participanţilor indiferent de vârstă, iar ORIENTAREA SPORTIVĂ, celor care o
fac dirijaţi prin asociaţiile sportive şi cluburi, pentru acei care au un ţel sportiv (titlu de
campion republican, reprezentant al culorilor ţării în diferite concursuri internaţionale,
etc.).
În această broşură ne vom adresa celor care practică ORIENTAREA
TURISTICĂ, fără veleităţi de sportiv; urmând să folosim cuvântul participant în loc de
sportiv şi ORIENTARE în loc de ORIENTARE TURISTICĂ - SPORTIVĂ.

CONCURSURILE DE ORIENTARE

Concursul de orientare este un sport în care un participant sau o echipă trebuie

să depisteze în teren, în cel mai scurt timp, punctele înseninate pe hartă şi marcate în
teren, pe o rută liber aleasă, folosind harta şi busola.

Dreptul de organizare
Concursurile de orientare se organizează de către secţiile de orientare din
asociaţiile şi cluburile sportive.
Alte organizaţii şi instituţii pot organiza concursuri de orientare dar trebuie să
folosească arbitrii calificaţi.

Dreptul de participare
La concursurile de orientare au drept de participare toţi cei care au vârsta
minimă de 9 ani, cea maximă fiind nelimitată.
Pentru a putea participa la un concurs de orientare, participanţii trebuie să se
înscrie în regulamentul concursului.
Participarea Ia concursuri SE FACE PE PROPRIA RĂSPUNDERE.
Participanţii vor parcurge trasee corespunzătoare categoriei lor de vârstă şi sex.
Categoriile de vârstă se stabilesc după anul naşterii pentru întreg anul
calendaristic (nu după data naşterii).
Fiecare categorie de vârstă şi sex, poartă un simbol.

EXCEPTÂND CAT. F-M 9 ŞI CONCURSURILE DE POPULARIZARE SAU INIŢIERE

CARE SE DESFĂŞOARĂ ÎN ECHIPE, TOATE CELELALTE CONCURSURI DE
ORIENTARE, VOR FI CONCURSURI INDIVIDUALE.

Participanţii la concursurile de orientare, se vor încadra în disciplina şi etica

sportivă şi vor avea o ţinută corespunzătoare.
Cei care vor manifesta direct sau indirect, o atitudine necorespunzătoare faţă de
membrii comisiei de concurs, arbitri, sau alte persoane participante, creând o
atmosferă nefavorabilă desfăşurării concursului, vor fi, de la caz la caz, avertizaţi sau
sancţionaţi.
 În cadrul unui concurs de orientare, criteriul principal de departajare în
clasament îl constituie numărul posturilor de control depistate şi apoi timpul realizat.
Astfel între doi participanţi cu timp egal, mai bun este cel cu mai multe posturi de
control depistate; iar între doi participanţi cu număr egal de posturi, cel care a realizat
timpul cel mai scurt.
Problemele multiple şi solicitările complexe la care este supus fizicul şi intelectul
competitorului explică de ce la orientare nu se admite înglobarea în concurs şi a altor
„probe" care alterează performanţele reale obţinute (chestionare, îndeletniciri turistice,
exerciţii aplicative etc.). Orientarea este inclusă, ca probă distinctă, în întreceri cu
caracter tehnico-aplicativ.
„Stadionul" de orientare. Orientarea se desfăşoară în zone cu pădure, motiv
pentru care în multe locuri este denumită sugestiv „sportul pădurilor".
Pădurea este terenul de sport cel mai frumos şi cel mai sănătos. Nici cea mai
modernă arenă de sport din sticlă şi beton, cu tuburi de neon, aer condiţionat şi
covoare plastice nu poate fi asemuită, cu amfiteatrul pădurilor, mediul ambiant
străvechi al sportului. Nimic nu poate înlocui razele soarelui, mireasma pădurii, covorul
de iarbă şi de muşchi.
Pădurea este primitoare, are porţi deschise totdeauna şi pentru toţi. Ea permite
desfăşurarea concursurilor de orientare cu un număr nelimitat şi simultan pentru cele
mai diferite categorii de participanţi.
În acest fel este posibilă ca toată familia, tot cercul de prieteni să petreacă
împreună timpul liber, consacrându-se toţi sportului pădurilor, savurând şi împărtăşind
satisfacţii comune.
Pădurea cu tot împăienjenişul de drumuri, poteci şi ape, cu cea mai fină
dantelare de relief, singură nu poate fi decât un cadru pentru orientare. STADIONUL
ORIENTĂRII îl constituie împreună: TERENUL şi HARTA.
Harta informează participantul de toate detaliile şi situaţiile ce îl aşteaptă în
deplasarea lui pe un teren necunoscut. Pentru a permite o acţionare independentă,
scutită de hazard, harta trebuie să redea fidel imaginea terenului real. Harta de
orientare, care îndeplineşte această cerinţă, este creaţia unor orientarişti
experimentaţi, întocmită anume şi exclusiv pentru concursurile de orientare.
„Pista" de orientare constituie TRASEUL DE CONCURS care, în comparaţie cu
perimetrul de confruntare ale altor discipline sportive, are multe particularităţi:
- Traseul nu este materializat în teren decât parţial, printr-un număr de posturi de
control. Depistarea posturilor de control se face în ordinea indicată, dar pe o rută liber
aleasă de
către participant, de la post la post. Libertatea în alegerea rutei este esenţa orientării,
deoarece în acest fel se creează probleme tehnice şi tactice variate, care pot fi
soluţionate în diverse feluri, potrivit cunoştinţelor, judecatei şi temperamentului
participantului.
- Traseul de urmat se aduce la cunoştinţa participantului prin hartă, fiind însemnate
pe ea elementele marcate în teren: plecarea, posturile de control şi sosirea. Astfel,
harta devine
mijlocul principal de orientare.
- Traseul nu este cunoscut în prealabil. Orice detaliu reprezintă secret de concurs
până la terminarea acestuia (altminteri nu ar putea fi vorba de „orientare" şi ar suferi
echitatea
sportivă).
 Fiind o activitate simplă, accesibilă şi atractivă în rândul sporturilor de masa cu
caracter tehnico - aplicativ, ORIENTAREA TURISTICĂ a reuşit să trezească un interes
din ce în ce mai mare în rândurile tineretului şi astfel numărul participanţilor şi a
concursurilor de orientare, sunt în continuă creştere.
Orientarea este sportul civilizaţiei moderne, în sensul că ea oferă omului tocmai
ceea ce îi lipseşte mai mult: mişcarea în aer liber.
Orientaristul întruneşte în sine fizicul unui atlet şi judecata unui şahist. Un mare
avantaj al orientării este ca, între cele două extreme, atletul şi şahistul, permite o
compensare reciprocă infinită a calităţilor fizice şi celor intelectuale. Drept consecinţa,
orientarea poate fi practicată cu succes de oricine, şi oricâţi, indiferent de sex şi
vârstă, indiferent de înclinaţiile sau aptitudinile de bază.
Cei care au parcurs odată un concurs de orientare, cu siguranţă doresc să
reediteze satisfacţiile şi bucuriile încercate.
În ce priveşte primul pas, orientarea nu cere mult de la începători. Cunoştinţele
necesare parcurgerii unui traseu de iniţiere se pot însuşi în câteva minute sau chiar şi
în teren, pe parcurs.
De obicei primul pas, primul concurs de orientare este urmat de multe altele.
Succesiunea - legea de bază a sportului de masă - nu numai că este stimulată, dar
este şi posibilă la orientare care, în esenţă este o activitate sportivă „non stop".
Orientarea creează calităţi utile individului şi societăţii. Valoarea orientării nu se
rezumă numai la ceea ce ea oferă ci şi la ceea ce ea creează.
Calităţile solicitate de orientare, în urma practicării ei, se conturează şi mai
pregnant, se amplifică şi se îmbogăţesc cu noi însuşiri fizice şi spirituale, valoroase
pentru individ şi societate.
Confruntarea în cadrul natural şi lupta cu natura însăşi, conduce Ia dezvoltarea
armonioasă şi călirea organismului, la îmbunătăţirea stării de sănătate. Se obţine
rezistenţă mărită Ia efort, se reface capacitatea de muncă, se dobândeşte o stare
psihică caracterizată de voioşie şi optimism.
Evoluarea în teren necunoscut, izolarea chiar şi de adversari aduce cu sine:
dârzenia, curajul, voinţa, stăpânirea de sine şi încrederea în propriile puteri. Lipsa
spectatorilor şi a controlului extern cere şi dezvoltă caracterul, cinstea şi atitudinea de
„fair-play".
Numeroasele probleme ce se ridică pas cu pas şi care permit o gamă largă de
soluţii, dezvoltă mobilitatea gândirii, spiritului inventiv şi creativitatea. Totodată, prin
practicarea orientării se câştigă abilitatea de combatere, puterea şi promptitudinea de
decizie.
Concursurile se desfăşoară în diferite colţuri ale ţării înseamnă călătorie şi deci
cunoaşterea din ce în ce mai bine a meleagurilor patriei.
Adăugând la această „geografie vie", trăită, deprinderea de adaptare la relieful
specific ţării, în orice condiţii de vreme, ziua sau noaptea, vara sau iarna ca şi
îndeletnicirile tehnico-aplicative însuşite prin practicarea orientării.

Componentele orientării. Orientarea are două componente principale şi

anume: ORIENTAREA propriu-zisă (componentă intelectuală) şi ALERGAREA
(componenta fizică).
Potrivit acestora, evaluarea rezultatelor unui concurs are la bază:
- orientarea, adică numărul posturilor de control depistate de participant şi
- timpul realizat.
Tehnoredactare : George Dan Barbu - aprilie 2005
după Institutul Poligrafic “Crişana”, Oradea, cda 144