Tratat de interzicere a experientelor nucleare

Criza rachetelor din Cuba a fãcut cele douã mari puteri sã devinã conştiente cã
posesia şi proliferarea armelor nucleare sunt un pericol pentru omenire, motiv pentru
care se vor strãdui sã promoveze un gen de armistiţiu în acest domeniu, fãrã totuşi sã
renunţe la cursa înarmãrii în domeniul armamentelor strategice. Americanii şi ruşii s-
au strãduit sã pãstreze un monopol şi sã exercite controlul asupra rãspândirii armelor
nucleare negociind menţinerea unui relativ echilibru între forţele lor de descurajare.
În egalã mãsurã s-au strãduit sã reducã riscurile unor „derapaje” care ar fi putut
rezulta dintr-o eroare de calcul a intenţiilor adversarului. Încã din 20 iunie 1963, s-a
convenit sã se stabileascã între Washington şi Moscova un sistem de transmisie -
faimosul „fir roşu” (The hotline agreement)- pus in aplicare incepand cu 1 septembrie.
Este vorba despre o legatura permanenta intre Casa Alba si Kremlin, prin Londra,
Copenhaga, Stockholm si Helsinki, exploatata in duplex cu aparate codificatoare
instalate la Washington si la Moscova. Scopul “firului rosu” este de a permite
americanilor si sovieticilor sa se consulte imediat in privinta tuturor incidentelor
susceptibile de a declansa un razboi atomic. (pânã atunci era nevoie de douãsprezece
ore pentru ca o scrisoare remisã unui ambasador din una din cele douã capitale sã
ajungã ladestinatar). Pe 5 august 1963, un tratat semnat la Moscova şi la care vor
adera numeroase ţãri a interzis experienţele nucleare de alt tip decât cele subterane,
chiar şi în scopuri paşnice.In anul 1963, a fost semnat Tratatul de la Moscova la data
de 5 august prin care GBR, SUA si URSS se angajau ca incepand de la 10 octombrie al
aceluiasi an sa nu mai efectueze experiente nucleare atmosferice, asadar, partile
semnatare se angajau sa renunte la experimentarea armelor nucleare in atmosfera, in
spatiul cosmic si sub apa (nu insa si in subteran). Imediat, majoritatea tarilor lumii au
aderat la acest tratat, care, in octombrie 1963, grupa deja 102 tari semnatare.
Mentionam ca Franta si China nu au subscris acest document din dorinta de a putea
proceda la experiente indispensabile.

Tratatul de Neproliferare Nucleară

Dupa 1963, negocierile au continuat, dar cu aceeasi lentoare. Au luat totusi o
noua intorsatura in 1967, soldandu-se in iulie 1968 cu semnarea unui nou tratat
privind neproliferarea armelor atomice, semnat de SUA, URSS si Marea Britanie, dar
respins din nou de Franta si China. De altfel, Franta avea sa detoneze prima ei bomba
H in vara anului 1968, la un an dupa prima bomba H chineza, Tratatul de
Neproliferare nu reprezintă un prim pas spre dezarmare, ci mai degrabă un efort al
puterilor nucleare pentru a nu permite altora accesul în clubul lor, asadar, acesta,
cunoscut și ca  Tratatul de Neproliferare Nucleară (The Treaty on the Non-
Proliferation of Nuclear Weapons, de asemenea Nuclear Non-Proliferation
Treaty :NPT sau NNPT) este un tratat internațional, deschis spre semnare în data de 1
iulie 1968 şi a intrat în vigoare la 5 martie 1970, pentru a limita răspândirea
armamentului nuclear. NPT numără, în prezent, 189 de state părţi, totuși două (India
și Pakistan) din cele opt puteri nucleare confirmate (altfel spus, cele care au testat, în
mod public, armament nuclear), și o putere nucleară neconfirmată (Israel) nu au
semnat și nici nu au ratificat tratatul. O altă putere nucleară RPD Coreeană (Coreea
de Nord) a anunţat, unilateral, în 2003, că se retrage din Tratat. Tratatul a fost
propus de Irlanda, iar Finlanda a fost prima țară care l-a semnat. În New York, pe
data de 11 mai 1995, părțile semnatare ale tratatului au decis, prin comun acord să
extindă tratatul pe o perioadă nedefinită și fără condiții.
Tratatul este adesea rezumat de cei trei piloni: non-proliferare, dezarmare, și dreptul
de a utiliza tehnologia nucleară în mod pașnic.
NPT permite următoarelor cinci state deținerea armelor nucleare: Franța (a semnat
în 1992), Republica Populară China (1992), Uniunea Sovietică (1968; obligațiile și
drepturile sunt acum asumate de Rusia), Regatul Unit (1968) și Statele Unite (1968).
Acestea au fost singurele state, care posedau acest tip de armament în perioada în
care tratatul a fost deschis spre semnare. Aceste state sunt, de asemenea, cei cinci
membri permanenți ai Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite (United Nations
Security Council).
Cele 5 state cu arme nucleare (Nuclear Weapons States : NWS) sunt de acord să nu
transfere altor state tehnologie pentru “arme nucleare sau alte dispozitive explozive
nucleare” ,și părțile non-NWS sunt de acord să nu procure sau dezvolte armament
nuclear.
România a semnat Tratatul în prima zi a deschiderii spre semnare şi l-a ratificat la 30
ianuarie 1970, depunând instrumentele de ratificare în capitalele celor trei state
depozitare (Marea Britanie, SUA, URSS) la 4 februarie 1970.
Iniţial, s-a stabilit ca durata tratatului să fie de 25 de ani de la intrarea în
vigoare. La Conferinţa de examinare a aplicării prevederilor Tratatului din 1995,
acesta a fost prelungit pe durată nelimitată. Pentru obţinerea acordului tuturor
statelor părţi cu privire la prelungirea pe durată nelimitată a Tratatului a fost
adoptată „la pachet” Rezoluţia privind Orientul Mijlociu (principalele prevederi se
referă la andosarea procesului de pace în regiune, reafirmă dezideratul ca toate
statele din regiune să adere la NPT şi să supună facilităţile nucleare controlului AIEA,
solicită tuturor statelor din Orientul Mijlociu să ia măsuri concrete în vederea
realizării obiectivului ca această regiune să devină o zonă liberă de arme nucleare).
Principalele prevederi ale Tratatului
 Statele neposesoare de arme nucleare încheie cu AIEA acorduri de garanţii
(verificare), care se aplică “surselor sau materialelor speciale fisionabile” produse,
prelucrate sau utilizate pe teritoriul acestora.
 Statele posesoare de arme nucleare se angajează să nu transfere arme nucleare
sau alte dispozitive explozive nucleare şi să nu sprijine, încurajeze sau determine orice
stat neposesor de arme nucleare să le producă sau să le obţină pe orice altă cale;
 Statele neposesoare de arme nucleare se angajează să nu producă, să nu
primească şi să nu obţină, în nici un fel, arme nucleare sau alte dispozitive explozive
nucleare;
 Toate statele părţi se angajează să faciliteze şi să participe la schimbul de
echipamente, materiale şi informaţii ştiinţifice şi tehnice pentru utilizarea paşnică a
energiei nucleare, să participe cu bună credinţă la negocieri asupra stabilirii de
măsuri eficiente pentru încetarea cursei înarmărilor şi pentru dezarmare nucleară,
precum şi pentru instituirea unui tratat de dezarmare generală şi completă, sub
control internaţional strict şi eficient.

În timpul semnării tratatului, s-a luat decizia de a trece si la negocieri privind

limitarea armamentelor strategice, aa s-a a juns la SALT I (si mai târziu II),
negocieri, care au fost fără îndoială printre cele mai neobinuite din istoria
diplomatiei.