Curs nr.

4 APS – Capitol 3

Capitolul 3

FACTORII CARE INTERVIN ÎN PROCESUL DE EROZIUNE

Principalii factori care intervin în procesul de eroziune a solului sunt: clima, relieful,
solul şi roca de bază, vegetaţia şi condiţiile social – economice (factorul antropic) (fig.
2.1).
Variaţia mare a factorilor de mai sus pe teritoriul ţării noastre, face ca eroziunea
să capete forme şi grade de intensitate deosebită de la o regiune la alta.

 Factorii cauză – efect în procesele erozionale

Agentul eroziunii hidrice este apa în trei ipoteze:
 picături de ploaie;
 curenţi bidimensionali sau dispersaţi pe versanţi;
 curenţi unidimensionali concentraţi pe anumite trasee.

La o sumară analiză fenomenologică a sistemului mecanic format din agenţi,

factori şi indicatori ai eroziunii se evidenţiază legături ce pot fi exprimate în câteva relaţii
matematice generale:
e1 = f(x1, y1, y2, y4)
e1 = f(x2, y1, y3, y4)

în care:  parametrii agenţilor de eroziune sunt:

x1 – picăturile de ploaie;
x2 – curenţi peliculari şi dispersaţi;
x3 – curenţi concentraţi;
 parametrii factorilor de eroziune sunt:
y1 – rezistenţa stratului superficial de sol;
y2 – învelişul de protecţie a solului;
y3 – proprietăţile profilului de sol;
y4 – configuraţia suprafeţei terenului;
y5 – relieful terenului;

1
Curs nr. 4 APS – Capitol 3

Figura 2.1 – Principalii factori ce intervin in procesul de eroziune

2
Curs nr. 4 APS – Capitol 3

3.1. Condiţiile climatice

Eroziunea solului este mult influenţată de elementele climatice specifice fiecărei

zone. Între factorii climatici ce contribuie la modelarea scoarţei terestre prin eroziune,
precipitaţiile atmosferice exercită acţiunea cea mai viguroasă, deoarece ele
condiţionează în mare măsură volumul scurgerilor şi cel al eroziunii.

Precipitaţiile atmosferice pot să se manifeste sub formă de ploi încete sau

repezi, ploi îndelungate ori de scurtă durată, sub formă de ninsoare sau de lapoviţă. În
procesul eroziunii o mare importanţă o prezintă ploile repezi, deoarece au o mare putere
de a disloca şi a deplasa mici particule de sol, de a forma pânze continue de apă pe
terenurile în pantă sau şuvoaie cu mare forţă de rupere şi transport.
Ploile cu intensitate mai mare decât o anumită limită au fost denumite ploi
torenţiale.
În funcţie de capacitatea ploilor de a produce scurgeri şi eroziuni, în ţara noastră
sunt socotite ploi torenţiale cele prezentate în tabelul 2.1
În general, la o intensitate mare corespund ploi de mică durată, iar la ploi de
durată mare intensitatea lor scade.
Ploile torenţiale de intensitate mare cad pe suprafeţe mai reduse ca întindere. Nu
pe întreaga suprafaţă a teritoriului pe care cade o ploaie torenţială intensitatea ei este
aceeaşi; ea este mai accentuată pe un nucleu şi scade treptat spre marginea suprafeţei.
Acest lucru arată că ploile torenţiale au o acţiune foarte puternică local, conducând la
producerea viiturilor în bazine de recepţie de mică întindere.

Intensitatea ploilor torenţiale în funcţie de durata lor (după C. Donciu)

Durata Intensitatea ploilor torenţiale Intensitatea ploilor torenţiale
medii maxime
[minute]
[mm/minut] [mm/minut]

1…5 1,00 2,00

5 … 15 0,80 1,60
16 … 30 0,60 1,20
31 … 45 0,50 1,00
46 … 60 0,40 0,80
61 … 120 0,30 0,60
121 … 180 0,20 0,45
peste 180 0,10 0,30

3
Curs nr. 4 APS – Capitol 3

Pentru selectarea ploilor torenţiale, uneori se utilizează şi relaţia lui Yarnell:

it  0,254  5,08 t 1

unde: it este intensitatea medie pe durata t, [mm/minut];

t – durata nucleului torenţial [minute].

Calculate cu aceasta relaţie, intensităţile medii limita pentru câteva durate au

următoarele valori:

t [minute] 5 15 30 60

it [mm/minut] 1,27 0,59 0,42 0,34

Ploile cu asigurarea de 10% din România, au intensităţi ce depăşesc condiţia

limită, fiind astfel ploi torenţiale cu agresivitate pluvială importantă.
Parametrul cel mai reprezentativ şi capabil să stabilească capacitatea (potenţialul)
erozivă a unei ploi este indicatorul de agresivitate pluvială. Acesta, raportat la
pierderea de sol pe unitatea de suprafaţă, determină valoarea eroziunii pluviale.

Agresivitatea pluvială anuală (R) este concretizată prin indexul – ploaie, care
reprezintă suma unor indicatori calculaţi pentru ploile dintr-un an. Un bun indicator al
agresivităţii pluviale (r) al unei ploi este cel rezultat din produsul dintre intensitatea medie
a sectorului de ploaie cu durata de 30 minute (I30) şi energia cinetică (W) a acestuia.
După Wischmeier şi colab.
r = w  i30
Erozivitatea (agresivitatea) pluvială anuală:
R=r
Energia unei ploi torenţiale a cărei intensitate se presupune constantă poate fi
calculată cu ecuaţia Wischmeier:
w = 13,3 + 9,8 log i
unde i este intensitatea medie orară a ploii (mm/oră) şi w – energia cinetică (j/m2  mm)
Pentru o ploaie torenţială de intensitate variabilă, calculul lui W se face împărţind
pluviograma în sectoare de intensitate uniformă. Valoarea energiei cinetice, calculată în
acest mod nu este decât o valoare orientativă mai ales că nu se ţine seama de influenţa
vântului, care în unele cazuri poate produce o amplificare modificare de  30%.

4
Curs nr. 4 APS – Capitol 3

Agresivitatea pluvială poate fi exprimată însă, mai simplu cu ajutorul unor

indicatori (I) stabiliţi pe baza prelucrării pluviogramelor.
Aceştia reprezintă produsul dintre cantitatea de precipitaţii (mm) şi intensitatea
medie a nucleului torenţial al ploii (mm/minut) pe 15 sau 30 minute, sau în cazul ploilor
torenţiale cu intensitate variabilă, produsul dintre cantitatea de precipitaţii pe un segment
uniform al ploii (mm) şi intensitatea medie a ploii pe acel segment (mm/minut):
I1 = H  i15;
I2 = H  i30;
I3 = i15  hk  ik
I4 = i30  hk  ik
În care: H este cantitatea de precipitaţii a întregii ploi (mm);
i15 - intensitatea medie pe 15 minute a nucleului torenţial al ploii (mm/minut);
i30 - intensitatea medie pe 30 minute a nucleului torenţial al ploii (mm/minut);
hr - cantitatea de precipitaţii pe un segment uniform din pluviograma ploii (mm);
ik - intensitatea medie (mm/minut) a ploii pe segmentul respectiv.

Faţă de cele expuse, sunt considerate ploi torenţiale şi deci ploi cu agresivitate,
care trebuie luate în calcul, ploile a căror nucleu torenţial pe 15 minute, are intensitatea
de cel puţin 0,6 mm/minut.

Calculând erozivitatea pe baza datelor din parcelele elementare de scurgere, M. Moţoc

şi colab [1979] au efectuat unele corecturi a agresivităţii pluviale, prin parametrul K, care
reprezintă de fapt pierderile de sol la unitatea de indice de agresivitate pluvială în condiţii
standard de relief, sol şi folosinţă, (figura 2.2).

Ka 
 H  i15
Pierderi de sol de pe parcele de control unitare

5
Curs nr. 4 APS – Capitol 3

Figura 2.2 – Valorile medii ale erozivităţii pluviale Ka pe teritoriul României, [47]

După momentul în care apare intensitatea maximă de cădere (figura 2.3), se pot
deosebi: ploi cu intensitatea (nucleul torenţial) la început, care dau scurgeri reduse
întrucât solul neumezit are o mare capacitate de infiltrare a apei; ploi cu intensitate
maximă la mijloc şi ploi cu intensitate maximă la sfârşit – acestea provoacă cele mai mari
scurgeri şi pierderi de sol deoarece nucleul torenţial apare în momentul în care solul este
deja umezit, prezentând o capacitate de infiltrare diminuată; ploi cu intensitate oarecum
uniformă pe durata lor de cădere.
Este posibil să se înregistreze scurgeri mari de apă şi sol şi la ploile cu intensitate
maximă la început, dacă acestea cad pe un sol umezit datorită unor precipitaţii
anterioare. Energia de dispersie şi antrenare a particulelor de sol este deosebit de mare
la primele două tipuri de ploi.
Ploile având intensităţi mai mari de circa
1mm/minut depăşesc ceea ce se denumeşte
limita critică şi au efecte deosebite în
declanşarea şi dezvoltarea procesului de
eroziune pe terenurile în pantă. Menţionăm că în
ţara noastră s-au înregistrat şi ploi torenţiale ce
au depăşit cu mult această limită şi atingând
intensităţi record de 8,4 mm/minut (Urlaţi –
Ploieşti, 1951) şi chiar 10,25 mm/minut (Curtea
de Argeş, 1889) ce au avut efecte dezastruoase
Figura 2.3 – Tipuri de ploi torentiale prin eroziunile şi scurgerile torenţiale provocate.

6
Curs nr. 4 APS – Capitol 3

Sub raportul volumului de scurgerile provenite din precipitaţii (îndeosebi în

bazinele de recepţie mici) prezintă interes deosebit precipitaţiile maxime în 24 ore.
Precipitaţiile maxime în 24 de ore prezintă interes sub raport hidrologic şi
erozional, numai în măsura în care, depăşind 20 mm, pot alimenta bazinele la nivel
necesar producerii unor viituri.
Frecvenţa unor asemenea ploi în ţara noastră, este de circa 10 zile/an în zona de
munte şi 3 – 6 zile/an pe litoral şi în zona de câmpie. În ceea ce priveşte distribuţia
teritorială, se observă o variaţie cantitativă pe direcţia vest – est, de la circa 40 – 70 mm
în zona dealurilor joase şi a Podişului Transilvaniei la circa 130 – 170 mm în Muntenia
(sudul Carpaţilor Meridionali şi Dobrogea).

În ceea ce priveşte rolul temperaturii în declanşarea proceselor de eroziune,

trebuie arătat că acest element influenţează în diferitele anotimpuri ale anului,
schimbarea umidităţii solului, îngheţarea superficială sau în profunzime a solului, cât şi
topirea bruscă sau lentă a zăpezii. În zonele umede şi cu temperaturi relativ scăzute
apele provenite din precipitaţii sunt mai puţin reţinute prin infiltraţie şi astfel se scurg la
suprafaţa terenului, antrenând stratul superficial al solului.
Primăvara când zăpada se topeşte brusc şi solul se dezgheaţă numai la
suprafaţă, rămânând în profunzime îngheţat, apa rezultată din topirea zăpezilor înmoaie
şi erodează stratul de sol dezgheţat, putând lua naştere chiar rigole de şiroire.
În zonele fără zăpadă, cu ploi în timpul iernii şi în cazul unui sol îngheţat,
eroziunea se manifestă foarte intens. Acolo unde zăpada este repartizată în mod
omogen, eroziunea este mai slabă decât în cazul când zăpada este depusă în troiene.
Ploile calde de primăvară, care cad peste zăpadă, provocând topirea bruscă a cesteia,
intensifică procesul de eroziune.
În anii secetoşi, sau în iernile în care stratul protector de zăpadă lipseşte, vâturile
puternice spulberă solurile lucrate de pe porţiunile predominante, îndeosebi acolo unde
textura este uşoară.
Ţinând seama de caracteristicile principalilor factori meteorologici pentru teritoriul
ţării noastre se pot menţiona următoarele:
Frecvenţa ploilor torenţiale cu intensitate mare este semnalată în zona dealurilor
şi descreşte spre munte, unde cea mai mare parte din precipitaţii cade sub formă de
zăpadă. Datorită ploilor abundente în regiunea muntoasă vegetaţia naturală este foarte
bogată, fiind capabilă să regularizeze procesul de scurgere în tot timpul anului.
Pericolul de eroziune este mai accentuat în Carpaţii Sudici, unde frecvenţa ploilor
torenţiale este mai mare şi rocile mai uşor erodabile decât în sectorul nordic al Carpaţilor
Răsăriteni.

7
Curs nr. 4 APS – Capitol 3

În regiunea de est a ţării (Podişul Moldovenesc, dealurile joase din partea sud –
estică a câmpiei şi în Dobrogea), clima are un pronunţat caracter continental. Zăpada
abundentă din timpul iernii localizată pe pantele nordice şi estice se topeşte repede
primăvara şi provoacă eroziuni având ca efect adâncimea ravenelor şi surparea malurilor
acestora. Ploile cu caracter torenţial durează din luna mai până în septembrie, fiind mai
frecvente în lunile mai – iunie. Degradări foarte puternice (eroziuni, alunecări, surpări,
etc.) se produc mai ales în cursul lunii mai când solul este foarte umed. Cantitatea medie
anuală a precipitaţiilor în aceste regiuni este de 410 … 550 mm, fapt care are ca rezultat
o vegetaţie slabă, fără efect prea mare în stăvilirea proceselor erozionale.
În regiunea Sud – Vest a ţării (Oltenia, Banat şi partea vestică a Transilvaniei)
precipitaţiile au valori ridicate, cifrându-se la 500 … 700 mm anual. Vegetaţia fiind
abundentă şi activă are un rol destul de însemnat în regularizarea scurgerilor. Lunile cele
mai bogate în precipitaţii sunt mai şi iunie când cad ploile torenţiale, care sunt mai
frecvente în regiunea Olteniei şi Banatului, provocând degradări puternice pe solurile
neacoperite de vegetaţie.
Perioada din an în care pericolul producerii eroziunii este maxim poartă
denumirea de sezon critic de eroziune. În ţara noastră, sezonul critic de eroziune este
cuprins între lunile aprilie şi august. În zona de est a ţării acesta apare în prima parte a
intervalului, iar în Transilvania în a doua parte a lui (figura 2.7.).
Momentul apariţiei lui este determinat atât de frecvenţa şi caracterul ploilor
torenţiale, cât şi de stadiul de dezvoltare a vegetaţiei cu scop protector pentru solul de
pe pante.
În general, pentru toate culturile agricole, pericolul producerii eroziunii foarte mare
în lunile iulie (peste 30% din totalul pierderilor anuale de apă şi sol), mare în luna iunie
(19 … 22%), mediu în august (12 … 15%) şi mic în restul anului.
Sezonul critic de eroziune prezintă importanţă deosebită în planificarea şi
executarea la timp a celor mai eficiente măsuri antierozionale.
Modificările climatice din ultimul secol, care relevă o încălzire progresivă a
atmosferei şi o reducere a cantităţilor de precipitaţii precum şi degradarea puternică a
terenurilor, au devenit factori puternic limitativi pentru creşterea, dezvoltarea şi
productivitatea ecosistemelor (agricole, forestiere, acvatice, atc.). Inclusiv pe teritoriul
României, creşterea în ultimii 10 ani a temperaturilor medii anuale cu 0,2 – 0,6C şi
scăderea precipitaţiilor cu 10 – 15 mm (faţă de mediile pe 100 ani), pe fondul stării
actuale a geosistemului, relevă tendinţa clară a intensificării şi extinderii fenomenelor de
deşertificare, degradare a terenurilor şi secetă, în special din zonele de sud şi est a ţării.
Sub aspect erozional, schimbările climatice asociate cu creşterea concentraţiei
CO2 şi alte gaze cu efect de sferă (precum CH4 şi N2O etc.), determinând modificări ale
radiaţiei, şi creşterea temperaturii aerului şi apei, au sporit vulnerabilitatea solului faţă de
acest proces de degradare.

8
 Curs nr. 4 APS – Capitol 3

3.2. Relieful

Este factorul natural cu rol esenţial în declanşarea şi întreţinerea eroziunii,

condiţionând atât mişcarea apei pe versanţi cât şi pierderile de sol; în ţara noastră, 2/3
din suprafaţa totală fiind situată pe terenuri cu pante de peste 5%.
Elementele caracteristice ale reliefului (versanţilor în principal: înălţimea, panta,
forma, lungimea şi expoziţia).
Înălţimea (Amplitudinea reliefului, Adâncimea bazei de eroziune etc.). Cu cât
diferenţa de nivel dintre două puncte de pe versant este mai mare, cu atât energia
potenţială a scurgerii apei este mai însemnată.

Caracterizarea erozională a unui

teritoriu poate fi dată de indicatorul denumit
coeficientul energiei de eroziune.

H
e
A
Figura 2.9 – Stabilirea adâncimii bazei
de eroziune (H), a fragmentării sau
în care:
amplitudinii reliefului.
H - adâncimea bazei locale de eroziune (se
determină cu ajutorul izoliniilor, al profilelor,etc.) [m];
A - suprafaţa teritoriului (bazinului de recepţie).

Panta. Pe o suprafaţă orizontală, la ploile oricât de repezi, apa stagnează,

bălteşte, dând infiltrare şi evaporare intensă.
Pe terenuri în pantă oricât de uşoară, apa se infiltrează mai puţin şi se scurge în
direcţia pantei.
La o creştere de circa 4 ori a pantei unui teren, toate celelalte condiţii rămânând
aceleaşi (de rocă, de acoperire cu vegetaţie, cantitate de precipitaţii, etc.), viteza apelor
ce se scurg la suprafaţă creşte de două ori, iar volumul particulelor de rocă ce pot fi
antrenate de această curgere sporeşte de 64 ori.

9
Curs nr. 4 APS – Capitol 3

Simbol hărţi* Limite

Denumirea
grupelor de Clase de pantă
clase grupe pantă grade
% grade centezimale
sexagesimale

P01 P01
orizontal ≤ 2,0 ≤ 1o00’ ≤ 1g00c

P03 P03 foarte slab 2.1 – 5.0

1o01’ - 2o00’ 1g01c - 3g00c
înclinat

P07 P07 slab înclinat

5.1 – 10.0 2o01’ - 5o00’ 3g01c - 6g00c

P12 10.1 – 15.0 5o01’ - 8o00’

6g01c - 10g00c
P17 15.1 – 20.0 8o01’ - 11o00’
P18 moderat înclinat 10g01c - 13g00c
P22 20.1 – 25.0 11o01’ - 14o00’
13g01c - 15g00c

P30 25.1 – 35.0 14o01’ - 19o00’

P37 puternic înclinat 15g01c - 22g00c
P42 35.1 – 50.0 19o01’ - 26o00’
22g01c - 30g00c

foarte puternic
P75 P75 26o01’ - 45o00’
înclinat 50.1 – 100.0 30g01c - 50g00c

P99 P99 abrupt >45o00’

>100.00 > 50g00c

Grupe şi clase de pantă a terenului

* Pentru grupa de pante sub 5% se foloseşte simbolul P01, iar pentru grupa de pante mai
mari de 35% se foloseşte simbolul P70

În raport cu utilizarea terenurilor, unele clasificări disting:

- terenuri cu pantă mai mare de 30% (27) – folosite îndeosebi pentru vegetaţia
forestieră, cele aflate la limita inferioară pot fi exploatate agricol numai pentru plantaţii de
vii şi pomi, dacă terenul se amenajează corespunzător (în terase);
- terenuri cu pante de 20 … 30% (18 … 27) – pot fi folosite în agricultură cu
amenajări corespunzătoare (terase);
- terenuri cu pante sub 5 … 20% (18) – se pot folosi în agricultură în conformitate
cu măsuri agrotehnice antierozionale adecvate.

10
Curs nr. 4 APS – Capitol 3

Categoriile de pante şi semnificaţia lor morfodinamică

Pante Apreciere
Erozionala in fct Procese morfodinamice
grade %
de panta

Plan sau Acumulare, distrugerea structurii solurilor prin

0-2 0 – 3,50
cvasiplan împroşcare
Acumulare, eroziune areală slabă prin
2,1 – 5 3,50 – 8,75 Slab înclinat
împroşcare şi şiroiri; solufluxiune
Eroziune areală moderată, alunecări
5,1 – 10 8,75 – 17,60 Moderat înclinat superficiale în pătura de sol,solifluxiune, pe
alocuri acumulare, ravinaţie slabă
Eroziune puternică, alunecări superficiale şi de
profunzime medie sub formă de valuri şi trepte
10,1 – 15 17,60 - 26,80 Puternic înclinat
în depozitele de versant şi pătura alterată,
solifluxiune, ravinaţie
Eroziune areală (în suprafaţă) foarte puternică
Foarte puternic
15,1 – 25 26,80 - 46,80 şi excesivă; alunecări profunde sub formă de
înclinat
limbi; prăbuşiri; ravinaţie
Eroziune areală excesivă, alunecări masive
> 25 > 46,80 Abrupt profunde, alunecări curgătoare sub formă de
limbi; alunecări areale superficiale.

Lungimea (versantului) distanţa de la cumpăna apelor la baza versantului –

condiţionează mult volumul scurgerilor şi amploarea procesului de eroziune.
La aceeaşi pantă, alungirea traseului de scurgere a apelor superficiale face să
crească energia cinetică a curenţilor şi forţa lor de antrenare. Această accentuare se
explică prin acumularea unei cantităţi mai mari de apă cu cât drumul de parcurs este mai
lung, iar pe de altă parte prin creşterea vitezei de scurgere sub influenţa gravităţii.
Pe solurile foarte permeabile, afânate prin culturi prăşitoare, în anumite limite,
alungirea versantului poate să ducă la micşorarea scurgerilor şi deci a eroziunii, din
cauza cantităţii mai mari de apă infiltrată.
În funcţie de lungime, versanţii pot fi scurţi (sub 100 m); medii (100 … 200 m); lungi
(200 … 500 m) şi foarte lungi (peste 500 m)

11
Curs nr. 4 APS – Capitol 3

Forma. Eroziunea se desfăşoară în mod deosebit în funcţie de forma versantului.

Aceasta poate fi: convexă, concavă, dreaptă şi cu trepte (fig. 2.11).

Figura 2.11 – Forme simple de versanţi şi tendinţa lor de evoluţie

datorită eroziunii: 1 – convexa; 2 – dreaptă; 3 – concavă;
a – eroziune; b – acumulare (sedimentare)

Cei mai puternic atacaţi de eroziune sunt versanţii de formă convexă, întrucât aici
înclinarea se accentuează spre partea inferioară a lor, unde eroziunea devine brusc mai
intensă.
Versanţii drepţi suferă mai puţin de eroziune (eroziune mai intensă spre bază).
Versanţii concavi sunt cel mai puţin expuşi eroziunii, care se manifestă în partea
superioară şi de mijloc, iar în partea inferioară, datorită reducerii înclinării terenului, au
loc de regulă procese de depunere (sedimentare). Forma concavă se apropie cel mai
mult de profilul de echilibru, la care eroziunea ajunge practic nulă, chiar dacă volumul
apelor de scurgere este foarte mare (figura 2.12)

12
Curs nr. 4 APS – Capitol 3

Figura 2.12 – Eroziunea în raport cu forma versantului

Expoziţia, determină accelerarea sau întârzierea procesului de eroziune,
influenţând îndeosebi viteza de topire a zăpezii, alegerea folosinţelor şi culturilor
agricole.
Procesele de eroziune se întâlnesc mai frecvent pe versanţii cu expoziţii însorite.
Explicaţia constă în principal în lucrarea şi folosirea intensă a acestora pentru culturi
agricole, care în anumite condiţii naturale favorizează declanşarea eroziunii. Pe versanţii
însoriţi, solul este mai cald şi mai uscat. Odată cu topirea zăpezii de timpuriu şi cu
dezgheţul mai rapid, aceştia sunt mai puternic erodaţi decât versanţii umbriţi, cu soluri
mai reci şi mai umede, pe care topirea zăpezii este mai înceată şi dezgheţul mai
întârziat.
După unele cercetări (D.L. Armand), s-a putut preciza în procente, deosebirile de
intensitate a eroziunii pe versanţi diferiţi orientaţi. Astfel, la condiţiile egale de pantă, sol,
acoperire vegetală etc., eroziunea a produs următoarele pierderi comparative de sol:
14% - parcelele orientate spre nord, 18% din parcelele orientate spre vest, 30% din cele
cu expoziţie estică şi 38% din cele cu orientare sudică.

13