1

Ptolemeu

ALMAGEST1
(fragmente)

1.3. Sfericitatea cerului

H10 Discuţia generală preliminară se va ocupa de următoarele subiecte: cerul este de formă
sferică şi se mişcă ca o sferă; pământul, luat ca întreg, este de asemenea de formă sferică; poziţia lui
este în mijlocul cerurilor ca un centru; ca mărime şi distanţă este ca un punct în sfera stelelor fixe; nu se
mişcă în nici o direcţie. Vom discuta pe scurt aceste aspecte.

3. {Că cerul se mişcă ca o sferă}

Este posibil a presupune că cei din vechime şi-au căpătat primele noţiuni despre aceste subiecte
făcând următoarele observaţii. Ei au văzut că soarele, luna şi celelalte astre erau purtate de la răsărit la
apus de-a lungul unor cercuri care erau totdeauna paralele unele cu altele, că ele răsăreau de undeva de
sub pământ, se înălţau treptat, se mişcau în cerc şi apoi coborau în acelaşi mod, până când, astfel
vorbind, cădeau pe pământ şi dispăreau complet, apoi după ce rămâneau o vreme nevăzute, răsăreau şi
apuneau din nou; apoi [ei vedeau] că perioadele acestor [mişcări], şi de asemenea poziţiile răsăritului şi
apusului erau, în ansamblu fixe şi aceleaşi.
H11 Lucrul de căpătâi care i-a condus la conceptul de sferă a fost rotaţia stelelor veşnic
vizibile, care a fost observată a fi circulară, şi având totdeauna loc în jurul unui centru, acelaşi [pentru
toate]. Deci din necesitate acel punct a devenit [pentru ele] polul sferei cereşti: acele stele care erau
mai aproape de el se roteau în cercuri mai mici, cele mai depărtate descriau cercuri din ce în ce mai
mari proporţionale cu cu distanţa lor, până când se ajungea la distanţa la care stelele deveneau
nevăzute. În cazul acestora, ei vedeau de asemenea că cele de lângă stelele veşnic vizibile rămâneau
nevăzute o scurtă vreme, în timp ce cele mai depărtate rămâneau nevăzute mai multă vreme, iarăşi
proporţional [cu distanţa lor]. Rezultatul era că la început ajungeau la concluzia menţionată numai din
astfel de consideraţii; dar apoi, în cercetarea lor următoare, au aflat că orice altceva se potrivea cu
acestea, întrucât absolut toate fenomenele sunt în contradicţie cu noţiunile alternative care s-au propus.
Căci dacă cineva ar presupune că mişcarea stelelor are loc pe o linie dreaptă la infinit, aşa cum
au crezut unii, ce mecanism ar putea face ca fiecare din ele să apară că îşi începe mişcarea din acelaşi
punct de plecare în fiecare zi? Cum ar putea stelele să se întoarcă dacă mişcarea lor este către infinit?
Sau, dacă ele se întorc, cum de nu ar fi acest lucru evident? [În această ipoteză], ele trebuie să scadă
treptat în dimensiune până la dispariţie, pe când, cu totul dimpotrivă, ele se văd mai mari la chiar
momentul dispariţiei lor, în timpul căreia ele sunt treptat eclipsate şi secţionate, aparent de suprafaţa
pământului.
H13 ....Rezumând, dacă cineva presupune pentru corpurile cereşti orice mişcare, în afară de
cea sferică, rezultă în mod necesar că distanţele lor, măsurate de la pământ în sus, ar trebui să varieze,
1
Ptolemy’s ALMAGEST translated and Annotated by G.J. Toomer, Duckworth, Traducere şi adaptare de Pr. Dan
Bădulescu. Vezi şi http://www.hexaimeron.ro/Astronomia/Ptolemeu.html
 2
oriunde şi oricum ar fi presupusă situarea pământului. De aici dimensiunea şi distanţele relative ale
stelelor trebuie să apară ca variabilă aceloraşi observatori în timpul fiecărei rotaţii, întrucât la un
moment dat ale trebuie să fie la o distanţă mai mare, iar în altul la o distanţă mai mică. Dar nu vedem
că se întâmplă nimic de acest fel. Căci creşterea aparentă în dimensiunile lor la orizont2 este pricinuită
nu de o micşorare a distanţelor lor, ci de emanaţiile de umezeală ce înconjoară pământul ce se interpun
între locul de unde observăm şi corpurile cereşti, întocmai precum obiectele puse în apă apar mai mari
decât sunt, şi cu cât se scufundă mai adânc, cu atât apar mai mari.
Următoarele considerente ne conduc astfel la conceptul de sfericitate a cerurilor. Nici o altă
ipoteză decât acesta nu poate explica cum se pot face cadrane solare atât de corecte; mai mult, mişcarea
corpurilor cereşti este una din cele mai complexe şi libere dintre toate mişcările, iar cea mai liberă
mişcare ale corpurilor plane este cea circulară iar la corpurile solide, cea sferică; în mod similar dintre
cele cu forme diferite având margine egală cele cu unghiuri mai multe sunt mai mari [în arie sau
volum], cercul este mai mare decât [toate celelalte] suprafeţe, iar sfera mai mare decât [toate celelalte]
solidele3, [tot astfel] cerul este mai mare decât toate celelalte corpuri.
Mai departe, se poate ajunge la această noţiune şi din anumite consideraţii fizice. De pildă
eterul este, dintre toate corpurile, cel ale cărui părţi constitutive sunt cele mai fine şi mai asemănătoare
una alteia; corpurile cu părţi asemănătoare au suprafeţe cu părţi asemănătoare; dar numai suprafeţele cu
părţi asemănătoare sunt circulare, între planuri, şi sferice între suprafeţele tridimensionale. Iar întrucât
eterul nu este plan, ci tridimensional, urmează că el are o formă sferică. Similar, natura a format toate
corpurile pământeşti şi stricăcioase din forme ce sunt rotunde dar cu părţi diferite, dar toate corpurile
eterice şi divine sunt din părţi asemănătoare şi sferice. Căci dacă ar fi fost plate şi în formă de disc ele
nu ar arăta totdeauna o formă circulară tuturor celor ce le observă simultan din diferite părţi ale
pământului. Din acest motiv este plauzibil ca eterul ce le înconjoară şi pe ele, fiind de aceeaşi natură, să
fie sferic, şi din pricina părţilor sale se mişcă într-un mod circular şi uniform.

1.4. Sfericitatea pământului

4. {Că pământul, de asemenea, luat ca întreg, este de formă sferică}

H15 Că pământul, de asemenea, luat ca întreg4, este de formă sferică, se poate constata cel mai
bine din următoarele consideraţii. Iarăşi, putem vedea că soarele, luna şi celelalte astre nu răsar şi apun
simultan pentru toată lumea de pe pământ, ci mai devreme pentru cei de la răsărit şi mai târziu pentru
cei de la apus. Căci găsim că fenomenele de la eclipse, în special cele lunare 5, care au loc în acelaşi
timp [pentru toţi observatorii], nu sunt înregistrate ca petrecându-se la aceeaşi oră (adică la o distanţă
egală de lună) de toţi observatorii. Dimpotrivă, ora înregistrată de observatorii dinspre răsărit este
totdeauna mai târzie decât cea înregistrată de cei mai dinspre apus. Găsim că diferenţele de oră sunt
proporţionale cu distanţele dintre locuri[le de observaţie]. De aici se poate trage concluzia raţională că
suprafaţa pământului este sferică, deoarece suprafaţa sa egal de curbată (căci aşa este considerată ca
întreg) secţionează [corpurile cereşti] pentru fiecare grup de observatori pe rând într-o manieră
regulată.
2
Ptolemeu se referă la binecunoscutul fenomen în care soarele şi luna apar mai mari când ajung la orizont.
3
Aceste propoziţii au fost demonstrate practic de către Zenodor (în prima jumătate a sec. II î.Hr.)
4
„luat ca întreg”: făcând abstracţie de neregularităţi cum ar fi munţii, care sunt neglijabile în comparaţie cu masa
totală.
5
Cronometrarea celor solare este complicată de paralaxă.
 3
Dacă pământul ar avea o altă formă, acest lucru nu s-ar întâmpla, după cum se poate vedea din
următoarele argumente. Dacă ar fi concavă, astrele ar fi văzute răsărind mai întâi de către cei mai
dinspre apus; dacă ar fi plană, ele ar răsări şi ar apune în acelaşi timp pentru toţi cei de pe pământ; dacă
ar fi triunghiular sau pătrat sau oricare altă formă de poligon, printr-un argument similar, ele ar răsări şi
apune în acelaşi timp pentru toţi cei ce trăiesc pe aceeaşi suprafaţă plană. Dar se observă că nu se
petrece nimic de acest fel. H16 Nici cilindric nu ar putea fi, cu suprafaţa curbată în direcţia est-vest, şi
cu laturile plate către polii universului, aşa cum ar credea unii că e mai posibil. Aceasta este limpede
din următoarele: cei ce locuiesc pe suprafaţa curbată nu ar putea niciodată vedea vreun astru, ci fie
toate astrele ar răsări şi apune pentru toţi observatorii, fie aceleaşi astre, pentru o distanţă [celestă] egală
de cei doi poli vor fi totdeauna invizibile pentru toţi observatorii. De fapt, cu cât călătorim mai departe
spre nor, cu atât vor dispărea astrele sudice şi cu atât vor apare cele nordice. De aici este limpede că şi
aici curbura pământului taie [corpurile cereşti] într-un mod regulat pe direcţia nord-sud şi dovedeşte
sfericitatea [pământului] în toate direcţiile.
Se mai poate adăuga faptul că dacă navigăm către munţi sau locuri înalte din orice direcţie am
veni, acestea se observă ca mărindu-se treptat în dimensiune şi ca şi cum ar răsări din marea în care mai
întâi s-ar fi scufundat: acest lucru este datorat curburii suprafeţei apei.

5. {Că Pământul se află în mijlocul cerurilor}6

H17 Odată ce ne-am lămurit de acest lucru, dacă ne vom gândi la poziţia pământului, vom găsi
că fenomenele asociate cu el nu pot avea loc decât dacă el se află în mijlocul cerurilor, ca centrul unei
sfere. Căci dacă nu ar fi aşa, pământul ar fi:

[a] nu pe axa universului] ci echidistant faţă de ambii poli, sau

[b] nu pe axă ci aşezat către unul din poli, sau
[c] nici pe axă şi nici echidistant faţă de ambii poli.

Împotriva primei afirmaţii se ridică următoarele argumente: Dacă ne imaginăm [pământul]

plasat spre zenit sau nadirul unui observator, atunci, dacă el ar fi la o sphaera recta7, nu ar avea
niciodată echinocţiu, întrucât orizontul ar tăia totdeauna cerul în două părţi inegale, una deasupra şi
cealaltă dedesubtul pământului;

6
nota trad: Următoarele demonstraţii ale lui Ptolemeu presupun ca date de plecare:
- un univers sferic delimitat de sfera „stelelor fixe”, a cărui dimensiune este mult mai mică decât cea
estimată în vremurile moderne;
- sfera stelelor este în mişcare;
soarele este o planetă printre celelalte, şi se mişcă în jurul Pământului staţionar; pe parcursul demonstraţiilor, el
nu şi părăseşte locaţia şi mişcarea!
7
La sphaera recta polul nord N este la orizont şi ecuatorul este perpendicular pe orizont. Întrucât meridianul se
află şi el la sphaera obliqua perpendicular pe ecuator meridianul la sphaera obliqua joacă rolul orizontului de la
sphaera recta.
 4

dacă el ar fi la o sphaera obliqua8, iarăşi nu ar avea niciodată echinocţiu, sau,[dacă l-ar avea] nu ar fi la
jumătatea dintre solstiţiile de vară şi iarnă, întrucât aceste intervale ar trebui în mod necesar să nu fie
egale din cauză că ecuatorul, care este cel mai mare cerc paralel descris de mişcare[a zilnică] nu ar mai
fi intersectat egal de orizont; în loc de aceasta [orizontul ar intersecta egal] unul din cercurile paralele
pe ecuator, fie la nordul fie la sudul lui.

8
Vezi nota 7.
 5

H18 Totuşi toată lumea este de acord că aceste intervale sunt egale peste tot pământul întrucât
[pretutindeni] creşterea celei mai lungi zile faţă de ziua echinocţială la solstiţiul de vară este egală cu
descreşterea celei mai scurte zi faţă de ziua echinocţială la solstiţiul de iarnă. Dar dacă, pe de altă parte,
ne-am imaginat că deplasarea ar fi spre vestul sau estul unui oarecare observator, am afla că
dimensiunile şi distanţele astrelor nu rămân constante şi neschimbate la orizonturile de la răsărit şi
apus, şi că intervalul de timp de la răsărit la culminaţie nu ar fi egal intervalului de la culminaţie la
asfinţit. Acest lucru este în total dezacord cu fenomenele.
Împotriva celei de-a doua afirmaţii, în care pământul este imaginat a fi pe o axă plasată spre
unul din poli se pot aduce următoarele obiecţiuni. Dacă aşa ar sta lucrurile, planul orizontului ar împărţi
cerul într-o parte deasupra şi alta dedesubtul pământului care ar fi inegale şi totdeauna diferite pentru
diferite latitudini9, atunci când se ia în considerare relaţia aceleiaşi părţi la două latitudini diferite sau
două părţi la aceeaşi latitudine. Numai la sphaera recta orizontul ar putea să intersecteze egal sfera;

9
κλίμα
 6

Într-o situaţie de la sphaera obliqua în care polul cel mai apropiat să fie cel permanent vizibil,
orizontul va face totdeauna partea de deasupra pământului mai mică şi cea de deasupra mai mare; de
aici un alt fenomen ar fi acela că cercul mai mare al eclipticii ar fi împărţit în părţi inegale de acelaşi
plan al orizontului.
 7

H19 Şi totuşi nu se vede în nici un caz aşa ceva. În loc de aceasta se văd şase semne zodiacale
deasupra pământului în toate locurile şi timpurile, în timp ce celelalte şase sunt nevăzute; apoi iarăşi
[mai târziu] acestea sunt vizibile pe de-a-ntregul deasupra pământului, iar în acelaşi timp celelalte nu se
văd. De aici este evident că orizontul desparte zodiacul întrucât aceleaşi semicercuri sunt tăiate de el,
aşa ca să apară la un moment dat cu totul deasupra pământului iar la celălalt [cu totul] dedesubt.
În general spus, dacă pământul nu s-ar situa exact sub ecuator[ul celest], ci ar fi undeva spre
nord sau sud în direcţia unuia dintre poli, rezultatul ar fi că la echinocţii umbra gnomonului la răsărit nu
ar mai forma o linie dreaptă cu umbra sa la asfinţit într-un plan paralel cu orizontul, nici măcar pentru
simţuri10. Şi totuşi acesta este un fenomen ce se observă peste tot.
Se observă de îndată că a treia propoziţie enunţată este deasemenea imposibilă, întrucât se vor
ivi aceleaşi obiecţiuni pe care le-am adus la prima şi a doua propoziţie.

Rezumând, dacă pământul nu s-ar afla în mijloc[ul universului], întreaga ordine a lucrurilor pe
care le observăm în creşterea şi descreşterea lungimii zilei lumină ar fi fundamental zdruncinată. H20
Mai departe, eclipsele de lună nu s-ar limita la situaţia în care luna este opusă soarelui (în orice parte a
cerului [s-ar afla luminătorii]), întrucât pământul ar veni adesea între ei când ei nu se află situaţi
diametral opus, ci la intervale mai mici decât un semicerc.

10
Aceasta din cauză că echinocţiul nu este o dată, ci un moment al timpului. De aceea la data echinocţiului
soarele nu răsare exact la est şi nu apune exact la răsărit (aşa cum implică răsăritul şi asfinţitul umbrelor ce se
găsesc pe aceeaşi linie). Totuşi, diferenţa este „imperceptibilă simţurilor”.
 8
I 6. Pământul este tare mic în comparaţie cu cerul
6. {Că faţă de cer pământul este ca un punct}

Mai departe, pentru simţuri pământul este ca un punct faţă de distanţa la sfera aşa-numitelor
stele fixe.11 O puternică indicaţie pentru aceasta este faptul că dimensiunile şi distanţele astrelor, la un
moment dat, apar egale şi aceleaşi din toate părţile pământului pretutindeni, căci observaţiile aceloraşi
obiecte [celeste] făcute la diferite latitudini nu diferă cu nimic între ele. Ar mai trebui luat în
considerare faptul că gnomonurile puse în orice parte a pământului, şi prin aceasta centre ale sferelor
armilare12, operează ca fiind adevăratul centru al pământului; adică, liniile de vedere [către corpurile
cereşti] şi căile umbrelor cauzate de ele sunt strâns în concordanţă cu ipotezele [matematice] ce explică
fenomenele ca şi cum ar trece cu adevărat prin punctul de centru al pământului.
O altă indicaţie clară că aşa stau lucrurile este aceea că planele trase prin liniile de privire a
observatorului în orice punct [de pe pământ], pe care le numim „orizonturi” intersectează întotdeauna
egal întreaga sferă cerească. H21 Acest lucru nu s-ar întâmpla dacă pământul ar avea o mărime
perceptibilă în raport cu distanţa la corpurile cereşti; în acest caz doar planul tras prin centrul pământul
ar putea tăia sfera în două, în timp ce un plan prin orice punct de pe suprafaţa pământului va face
totdeauna secţiunea [cerului] de sub pământ mai mare decât secţiunea de deasupra.

I. 7. Nemişcarea pământului

7. {Că pământul nu are nici o mişcare dintr-un loc în altul}

Putem aduce aceleaşi argumente ca cele de mai sus pentru a arăta că pământul nu se mişcă în
nici o direcţie, sau nu-şi părăseşte poziţia centrală. Căci aceleaşi fenomene s-ar produce dacă ar avea
oricare altă poziţie în afară de cea centrală. Drept pentru care mi se pare inutil să caut cauzele pentru
mişcarea obiectelor spre centru, odată ce s-a stabilit atât de limpede din fenomenele actuale că
pământul ocupă locul din centrul universului, şi că toate obiectele grele sunt purtate către pământ.
11
Ptolemeu numeşte terminologia tradiţională a stelelor fixe „aşa-numite” (καλουμένων) deoarece potrivit lui, şi
ele au o mişcare („precesia” modernă).
12
Un exemplu de sferă armilară (κρικωτη σφαΐρα)
 9
Numai şi singur faptul următor îl va convinge zdrobitor pe cineva de această noţiune [că toate obiectele
cad către centru]. În absolut toate părţile pământului, care, aşa cum văzut, a fost arătat că este sferic şi
în mijlocul universului, direcţia13 şi calea mişcării (prin care înţeleg chiar mişcarea [naturală]) tuturor
corpurilor ce posedă greutate este totdeauna şi pretutindeni în unghiuri drepte şi în plan rigid tras
tangent la punctul de impact. Este limpede din aceasta că, dacă [aceste obiecte căzătoare] nu ar fi oprite
de suprafaţa pământului ele ar atinge cu siguranţă însuşi centrul pământului, întrucât linia dreaptă către
centru este totdeauna în unghiuri drepte faţă de planul tangentei la sferă în punctul de intersecţie [al
acelei raze] şi tangentă.
Acei care gândesc că este paradoxal ca pământul care are o aşa de mare greutate nu este purtat
de nimic şi totuşi nu se mişcă, mi se pare că fac greşeala de a judeca aceasta pe baza propriei lor
experienţe în loc de ţine cont de natura specială a universului. Cred că ei nu ar considera acest lucru ca
ciudat în momentul în care şi-ar da seama că acest mare morman de pământ în comparaţie cu masa
înconjurătoare [a universului], are proporţia unui punct. Căci atunci când te uiţi la el în acest fel, pare
foarte posibil ca ceea ce este relativ cel mai mic să fie strivit şi presat din toate părţile în mod egal spre
o poziţie de echilibru de către ceea ce este cel mai mare dintre toate şi de natură uniformă. H23 Căci în
univers nu există sus şi jos faţă de el însuşi, nu mai mult decât ţi-ai putea imaginea aceasta într-o sferă.
În loc de aceasta avem în el mişcarea naturală şi potrivită a corpurilor compuse după cum urmează:
corpurile uşoare şi rarefiate sunt trase în afară către circumferinţă, dar par a se mişca în direcţia care
pentru fiecare observator este „sus”, întrucât direcţia generală pentru toţi dintre noi, ce este numită
„sus” indică spre suprafaţa înconjurătoare; corpurile grele şi dense, pe de altă parte sunt purtate spre
mijloc şi centru, dar par să cadă în jos, deoarece, iarăşi, direcţia care este pentru noi toţi la picioare,
numită „jos”, indică de asemenea către centrul pământului. Aceste corpuri grele, aşa cum ar fi de
aşteptat, se îndreaptă spre centru din cauza presiunii şi rezistenţei lor reciproce care este egală şi
uniformă din toate direcţiile. De aici se poate vedea iarăşi că este cu putinţă ca pământul, întrucât masa
sa totală este atât de mare în comparaţie cu corpurile care cad către el, poate rămâne nemişcat la
impactul cu aceste greutăţi foarte mici (căci ele îl lovesc din toate părţile), şi să primească, aşa cum o
face, obiectele căzătoare. Dacă pământul ar avea o singură mişcare în comun cu celelalte obiecte grele,
este limpede că ar cădea mai repede decât toate din cauza dimensiunii lui mult mai mari. Fiinţele şi
obiectele grele individuale ar fi lăsate în urmă, să plutească în aer, iar pământul însuşi ar cădea foarte
curând în afara cerului. H24 Dar aceste lucruri sunt de râs şi a te gândi la ele.
Dar anumiţi inşi,14 [propunând] ceea ce ei consideră a fi o părere mai convingătoare, sunt de
acord cu ceea ce s-a spus mai sus, întrucât nu au nici un argument împotriva acesteia, dar cred că nu
există nici o dovadă care să contrazică părerea lor dacă, de pildă, ei presupun ca cerul să rămână
nemişcat şi ca pământul să se rotească de la vest la est pe aceeaşi axă [ca şi cerul], făcând aproximativ
o revoluţie în fiecare zi;15 sau dacă vor ca şi cerul şi pământul să aibă o oarecare mişcare, făcută, aşa
cum am spus, pe aceeaşi axă şi într-un fel care să evite ca unul să-l întreacă pe celălalt. Totuşi, ei nu
realizează că, deşi probabil că nu există nimic în fenomenele cereşti care să se opună acestei ipoteze,
cel puţin din considerente mai simple, totuşi din ceea ce s-ar întâmpla aici pe pământ şi în aer, se poate
vedea că o astfel de părere este ridicolă. Hai să le facem hatârul [de dragul argumentului] să admitem
13
πρόσνευσις, tradus aici „direcţia de mişcare”, înseamnă în principal „direcţia în care arată ceva”. Aceasta ar
include aici direcţia firului de plumb.
14
Heraclit din Pont (ultima parte a sec. IV î.Hr.) este cea mai timpurie autoritate sigură pentru concepţia că
pământul se roteşte în jurul axei sale. Concepţia a fost adoptată de Aristarh ca parte a unei ipoteze heliocentrice
mai radicale.
15
„aproximativ” deoarece o revoluţie are loc într-o zi siderală, nu solară.
 10
că un astfel de lucru nefiresc ar putea avea loc şi cea mai rarefiată şi uşoară materie fie nu s-ar mişca de
fel, fie s-ar mişca total asemenea unei naturi opuse (deşi lucrurile din aer care sunt mai puţin rarefiate
[decât cerul] se mişcă atât de evident cu o mişcare mai rapidă decât orice obiect pământesc); [să
admitem că] obiectele cele mai dense şi grele au o mişcare potrivită rapidă şi uniformă pe care aceia o
presupun (deşi, încăodată, aşa cum sunt toţi de acord, obiectele pământeşti nu sunt mişcate nici măcar
de o forţă exterioară). H25 Totuşi, ei vor trebui să admită că mişcarea de revoluţie a pământului trebuie
să fie cea mai violentă dintre toate mişcările asociate cu ea, văzând că face o revoluţie în aşa de scurt
timp; rezultatul ar fi că toate obiectele care nu stau pe pământ vor apare că au aceeaşi mişcare, opusă
celei de pe pământ: nici norii şi nici alte obiecte zburătoare sau aruncate nu vor fi vreodată văzute
mişcându-se spre est, întrucât mişcarea pământului către est le va copleşi şi întrece, astfel încât toate
celelalte obiecte vor părea că se mişcă în direcţia vest şi înapoi. Dar dacă ei spun că aerul este purtat în
aceeaşi direcţie şi cu aceeaşi iuţeală ca pământul, obiectele compuse din aer vor părea la rândul lor că
sunt lăsate în urmă de ambele mişcări [ale pământului şi aerului]; sau dacă aceste obiecte ar fi şi ele
purtate în aceeaşi direcţie, stând în aer cumva, nu vor apărea niciodată ca având vreo mişcare fie înainte
fie înapoi. Ele vor apărea totdeauna să stea pe loc, fără mişcare şi schimbare de poziţie, fie că ar fi
obiecte zburătoare sau aruncate. H26 Şi totuşi vedem limpede că ele chiar fac toate aceste feluri de
mişcări, într-un fel în care nu sunt nici încetinite şi nici accelerate în vreun fel de vreo mişcare de pe
pământ.

I.8 Două mişcări primare în cer

8. {Că există două mişcări primare în cer}

A fost necesar ca să tratăm ipotezele de mai sus întâi ca o introducere pentru discuţia unor
subiecte particulare care urmează... La aceste ipoteze se cuvine ca să introducem următoare noţiune
generală, că există două mişcări primare în cer. Una din ele este cea care poartă totul de la est la vest: le
roteşte cu o mişcare neschimbătoare şi uniformă de-a lungul unor cercuri paralele unul cu altul,
descrise, aşa cum este evident, în jurul polilor acestei sfere care roteşte totul uniform. Cel mai mare din
aceste cercuri este numit „ecuator”,16 din cauză că este singurul [cerc paralel] care este totdeauna tăiat
în două părţi egale de orizont (care este un cerc mare), şi din cauză că revoluţia făcută de soare când
este făcută pe el produce peste tot echinox pentru simţuri. Cealaltă mişcare este aceea prin care sferele
astrelor fac mişcări în direcţia opusă primei mişcări, în jurul altei perechi de poli, care sunt diferiţi de
prima rotaţie. Noi presupunem că aceasta se întâmplă din următoarele cauze: când observăm în spaţiul
unei oricare zi dată toate obiectele cereşti, oricare ar fi văzute, atât cât pot determina simţurile, ce răsar,
culminează şi apun în locuri ce sunt analoage şi se află pe cercuri paralele cu ecuatorul. Acest lucru
caracterizează prima mişcare. Dar când observăm continuu fără întrerupere un interval de timp, apare
că în timp ce celelalte astre îşi menţin distanţele unele faţă de altele şi (pentru un timp îndelungat)
caracteristicile particulare ce rezultă din poziţiile pe care le ocupă ca rezultat al primei mişcări, 17
soarele, luna şi planetele au anumite mişcări speciale care sunt cu adevărat complicate şi diferite una de
alta, dar care toate sunt caracteristice direcţiei generale,18 cea spre est şi opusă [mişcării] acelor stele
care păstrează distanţele lor reciproce şi, aşa cum se petrece, se rotesc pe o sferă.
16
„ecuator”: ισημερινός, literal „de zi egală” sau „echinocţial”.
17
Aceste caracteristici ale stelelor fixe sunt de pildă datele primei şi ultimei vizibilităţi. Ele sunt neschimbate „un
timp îndelungat” din cauză că efectul precesiei este foarte lent.
18
Termen introdus aici pentru a se potrivi mişcărilor planetare retrograde.
 11
H28 Acum, dacă această mişcare a planetelor are loc de asemenea de-a lungul cercurilor
paralele pe ecuator, adică în jurul polilor ce produc primul fel de rotaţie, ar fi suficient să considerăm
un singur fel de rotaţie pentru toate corpurile, analog primului. Căci în acest caz ar părea plauzibil ca
mişcările efectuate să fie pricinuite de diverse întârzieri, şi nu de o mişcare în direcţia opusă. Dar se
întâmplă ca, pe lângă mişcarea lor către est, ele se văd ca deviind continuu către nord şi sud[ul
ecuatorului]. Mai mult, cantitatea acestei deviaţii nu poate fi explicată ca fiind rezultatul unei forţe
active şi uniforme care le-ar împinge într-o parte: din acest punct de vedere este neregulată, dar este
regulată dacă este considerată ca rezultat al [mişcării pe] unui cerc înclinat pe ecuator. De aici avem
conceptul unui astfel de cerc, care este unul şi acelaşi pentru toate planetele, şi particular pentru ele. El
este definit precis şi, ca să spunem aşa, desemnat de mişcarea soarelui, dar este traversat şi de lună şi
planete, care totdeauna se mişcă în vecinătatea sa, şi trec la întâmplare în afara unei zone de fiecare
parte care este determinată pentru fiecare corp. Acum, întrucât aceasta se vede de asemenea că este un
cerc mare, întrucât soarele merge la nod şi sud de ecuator prin spaţii egale, şi întrucât, aşa cum am
spus, mişcarea către răsărit a tuturor planetelor se petrece pe unul şi acelaşi cerc, este necesar să
presupunem că această a doua mişcare diferită a întregului care are loc în jurul polilor cercului înclinat
pe care l-am definit [adică ecliptica], în direcţie contrară primei mişcări.
H29 Atunci, dacă ne imaginăm un cerc mare tras prin polii cercurilor amintite mai sus, (care vor
tăia în mod necesar în două părţi egale pe fiecare din ele, adică ecuatorul şi cercul înclinat pe el
[ecliptica], la unghiuri drepte), vom avea patru puncte pe ecliptică: două vor fi create de [intersecţia pe]
ecuator, diametral opuse unul altuia, numite „puncte echinocţiale”. Unul din ele în care mişcarea
[planetelor] este de la sud la nord este numit echinocţiul „de primăvară”, celălalt „de toamnă”.
[Celelalte] Două [puncte] vor fi create de [intersecţia] cercului tras prin ambii poli; acestea vor fi de
asemenea opuse diametral unul altuia. Ele se numesc puncte „tropicale” [sau „solstiţiale”]. Cel de la
sudul ecuatorului se numeşte [solstiţiul] „de iarnă”, iar cel de la nord [solstiţiul] „de vară”.
 12

Ne putem imagina prima mişcare primară, care cuprinde toate celelalte mişcări, ca fiind
descrisă şi definită de cercul mare tras prin ambii poli [ai ecuatorului şi eclipticii] ca rotindu-se şi
purtând toate cele cu ea, de la est la vest prin polii ecuatorului. H30 Aceşti poli sunt fixaţi, ca să
spunem aşa, pe cercul „meridian”, care diferă de cercul [mare] menţionat anterior în unicul aspect că nu
este tras şi prin polii eclipticei în toate poziţiile acesteia. Mai mult, se numeşte „meridian” din cauză că
este considerat a fi totdeauna perpendicular pe orizont. Căci un cerc din această poziţie împarte ambele
emisfere, cea de deasupra pământului şi cea de dedesubt, în două părţi egale, şi defineşte punctul
central atât al zilei cât şi al nopţii.
A doua mişcare compusă este cuprinsă de către prima şi cuprinde sferele tuturor planetelor. Aşa
cum am spus, este purtată de [prima mişcare] cea menţionată anterior, dar ea însăşi merge în direcţie
contrară în jurul polilor eclipticei, care sunt fixaţi pe cercul care produce prima mişcare, anume cercul
prin ambii poli [ai eclipticei şi ecuatorului]. În mod natural ei [polii eclipticei] sunt purtaţi cu el [cercul
prin ambii poli], şi în timpul celei de-a doua mişcări în direcţie contrară, ei ţin totdeauna cercul mare al
eclipticei, care este descris de acea [a doua] mişcare, în aceeaşi poziţie faţă de ecuator.