Pădurea Spânzuraţilor

de Liviu Rebreanu (rezumat si

comentariu)
Primul roman psihologic din literatura noastră este inspirat
dintr-o întâmplare reală.
Emil Rebreanu, fratele scriitorului, a fost spânzurat în primul
război mondial, de armata austro-ungară, pentru tentativă de
dezertare la români.
Apostol Bologa, un tânăr din Parva, de lângă Năsăud, însufleţit
de avânturi romantice, se înrolează voluntar pe front, în timpul
primului război mondial, pentru a-i dovedi logodnicei sale, Marta,
că şi el este capabil să rivalizeze ulanii magiari, după care aleasa
inimii sale se dădea în vânt.
Pe frontul din Galiţia, el se acoperă de bravură, fiind decorat şi
avansat la gradul de locotenent.
Este dus apoi la Curtea marţială, unde îl codamnă, cu toată
convingerea, la moarte, prin spânzurătoare, pe sublocotenentul ceh,
Svoboda.
După execuţie, află de la noul comandant de companie,
căpitanul Klapka, motivele pentru care Svoboda încercase să
dezerteze.
Din acest moment începe să aibă mustrări de conştiinţă.
Încercarea de a găsi noi argumente şi justificări îi sporeşte
neliniştea şi obsesia vinovăţiei devine chinuitoare.
Aflând apoi că regimentul său va fi trimis pe frontul românesc, se
hotărăşte să dezertezee, este însă rănit şi internat în spital.
Îndrăgostit de unguroaica Ilona, fiica gospodarului Vidor, în
casa căruia este încartiruit, Bologa rupe, în timpul concediului de
convalescenţă, logodna cu Marta.
 La scurt timp după reîntoarcerea la unitate, este chemat din nou la
Curtea marţială.
Acum urma să fie judecaţi nişte ţărani, consideraţi spioni fiindcă
se duceau să-şi muncească ogoarele peste liniile interzise convenţional
de armata austro-ungară.
Bologa nu mai poate suporta gândul de a fi complice la
condamnarea unor oameni nevinovaţi şi se hotărăşte să dezerteze.
Este prins, condamnat şi spânzuat.
Analiza psihologică este realizată cu desăvârşită artă, conturându-
se veridic trăirile şi mişcările sufleteşti ale personajului.
Starea de incertitudine care pune stăpânire pe Bologa, se
accentuează cu fiecare încercare de a găsi noi argumente pentru a
proba vinovăţia lui Svoboda şi, implicit, pentru justificarea hotărârii
sale.
Susţinând că Svoboda „n-a vrut să răspundă la întrebările
preşedintelui” şi că i-a privit pe toţi „sfidător pe rând, cu un fel de
dispreţ falnic” …că „sentinţa de moarte a primit-o zâmbitor cu nişte
ochi” …dovedeşte imposibilitatea disculpării, căci nu pentru asemenea
atitudine poate fi condamnat un om.
Conştiinţa lui Bologa intră în derută din clipa când îşi dă seama,
deduce, din spusele lui Klapka, adevărul: că a condamnat un om
nevinovat.

Expresivitatea stilistică este accentuată adesea de plasarea

epitetelor şi comparaţiilor care dau forţă şi coloratură distinctă:
„Sub cerul cenuşiu de toamnă, ca un clopot uriaş de sticlă aburită
spânzurătoarea nouă şi sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea
braţul cu ştreangul spre câmpia neagră, înţepată ici, colo, cu arbori
arămii.”
Comparaţia: „ca un clopot uriaş de sticlă aburită…” şi
epitetele: cenuşiu; uriaş; aburită; sfidătoare; înfiptă  dau fragmentului
o puternică notă de obiectivitate.
În întregul său, romanul este şi un protest împotriva războiului, a
alterării spiritului uman, căci a ucide fără discernamânt, numai din
dorinţa de a stăpâni, nu înseamnă altceva decât o formă de abdicare de la
entitatea umană.