Vizsgatetelek

1. Bazele de cazare principale

Se detaşează două grupe majore de baze de cazare şi anume:

 baze de cazare principale, în care atributele turistice sunt dominante;

 baze de cazare secundare, integrate domeniului turistic temporar
şi la un nivel modest de funcţionabilitate.

 Bazele de cazare principale alcătuiesc o grupă distinctă din care

fac parte: hoteluri, moteluri, cabane, vile şi hanuri.
 a. Hotelurile au apărut ca unităţi de cazare la sfârşitul evului mediu,
afirmarea lor explozivă constatându-se însă în secolul XX, odată cu
intensificarea caracterului de masă al turismului.
 Principala funcţie a oricărui hotel este cea de cazare, dar el asociază
acesteia şi alte însuşiri care-1 transformă adesea într-o celulă clasică a
habitatului turistic sau chiar într-un obiectiv turistic de sine stătător.
Hotelul este o unitate etalon a gradului de dezvoltare a turismului
într-o regiune, fiind considerat, în unele ţări, ca un reper al stadiului
atins de economie în context general. Din această cauză hotelurile
îndeplinesc un evident rol promoţional.
 b. Motelurile se aseamănă structural şi funcţional cu
hotelurile, singura diferenţă majoră constând în dependenţa lor de
turismul de tranzit (în special cel automobilistic). Aşa se explică
apariţia lor în SUA, o ţară cu localităţi situate adesea la mari
distanţe unele de altele şi cu o intensă utilizare a
transportului rutier.
 Dintre toate tipurile de baze de cazare, în cazul motelurilor,
durata sejurului este cea mai scurtă.
 c. Vilele sunt baze turistice de factură tradiţională,
specifice îndeosebi secolului XIX şi începutul secolului XX.
Ca destinaţie, ele deservesc turismul curativ şi de recreere de
lungă şi medie durată. Din această cauză le vom întâlni situate, mai
ales, în staţiunile balneare sau balneoclimaterice.
  d. Cabanele constituie o grupă de unităţi de cazare foarte răspândită şi
legată aproape în exclusivitate de activităţile turistice. Ele
întrunesc, în maniere diferite, atributele hotelurilor şi vilelor.
2. Bazele de cazare secundare îndeplinesc o funcţie de unităţi ^pioniere", fie un rol
de circumstanţă în desfăşurarea activităţilor turistice. Dintre aceste baze menţionăm:
adăposturile şi refugiile, pensiunile şi campingurile.
 a. Adăposturile şi refugiile sunt unităţi de cazare cu statut turistic
incipient, în care exploatarea economică este practic inexistentă.
Răspund în exclusivitate laturii sociale a turismului, prin
asigurarea unui minim de condiţii (şi pentru o
scurtă perioadă) vizitatorilor surprinşi pe traseu de intemperii
deosebite. Dotările sunt minime (adăpost, surse de încălzire,
rezerve de hrană) şi sunt întreţinute de organismele implicate în
promovarea generală a turismului.
 b. Pensiunile si spaţiile de cazare private pun la
dispoziţia turiştilor anumite servicii, de calitate superioară, în
regiunile locuite, dar în care lipsesc (sau au o capacitate
insuficientă) celelalte baze.
 Nota specifică a pensiunilor este intimitatea şi autenticitatea
serviciilor. Ambele se realizează prin numărul redus al locurilor de
cazare (2-10), amenajate în apartamente familiale si recurgerea la
ospitalitatea tradiţională. Gastronomia regională, ambianţa inedită a
desfăşurării actului recreativ, iniţierea turiştilor în ritmurile vieţii de zi cu
zi a locuitorilor regiunii, etc., au pentru vizitatorii proveniţi din mediul
urban o tentă indiscutabilă de vie originalitate.
 Rentabilitatea pensiunilor se asigură prin formarea unei clientele
statornice timp îndelungat.
 c. Campingurile au proliferat mult în ultimii ani, datorită necesităţilor
sporite de cazare şi investiţiilor reduse necesare amenajării lor.
Caracterul de circumstanţă explică varietatea modului lor de
organizare şi funcţionare. Astfel, forma cea mai stabilă este cea a
campingului format din căsuţe şi bungalouri, iar cea mai mobilă,
campingul alcătuit din corturi sau rulote.
 3. Căile şi mijloacele de transport asigură efectuarea călătoriei, adică a acelui
segment al actului recreativ fără de care turismul ca fenomen este de neconceput.
Turismul actual datorează extrem de mult modernizării şi diversificării căilor şi
mijloacelor de transport. Principalele căi şi mijloace de transport implicate în
turism sunt cele rutiere, feroviare, aeriene, navale şi mijloacele de transport speciale.

a. Căile şi mijloacele de transport rutiere au vechime

mare şi răspândirea cea mai largă. Turismul utilizează reţeaua de
drumuri edificate cu scop economic, social sau strategic.

Evoluţia transporturilor rutiere cunoaşte o curbă ascendentă, cu o creştere accentuată

după al doilea război mondial, când autoturismul devine principalul mijloc de locomoţie
al turiştilor.

Pe lângă autoturisme şi autobuze se folosesc, îndeosebi de către tineri, motoretele şi

motocicletele.

Transporturile rutiere de turişti reclamă, pe lângă reţeaua de drumuri modernizate

şi o serie de dotări complementare, indispensabile derulării lor în condiţii optime, cum ar
fi: staţiile pentru carburanţi, staţiile service, telefoane de securitate a traficului, moteluri,
indicatoare rutiere şi de orientare, etc.

Modernizarea căilor rutiere îşi are expresia maximă în construirea autostrăzilor, fără
de care turismul actual este greu de conceput.

b. Căile şi mijloacele de transport feroviar s-au dezvoltat

după construirea primei locomotive cu aburi şi a construirii
primei linii de cale ferată în Anglia anului 1825. Au luat un
avânt deosebit în a doua jumătate a secolului XIX şi începutul
secolului XX când, în toate continentele, apar magistrale
feroviare importante.

Trenurile, prin capacitatea lor superioară de transport, au răspuns în mod convingător

dezideratelor turismului de masă.

Călătoria cu trenul presupune, de asemenea, completarea acestui tip de transport cu

servicii conexe, care să permită deplasarea turiştilor din gări spre centrul oraşelor sau spre
obiectivele turistice mai îndepărtate (autobuze, taxi).

Căile ferate înguste din munţii înalţi, cu viaducte şi tunele, asigură vizitarea multor
locuri pitoreşti, inaccesibile în alt mod.

c. Transporturile aeriene au diversificat paleta modalităţilor de deplasare turistică

începând cu primele decenii ale secolului XX.

Avionul a însemnat şi pentru turism o veritabilă revoluţie permiţând deplasări rapide

dintr-un loc în altul, survolarea regiunilor nepopulate sau inospitaliere, introducerea în
exploatare a unor resurse izolate.
Călătoria cu avionul aduce turistului modern un beneficiu remarcabil şi anume consumul
minim de timp liber, ce va fi utilizat pentru recreere în locul de sejur. Ea înlesneşte
participarea la activităţile turistice şi a persoanelor ce beneficiază de un cuantum
limitat de timp liber.

d. Transporturile navale au, în zonele litorale, o vechime similară celor rutiere, deşi
tenta turistică şi-au câştigat-o mai târziu. Pe lângă transporturile maritime se impun cele
pe marile fluvii sau lacuri interioare. In ambele cazuri coexistă două valenţe: transporturile
turiştilor dintr-un loc în altul şi navigaţia de agrement propriu-zisă.

e. Transporturile speciale deservesc în exclusivitate actul recreativ, dezvoltându-se paralel

sau ulterior cu activităţile acestuia. Din grupa menţionată fac parte telefericele (telescaune şi
telecabine) şi teleschiurile. Rolul lor constă în facilitarea accesului în areal greu de atins prin
alte mijloace, în scurtarea timpului şi diminuarea efortului necesar parcurgerii unor
distanţe.

Telecabinele şi telescaunele surmontează mari diferenţe de nivel, traversează zone intens

fragmentate (abrupturi, creste, văi adânci, gheţari) sau oferă călătorilor o succesiune de
peisaje de o rară spectaculozitate.

Capacitatea telecabinelor ajunge la 15-20 persoane, în vreme ce a telescaunelor este de numai

2 persoane.

4. Călătorul în tranzit ca acel individ care trece printr-o ţară fără a se opri, indiferent de
timpul pe care el îl petrece în ţara respectivă, sau ca acel individ care călătoreşte
printr-o ţară în mai puţin de 24 de ore, dacă face doar o călătorie scurtă, neturistică.
5. Cererea turistică reprezintă elementul cel mai sensibil al fenomenului turistic în
general. Ea se manifestă prin intermediul necesarului turistic formulat faţă de anumite
disponibilităţi ale fondului turistic, faţă de anumite bunuri şi servicii turistice.
8. "timp liber": timp aflat la dispoziţia individului, după munca necesară sau alte activităţi şi
obligaţii ce sunt îndeplinite; acesta trebuie să fie consumat după opţiunea individuală;

"timpul de odihnă" (distracţie): acea parte din timpul liber destinată activităţilor angajate
în scop de odihnă, care, prin procese recreative şi activităţi vesele, poate sau nu să fie atinsă.

Cu alte cuvinte, am putea defini "timpul liber" ca timp sec (fără un anume scop), iar "timpul
de odihnă", ca timp ocupat cu tipuri de activităţi specifice odihnei în sensul general al
acesteia.

9. Turismul reprezintă cea mai mare afacere economică din lume. În comerţul internaţional cu
bunuri substanţiale şi servicii, turismul ocupă a doua poziţie, după petrol, şi există
posibilitatea de a trece oricând pe locul întâi, dacă lumea s-ar bucura de condiţii de pace
rezonabile.

10.Vizitatorii internaţionali trebuie clasificaţi în:

turişti internaţionali (vizitatorii care petrec cel puţin o noapte în ţara de destinaţie);

excursionişti internaţionali (vizitatorii care nu petrec cel puţin o noapte în ţara de

destinaţie). Vizitatorul nu este clasificat după naţionalitatea lui, ci după locul reşedinţei sale.
Astfel, cetăţenii unei ţări care îşi vizitează ţara de origine, dar au reşedinţa într-o altă ţară sunt
consideraţi turişti.

Vizitatorii sunt împărţiţi în două categorii: turişti şi excursionişti:

turist - vizitator de cel puţin o zi şi care comportă cazare peste noapte;

excursionist - vizitator de mai puţin de o zi şi care nu se cazează peste noapte.

Turiştii se împart în trei categorii:

turişti adevăraţi sau propriu-zişi, cei ce călătoresc de plăcere în timpul lor liber;

turişti de afaceri, inclusiv parlamentarii şi restul delegaţiilor oficiale;

alţi turişti, respectiv: studenţi în străinătate, pelerini, misionari, persoane aflate la cură sau
participante la funeralii.

11. Factorii care influenţează activitatea turismului.

A. Una dintre cele mai importante şi cuprinzătoare clasificări întrebuinţează drept criteriu natura
social-economică. Sub acest aspect sunt identificaţi factorii:

economici, veniturile populaţiei şi modificările acestora, oferta turistică, preţurile şi tarifele;

tehnici: tehnologiile în construcţii, parametrii tehnici ai instalaţiilor şi echipamentelor

specifice serviciilor turistice, performanţele mijloacelor de transport etc;

sociali: timpul liber şi urbanizarea;

demografici: evoluţia cantitativă a populaţiei, structura pe vârste şi categorii socio-
profesionale, modificarea duratei medii a vieţii;

psihologici, educativi şi de civilizaţie: nivel de instruire, interesul pentru cultură, dorinţa de

cunoaştere, caracterul şi temperamentul individual, moda etc;

politici: formalităţi la frontieră, priorităţi sau facilităţi în turismul organizat, regimul vizelor,
diversitatea tipologică a aranjamentelor etc.

B. După importanţa lor în influenţarea fenomenului turistic, factorii pot fi clasificaţi în:

primari: timpul liber, mişcarea populaţiei, veniturile, oferta;

secundari: cooperarea internaţională, facilităţi de viză sau organizatorică, diversitatea

structurală a serviciilor suplimentare etc.

C. În funcţie de durata în timp a acţiunii lor se disting factorii:

permanenţi: creşterea timpului liber, modificarea cantitativă şi structurală a populaţiei,

modificarea veniturilor etc;

conjuncturali: crizele economice, instabilitatea politică, confruntările militare, catastrofele

naturale, condiţiile meteorologice etc.

D. O altă grupare divide factorii ce influenţează dezvoltarea turismului, în funcţie de sensul

intervenţiei lor, în:

exogeni, respectiv elementele de ordin general care stimulează global, autonom, din afara
acestui domeniu, dezvoltarea turismului, cum ar fi: sporul natural al populaţiei, care
amplifică creşterea numărului turiştilor potenţiali, creşterea gradului de urbanizare,
creşterea veniturilor destinate practicării turismului, sporirea mobilităţii populaţiei ca rezultat
al motorizării etc;

endogeni, respectiv cei ce se referă la modificările din conţinutul activităţii turismului, din
interiorul acestui domeniu, cum ar fi: diversificarea gamei serviciilor oferite, lansarea de noi
produse turistice, creşterea calităţii serviciilor prestate pentru turişti, ridicarea nivelului de
pregătire a personalului turistic etc.

F. Factorii care determină evoluţia turismului pot fi structuraţi şi în raport cu orientarea

influenţei lor asupra celor două laturi corelative ale pieţei, existând din acest punct de vedere
două categorii:

factori ai cererii turistice: dinamica populaţiei, urbanizare, venituri, timp liber etc;

factori ai ofertei: costul prestaţiilor oferite, diversitatea şi calitatea serviciilor, nivelul de

pregătire a forţei de muncă.

Abordarea structurală a factorilor care determină evoluţia turismului, faţă de cele menţionate
anterior, poate fi completă şi cu alte elemente.
12. Fluxul turistic reprezintă mişcarea a turiştilor din ariile de emitentă spre cele de destinaţie
în funcţie de condiţiile şi premisele care asigură manifestarea fenomenului turistic. Altfel, este
vorba despre “totalitatea persoanelor care călătoresc în scop turistic dintr-o zonă de emisie
spre o zonă receptoare”.

13.

Forme de Turism
Criteriul distanţei
Criteriul duratei
Criteriul provenienţei
Criteriul numărului de
participanţi
FORME Criteriul gradului de
DE organizare
TURISM Criteriul modului de
desfăşurare
Criteriul mijloacelor de
transport
Criteriul vârstei turiştilor
Criteriul social
Turism de distanţă mică Turism de
distanţă mare Turism de distanţă
foarte
Turismmare
de durată scurtă Turism de
durată medie Turism de durată lungă
Turism intern Turism
internaţional
Turism individual Turism în
grup
Turism organizat Turism
semiorganizat Turism neorganizat
Turism continuu Turism sezonier
Turism de circumstanţă
Turism pedestru Turism
rutier Turism feroviar Turism
aerian Turism naval
Turismul grupei tinere Turismul grupei
mature Turismul grupei vârstnice
Turism particular Turism social

Criteriul regiunii de Turism în puncte turistice Turism în

destinaţie localităţi rurale

15. Infrastructura însumează totalitatea bunurilor şi mijloacelor prin care resursele atractive
ale unui teritoriu sunt exploatate turistic. In majoritatea cazurilor elementele sale componente
nu au fost create pentru a satisface nevoi recreative sau curative. Acest atribut l-au câştigat pe
parcurs, simultan cu iniţierea activităţilor turistice în regiunea respectivă. Pe măsura
dezvoltării lor apar însă mijloace strict condiţionate şi direct orientate pentru deservirea
acestei ramuri economice.

Intr-o serie de studii infrastructura este asimilată bazei tehnico-materiale, fiind inclusă ofertei
turistice. Funcţia sa primordială este satisfacerea cererii prin dotări şi servicii specifice. De
altfel, se remarcă relaţii de strânsă dependenţă între mărimea cererii turistice şi gradul de
dezvoltare al infrastructurii, flecare dintre cei doi parametri stimulând afirmarea celuilalt.

Infrastructura turistică include:

 - bazele de cazare şi alimentaţie publică;
- căile şi mijloacele de transport turistic;
- dotările pentru recreere şi cură;
- dotările auxiliare (complementare).

16. Obiectul de studiu al managementului

Trecerea la economia de piaţă impune adoptarea unor asemenea strategii ale dezvoltării prin
care să se creeze condiţiile utilizării cu maximum de eficienţă a capacităţilor de producţie,
creşterii productivităţii muncii, reducerii mai substanţiale a consumului de materii prime,
materiale şi energie, creşterii gradului de valorificare, recuperare şi utilizare a resurselor
materiale şi energetice, a factorilor şi a resurselor de producţie în general. De asemenea, sunt
necesare creşteri importante ale producţiei, ale nivelului calitativ al produselor, ale
competitivităţii produselor şi serviciilor pe plan mondial, concomitent cu reducerea costurilor de
producţie.

Toate aceste obiective expuse mai sus se pot realiza pe diverse căi: organizarea ştiinţifică a
producţiei şi a muncii, introducerea progresului termic, şi mai ales combinarea raţională a
acestor două componente într-o viziune unitară şi integrată de conducere ştiinţifică atât la
nivelul economiei, cât şi al societăţilor comerciale.

O politică managerială corectă este impusă şi de caracterul de cele mai multe ori complex sau
foarte complex al activităţii unităţilor economice, de adâncirea continuă a caracterului social al
producţiei, de adâncirea diviziunii muncii, a procesului de concentrare, specializare, cooperare
şi combinare.

Pentru a înţelege obiectul şi conţinutul ştiinţei manageriale, trebuie făcute corelaţiile necesare
între unitatea economică, pe de o parte şi economia în ansamblu şi chiar societatea, pe de altă
parte. În acelaşi context, trebuie evidenţiate interdependenţele existente sau potenţiale dintre
componentele unei unităţi economice, dintre unitatea economică şi mediul ei ambiant, dintre
ramurile şi subramurile unei economii. Din acest motiv practica şi teoria managerială recurge la
definirea unei ştiinţe manageriale atât la nivelul unităţii economice, cât şi la nivelul societăţii,
interdependenţa acestora fiind evidentă.

Concluzionând, se poate deci afirma că obiectul ştiinţei manageriale îl constituie studiul

managementului activităţilor economice sau social-politice la un nivel şi un domeniu
considerat.

Astfel la nivel macroeconomic, ştiinţa managerială are ca obiect de studiu ansamblul

problemelor referitoare la:

 mobilizarea maximă a resurselor materiale, umane şi financiare existente;

 formarea, repartizarea şi folosirea forţei de muncă;
 organizarea relaţiilor economice existente;
definirea structurilor organizatorice;

utilizarea eficientă a pârghiilor financiare şi economice.

La nivel microeconomic ştiinţa managerială are ca obiect de studiu:

 relaţiile de optimizare dintre factorii interni;

 relaţiile dintre diferiţii factori interni şi externi care determină producţia;
 relaţiile dintre unităţile de producţie sau dintre unităţile economice, relaţiile umane, etc.

Aplicarea ştiinţei manageriale la nivel macroeconomic determină apariţia mai multor

consecinţe, cele mai importante referindu-se la:

 adoptarea unor decizii optime corespunzător domeniului şi nivelului ierarhic

considerat;
 elaborarea, adoptarea şi evaluarea deciziilor de management care sunt rezultatul luării în
considerare a unor criterii economice de eficienţă;
 utilizarea pe scară largă, într-o manieră considerabilă în luarea deciziilor, a
calculatoarelor electronice, ori de câte ori volumul de date supus prelucrării sau
modelele economico-matematice necesar a se utiliza, o impun.
 Ştiinţa managerială la nivel microeconomic are trei componente esenţiale:
 teoria, care cuprinde probleme referitoare la locul managementului în
producţie şi în sistemul de relaţiile sociale;
 metodologia, care cuprinde metodele la care apelează managementul, metode
corespunzătoare domeniului abordat şi factorilor de a căror acţiune trebuie ţinut
seama;
 tehnologia, care se referă la mijloacele tehnice folosite în management.

17. Oferta turistică este intim legată de zone de destinaţie, ceea ce înseamnă o amplasare
teritorială, destul de rigidă. De asemenea, ea ţine mai mult de natura locurilor şi de încărcătura
cu elemente rezultate din munca creativă a omului. Reprezintă totalitatea componentelor
naturale şi antropice, implicate în prezenţa şi desfăşurarea actului turistic dintr-un spaţiu
geografic dat considerat ca loc de destinaţie turistică.
18. Potenţialul turistic antropic

cuprinde creaţiile omului de-a lungul timpului, concretizate în elemente de cultură, istorie,
artă şi civilizaţie, care prin caracteristicile lor atrag grupurile de turişti.Structura potenţialului
antropic cuprinde elementele:

- vestigii arheologice şi monumente de artă (cetăţi, castele, statui, biserici);

- etnografie şi folclor (obiceiuri şi tradiţii, port popular, muzică şi dansuri populare ş.a.
- instituţii şi evenimente cultural
- artistice (muzee, case memoriale, târguri şi expoziţii);
- realizări tehnico-economice şi ştiinţifice contemporane (porturi, poduri şi viaducte,
baraje şi lacuri
- de acumulare);
- aşezări umane (oraşe, sate turistice).

19. Prin “potenţialul turistic” înţelegem, ansamblu de elemente naturale, economice şi

cultural-istorice de interes turistic, care conferă unui teritoriu dat o anumită funcţionalitate
turistică şi care constituie premise pentru dezvoltarea activităţii de turism (Gabriela
Stânciulescu, 1998).

20. Produsul turistic trebuie înţeles ca totalitatea bunurilor şi serviciilor puse la dispoziţia
vizitatorilor la locul de destinaţie (de sejur). El nu trebuie confundat cu potenţialul turistic,
care reuneşte fondul turistic cu infrastructură.

21. "timpul de odihnă" (distracţie): acea parte din timpul liber destinată activităţilor angajate
în scop de odihnă, care, prin procese recreative şi activităţi vesele, poate sau nu să fie atinsă.

Cu alte cuvinte, am putea defini "timpul liber" ca timp sec (fără un anume scop), iar "timpul de
odihnă", ca timp ocupat cu tipuri de activităţi specifice odihnei în sensul general al acesteia.

Recreerea

Etimologic, termenul de "recreere" vine de la latinescul "recreare", care semnifică refacerea sau
reîmprospătarea. Ar însemna deci reîmprospătarea forţei şi spiritului după muncă.

În acest sens, recreerea ar avea scopul de a renaşte resursele fizice şi mentale epuizate în
timpul procesului muncii. Recreerea reface fizic, psihic, spiritual şi mental. Este deci, o
experienţă (activă sau inactivă) ce tinde spre refacerea trupului, minţii şi spiritului în stare să
pregătească individul pentru o mai bună performanţă în muncă.

Recreerea este, deci, o activitate voluntară săvârşită fără constrângere şi care are ca rezultat
revitalizarea trupului şi minţii.

Recreerea se desfăşoară în timpul odihnei, dar nu ocupă toată perioada de odihnă.